Procedură : 2016/2328(INI)
Stadiile documentului în şedinţă
Stadii ale documentului : A8-0168/2018

Texte depuse :

A8-0168/2018

Dezbateri :

PV 29/05/2018 - 19
CRE 29/05/2018 - 19

Voturi :

PV 30/05/2018 - 13.13
Explicaţii privind voturile

Texte adoptate :

P8_TA(2018)0229

RAPORT     
PDF 866kWORD 81k
14.5.2018
PE 618.057v03-00 A8-0168/2018

referitor la punerea în aplicare a Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității

(2016/2328(INI))

Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne

Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen

Raportoare: Teresa Jiménez-Becerril Barrio, Angelika Mlinar

(Procedura reuniunilor comune ale comisiilor – articolul 55 din Regulamentul de procedură)

EXPUNERE DE MOTIVE – SINTEZA FAPTELOR ȘI AL CONSTATĂRILOR
 PROPUNERE DE REZOLUȚIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN
 INFORMAȚII PRIVIND ADOPTAREAÎN COMISIA COMPETENTĂ
 VOT FINAL PRIN APEL NOMINAL ÎN COMISIA COMPETENTĂ

EXPUNERE DE MOTIVE – SINTEZA FAPTELOR ȘI AL CONSTATĂRILOR

Prezentul raport a fost elaborat cu scopul de a evalua punerea în aplicare a Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității în statele membre ale UE. Raportul se axează, în special, asupra coerenței, relevanței, eficacității și eficienței directivei. În acest sens, raportul analizează diferite aspecte legate de punerea în aplicare a directivei: măsurile de transpunere a actului legislativ la nivelul statelor membre, punerea în aplicare concretă a directivei pe teren, beneficiile pe care aceasta le-a oferit victimelor, precum și dificultățile întâmpinate. În cele din urmă, raportul aduce în atenția Comisiei și a statelor membre o serie de recomandări pentru a promova în continuare punerea în aplicare a directivei în viitor.

Parlamentul European joacă un rol important în promovarea unor eforturi mai susținute la nivelul UE pentru a optimiza procesul de punere în aplicare adecvată a directivei, prin sprijinirea victimelor criminalității și prin promovarea drepturilor acestora în general, în special prin intermediul sprijinului financiar al UE necesar pentru a asigura o formare judiciară corespunzătoare a personalului competent.

Parlamentul ar trebui, de asemenea, să sprijine și să promoveze demersurile menite să asigure un nivel mai ridicat de coerență între diferitele instrumente legislative ale UE privind drepturile victimelor, prin raționalizarea abordării și asigurarea unui proces mai coerent.

Statele membre aveau obligația de a transpune directiva până la 16 noiembrie 2015. În noiembrie 2017, 23 dintre cele 27 de state membre finalizaseră procesul de transpunere oficială a directivei (Danemarca a ales să nu participe la această directivă). Cu toate acestea, Comisia Europeană nu a realizat încă o evaluare a transpunerii și a punerii în aplicare a directivei, în ciuda faptului că termenul-limită pentru îndeplinirea obligațiilor sale de raportare a fost stabilit pentru luna noiembrie 2017, în conformitate cu articolul 29 din directivă.

De la numirea lor, cele două coraportoare au colectat informații și s-au bazat, printre altele, pe următoarele surse:

  o audiere desfășurată la reuniunea comună a comisiilor LIBE și FEMM, la 11 ianuarie 2018;

  o evaluare ex-post a impactului realizată de serviciile EPRS, publicată în decembrie 2017;

  schimburi de informații cu actorii instituționali relevanți și organizațiile de protecție a victimelor.

EVALUARE

Numeroase persoane sunt victime ale infracțiunilor în UE în fiecare an – în condițiile în care numărul infracțiunilor raportate poliției, cu excepția infracțiunilor minore, este de aproximativ 30 de milioane. Din ce în ce mai multe persoane călătoresc, trăiesc sau studiază peste hotare și, prin urmare, pot fi victime ale infracțiunilor comise într-o altă țară decât țara lor de origine. Uniunii Europene îi revine responsabilitatea de a asigura protecția cetățenilor europeni și a cetățenilor țărilor terțe care se deplasează în interiorul granițelor sale.

Este necesar ca victimelor să li se asigure următoarele drepturi:

• de a înțelege ceea ce li se comunică și de a se face înțelese atunci când contactează o autoritate (de exemplu, prin folosirea unui limbaj clar și simplu);

• de a primi informații încă de la primul contact cu o autoritate competentă;

• de a formula o plângere oficială și de a primi o confirmare scrisă a înregistrării acesteia;

• de a beneficia de servicii de interpretare și traducere (cel puțin pe durata chestionării/audierii victimei);

• de a primi informații cu privire la evoluția cauzei;

• dreptul de acces la serviciile de sprijinire a victimelor.

Au fost identificați o serie de factori care ar putea submina eficacitatea directivei în practică, inclusiv:

• lipsa măsurilor de sensibilizare care să însoțească punerea în aplicare a directivei;

• lipsa unor informații puse la dispoziție într-un limbaj pe care victimele pot să îl înțeleagă, inclusiv un limbaj ușor de înțeles sau limbajul semnelor, dacă este necesar;

• lipsa sprijinului financiar pentru asigurarea serviciilor și o lipsă de coordonare între serviciile de sprijin, poliție, procurori și alți actori vizați;

• lipsa implicării părților interesate și o formare insuficientă a personalului specializat în domeniu.

Una dintre problemele principale pe care le ridică diferențele existente la nivelul legislațiilor penale naționale în privința aspectelor legate de protecția victimelor are legătură cu utilizarea de către statele membre a unor definiții diferite ale conceptelor-cheie. În special, diferențele legate de definirea conceptului de „victimă” implică faptul că reglementările naționale pot avea un domeniu de acoperire diferit, care poate include, spre exemplu, în unele cazuri, rudele apropiate (a se vedea secțiunea 3.4 privind „Definirea victimelor criminalității”). Urmărirea în scopul hărțuirii este un alt exemplu de concept care nu este inclus în codurile penale ale tuturor statelor membre.

Un domeniu în care majoritatea statelor membre au realizat un progres semnificativ, atât la nivel legislativ, cât și la nivel administrativ, este evaluarea individuală (articolul 22 din directivă). Instituirea obligației de a realiza evaluări individuale în situațiile în care victimele raportează săvârșirea unei infracțiuni este esențială pentru a garanta faptul că nevoile și opțiunile lor sunt analizate în mod corespunzător de către personalul competent. Victimele nu pot fi sprijinite în mod adecvat dacă personalul autorităților care sunt sesizate în primă instanță (în majoritatea cazurilor, poliția atunci când victimele raportează o infracțiune) nu cunoaște caracteristicile personale ale victimei, tipul sau natura infracțiunii și circumstanțele în care a fost comisă aceasta.

Cu toate acestea, modul în care sunt efectuate evaluările individuale variază foarte mult de la un stat membru la altul, iar în unele cazuri autoritățile utilizează în mod exclusiv o procedură ce se reduce la „bifarea unor căsuțe”. În plus, chiar dacă evaluările individuale s-ar desfășura în mod adecvat pe întreg teritoriul UE, disponibilitatea structurilor de sprijin pentru victime nu este asigurată în mod consecvent în toate statele membre și, uneori, nici chiar în interiorul aceluiași stat membru. În plus, una dintre provocările existente în continuare este legată de coordonarea adecvată la nivelul statelor membre. Activitatea organismelor responsabile pentru sprijinul acordat victimelor este, de obicei, organizată fie de către structurile guvernamentale, fie de către ONG-uri, iar uneori cele două forme de organizare există în paralel, ceea ce creează problema finanțării consecvente și pe termen lung a serviciilor de sprijin, precum și a responsabilităților lor specifice.

CONCLUZII

Coraportoarele le recomandă insistent tuturor statelor membre să transpună și să pună în aplicare pe deplin directiva.

Ele evidențiază, de asemenea, faptul că statele membre ar trebui să evite eventuale lacune în punerea în aplicare a directivei ca urmare a interpretărilor diferite de la nivel național, precum și situațiile în care diferențele existente între legislațiile în materie penală ale statelor membre afectează protecția victimelor.


PROPUNERE DE REZOLUȚIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN

referitoare la punerea în aplicare a Directivei 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității (2016/2328(INI))

Parlamentul European,

–  având în vedere articolele 2 și 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și articolele 8, 10, 18, 19, 21, 79 și 82 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),

–  având în vedere articolele 3, 6, 20, 21, 23, 24, 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

–  având în vedere Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO),

–  având în vedere Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1948,

–  având în vedere Convenția ONU din 1989 cu privire la drepturile copilului,

–  având în vedere Convenția ONU din 1979 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW),

–  având în vedere Declarația privind principiile fundamentale ale justiției pentru victimele criminalității și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1985,

–  având în vedere Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Convenția de la Istanbul ) și Deciziile (UE) 2017/865(1) și (UE) 2017/866 din 11 mai 2017(2) ale Consiliului privind semnarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice,

  având în vedere Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei CM/Rec(2006)8 din 14 iunie 2006 către statele membre privind acordarea de asistență victimelor criminalității,

  având în vedere Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei CM/Rec (2010)5 din 31 martie 2010 către statele membre privind măsurile de combatere a discriminării pe motiv de orientare sexuală și identitate de gen,

–  având în vedere Decizia-cadru a Consiliului 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale,

–  având în vedere Concluziile Consiliului din 6 decembrie 2013 privind combaterea infracțiunilor motivate de ură în UE și Concluziile Consiliului din 5 iunie 2014 privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de violență împotriva femeilor și fetelor, inclusiv a mutilării genitale a femeilor,

–  având în vedere Directiva 2017/541/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului(3),

  având în vedere Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale(4),

–  având în vedere Regulamentul (UE) nr. 606/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în materie civilă(5),

–  având în vedere Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului(6),

–  având în vedere Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecție(7),

–  având în vedere Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, precum și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a Consiliului(8),

  având în vedere Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consiliului(9),

–  având în vedere Rezoluția sa din 14 decembrie 2017 referitoare la punerea în aplicare a Directivei 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile(10),

–  având în vedere Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană(11),

–  având în vedere Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracționalității(12),

–  având în vedere studiul intitulat „How can the EU and the Member States better help victims of terrorism?” (Cum pot UE și statele sale membre îmbunătăți ajutorul acordat victimelor terorismului?), publicat în septembrie 2017 de către Departamentul său tematic „Drepturile cetățenilor și afaceri constituționale”,

–  având în vedere sondajul realizat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) intitulat „Second European Union minorities and discrimination survey'” („Cel de-al doilea sondaj privind minoritățile și discriminarea în Uniunea Europeană”), publicat în decembrie 2017,

  având în vedere studiul FRA intitulat „Child-friendly justice – Perspectives and experiences of children involved in judicial proceedings as victims, witnesses or parties in nine EU Member States” (Justiția în interesul copilului – perspectivele și experiențele copiilor implicați în proceduri judiciare în calitate de victime, martori sau părți în nouă state membre ale UE), publicat în februarie 2017,

  având în vedere Raportul FRA privind drepturile fundamentale 2017, publicat în mai 2017,

–  având în vedere Raportul FRA privind drepturile fundamentale 2016, publicat în mai 2016,

–  având în vedere studiul FRA intitulat „Victims of crime in the EU: the extent and nature of support for victims” (Victimele criminalității în Uniunea Europeană: amploarea și natura sprijinului acordat victimelor), publicat în ianuarie 2015,

  având în vedere studiu FRA intitulat „Severe labour exploitation: workers moving within or into the European Union” (Exploatarea gravă prin muncă: lucrătorii care se deplasează în interiorul UE sau care pătrund în UE), publicat în iunie 2015,

  având în vedere raportul FRA intitulat „Violența împotriva femeilor: un sondaj la nivelul UE”, publicat în martie 2014,

–  având în vedere raportul referitor la proiectul IVOR, intitulat „Implementing Victim-oriented reform of the criminal justice system in the EU” (Punerea în aplicare a unei reforme a sistemului de justiție penală din UE, axată pe victime), publicat la 6 mai 2016,

–  având în vedere raportul elaborat de Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (EIGE), intitulat „An analysis of the Victims’ Rights Directive from a gender perspective” (O analiză dintr-o perspectivă de gen a Directivei privind drepturile victimelor),

–  având în vedere principiile de la Yogyakarta plus 10 din 10 noiembrie 2017 referitoare la principiile și obligațiile statelor privind aplicarea dreptului internațional al drepturilor omului în ceea ce privește orientarea sexuală, identitatea de gen, exprimarea de gen și caracteristicile sexuale,

  având în vedere Rezoluția sa din 12 septembrie 2017 referitoare la propunerea de decizie a Consiliului privind încheierea, de către Uniunea Europeană, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice(13),

–  având în vedere evaluarea implementării la nivel european a Directivei 2012/29/UE, realizată de Unitatea de evaluare ex post din cadrul Serviciului de Cercetare al Parlamentului European,

–  având în vedere articolul 52 din Regulamentul său de procedură, precum și articolul 1 alineatul (1) litera (e) din decizia Conferinței președinților din 12 decembrie 2002 privind procedura de autorizare a rapoartelor din proprie inițiativă, precum și anexa 3 la aceasta,

–  având în vedere deliberările comune ale Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne și Comisiei pentru drepturile femeii și egalitatea de gen, desfășurate în temeiul articolului 55 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne și al Comisiei pentru drepturile femeii și egalitatea de gen (A8-0168/2018),

A.  întrucât Directiva 2012/29/UE din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității („Directiva privind drepturile victimelor”) urmărește să confere victimelor o poziție centrală în cadrul sistemului de justiție penală și să consolideze drepturile victimelor criminalității, astfel încât să poată fi garantat un nivel uniform de protecție a drepturilor victimelor, indiferent de locul în care a fost comisă infracțiunea, de cetățenia victimelor sau de situația de ședere în care se află acestea;

B.  întrucât, potrivit situației din septembrie 2017, 23 dintre cele 27 de state membre au transpus Directiva privind drepturile victimelor în legislația națională; întrucât Comisia a inițiat 16 proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva statelor membre care nu au pus încă pe deplin în practică dispozițiile prevăzute de directivă; întrucât dispozițiile directivei au făcut posibilă realizarea de progrese în ceea ce privește asistența acordată victimelor infracțiunilor în alte state membre; întrucât există încă deficiențe în cazurile transfrontaliere;

C.  întrucât există standarde și instrumente unificate la nivel european, de care pot beneficia cetățenii UE, însă victimele criminalității sunt încă tratate diferit în funcție de țară;

D.  întrucât, în pofida numeroaselor modificări introduse în statele membre, există în continuare numeroase situații în care victimele nu sunt informate cu privire la drepturile lor, ceea ce subminează eficacitatea Directivei privind drepturile victimelor pe teren, în special cerința privind accesibilitatea informațiilor;

E.  întrucât grupurile de sprijin pentru victime clasează nevoile victimelor (în afara sprijinului juridic) în patru categorii: dreptul la justiție, dreptul la demnitate, dreptul la adevăr și dreptul la memorie, ultimul reprezentând condamnarea necondiționată a terorismului;

F.  întrucât în unele state membre lipsesc serviciile de sprijinire a victimelor, care nu beneficiază de coordonare la nivel local, regional, național și internațional, ceea ce împiedică accesul victimelor la serviciile de sprijin existente;

G.  întrucât adăposturile, centrele și liniile de asistență telefonică pentru femei reprezintă factori de o importanță fundamentală pentru sprijinirea femeilor care sunt victime ale violenței și a copiilor acestora; întrucât în Europa nu există suficiente adăposturi și centre pentru femei; întrucât este nevoie urgentă de mai multe adăposturi, fiindcă acestea le oferă femeilor care au supraviețuit violenței domestice și copiilor lor siguranță, cazare, consiliere și sprijin; întrucât lipsa adăposturilor pentru femei poate pune în pericol vieți omenești;

H.  întrucât, în cazurile în care într-un stat membru are loc un atac terorist, iar victima are reședința în alt stat membru, cele două state membre ar trebui să colaboreze strâns pentru a facilita acordarea de asistență victimei;

I.  întrucât, dacă structurile guvernamentale și instituțiile naționale ar lua măsuri eficace de protecție a victimelor, cetățenii ar sprijini aceste instituții și ar avea încredere în ele, ceea ce le-ar îmbunătăți reputația;

J.  întrucât există o gamă largă de lucrători din domeniul sănătății care pot intra în contact cu victimele, în special cu victimele actelor de violență motivate de gen, și întrucât aceștia sunt adesea contactați într-o primă fază de către victimele care raportează o infracțiune; întrucât datele disponibile arată că lucrătorii din domeniul sănătății, cum ar fi medicii și alți specialiști din domeniul clinic, beneficiază de o formare limitată pentru a răspunde în mod eficace la violența de gen;

K.  întrucât femeile care sunt victime ale violenței de gen necesită întotdeauna un sprijin și o protecție speciale, din cauza vulnerabilității lor deosebite în fața victimizării secundare și a victimizării repetate;

L.  întrucât actele de violență și autorii acestora sunt în continuare denunțați în mod insuficient la nivelul UE, în special în cazul minorităților, al migranților, al persoanelor al căror statut de rezident este acela de persoană aflată în întreținere sau este precar, al persoanelor LGBTI, al infracțiunilor motivate de antisemitism, al abuzului sexual față de copii, al violenței domestice și bazate pe gen, al victimelor traficului de ființe umane și al victimelor muncii forțate; întrucât circa două treimi din femeile care sunt victime ale violenței de gen nu denunță aceste cazuri autorităților, deoarece se tem de represalii, rușine și stigmatizare socială;

M.  întrucât infracțiunile motivate de ură împotriva persoanelor LGBTI reprezintă o realitate în întreaga UE; întrucât aceste infracțiuni sunt insuficient denunțate și, prin urmare, drepturile victimelor nu sunt respectate;

N.  întrucât în studiul FRA intitulat „Making hate crime visible in the European Union: acknowledging victims’ rights” („Asigurarea vizibilității infracțiunilor motivate de ură în Uniunea Europeană: recunoașterea drepturilor victimelor” ) se afirmă că statutul de imigrant crește riscul de a deveni victima unei infracțiuni, independent de alți factori de risc cunoscuți;

O.  întrucât s-au înmulțit infracțiunile motivate de ură rasială împotriva migranților și a solicitanților de azil în toate statele membre; întrucât în foarte puține cazuri autorii ai acestor infracțiuni motivate de ură sunt aduși în fața justiției;

P.  întrucât, chiar dacă toate victimele unei infracțiuni beneficiază de drepturi egale fără discriminare, potrivit dispoziției de la articolul 1 din directivă, în realitate majoritatea statelor membre nu au instituit politici sau procese menite să asigure faptul că victimele fără forme legale pot raporta în condiții de siguranță exploatarea prin muncă, violența de gen, precum și alte forme de abuz, fără a risca sancțiuni legate de situația lor de imigrant; întrucât această realitate afectează în mod disproporționat femeile și fetele, care sunt expuse într-o măsură mai mare atât traficului de ființe umane, cât și exploatării sexuale; întrucât în sondajul FRA intitulat „Second European Union minorities and discrimination survey” („Cel de-al doilea sondaj privind minoritățile și discriminarea în Uniunea Europeană”) se afirmă că doar unul din opt respondenți a raportat sau a depus o plângere privind cel mai recent incident de discriminare cu care s-a confruntat din cauza apartenenței sale etnice sau a situației sale de imigrant;

Q.  întrucât la articolul 1 din directivă se stipulează că drepturile prevăzute de aceasta se aplică victimelor de o manieră nediscriminatorie, inclusiv în ceea ce privește situația acestora legată de reședință;

R.  întrucât campania #MeToo a scos în evidență faptul că sistemul de justiție nu le face dreptate în măsură adecvată femeilor și fetelor și nu le protejează suficient și că, prin urmare, victimele violenței de gen nu primesc sprijinul necesar;

S.  întrucât ratificarea și punerea în aplicare deplină a Convenției de la Istanbul asigură un cadru juridic european coerent pentru a preveni și combate violența împotriva femeilor și a proteja victimele acestei forme de violență; întrucât definiția violenței de gen ar trebui să se întemeieze pe Convenția de la Istanbul și, de asemenea, să recunoască natura structurală a violenței împotriva femeilor și a altor forme de violență de gen, precum și legătura acesteia cu inegalitatea dintre femei și bărbați, care rămâne larg răspândită în societate; întrucât violența în cadrul relațiilor apropiate trebuie să fie privită din perspectiva de gen, dat fiind că afectează în mod disproporționat femeile;

T.  întrucât femeile sunt persoanele cel mai puternic expuse la urmărirea în scopul hărțuirii, care este o formă obișnuită de violență de gen, și întrucât codurile penale din șapte state membre nu includ urmărirea în scopul hărțuirii ca o infracțiune specifică;

U.  întrucât trebuie să se acorde o atenție deosebită siguranței și protecției copiilor ale căror mame sunt victime ale violenței de gen și ale violenței domestice;

V.  întrucât deseori victimele nu sunt bine informate cu privire la proces și la rezultatele acestuia; întrucât, în prea multe cazuri, victimele află în mod neașteptat, din mass-media sau din alte surse externe, despre eliberarea unui infractor, deși ar trebui să fie informate despre aceasta de către autoritățile competente;

W.  întrucât victimele și membrii familiilor acestora nu sunt suficient de bine informați cu privire la drepturile lor atunci când infracțiunea s-a produs într-un alt stat membru decât cel în care victima își are reședința; întrucât fiecare stat membru are o definiție proprie a noțiunii de „victimă”; întrucât, drept urmare, sunt diferite și domeniile de aplicare ale legislațiilor interne (în unele cazuri incluzând și rudele apropiate);

X.  întrucât, pentru multe femei, numerele de linii de asistență telefonică ușor accesibile și mediatizate pe scară largă sunt primul pas către ajutorul și sprijinul de care au nevoie atunci când se confruntă cu situații de violență în cadrul relațiilor apropiate;

Y.  întrucât doar 27% din europeni sunt familiarizați cu numărul de telefon european pentru apeluri de urgență 112; întrucât, deocamdată, nu toți au acces la acest număr;

Z.  întrucât în multe cazuri victima este și cel mai important martor la proces și trebuie să fie protejată împotriva unor posibile represalii sau amenințări din partea autorului infracțiunii, inclusiv prin prevenirea unei victimizări secundare sau repetate; întrucât declarațiile martorilor sunt esențiale pentru buna funcționare a sistemului justiției penale și pentru încrederea în acesta, precum și pentru anchetarea eficace și tragerea la răspundere a criminalității organizate și a grupurilor teroriste, astfel încât să ducă la desființarea acestora; întrucât statele membre ar trebui să ia măsuri adecvate pentru protecția eficace a martorilor și să îmbunătățească schimbul de bune practici și cooperarea internațională în acest domeniu;

AA.  întrucât au fost consemnate deficiențe în ceea ce privește punerea în aplicare a Directivei privind drepturile victimelor, în special în ceea ce privește:

–  asigurarea unor servicii corespunzătoare pentru victime, în conformitate cu nevoile lor specifice;

–  punerea în aplicare corespunzătoare a prevederilor referitoare la realizarea unei evaluări individuale a victimelor;

–  instituirea corespunzătoare a unor mecanisme care să-i permită presupusului autor al infracțiunii să obțină o copie a plângerii;

–  asigurarea unui acces egal al tuturor victimelor, inclusiv al persoanelor cu dizabilități, al persoanelor LGTBI, al copiilor care sunt victime, al victimelor violenței de gen, inclusiv ale violenței sexuale, și al victimelor infracțiunilor motivate de ură și ale crimelor „de onoare”, la serviciile de sprijinire a victimelor și la servicii de specialitate, indiferent de situația victimelor în ceea ce privește reședința;

–  garantarea aplicării în cauzele penale a unor proceduri rapide, eficiente și orientate către nevoile victimelor, care să țină seama de nevoile specifice ale celor mai vulnerabile categorii;

–  culegerea de informații privind cultura violenței, misoginismul și stereotipurile de gen și legăturile acestora cu incidența infracțiunilor motivate de ură;

–  informarea victimelor cu privire la situația penală sau procesuală a agresorilor lor;

AB.  întrucât victimele infracțiunilor afirmă constant că procesul de administrare a justiției prin care trec reprezintă în sine un tip de victimizare – o victimizare secundară sau o revictimizare; întrucât printre factorii care afectează modul în care victimele percep sistemul se numără modul în care sunt tratate pe parcursul procesului, precum și gradul de control și de acces participativ de care dispun;

AC.  întrucât victimele terorismului au suferit agresiuni al căror scop final era să aducă prejudicii societății sau unui grup mai mare pe care acestea îl reprezintă; întrucât aceste victime pot avea nevoie, prin urmare, de o atenție deosebită, de sprijin și recunoaștere socială, din cauza caracterului special al infracțiunii comise împotriva lor;

AD.  întrucât victimelor atentatelor teroriste de la Bruxelles din 2016 nu li s-au acordat anumite drepturi sau aceste drepturi nu au fost puse în aplicare în mod corespunzător, cum ar fi dreptul la ajutor financiar sau la despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile Directivei privind drepturile victimelor,

Evaluarea punerii în aplicare a directivei

1.  regretă faptul că Comisia nu a prezentat un raport Parlamentului European și Consiliului cu privire la punerea în aplicare a Directivei privind drepturile victimelor până în noiembrie 2017, în conformitate cu articolul 29 din directivă; invită statele membre să coopereze și să trimită toate informațiile și datele statistice relevante Comisiei, pentru a-i facilita acesteia acțiunea de evaluare a punerii în aplicare a directivei;

2.  critică faptul că, la doi ani de la expirarea termenului-limită de transpunere, numai 23 dintre cele 27 de state membre au transpus în mod oficial Directiva privind drepturile victimelor, conform situației din septembrie 2017, și că, dintre acestea, unele s-au conformat doar parțial și aplică efectiv doar anumite dispoziții ale directivei;

3.  ia act de punerea în aplicare cu succes de către unele state membre a anumitor dispoziții din Directiva privind drepturile victimelor, mai exact:

–  dreptul de a beneficia de servicii de interpretare și traducere;

–  dreptul de a fi audiat;

–  protecția victimelor minore;

–  drepturile de care beneficiază victimele când depun o plângere;

–  dreptul de a primi informații încă de la primul contact cu o autoritate competentă;

4.  regretă totuși că există în continuare deficiențe importante în transpunerea și punerea în aplicare a directivei în numeroase state membre, în special în ceea ce privește:

–  complexitatea procedurilor pentru accesul la serviciile de sprijin și deficiențele sistemului de sprijinire a victimelor, inclusiv accesul insuficient la asistență juridică și la despăgubiri, lipsa unui sprijin financiar și a coordonării între servicii și inconsecvența mecanismelor de sesizare;

–  faptul că, deseori, nu sunt puse la dispoziție informații clare decât într-o singură limbă, ceea ce îngreunează de facto încercările victimelor de a obține protecție în străinătate, într-un alt stat membru;

–  lipsa unei baze legislative pentru cazurile transfrontaliere, care să permită protejarea drepturilor victimelor rezidente în alte state membre, precum și lipsa măsurilor menite să asigure faptul că reședința în altă țară sau situația de ședere incertă nu reprezintă obstacole în calea exercitării de către victime a drepturilor ce le sunt conferite de această directivă;

5.  subliniază că este indispensabil să se asigure faptul că primul contact cu victima se desfășoară în mod corespunzător, în special în cazul victimelor violenței de gen; observă, însă, că unele dintre victimele cele mai vulnerabile ale violenței de gen – cum ar fi minorii și victimele cu un nivel de instruire scăzut, cu dizabilități sau în vârstă, precum și (din motive lingvistice) migranții și victimele traficului de ființe umane – pot avea dificultăți în a înțelege informațiile care le sunt comunicate și, prin urmare, dreptul lor de a primi informații, prevăzut la articolul 4 din directivă, nu va putea fi exercitat pe deplin, ceea ce face necesară prezența unei persoane calificate care să le poată acorda asistență; constată că articolul 4 reprezintă unul dintre punctele forte ale directivei, deoarece ajută victimele să își exercite dreptul de a beneficia de sprijinul și protecția disponibile, așa cum se prevede în directivă;

6.  invită statele membre să promoveze accesul lesne la justiție și asistența juridică adecvată și gratuită, deoarece acest lucru contribuie în mod semnificativ la curmarea tăcerii și la întărirea încrederii victimelor în sistemul de justiție penală, scade riscul impunității și le permite victimelor să înceapă procesul de recuperare psihologică;

7.  solicită tuturor statelor membre să pună în aplicare și să execute în mod eficace dreptul la informare prevăzut la articolul 4 din Directiva privind drepturile victimelor, pentru toate victimele și potențialele victime; subliniază necesitatea de a îmbunătăți mecanismele de informare din statele membre, pentru a se garanta nu numai faptul că victimele își cunosc drepturile, ci și faptul că știu cui să se adreseze pentru a și le putea exercita; reamintește că primii specialiști care acordă asistență victimelor ar trebui să fie, în același timp, prima lor sursă de informare cu privire la drepturile lor și la programele concepute pentru a combate situațiile care duc la victimizare; subliniază că neinformarea victimei înainte, pe parcursul și după desfășurarea procedurilor penale duce la exercitarea neadecvată a drepturilor victimei și la un sentiment de nemulțumire față de sistemul de justiție și descurajează victimele să participe în mod activ la procedurile penale;

8.  regretă faptul că este în continuare prea ridicat numărul statelor membre care nu au transpus în legislația lor dispozițiile privind evaluarea individuală a victimelor, ceea ce reduce eficiența demersurilor de detectare și identificare a nevoilor specifice ale victimelor, a eforturilor de a le trata cu respect și demnitate și, în consecință, a eforturilor de a le acorda protecție în conformitate cu nevoile lor specifice;

9.  observă că netranspunerea directivei in legislațiile naționale din unele state membre înseamnă că cetățenii din statele membre respective sunt discriminați în procesul de protecție a drepturilor lor în calitate de cetățeni europeni;

10.  regretă faptul că Directiva privind drepturile victimelor limitează dreptul victimelor de a beneficia de asistență juridică, întrucât prevede că statele membre au obligația de a acorda asistență juridică doar în cazul în care victima are statutul juridic de parte în procedurile penale și stipulează faptul că condițiile sau normele procedurale în temeiul cărora victimele pot avea acces la asistență juridică sunt determinate de legislația națională; subliniază că aceste restricții pot avea implicații deosebit de grave pentru victimele violenței de gen care nu depun plângeri și ale căror cauze nu vor fi niciodată tratate în cadrul sistemului de justiție penală;

11.  constată că alte instrumente care prevăd adăugarea similară de elemente succesive drepturilor victimelor complică coerența cu Directiva privind drepturile victimelor;

12.  reamintește că cetățenii UE care sunt victime ale unor infracțiuni comise în alt stat membru și resortisanții țărilor terțe ar trebui de asemenea să poată să beneficieze de drepturile, sprijinul și protecția oferite de directivă, indiferent de situația lor de ședere, și că victimele infracțiunilor săvârșite într-un alt stat membru decât cel în care victima își are reședința pot depune o plângere la autoritățile competente din statul membru de reședință; constată, cu toate acestea, că acest drept este adesea subminat de incertitudinea dispozițiilor statelor membre privind extrateritorialitatea; solicită statelor membre să se asigure că situația de ședere nu este un criteriu pentru exercitarea deplină a drepturilor victimelor și să-și clarifice dispozițiile interne privind extrateritorialitatea; invită statele membre să le garanteze victimelor infracționalității nerezidente acces la servicii de sprijin și la informații privind drepturile de care se bucură și să adopte măsuri specifice axate în special pe drepturile tuturor victimelor de a beneficia de despăgubiri și pe drepturile lor în cadrul procedurilor penale; solicită statelor membre, în acest sens, să ia măsuri adecvate pentru a facilita cooperarea dintre autoritățile lor competente sau entitățile care acordă ajutor de specialitate, pentru a garanta accesul efectiv al victimelor la aceste informații și servicii;

13.  reamintește statelor membre că victimele care nu au o reședință legală ar trebui de asemenea să aibă acces la drepturi și servicii, inclusiv la adăposturi și la alte servicii de specialitate prevăzute de directivă, cum ar fi protecția juridică și sprijinul psihosocial și financiar din partea statelor membre, fără teama de a fi deportat; invită statele membre să adopte măsuri prin care să asigure disponibilitatea acestor drepturi și servicii fără nicio discriminare; salută măsurile adoptate de unele state membre de a le acorda victimelor fără forme legale, din motive umanitare, permise de ședere temporară pe durata procedurilor penale, fapt ce ar putea să încurajeze victimele să raporteze infracțiunile, combătând astfel climatul de impunitate; încurajează statele membre să adopte acte legislative care să le ofere victimelor al căror statut de rezident este acela de persoane aflate în întreținere căi de ieșire din situațiile de abuz, oferindu-le posibilitatea de a obține statut de rezident autonom; îndeamnă Comisia să încurajeze și să faciliteze schimbul și evaluarea bunelor practici existente între statele membre, incluzând punctele de vedere ale victimelor și ale societății civile;

Recomandări

Evaluarea individuală

14.  reamintește că unul dintre cele mai importante obiective ale Directivei privind drepturile victimelor este consolidarea poziției victimelor infracțiunilor pe întreg teritoriul UE și plasarea victimelor în centrul sistemului de justiție penală;

15.  invită statele membre să consolideze drepturile victimelor infracțiunilor motivate ură, inclusiv ale celor îndreptate împotriva persoanelor LGBTI sau ale infracțiunilor motivate de ură rasială;

16.  subliniază faptul că evaluările individuale sunt esențiale, conferindu-le victimelor autonomie prin informarea lor cu privire la drepturile lor și la dreptul de a lua decizii în cadrul procedurilor în care sunt implicate, iar în cazul minorilor, cu privire la dreptul lor de a avea acces la garanțiile procedurale specifice care li se aplică chiar de la începutul procedurii judiciare; invită statele membre să transpună în mod corespunzător în legislațiile lor dispozițiile privind evaluarea individuală și în timp util a victimelor, inclusiv, dacă este necesar, în cursul primului contact cu o autoritate competentă, aceasta fiind o etapă procedurală esențială pentru a detecta și a identifica nevoile specifice ale victimei și, prin urmare, pentru a asigura faptul că victimele beneficiază de o protecție specifică, adaptată nevoilor lor, și se evită victimizarea secundară și cea repetată, intimidarea și represaliile; subliniază că evaluarea individuală trebuie reexaminată periodic pentru a se stabili nevoile actuale de asistență și că victimele ar trebui să beneficieze de o reexaminare ulterioară, într-un interval de timp adecvat după producerea infracțiunii, pe baza cunoștințelor disponibile privind reacțiile la traume; reamintește că evaluarea individuală este necesară în special pentru victimele traficului de ființe umane și pentru copiii care sunt victime ale abuzului sexual, date fiind repercusiunile sociale, fizice și psihologice ale acestor infracțiuni; reamintește că evaluarea individuală trebuie să fie adaptată genului victimei, deoarece femeile și persoanele LGBTQI care sunt victime ale violenței de gen necesită o atenție și o protecție deosebite din cauza riscului ridicat de revictimizare și, prin urmare, ar trebi să li se asigure măsuri specifice și sprijin de specialitate;

Serviciile de sprijin pentru victime

17.  regretă dificultățile cu care se confruntă victimele pentru a putea beneficia de serviciile de sprijin; regretă că în unele state membre nu s-au înființat încă servicii de sprijin pentru victime; subliniază că serviciile de sprijin pentru victime ar trebui să fie asigurate pentru toate victimele peste tot în UE și ar trebui să fie accesibile chiar și atunci când o persoană nu a dovedit încă faptul că este victimă a unei infracțiuni sau înainte de inițierea unei proceduri sau acțiuni oficiale; invită statele membre să asigure existența unor adăposturi și centre pentru femei, precum și să sporească numărul acestora și să îmbunătățească accesul la ele, pentru a acorda ajutor victimelor-femei ale tuturor formelor de violență bazată pe gen și pentru a asigura accesul la aceste servicii pentru toate supraviețuitoarele actelor de violență; insistă asupra necesității de a extinde domeniul de cuprindere al acestor servicii, pentru a satisface mai bine nevoile tuturor femeilor, în special ale femeilor cu dizabilități și ale femeilor migrante, inclusiv ale femeilor migrante fără forme legale; subliniază că aceste servicii ar trebui să includă, de asemenea, un sprijin de specialitate ce nu ține de asigurarea unui adăpost, cum ar fi informare și consiliere, însoțire în instanță și servicii de proximitate; consideră că adăposturile pentru femei ar trebui să acorde asistență tuturor femeilor care se confruntă cu acte de violență în relațiile apropiate și ar trebui să fie disponibile gratuit, 24 de ore din 24 și 7 zile pe săptămână, pentru femei și copiii acestora, astfel încât femeile să se simtă în siguranță și să poată să denunțe actele de violență bazate pe gen;

18.  invită statele membre să acorde o atenție deosebită evaluării individuale a copiilor și a minorilor care sunt victime ale oricărui tip de infracțiune, în special ale traficului de ființe umane, inclusiv în scopul exploatării sexuale, ale violenței bazate pe gen și ale abuzului și exploatării sexuale; reamintește principiul conform căruia copiii care sunt victime au întotdeauna nevoi de protecție specifice, din cauza vulnerabilității lor, astfel cum se prevede la articolul 22 alineatul (4) din directivă; subliniază necesitatea de a trata copiii și tinerii care sunt victime în așa fel încât să se țină seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea acestora;

Formarea profesională

19.  subliniază faptul că introducerea unor noi programe de formare la nivelul UE este de o importanță capitală pentru armonizarea și standardizarea procedurilor din statele membre si pentru asigurarea unui tratament egal al cetățenilor europeni;

20.  solicită statelor membre să asigure formarea specifică a persoanelor responsabile cu acordarea de asistență victimelor unor acte teroriste, precum și să prevadă resursele necesare pentru aceasta;

21.  invită Comisia și statele membre să instituie programe de formare și orientări care să țină cont de dimensiunea de gen pentru toți specialiștii implicați în tratarea cazurilor victimelor unor infracțiuni, cum ar fi juriști, funcționari de poliție, procurori, judecători, lucrători din domeniul sănătății, lucrători sociali și organizații ale societății civile; încurajează statele membre să folosească în mod adecvat posibilitățile de finanțare acordate de UE pentru astfel de măsuri de formare; invită statele membre să asigure în mod specific respectarea tuturor obligațiilor de formare pentru funcționarii de poliție, astfel încât aceștia să fie în măsură să efectueze evaluări individuale mai exacte și în timp util odată ce a fost comisă o infracțiune; invită statele membre să prevină victimizarea ulterioară sau victimizarea secundară cu care se confruntă victimele criminalității, să informeze victimele cu privire la drepturile lor și la serviciile de care pot beneficia și să le confere autonomia necesară ca mijloace de reducere a stresului posttraumatic; subliniază că o astfel de formare ar trebui, de asemenea, să fie inclusă în programele educaționale, în cooperare cu societatea civilă și cu ONG-urile, și că specialiștii implicați în tratarea cazurilor victimelor criminalității ar trebui să aibă posibilitatea de a participa, în mod periodic, la cursuri de formare specifice, cu scopul de a le dezvolta o mentalitate adecvată pentru a ține cont de caracteristicile și de nevoile specifice ale fiecărui tip de victimă, ceea ce îi va ajuta pe specialiști să prevină actele de violență și să ofere un sprijin adecvat grupurilor vulnerabile, cum ar fi copiii, femeile victime ale violenței de gen, victimele traficului de ființe umane, persoanele LGBTI și persoanele cu dizabilități; subliniază că formarea individuală este un element esențial pentru aplicarea efectivă a obiectivelor directivei; consideră că aceste măsuri de formare ar trebui să includă îndrumări cu privire la modalitățile de protecție a victimelor împotriva constrângerii, abuzului și violenței și de asigurare a respectării integrității fizice și mentale a acestora; consideră, în plus, că în cadrul tuturor ședințelor de formare trebuie să se pună accentul pe principiul nediscriminării, acesta fiind piatra de temelie a directivei;

22.  reamintește că victimele minore ale infracțiunilor sunt deosebit de vulnerabile și că ar trebui să se acorde o atenție deosebită formării specialiștilor care tratează cazurile victimelor minore ale infracțiunilor, în special cazurile de abuz sexual și exploatare sexuală, ținând seama și de nevoile specifice ale diferitelor grupuri de vârstă; subliniază că acești specialiști ar trebui să comunice de o manieră apropiată copiilor;

23.  încurajează Comisia să confere un sens practic zilei internaționale a victimelor terorismului, organizând cel puțin de două ori pe an o reuniune internațională dedicată în mod specific schimbului de experiențe și de bune practici între autoritățile locale, regionale și naționale din statele membre, precum și strângerii de mărturii ale victimelor; consideră că acest lucru va contribui la asigurarea unei transpuneri rapide, uniforme și integrale a directivei, la identificarea timpurie a problemelor comune întâmpinate în procesul aplicării acesteia și la instituirea unui proces de evaluare permanentă a capacității sale de a ridica gradul de sensibilizare, contribuind de asemenea cu o dimensiune operațională la manifestările de solidaritate și cu sprijin instituțional și social pentru victime;

24.  subliniază faptul că specialiștii din domeniul sănătății joacă un rol esențial în depistarea victimelor violenței domestice, deoarece violența împotriva femeilor în relațiile apropiate dăunează sănătății fizice și mintale pe termen lung; solicită statelor membre să garanteze că specialiștii din domeniul sănătății au acces la informații cu privire la serviciile de sprijin pentru victime și drepturile victimelor și să asigure o formare specifică pentru o gamă largă de specialiști din domeniul sănătății, inclusiv pentru generaliști, medicii specializați în acordarea de asistență de urgență, infirmiere și asistenți medicali, asistenții sociali din spitale și personalul de la recepție, în scopul de a-i oferi victimei un răspuns eficace, în special în cazurile de violență de gen, ceea ce le va permite specialiștilor din domeniul sănătății să depisteze posibilele cazuri de abuz și să încurajeze victimele-femei să se adreseze unei autorități competente;

Dimensiunea transfrontalieră

25.  invită statele membre să acorde sprijin financiar și asistență juridică membrilor de familie ai victimelor în cazurile în care a fost comisă o infracțiune gravă (de exemplu, în cazul în care victima a decedat sau este rănită grav) într-un alt stat membru decât cel în care victima își are reședința, în special în cazurile în care familia nu își permite să se deplaseze în statul membru respectiv pentru a participa la procedura judiciară sau să plătească pentru asistență psihologică sau pentru repatrierea victimei;

26.  invită statele membre să facă procedurile mai flexibile și să accelereze procesul de transmitere a hotărârilor judecătorești în cazurile de violență de gen pronunțate într-un stat, în special în cazul cuplurilor internaționale, astfel încât autoritățile din țările din care provin soții să poată acționa în consecință cât mai curând posibil și să împiedice acordarea custodiei copiilor unui tată acuzat de violență de gen într-o altă țară;

27.  invită Comisia și Consiliul să continue dezvoltarea drepturilor victimelor, pentru ca UE să poată juca un rol de lider în materie de protecție a drepturilor victimelor;

Drepturile procedurale

28.  subliniază importanța acordării de asistență juridică gratuită, garantând în același timp faptul că sarcinile administrative suportate de victimă sunt reduse cât mai mult;

29.  invită statele membre să prevadă, în special, o procedură confidențială și anonimă de denunțare a unei infracțiuni, în special în cazurile de abuz sexual și de abuz față de persoanele cu dizabilități și de minori, cu scopul de a monitoriza și evalua numărul de cazuri denunțate și de a le acorda victimelor fără forme legale posibilitatea de a depune plângeri fără teama de a suporta consecințele legate de statutul lor de imigrant;

30.  invită statele membre să ia mai multe măsuri de drept procesual penal care să garanteze protecția copiilor-victime, inclusiv nevoile specifice ale acestei categorii de victime în cazurile de violență de gen, îndeosebi în cazurile în care mama copilului este ucisă de către partenerul acesteia, pe parcursul întregii proceduri penale, iar ulterior să garanteze că aceștia primesc asistență și sprijin social și psihologic, evitând astfel expunerea copiilor-victime la victimizarea secundară; invită statele membre să adopte măsuri specifice pentru a îmbunătăți rolul liniilor de asistență telefonică naționale în contextul victimelor minore, dat fiind că denunțurile făcute chiar de copii sunt rare;

31.  invită statele membre să ia în considerare incidentele semnificative de violență de gen, inclusiv cele de violență domestică, atunci când decid cu privire la drepturile de custodie și de vizitare a copiilor și consideră că ar trebui să se ia în considerare și drepturile și nevoile martorilor-copii atunci când victimelor li se oferă protecție și servicii de asistență;

32.  reamintește statelor membre obligația de a asigura servicii de traducere și de interpretare gratuite, remarcând faptul că nepunerea la dispoziție a informațiilor în mai multe limbi poate constitui un obstacol pentru protecția eficace a victimei și o formă de discriminare a acesteia;

33.  îndeamnă Comisia și statele membre să se angajeze în mod activ în campanii de informare și să coopereze strâns în acest sens, pentru a spori gradul de sensibilizare al publicului cu privire la drepturile victimelor, astfel cum sunt stabilite de legislația UE, incluzând nevoile speciale ale copiilor-victime; subliniază faptul că aceste campanii de sensibilizare ar trebui organizate și în școli, pentru a-i informa pe copii cu privire la drepturile lor și pentru a le pune la dispoziție instrumente care să le permită să detecteze orice formă de infracțiune căreia i-ar putea fi victime sau la care ar putea fi martori; invită Comisia și statele membre să inițieze campanii de încurajare a femeilor și a persoanelor LGBTQI să denunțe orice fel de violență de gen, astfel încât să poată beneficia de protecție și de sprijinul de care au nevoie;

34.  invită statele membre să facă schimb de cele mai bune practici între funcționarii de poliție în ceea ce privește o abordare axată pe victimă în munca zilnică a acestora;

35.  invită statele membre să desfășoare activ, atât la nivel regional, cât și național, campanii de prevenire a violenței de gen și a victimizării repetate în sistemul judiciar și de către mass-media și să promoveze realizarea unei schimbări de mentalitate a opiniei publice, cu scopul de a evita atitudinile sau practicile de culpabilizare a victimei, care ar putea provoca traume suplimentare victimelor unor infracțiuni specifice, cum ar fi violența de gen sau abuzul sexual; invită statele membre să încurajeze sectorul privat, sectorul tehnologiei informației și mass-media să își folosească potențialul pentru a participa la prevenirea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice;

36.  invită statele membre să facă schimb de bune practici în vederea instituirii unor mecanisme pentru a încuraja și a facilita denunțarea de către victime a infracțiunilor comise împotriva lor;

37.  invită statele membre să stabilească măsuri specifice în cazul unui atac cu victime în masă, care să permită unui număr mare de victime să participe la procedurile penale;

38.  reamintește statelor membre că trebuie să se acorde o atenție specifică riscului de intimidare și de represalii și necesității de a proteja demnitatea și integritatea fizică a victimelor, inclusiv atunci când acestea sunt audiate și când depun mărturie, pentru a se stabili dacă și în ce măsură aceste persoane ar trebui să beneficieze de măsuri de protecție pe durata procedurilor penale;

39.  accentuează importanța obligației de a informa victimele cu privire la evoluția procedurii penale care îi vizează pe autorii infracțiunilor comise împotriva lor, în special în cazurile în care au fost pronunțate sau se execută pedepse cu închisoarea;

Perspectiva instituțională

40.  invită Comisia să își îndeplinească obligațiile de raportare prevăzute în directivă;

41.  accentuează importanța existenței unor date defalcate, pertinente și comparabile referitoare la toate tipurile de infracțiuni, în special atunci când este vorba de violență împotriva femeilor și de trafic de persoane, pentru a asigura o mai bună înțelegere a problemei și pentru a face cunoscute, a evalua și a ameliora acțiunile statelor membre de sprijinire a victimelor;

42.  invită Comisia să contracareze deficiențele de ordin judiciar și practic în punerea în aplicare a acestei directive printr-o coordonare adecvată a diverselor instrumente de protecție a victimelor instituite la nivelul UE, cum ar fi Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecție, Directiva 2011/36/UE privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia, Directiva 2011/92/UE privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile, precum și Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană; invită toate statele membre și UE să ratifice și să aplice pe deplin Convenția de la Istanbul a Consiliului Europei(14), pentru a preveni și combate violența împotriva femeilor și a fetelor, și să pună în aplicare în mod coerent aceste instrumente importante pentru a le garanta pe deplin victimelor din UE drepturile ce le revin;

43.  solicită Comisiei să includă în procesul de monitorizare și raportare analize sectoriale și să asigure aplicarea uniformă a directivei, pentru a proteja toate victimele, indiferent de motivele victimizării sau de caracteristicile lor specifice, precum rasa, culoarea, religia, sexul, identitatea de gen, exprimarea de gen, orientarea sexuală, caracteristicile sexuale, dizabilitatea, statutul de migrant sau orice alt statut;

44.  reamintește că membrii de familie ai victimelor sunt incluși în definiția termenului de „victimă” și invită statele membre să interpreteze noțiunea de „membru de familie” – precum și alți termeni-cheie, cum ar fi „deosebit de vulnerabil(ă)” – în sens larg, în așa fel încât să nu limiteze în mod inutil lista potențialilor titulari ai drepturilor;

45.  invită statele membre să pună în aplicare măsuri prin care să se asigure că, în cadrul comunicărilor verbale și scrise, sunt respectate standardele referitoare la un limbaj ușor de înțeles, adaptat minorilor și persoanelor cu dizabilități, exprimat într-o limbă pe care victima o înțelege, astfel încât victimele să fie informate pe înțelesul lor, în mod corespunzător și precis cu privire la drepturile lor înaintea începerii procedurilor penale, pe durata acestora și după încheierea lor;

46.  solicită statelor membre să se asigure că, atunci când exercitarea drepturilor este limitată în timp, se ține cont de întârzierile cauzate de dificultățile de traducere și de interpretare;

47.  având în vedere faptul că este vorba despre o formă de violență de gen ce impune măsuri de prevenire specifice, invită cele șapte state membre care nu au făcut încă acest lucru să includă urmărirea în scopul hărțuirii în categoria infracțiunilor, astfel cum se cere la articolul 34 din Convenția de la Istanbul, pe baza dispozițiilor aplicabile din Directiva privind drepturile victimelor referitoare la dreptul la viața privată, dreptul la protecție și, în special, dreptul de a evita contactul cu autorul infracțiunii sau cu alți eventuali făptași sau complici;

48.  solicită statelor membre să prevină victimizarea suplimentară provocată de umilire și de atacurile de onoare la adresa victimei de unele elemente ale societății apropiate de atacatorul inițial; reamintește că astfel de acte constituie o victimizare suplimentară și nu trebuie să fie protejate de dreptul la libertatea de exprimare, după cum se prevede la articolul 10 alineatul 2 din Convenția europeană a drepturilor omului și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului(15);

49.  invită statele membre să se asigure că, după comiterea unui atac, este pusă în funcțiune o linie telefonică de urgență pentru a facilita informarea, sau, de preferință, că acest serviciu este încorporat în serviciile oferite de numărul european de urgență 112, precum și că se adoptă măsurile necesare pentru ca asistența să fie acordată în limbi străine; prin urmare, invită toate statele membre să transpună de urgență în legislația lor articolul 22 din Directiva privind drepturile victimelor;

50.  invită statele membre să se asigure că, în cazul în care victima unui act terorist nu își are reședința în statul membru în care a avut loc actul, statul membru respectiv ar trebui să coopereze cu statul membru de reședință pentru a facilita acordarea de asistență victimei;

51.  solicită statelor membre să asigure o linie telefonică de asistență deschisă non stop și gratuită, accesibilă la nivel național, pentru femeile și persoanele LGBTQI victime ale violenței de gen;

52.  invită statele membre să garanteze faptul că serviciile de sprijin pentru victime acordă sprijinul necesar înainte de începerea procedurilor penale, pe parcursul lor și după încheierea acestora, inclusiv asistență psihologică; subliniază rolul important al societății civile în sprijinirea victimelor; consideră, însă, că guvernele nu trebuie să se bazeze exclusiv pe ONG-uri pentru a le asigura victimelor servicii esențiale de sprijin („accentul pe voluntariat”); insistă ca statele membre să asigure majorarea finanțării și a resurselor pentru ONG-urile care își desfășoară activitatea în domeniul drepturilor femeilor și al drepturilor victimelor și să creeze o capacitate de dezvoltare a mecanismelor de sprijinire a victimelor, cu implicarea autorităților de aplicare a legii, a serviciilor sociale și de sănătate și a societății civile;

53.  solicită statelor membre să prevadă în planificarea acțiunilor de răspuns de urgență măsuri de sprijin specific pentru victimele terorismului, astfel încât să se asigure servicii de asistență corespunzătoare atât imediat după un atac, dar și pe termen lung;

54.  solicită statelor membre să stabilească măsuri specifice pentru a asigura informarea victimelor care nu au reședința pe teritoriul statului membru în care a avut loc atacul terorist; consideră că aceste măsuri trebuie să se axeze în special pe drepturile victimelor nerezidente în cadrul procedurilor penale și pe dreptul la despăgubire;

55.  invită toate statele membre să combată impunitatea în toate situațiile și să se asigure că făptașii sunt aduși în fața justiției, pentru ca victimele să se simtă protejate; invită, de asemenea, toate statele membre să lucreze la nivel trans-sectorial pentru a identifica și combate factorii sistemici care contribuie la victimizarea repetată a persoanelor aflate în situații vulnerabile și/sau care se confruntă cu un nivel ridicat de discriminare, întrucât, în caz contrar, procesul de recuperare psihologică a victimelor ar putea fi afectat în mod grav;

56.  invită statele membre să instituie mecanisme juridice pentru a transfera în domeniul penal glorificarea actelor teroriste, atunci când aceasta conduce la umilirea victimelor și la victimizarea secundară, prejudiciind demnitatea și procesul de recuperare a victimei;

57.  consideră că victimele terorismului trebuie să ocupe o poziție centrală în societatea europeană, ca simbol al apărării pluralismului democratic; solicită în acest scop organizarea de conferințe, memoriale și crearea de materiale audiovizuale, pentru a-i sensibiliza pe cetățenii europeni, precum și crearea unui registru european al victimelor, de uz administrativ;

58.  invită statele membre să asigure o protecție mai bună pentru victimele violenței de gen, inclusiv pentru victimele violenței sexuale, ca mijloc de a îmbunătăți accesul la justiție și de a eficientiza procedurile penale;

59.  amintește natura specifică a victimelor terorismului, acestea încadrându-se într-o categorie separată și având nevoi speciale; solicită Comisiei să elaboreze o directivă specifică privind protecția victimelor terorismului;

60.  invită statele membre să garanteze servicii de sprijin, cum sunt serviciile de asistență și consiliere pentru depășirea traumelor, precum și accesul la serviciile de sănătate necesare, inclusiv de sănătate sexuală și a reproducerii, ca parte a sprijinului specific destinat victimelor cu nevoi speciale, cum ar fi copiii, femeile victime ale violenței de gen, victimele traficului de ființe umane, persoanele LGBTI și persoanele cu dizabilități;

61.  invită statele membre să instituie mecanisme adecvate de control al calității pentru a evalua dacă au îndeplinit cerințele legate de standardele de includere a dimensiunii de gen și de adaptare la nevoile femeilor și ale copiilor și referitoare la măsurile care trebuie adoptate de către serviciile de sprijinire a victimelor pentru a încuraja denunțarea infracțiunilor și a proteja în mod eficace victimele;

62.  invită statele membre să ofere sprijin victimelor pentru a le permite să facă față aspectelor juridice, financiare și practice, precum și riscului de victimizare ulterioară;

63.  invită Comisia să pună în evidență posibila utilizare a proiectului „InfoVictims”, finanțat de UE, ca instrument de informare a victimelor în legătură cu procedurile penale, folosind diverse mijloace de comunicare, cum ar fi broșuri și afișe; consideră că acest proiect încurajează schimbul de bune practici pentru informarea victimelor infracțiunilor;

64.  invită statele membre să instituie mecanisme coordonate pentru a colecta informații privind victimele atacurilor teroriste care pot avea loc pe teritoriul lor și pentru a pune la dispoziția victimelor, prin crearea și dezvoltarea unui ghișeu unic, un portal internet și o linie telefonică de urgență sau alte mijloace de comunicare, cum ar fi instrumentele de e-mail sau de mesagerie multimedia, asigurând accesul la informații securizate, personalizate, specifice și pertinente, în conformitate cu nevoile utilizatorului, cu un serviciu de sprijin confidențial, gratuit și ușor accesibil; subliniază că acest serviciu de sprijin trebuie să fie în măsură să acorde asistență și sprijin victimelor terorismului în conformitate cu nevoile lor specifice, cum ar fi sprijin emoțional și psihologic, precum și sfaturi și informații privind orice chestiune de ordin juridic, practic sau financiar, trebuie să fie în măsură să acorde asistență victimelor preluând legătura cu diverse servicii administrative și, dacă este necesar, să le reprezinte în această privință imediat după producerea atacului și în timpul eventualelor proceduri penale, precum și asistență în ceea ce privește procedurile naționale de depunere a cererilor pentru despăgubiri;

65.  invită statele membre să adopte măsuri adecvate pentru a evita, pe cât posibil, invadarea vieții private a victimei și a membrilor familiei acesteia, în special pe parcursul investigațiilor și a procedurilor judiciare;

66.  invită Comisia să transforme actualul portal e-Justice într-o platformă mai ușor de folosit, care să le asigure victimelor informații concise și ușor de înțeles referitoare la drepturile lor și la procedurile de urmat;

67.  invită statele membre să colaboreze, respectând pe deplin libertatea de exprimare, cu mass-media și cu jurnaliștii pentru ca aceștia să adopte măsuri de autoreglementare după survenirea unui atac terorist, cu scopul de a garanta protecția vieții private a victimelor și a membrilor familiilor acestora, și, în plus, să recunoască importanța cooperării cu serviciile specializate care acordă asistență și sprijin victimelor, pentru a ajuta victimele să facă față atenției acordate de mass-media;

68.  invită statele membre să instituie mecanisme de coordonare pentru a asigura, în cadrul serviciilor de sprijinire a victimelor, o tranziție eficace de la asistența de urgență, care să ia în considerare dimensiunea de gen, acordată imediat după comiterea unei infracțiuni, la asistența pe termen lung de care au nevoie victimele; observă că este necesară includerea autorităților locale și regionale, care le oferă victimelor majoritatea serviciilor de asistență, în toate etapele de planificare, luare a deciziilor și punere în aplicare; subliniază că aceste mecanisme ar trebui să asigure în special îndreptarea victimelor către serviciile pe termen lung, care sunt acordate de către diferite entități ce intervin în diferite etape; consideră că aceste mecanisme ar trebui, de asemenea, să aibă o dimensiune transfrontalieră pentru a asigura acordarea de servicii de sprijinire a victimelor și a garanta faptul că victimele își pot exercita dreptul de a primi informații, asistență și despăgubiri în statul lor de reședință atunci când infracțiunea a avut loc într-un alt stat membru decât cel în care acestea își au reședința;

69.  invită statele membre ca, în caz de atac terorist, să instituie un centru de coordonare care să reunească organizațiile și experții competenți pentru a asigura informații, sprijin și servicii practice victimelor și familiilor și rudelor lor; subliniază că aceste servicii ar trebui să fie confidențiale, gratuite și ușor accesibile tuturor victimelor terorismului și ar trebui să includă, în special:

(a)   sprijin emoțional și psihologic de specialitate, precum sprijin și consiliere de specialitate pentru depășirea traumelor, adaptate în mod specific nevoilor victimelor terorismului;

(b)  servicii de reabilitare profesională, care să ajute victimele ce au suferit vătămări și prejudicii să își găsească noi locuri de muncă sau să își schimbe activitatea profesională;

(c)   facilitarea legăturilor virtuale sigure cu alte victime și grupuri de sprijin administrate de victime;

(d)   servicii de sprijin în cadrul comunității;

(e)   servicii pentru informarea membrilor familiei cu privire la identificarea victimelor și a rămășițelor acestora și pentru repatrierea rămășițelor;

70.  regretă că, în comparație cu Convenția de la Istanbul, domeniul de aplicare al Directivei privind drepturile victimelor este mai limitat în ceea ce privește protecția victimelor violenței de gen (inclusiv a persoanelor afectate de MGF); în același timp, salută mecanismul de responsabilizare mai puternic din directivă și subliniază faptul că cele două instrumente ar trebui promovate împreună pentru a maximiza protecția oferită victimelor violenței de gen;

71.  încurajează statele membre să ofere materiale informative adecvate și asistență judiciară gratuită victimelor terorismului care sunt părți în cadrul unor proceduri penale, astfel încât acestea să poată obține o hotărâre privind despăgubirea;

72.  invită Comisia să propună crearea unui fond european de asistență pentru victimele actelor de terorism;

73.  invită statele membre să instituie:

  a) un site internet dedicat care să fie accesibil permanent și care să pună la dispoziție toate informațiile care au fost făcute publice cu privire la serviciile de asistență create ca urmare a unui atac terorist comis pe teritoriul lor, care să conțină următoarele informații ce trebuie puse la dispoziție de urgență: datele de contact ale organizațiilor responsabile pentru asigurarea de asistență și pentru informarea victimelor, membrilor familiilor și publicului larg în urma unui atac terorist, precum și informații privind atacul și măsurile adoptate ca urmare a atacului, inclusiv informații privind găsirea sau contactarea victimelor dispărute și măsuri pentru ajutorarea victimelor să se întoarcă acasă, care ar trebui să includă:

i. modalitățile de recuperare a bunurilor pierdute ca urmare a unui atac;

ii. reacțiile psihologice normale ale victimelor la un atac și îndrumarea victimelor în ceea ce privește modalitățile de atenuare a eventualelor reacții negative, precum și informații privind posibile vătămări neevidente, precum pierderea auzului;

iii. informații privind înlocuirea documentelor de identitate;

iv. informații privind obținerea de asistență financiară, despăgubiri sau prestații din partea guvernului;

v. informații privind drepturile specifice ale victimelor terorismului și ale membrilor familiilor lor, inclusiv drepturile din cadrul procedurilor penale, în conformitate cu Directiva privind drepturile victimelor;

vi. eventuale alte informații considerate necesare pentru a garanta că victimele sunt informate cu privire la drepturile lor, la siguranța lor sau la serviciile pe care le au la dispoziție;

b)   un site web cu acces privat, disponibil victimelor atacurilor teroriste și membrilor familiilor acestora, care să pună la dispoziția victimelor informații ce nu sunt disponibile publicului larg;

c)   proceduri pentru informarea membrilor familiilor cu privire la situația victimelor;

d)   colectarea unor informații uniforme referitoare la victime de către toate autoritățile și organizațiile care sunt responsabile de primirea, tratamentul și sprijinul victimelor; aceste informații trebuie să fie colectate în funcție de nevoile tuturor organizațiilor implicate în reacția la atacul terorist și în acordarea de asistență victimelor și familiilor lor;

74.  invită statele membre să instituie o rețea națională a serviciilor de sprijinire a victimelor pentru a intensifica cooperarea dintre aceste organizații și să instituie grupuri de lucru pentru a face schimb de bune practici, a concepe măsuri de formare și a îmbunătăți comunicarea dintre autorități și victimele infracțiunilor;

75.  invită Comisia să inițieze un dialog cu statele membre pentru a diminua diferențele foarte mari(16) în ceea ce privește compensațiile financiare acordate de către fiecare stat membru victimelor atentatelor teroriste;

76.  subliniază că este vital ca statele membre să răspundă victimelor infracțiunilor cu respect, sensibilitate și profesionalism, pentru a încuraja victimele infracțiunilor să comunice cu personalul însărcinat cu aplicarea legii sau cu personalul medical;

77.  invită statele membre să se asigure că numărul telefonic de urgență 112 este pe deplin accesibil persoanelor cu handicap și să organizeze campanii pentru a spori gradul de cunoaștere a acestei linii;

78.  repetă apelul adresat Comisiei să prezinte cât mai curând posibil o strategie europeană pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor ale violenței de gen, care ar trebui să conțină un act legislativ pentru a sprijini statele membre în prevenirea și eliminarea tuturor formelor de violență împotriva femeilor și a fetelor, precum și a violenței de gen; repetă apelul adresat Consiliului să activeze clauza pasarelă, adoptând în unanimitate o decizie prin care violența împotriva femeilor și a fetelor (și alte forme ale violenței de gen) să fie inclusă în rândul infracțiunilor penale, în conformitate cu articolul 83 alineatul (1) din TFUE;

79.   invită statele membre să instituie mecanisme pentru recuperarea adecvată a plăților de despăgubire de la autorul infracțiunilor;

80.  invită statele membre să pună în aplicare în mod eficient, cu resurse economice și financiare suficiente și în deplină cooperare cu Comisia și cu alți actori vizați, inclusiv cu societatea civilă, toate dispozițiile din Directiva privind drepturile victimelor;

81.   invită Comisia să includă în Agenda europeană privind securitatea o măsură prioritară privind garantarea securității personale și protecția tuturor persoanelor împotriva violenței interpersonale și a violenței de gen;

o

o    o

82.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei, precum și guvernelor și parlamentelor statelor membre.

(1)

JO L 131, 20.5.2017, p. 11.

(2)

JO L 131, 20.5.2017, p. 13.

(3)

JO L 88, 31.3.2017, p. 6.

(4)

JO L 132, 21.5.2016, p. 1.

(5)

JO L 181, 29.6.2013, p. 4.

(6)

JO L 315, 14.11.2012, p. 57.

(7)

JO L 338, 21.12.2011, p. 2.

(8)

JO L 101, 15.4.2011, p. 1.

(9)

JO L 335, 17.12.2011, p. 1.

(10)

Texte adoptate, P8_TA(2017)0501.

(11)

JO L 127, 29.4.2014, p. 39.

(12)

JO L 261, 6.8.2004, p. 15.

(13)

Texte adoptate, P8_TA(2017)0329.

(14)

A se vedea Rezoluția Parlamentului din 12 septembrie 2017 referitoare la încheierea Convenției de la Istanbul.

(15)

Hotărârea Camerei din 16 iulie 2009, cauza Féret/Belgia, C-573.

(16)

Compensațiile financiare naționale variază de la un euro simbolic în anumite state membre până la 250 000 de euro și mai mult în altele.


INFORMAȚII PRIVIND ADOPTAREAÎN COMISIA COMPETENTĂ

Data adoptării

26.4.2018

 

 

 

Rezultatul votului final

+:

–:

0:

42

4

2

Membri titulari prezenți la votul final

Asim Ademov, Jan Philipp Albrecht, Beatriz Becerra Basterrechea, Malin Björk, Vilija Blinkevičiūtė, Michał Boni, Caterina Chinnici, Anna Maria Corazza Bildt, Rachida Dati, Agustín Díaz de Mera García Consuegra, Cornelia Ernst, Tanja Fajon, Nathalie Griesbeck, Sylvie Guillaume, Monika Hohlmeier, Sophia in ‘t Veld, Teresa Jiménez-Becerril Barrio, Eva Joly, Dietmar Köster, Agnieszka Kozłowska-Rajewicz, Barbara Kudrycka, Florent Marcellesi, Louis Michel, Angelika Mlinar, Claude Moraes, Maria Noichl, Ivari Padar, Marijana Petir, Pina Picierno, Judith Sargentini, Branislav Škripek, Michaela Šojdrová, Helga Stevens, Ernest Urtasun, Udo Voigt, Josef Weidenholzer, Kristina Winberg, Anna Záborská

Membri supleanți prezenți la votul final

Carlos Coelho, Andrejs Mamikins, Maite Pagazaurtundúa Ruiz, Evelyn Regner, Elissavet Vozemberg-Vrionidi, Julie Ward

Membri supleanți [articolul 200 alineatul (2)] prezenți la votul final

Francisco Assis, Esther Herranz García, Verónica Lope Fontagné, Patricija Šulin


VOT FINAL PRIN APEL NOMINAL ÎN COMISIA COMPETENTĂ

42

+

ALDE

Beatriz Becerra Basterrechea, Nathalie Griesbeck, Sophia in 't Veld, Louis Michel, Angelika Mlinar, Maite Pagazaurtundúa Ruiz

EFDD

Kristina Winberg

GUE/NGL

Malin Björk, Cornelia Ernst

PPE

Asim Ademov, Michał Boni, Carlos Coelho, Anna Maria Corazza Bildt, Rachida Dati, Agustín Díaz de Mera García Consuegra, Esther Herranz García, Monika Hohlmeier, Teresa Jiménez-Becerril Barrio, Agnieszka Kozłowska-Rajewicz, Barbara Kudrycka, Verónica Lope Fontagné, Patricija Šulin, Elissavet Vozemberg-Vrionidi

S&D

Francisco Assis, Vilija Blinkevičiūtė, Caterina Chinnici, Tanja Fajon, Sylvie Guillaume, Dietmar Köster, Andrejs Mamikins, Claude Moraes, Maria Noichl, Ivari Padar, Pina Picierno, Evelyn Regner, Julie Ward, Josef Weidenholzer

VERTS/ALE

Jan Philipp Albrecht, Eva Joly, Florent Marcellesi, Judith Sargentini, Ernest Urtasun

4

-

ECR

Branislav Škripek

PPE

Marijana Petir, Michaela Šojdrová, Anna Záborská

2

0

ECR

Helga Stevens

NI

Udo Voigt

Legenda simbolurilor utilizate:

+  :  pentru

-  :  împotrivă

0  :  abțineri

Ultima actualizare: 23 mai 2018Notă juridică