Index 
 Înapoi 
 Înainte 
 Text integral 
Procedură : 2018/0106(COD)
Stadiile documentului în şedinţă
Stadii ale documentului : A8-0398/2018

Texte depuse :

A8-0398/2018

Dezbateri :

PV 15/04/2019 - 14
CRE 15/04/2019 - 14

Voturi :

PV 16/04/2019 - 8.8
Explicaţii privind voturile

Texte adoptate :

P8_TA(2019)0366

Texte adoptate
PDF 443kWORD 139k
Marţi, 16 aprilie 2019 - Strasbourg Ediţie provizorie
Protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii ***I
P8_TA-PROV(2019)0366A8-0398/2018
Rezoluţie
 Text consolidat

Rezoluția legislativă a Parlamentului European din 16 aprilie 2019 referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii (COM(2018)0218 – C8-0159/2018 – 2018/0106(COD))

(Procedura legislativă ordinară: prima lectură)

Parlamentul European,

–  având în vedere propunerea Comisiei prezentată Parlamentului European și Consiliului (COM(2018)0218),

–  având în vedere articolul 294 alineatul (2) și articolele 16, 33, 43, 50, articolul 53 alineatul (1), articolele 62, 91, 100, 103, 109, 114, 168, 169, 192, 207 și articolul 325 alineatul (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și articolul 31 din Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, în temeiul cărora Comisia a prezentat propunerea Parlamentului (C8-0159/2018),

–  având în vedere avizele Comisiei pentru afaceri juridice privind temeiul juridic propus,

–  având în vedere articolul 294 alineatul (3) și articolele 16, 43 alineatul (2), 50, 53 alineatul (1), 91, 100, 114, 168 alineatul (4), 169, 192 alineatul (1) și 325 alineatul (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și articolul 31 din Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice,

–  având în vedere avizul motivat prezentat de către Parlamentul Suediei în cadrul Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, în care se susține că proiectul de act legislativ nu respectă principiul subsidiarității,

–  având în vedere avizul Curții de Conturi din 26 septembrie 2018(1),

–  având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European din 18 octombrie 2018(2),

–  după consultarea Comitetului Regiunilor,

–  având în vedere acordul provizoriu aprobat de comisia competentă în temeiul articolului 69f alineatul (4) din Regulamentul său de procedură și angajamentul reprezentantului Consiliului, exprimat în scrisoarea din 15 martie 2019, de a aproba poziția Parlamentului în conformitate cu articolul 294 alineatul (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere articolele 59 și 39 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri juridice și avizul Comisiei pentru afaceri economice și monetare, al Comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne, al Comisiei pentru control bugetar, al Comisiei pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale, al Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, al Comisiei pentru cultură și educație și al Comisiei pentru afaceri constituționale (A8-0398/2018),

1.  adoptă poziția sa în primă lectură prezentată în continuare;

2.  ia act de declarația Comisiei anexată la prezenta rezoluție;

3.  solicită Comisiei să îl sesizeze din nou în cazul în care își înlocuiește, își modifică în mod substanțial sau intenționează să-și modifice în mod substanțial propunerea;

4.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite Consiliului și Comisiei, precum și parlamentelor naționale poziția Parlamentului.

(1) JO C 405, 9.11.2018, p. 1.
(2) JO C 62, 15.2.2019, p. 155.


Poziția Parlamentului European adoptată în primă lectură la 16 aprilie 2019 în vederea adoptării Directivei (UE) 2019/... a Parlamentului European și a Consiliului privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii(1)
P8_TC1-COD(2018)0106

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 16, ▌articolul 43 alineatul (2), articolul 50, articolul 53 alineatul (1), ▌articolul 91, articolul 100, ▌articolul 114, articolul 168 alineatul (4), articolul 169, articolul 192 alineatul (1), ▌ și articolul 325 alineatul (4), precum și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, în special articolul 31,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European(2),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor(3),

având în vedere avizul Curții de Conturi(4),

Având în vedere avizul unui grup de persoane numite de Comitetul științific și tehnic din rândul experților științifici ai statelor membre, în conformitate cu articolul 31 din Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară(5),

întrucât:

(1)  Persoanele care lucrează pentru o organizație publică sau privată sau sunt în contact cu aceasta în contextul activităților lor profesionale sunt deseori primele care află despre amenințări sau prejudicii aduse interesului public, apărute în acest context. Prin „avertizarea în interes public”, aceste persoane joacă un rol esențial în demascarea și prevenirea încălcărilor legii care aduc prejudicii interesului public și în garantarea bunăstării societății. Cu toate acestea, potențialii avertizori sunt adesea descurajați să semnaleze preocupările sau suspiciunile lor de teama unor represalii. În acest context, importanța de a asigura un nivel echilibrat și eficient de protecție a avertizorilor este recunoscută din ce în ce mai mult, atât la nivel european, cât și la nivel internațional.

(2)  La nivelul Uniunii, raportările și divulgările publice de către avertizori reprezintă o componentă în amonte pentru asigurarea respectării dreptului și a politicilor Uniunii: acestea alimentează sistemele naționale și europene de asigurare a respectării legislației cu informații care permit depistarea, investigarea și urmărirea penală eficace a încălcărilor dreptului Uniunii, crescând astfel transparența și responsabilizarea.

(3)  În anumite domenii de politică, încălcările dreptului Uniunii – indiferent de încadrarea acestora, în temeiul dreptului intern, ca încălcări administrative, penale sau ca alte tipuri de încălcări – pot cauza prejudicii grave interesului public, în sensul că pot crea riscuri semnificative pentru bunăstarea societății. Atunci când sunt identificate deficiențe în materie de asigurare a respectării legii în domeniile respective, iar avertizorii se află, de obicei, într-o poziție privilegiată pentru a divulga încălcările, este necesar să se consolideze asigurarea respectării legii prin introducerea unor canale de raportare eficace, confidențiale și sigure și prin asigurarea unei protecții eficace a avertizorilor împotriva represaliilor ▌.

(4)  Protecția avertizorilor prevăzută în prezent în Uniunea Europeană este fragmentată de la un stat membru la altul și este repartizată în mod inegal între domeniile de politică. Consecințele încălcărilor dreptului Uniunii cu o dimensiune transfrontalieră care au fost dezvăluite de avertizori ilustrează modul în care o protecție insuficientă într-un stat membru nu numai că are un impact negativ asupra funcționării politicilor UE în respectivul stat membru, ci poate să se repercuteze și asupra altor state membre și asupra Uniunii în ansamblul său.

(5)  Prin urmare, ar trebui să se aplice standarde comune minime care să asigure o protecție eficace a avertizorilor în actele și domeniile de politică în care:

(i)  este necesar să se consolideze asigurarea respectării legii,

(ii)  subraportarea de către avertizori este un factor esențial care afectează asigurarea respectării legii și

iii)  încălcările dreptului Uniunii pot cauza prejudicii grave interesului public.

Statele membre pot extinde aplicarea dispozițiilor naționale la alte domenii, în vederea asigurării unui cadru cuprinzător și coerent la nivel național.

(6)  Protecția avertizorilor este necesară pentru a îmbunătăți asigurarea respectării dreptului Uniunii privind achizițiile publice. În plus față de imperativul de a preveni și a detecta frauda și corupția în contextul execuției bugetului UE, inclusiv în materie de achiziții, este necesar să se abordeze problema asigurării insuficiente a respectării normelor privind achizițiile publice de către autoritățile publice naționale și de către anumiți operatori de utilități publice atunci când achiziționează bunuri, lucrări și servicii. Încălcarea acestor norme creează denaturări ale concurenței, sporește costurile aferente activității comerciale, aduce atingere intereselor investitorilor și ale acționarilor și, în ansamblu, reduce atractivitatea pentru investiții și creează condiții de concurență inechitabile pentru toate întreprinderile din Europa, afectând astfel buna funcționare a pieței interne.

(7)  În domeniul serviciilor financiare, valoarea adăugată a protecției avertizorilor a fost deja recunoscută de către legiuitorul Uniunii. În urma crizei financiare, care a dezvăluit deficiențe grave în asigurarea respectării normelor relevante, au fost introduse, într-un număr semnificativ de instrumente legislative în acest domeniu(6), măsuri de protecție a avertizorilor, printre care canale de raportare interne și externe, precum și o interdicție explicită a represaliilor. În special, în contextul cadrului prudențial aplicabil instituțiilor de credit și firmelor de investiții, Directiva 2013/36/UE prevede protecția avertizorilor, care vizează și Regulamentul (UE) nr. 575/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții.

(8)  În ceea ce privește siguranța produselor introduse pe piața internă, sursa principală de colectare a elementelor de probă o reprezintă întreprinderile implicate în lanțul de producție și de distribuție, ceea ce face ca raportările efectuate de către avertizori să aibă o valoare adăugată ridicată, întrucât aceștia sunt mult mai aproape de sursele unor posibile practici abuzive și ilicite de fabricare, import sau distribuție de produse nesigure. Acest lucru justifică introducerea protecției avertizorilor în legătură cu cerințele de siguranță aplicabile atât „produselor armonizate”(7), cât și „produselor nearmonizate”(8). Protecția avertizorilor este, de asemenea, deosebit de utilă pentru evitarea deturnării armelor de foc, a pieselor și a componentelor acestora, a munițiilor, precum și a produselor din domeniul apărării, prin încurajarea raportării încălcărilor, cum ar fi fraudarea documentelor, modificarea etichetării și achiziționarea frauduloasă în interiorul Uniunii de arme de foc, aceste încălcări implicând adesea o deturnare de la piața legală spre piața ilegală. Protecția avertizorilor va sprijini, de asemenea, prevenirea fabricării ilicite de explozivi artizanali, contribuind la aplicarea corectă a restricțiilor și a controalelor privind precursorii de explozivi.

(9)  Importanța protecției avertizorilor în ceea ce privește prevenirea și descurajarea încălcărilor normelor Uniunii privind siguranța transporturilor care pot periclita viața oamenilor a fost deja recunoscută în instrumentele sectoriale ale Uniunii din domeniul siguranței aviației(9) și al siguranței transporturilor maritime(10), care prevăd măsuri adaptate de protecție a avertizorilor, precum și canale de raportare specifice. Aceste instrumente includ, de asemenea, protecția împotriva represaliilor a lucrătorilor care raportează propriile greșeli neintenționate (așa-numita „cultură justă”). Este necesar să se completeze și să se dezvolte elementele existente ale protecției avertizorilor în aceste două sectoare, precum și să se asigure o astfel de protecție pentru a consolida asigurarea respectării standardelor de siguranță pentru alte moduri de transport, și anume transportul pe căile navigabile interioare, transportul rutier și feroviar.

(10)  Colectarea de elemente de probă, prevenirea, depistarea și combaterea infracțiunilor ecologice și a comportamentelor ilegale sau a omisiunilor, precum și a eventualele încălcări în ceea ce privește protecția mediului continuă să fie o provocare și trebuie să fie consolidate, după cum s-a recunoscut în Comunicarea Comisiei intitulată „Acțiuni ale UE în vederea îmbunătățirii conformării cu legislația de mediu și a guvernanței de mediu” din 18 ianuarie 2018(11). Doar un singur instrument sectorial referitor la protecția mediului(12) prevede în prezent norme de protecție a avertizorilor, însă introducerea unei astfel de protecții este necesară pentru a se asigura respectarea eficace a acquis-ului Uniunii în domeniul mediului, ale cărui încălcări pot aduce prejudicii ▌ interesului public, cu efecte care s-ar putea repercuta dincolo de frontierele naționale. Acest lucru este, de asemenea, relevant în cazul în care produsele nesigure pot produce daune de mediu.

(11)  Îmbunătățirea protecției avertizorilor ar contribui, de asemenea, la prevenirea și descurajarea încălcărilor normelor Euratom privind securitatea nucleară, protecția radiologică și gestionarea responsabilă și sigură a combustibilului uzat și a materialelor radioactive și ar consolida, în egală măsură, asigurarea respectării dispozițiilor existente din Directiva revizuită privind securitatea nucleară(13) cu privire la o veritabilă cultură a securității nucleare și, în special, dispozițiile articolului 8b alineatul (2) litera (a), care prevăd, printre altele, că autoritatea de reglementare competentă instituie sisteme de management care acordă prioritatea cuvenită securității nucleare și promovează, la toate nivelurile personalului și conducerii, capacitatea de a pune sub semnul întrebării realizarea efectivă a principiilor și practicilor relevante de securitate și de a raporta în timp util aspectele legate de securitate.

(12)  Considerații similare justifică introducerea protecției avertizorilor pentru a valorifica dispozițiile existente și a preveni încălcarea normelor UE în domeniul lanțului alimentar și, în special, în domeniul siguranței alimentelor și a hranei pentru animale, precum și a sănătății, bunăstării și protecției animalelor. Diferitele norme ale Uniunii elaborate în aceste domenii sunt puternic interconectate. Regulamentul (CE) nr. 178/2002(14) stabilește principiile și cerințele generale care stau la baza tuturor măsurilor la nivelul Uniunii și la nivel național legate de produsele alimentare și de hrana pentru animale, cu un accent deosebit pe siguranța alimentară, cu scopul de a asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a intereselor consumatorilor în raport cu produsele alimentare, precum și funcționarea eficace a pieței interne. Acest regulament prevede, printre altele, că operatorii din sectorul alimentar și al hranei pentru animale sunt împiedicați să își descurajeze angajații sau alte persoane să coopereze cu autoritățile competente atunci când acest lucru ar putea preveni, reduce sau elimina un risc generat de produsele alimentare. Legiuitorul Uniunii a adoptat o abordare similară în domeniul „legislației în materie de sănătate animală” prin Regulamentul (UE) 2016/429 de instituire a normelor de prevenire și control al bolilor animalelor care sunt transmisibile la animale sau la oameni(15). Directiva 98/58/CE a Consiliului și Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European și a Consiliului, precum și Regulamentul (CE) nr. 1/2005 al Consiliului și Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 al Consiliului stabilesc norme privind protecția și bunăstarea animalelor de fermă, în timpul transportului și în momentul uciderii.

(13)  În aceeași ordine de idei, raportările avertizorilor pot fi esențiale pentru detectarea și prevenirea, reducerea sau eliminarea riscurilor la adresa sănătății publice și a protecției consumatorilor, riscuri rezultate din încălcări ale normelor Uniunii care, altfel, ar putea rămâne ascunse. În special, protecția consumatorilor este, de asemenea, strâns legată de cazurile în care produsele nesigure pot provoca daune considerabile pentru consumatori.▌

(14)  Protecția vieții private și a datelor cu caracter personal, consacrată la articolele 7 și 8 din Carta drepturilor fundamentale, este un alt domeniu în care avertizorii pot contribui la divulgarea încălcărilor dreptului Uniunii care pot ▌ afecta interesul public. Considerații similare se aplică în cazul încălcărilor Directivei privind securitatea rețelelor și a sistemelor informatice(16), care introduce notificarea incidentelor (inclusiv a celor care nu compromit datele cu caracter personal) și cerințe de securitate pentru entitățile care furnizează servicii esențiale în mai multe sectoare (de exemplu, energie, sănătate, transporturi, servicii bancare etc.), pentru furnizorii de servicii digitale cheie (de exemplu, servicii de cloud) și pentru furnizorii de utilități de bază, precum apa, electricitatea și gazul. Raportările transmise de avertizori în acest domeniu sunt deosebit de importante pentru a preveni incidentele de securitate care ar afecta principalele activități economice și sociale și serviciile digitale utilizate pe scară largă, precum și pentru a preveni orice încălcare a legislației Uniunii privind protecția datelor. Acest lucru contribuie la asigurarea continuității serviciilor care sunt esențiale pentru buna funcționare a pieței interne și pentru bunăstarea societății.

(15)  Mai mult, protecția intereselor financiare ale Uniunii, care vizează combaterea fraudei, a corupției și a oricăror alte activități ilegale ce afectează utilizarea cheltuielilor Uniunii, colectarea veniturilor Uniunii și fondurile sau activele Uniunii, este un domeniu-cheie în care asigurarea respectării dreptului Uniunii trebuie să fie consolidată. Consolidarea protecției intereselor financiare ale Uniunii se referă, de asemenea, la executarea bugetului Uniunii privind cheltuielile efectuate în temeiul Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice. Lipsa unor mecanisme eficace de asigurare a respectării legislației în domeniul intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv în privința fraudei și a corupției la nivel național, determină scăderea veniturilor Uniunii și utilizarea necorespunzătoare a fondurilor UE, ceea ce poate denatura investițiile publice și creșterea economică și poate submina încrederea cetățenilor în acțiunile UE. Articolul 325 din TFUE prevede că Uniunea și statele membre trebuie să combată aceste activități. Măsurile relevante ale Uniunii în acest sens includ, în special, Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului, care este completat, pentru cele mai grave tipuri de comportamente conexe fraudei, de Directiva (UE) 2017/1371 și de Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995, elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv de protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996(17), din 29 noiembrie 1996(18) și din 19 iunie 1997 [convenție și protocoale care rămân în vigoare pentru statele membre pentru care Directiva (UE) 2017/1372 nu este obligatorie], precum și Regulamentul (UE, Euratom) nr. 883/2013 (OLAF).

(16)  De asemenea, ar trebui stabilite standarde comune minime pentru protecția avertizorilor în cazul încălcărilor referitoare la piața internă, astfel cum sunt menționate la articolul 26 alineatul (2) din TFUE. În plus, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, măsurile Uniunii care vizează instituirea sau asigurarea funcționării pieței interne sunt menite să contribuie la eliminarea obstacolelor existente sau emergente din calea liberei circulații a mărfurilor sau a libertății de a presta servicii ori la eliminarea denaturării concurenței.

(17)  În mod specific, protejarea avertizorilor pentru a consolida asigurarea respectării legislației Uniunii în materie de concurență, inclusiv în materie de ajutoare de stat, ar fi utilă pentru a proteja funcționarea eficientă a piețelor din Uniune, pentru a asigura condiții de concurență echitabile pentru întreprinderi și a aduce beneficii consumatorilor. În ceea ce privește normele în materie de concurență aplicabile întreprinderilor, importanța raportării de informații privilegiate în detectarea încălcărilor dreptului concurenței a fost deja recunoscută în cadrul politicii de clemență a UE, precum și prin introducerea recentă de către Comisia Europeană a unui instrument pentru avertizarea anonimă în interes public. Încălcările în materie de concurență și de ajutoare de stat se referă la articolele 101, 102, 106, 107 și 108 din TFUE și la normele de drept derivat adoptate pentru aplicarea lor.

(18)  Acțiunile care încalcă normele de impozitare a societăților și mecanismele al căror scop constă în obținerea unui avantaj fiscal și sustragerea de la obligațiile legale, contracarând obiectul sau scopul legislației aplicabile privind impozitarea societăților, afectează negativ buna funcționare a pieței interne. Acestea pot genera o concurență fiscală neloială și o evaziune fiscală extinsă, denaturând condițiile de concurență echitabile pentru întreprinderi și determinând o pierdere de venituri fiscale pentru statele membre și pentru bugetul Uniunii în ansamblul său. Prezenta directivă prevede măsuri de protecție împotriva represaliilor pentru cei care raportează cu privire la mecanisme de sustragere și/sau abuzive care, în caz contrar, ar putea trece neobservate, în vederea consolidării capacității autorităților competente de a proteja buna funcționare a pieței interne și de a elimina denaturările și barierele din calea comerțului, care afectează competitivitatea societăților în cadrul pieței interne, ceea ce are o legătură directă cu normele privind libera circulație și, de asemenea, prezintă relevanță pentru aplicarea normelor privind ajutoarele de stat. Protecția avertizorilor se adaugă inițiativelor recente ale Comisiei care vizează îmbunătățirea transparenței și a schimbului de informații în domeniul fiscal și crearea unui mediu fiscal mai echitabil pentru întreprinderi în cadrul Uniunii , cu scopul de a spori eficacitatea statelor membre în ceea ce privește identificarea mecanismelor de sustragere și/sau abuzive care, în caz contrar, ar putea trece neobservate și va contribui astfel la descurajarea acestor mecanisme, cu toate că prezenta directivă nu armonizează dispozițiile referitoare la impozitare, fie ele de fond sau de procedură.

(19)  Articolul 1 alineatul (1) litera (a) definește domeniul de aplicare material al prezentei directive prin trimitere la o listă de acte ale Uniunii prevăzută în anexă (părțile I și II). Acest lucru implică faptul că, atunci când, își definesc la, rândul lor, domeniul de aplicare material prin trimitere la actele Uniunii enumerate în anexele lor, aceste acte fac parte de asemenea din domeniul de aplicare material al prezentei directive. În plus, trimiterea la actele din anexă ar trebui înțeleasă ca incluzând toate măsurile de punere în aplicare sau delegate naționale sau ale Uniunii adoptate în temeiul actelor respective. Mai mult, trimiterea la actele Uniunii din anexa la prezenta directivă trebuie înțeleasă ca o trimitere dinamică; cu alte cuvinte, dacă actul Uniunii din anexă a fost sau va fi modificat, trimiterea se referă la actul astfel cum a fost modificat, iar dacă actul Uniunii din anexă a fost sau va fi înlocuit, trimiterea se referă la noul act.

(20)  Anumite acte ale Uniunii, în special în domeniul serviciilor financiare, cum ar fi Regulamentul (UE) nr. 596/2014 privind abuzul de piață(19) și Directiva de punere în aplicare (UE) 2015/2392 a Comisiei, adoptată pe baza regulamentului sus-menționat(20), conțin deja norme detaliate privind protecția avertizorilor. Aceste acte legislative existente ale Uniunii, inclusiv lista menționată în partea II din anexă, ar trebui să mențină eventualele caracteristici specifice pe care le prevăd în funcție de sectoarele relevante. Acest lucru este deosebit de important pentru a determina care dintre entitățile juridice din domeniul serviciilor financiare, al prevenirii spălării banilor și al finanțării terorismului sunt în prezent obligate să instituie canale interne de raportare. Totodată, pentru a asigura coerența și securitatea juridică în toate statele membre, prezenta directivă ar trebui să fie aplicabilă în toate aspectele care nu sunt reglementate în temeiul instrumentelor sectoriale, pe care prezenta directivă ar trebui să le completeze în măsura în care aspectele nu sunt reglementate în cadrul lor, astfel încât acestea să fie pe deplin aliniate la standardele minime. În special, prezenta directivă ar trebui să specifice mai în detaliu modul în care sunt concepute canalele interne și externe, obligațiile autorităților competente și formele specifice de protecție care urmează să fie oferite la nivel național împotriva represaliilor. În acest sens, articolul 28 alineatul (4) din Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 prevede posibilitatea ca statele membre să prevadă un canal intern de raportare în domeniul reglementat de regulamentul respectiv. Din motive de coerență cu standardele minime prevăzute de prezenta directivă, obligația de a institui canale interne de raportare prevăzute la articolul 4 alineatul (1) din prezenta directivă ar trebui să se aplice și în ceea ce privește Regulamentul (UE) nr. 1286/2014.

(21)  Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere protecției acordate angajaților care raportează încălcări ale dreptului Uniunii în materie de ocupare a forței de muncă. În special, în domeniul securității și al sănătății în muncă, articolul 11 din Directiva-cadru 89/391/CEE impune deja statelor membre să se asigure că lucrătorii sau reprezentanții acestora nu sunt dezavantajați din cauza solicitărilor sau a propunerilor lor adresate angajatorilor referitoare la luarea de măsuri adecvate pentru a atenua riscurile pentru lucrători și/sau pentru a înlătura sursele de pericol. Lucrătorii și reprezentanții acestora au dreptul de a semnala autorităților naționale competente eventuale probleme în cazul în care consideră că măsurile luate și mijloacele puse la dispoziție de angajator nu sunt adaptate scopului de asigurare a securității și a sănătății.

(22)  Statele membre pot dispune ca raportările privind plângerile la nivel interpersonal care afectează exclusiv persoana care efectuează raportarea, și anume plângerile cu privire la conflicte interpersonale între persoana care efectuează raportarea și un alt angajat, să poată fi direcționate către alte proceduri disponibile.

(23)  Prezenta directivă nu aduce atingere protecției acordate prin procedurile de raportare a eventualelor activități ilegale, inclusiv a fraudei sau a corupției, care dăunează intereselor Uniunii, sau a unor comportamente legate de îndeplinirea unor sarcini profesionale care pot constitui o încălcare gravă a obligațiilor funcționarilor și ale celorlalți agenți ai Uniunii Europene stabilite la articolele 22a, 22b și 22c din Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii, prevăzut în Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/69 al Consiliului(21). Directiva se aplică în cazul în care funcționarii UE raportează într-un context profesional în afara relațiilor lor de muncă cu instituțiile UE.

(24)  Securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice raportărilor privind încălcări legate de achiziții care implică aspecte de apărare sau de securitate, în cazul în care acestea sunt reglementate de articolul 346 din TFUE, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În cazul în care statele membre decid să extindă protecția prevăzută de directivă la alte domenii sau acte care nu intră în domeniul de aplicare, statele membre respective pot adopta dispoziții specifice pentru a proteja interesele esențiale în materie de securitate națională în această privință.

(25)  De asemenea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere protecției informațiilor clasificate care, conform dreptului Uniunii sau actelor cu putere de lege ori dispozițiilor administrative în vigoare în statul membru în cauză, trebuie să fie protejate, din rațiuni de securitate, împotriva accesului neautorizat. ▌Mai mult, dispozițiile prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor care decurg din Decizia (UE, Euratom) 2015/444 a Comisiei din 13 martie 2015 privind normele de securitate pentru protecția informațiilor UE clasificate sau din Decizia Consiliului din 23 septembrie 2013 privind normele de securitate pentru protecția informațiilor UE clasificate.

(26)  Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze protecția confidențialității comunicațiilor dintre avocați și clienții acestora („privilegiul juridic profesional”), astfel cum se prevede în dreptul național și, după caz, în dreptul Uniunii, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. În plus, directiva nu ar trebui să afecteze obligația de a menține confidențialitatea comunicațiilor furnizorilor de servicii medicale, inclusiv a terapeuților, cu pacienții lor și confidențialitatea dosarelor pacienților („confidențialitatea informațiilor medicale”), astfel cum se prevede în dreptul național și în cel al a Uniunii.

(27)  Membrii altor profesii pot beneficia de protecție în temeiul prezentei directive atunci când raportează informații protejate de normele profesionale aplicabile, cu condiția ca raportarea informațiilor respective să fie necesare pentru a dezvălui o încălcare în domeniul de aplicare al prezentei directive.

(28)  Deși prezenta directivă prevede, în anumite condiții, o scutire limitată de răspundere, inclusiv de răspundere penală, în caz de încălcare a confidențialității, aceasta nu aduce atingere normelor naționale privind procedura penală, în special celor care vizează garantarea integrității investigațiilor și a procedurilor sau a dreptului la apărare al persoanelor vizate. Acest lucru nu aduce atingere introducerii unor măsuri de protecție în alte tipuri de drept procedural național, în special inversării sarcinii probei în procedurile administrative, civile sau de dreptul muncii de la nivel național.

(29)  Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind exercitarea drepturilor reprezentanților lucrătorilor la informare, consultare și participare la negocieri colective și privind apărarea de către aceștia a drepturilor de muncă ale lucrătorilor. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere nivelului de protecție acordat prin prezenta directivă.

(30)  Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice cazurilor în care persoanele care, pe baza consimțământului lor în cunoștință de cauză, au fost identificate ca informatori sau înregistrate ca atare în bazele de date gestionate de autoritățile desemnate la nivel național, cum ar fi autoritățile vamale, raportează încălcări autorităților de aplicare a legii, contra unor recompense sau compensații. Aceste raportări se efectuează în conformitate cu proceduri specifice care vizează garantarea anonimatului lor în vederea protejării integrității fizice a acestora și care sunt diferite de canalele de raportare prevăzute de prezenta directivă.

(31)  Persoanele care raportează informații referitoare la amenințări sau prejudicii aduse interesului public obținute în contextul activităților lor profesionale își exercită dreptul la libertatea de exprimare. Dreptul la libertatea de exprimare și la informare, consacrat la articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene („Carta”) și la articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului („CEDO”), cuprinde dreptul de a primi sau de a transmite informații, precum și libertatea și pluralismul mass-mediei.

(32)  În consecință, prezenta directivă se bazează pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertatea de exprimare, precum și pe principiile elaborate pe această bază de către Consiliul Europei în Recomandarea sa din 2014 privind protecția avertizorilor(22).

(33)  Pentru a beneficia de protecție, persoanele care efectuează raportări ar trebui să creadă în mod rezonabil, prin prisma circumstanțelor și a informațiilor de care dispun în momentul raportării, că aspectele pe care le raportează sunt adevărate. Aceasta este o garanție esențială împotriva unor raportări răuvoitoare și neserioase sau abuzive, asigurându-se faptul că persoanele care, la momentul raportării, au raportat intenționat și cu bună știință informații greșite sau înșelătoare nu beneficiază de protecție. În același timp, prin acest demers, se asigură faptul că protecția nu este pierdută atunci când persoana care efectuează raportarea a prezentat informații inexacte cu bună-credință. În mod similar, persoanele care efectuează raportări ar trebui să aibă dreptul la protecție în temeiul prezentei directive în cazul în care au motive întemeiate de a crede că informațiile raportate se încadrează în domeniul său de aplicare. Motivele care stau la baza raportării de către persoana care efectuează raportarea nu ar trebui să aibă relevanță pentru a se stabili dacă aceasta ar trebui sau nu să primească protecție.

(34)  Persoanele care efectuează raportări se simt în mod normal mai în largul lor să raporteze intern, cu excepția cazului în care au motive să raporteze extern. Studiile empirice arată că majoritatea avertizorilor tind să raporteze intern, în cadrul organizației pentru care lucrează. Raportarea internă este, de asemenea, cea mai bună modalitate de a furniza informații persoanelor care pot contribui la soluționarea timpurie și eficace a riscurilor la adresa interesului public. În același timp, persoana care efectuează raportarea ar trebui să aibă posibilitatea de a alege cel mai adecvat canal de raportare, în funcție de circumstanțele individuale ale fiecărui caz. În plus, este necesar să se protejeze divulgările public, ținând seama de unele principii democratice, și anume transparența și responsabilitatea, drepturile fundamentale precum libertatea de exprimare și libertatea mass-mediei, asigurându-se totodată un echilibru între interesul angajatorilor de a-și administra organizațiile și de a-și proteja interesele și interesul publicului de a fi apărat de orice prejudiciu, în conformitate cu criteriile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

(35)  Fără a aduce atingere obligațiilor existente de a institui prevederi în vederea raportării anonime în temeiul dreptului Uniunii, statele membre pot decide dacă entitățile private ori publice și autoritățile competente acceptă sau nu raportări anonime ale încălcărilor care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive și dacă acestea întreprind sau nu acțiuni subsecvente raportărilor respective. Cu toate acestea, persoanele care au raportat în mod anonim sau au făcut divulgări publice care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive și care îndeplinesc condițiile acesteia ar trebui să beneficieze de protecție în temeiul prezentei directive în cazul în care sunt ulterior identificate și suferă represalii.

(36)  Protecția se acordă în cazurile în care persoanele raportează în temeiul legislației Uniunii către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, de exemplu în contextul fraudei împotriva bugetului Uniunii.

(37)  Persoanele trebuie să beneficieze de o protecție juridică specifică în cazul în care au luat cunoștință de informațiile pe care le raportează prin intermediul activităților lor profesionale și, prin urmare, sunt expuse riscului de represalii la locul de muncă (de exemplu, pentru încălcarea obligației de a păstra confidențialitatea sau a obligației de loialitate). Motivul care stă la baza necesității de a asigura protecția acestor persoane este poziția lor de vulnerabilitate economică în raport cu persoana de care depind de facto în activitatea pe care o desfășoară. În cazul în care nu există un astfel de dezechilibru de putere în contextul activităților profesionale (de exemplu în cazul reclamanților obișnuiți sau al cetățenilor care asistă la încălcări), nu este necesar să se asigure protecția împotriva represaliilor.

(38)  Pentru a asigura efectiv respectarea dreptului Uniunii, trebuie acordată protecție unei game cât mai largi cu putință de categorii de persoane care, indiferent dacă sunt cetățeni ai UE sau resortisanți ai țărilor terțe, prin activitățile profesionale pe care le desfășoară (indiferent de natura acestor activități, de faptul că sunt sau nu remunerate), au un acces privilegiat la informații privind încălcări a căror raportare ar fi în interesul public și care pot antrena represalii pentru persoanele care le raportează. Statele membre ar trebui să se asigure că necesitatea protecției este stabilită în funcție de toate împrejurările relevante, și nu doar în funcție de natura relației, astfel încât să acopere întreaga gamă de persoane care au legătură, în sens larg, cu organizația în care s-a produs încălcarea.

(39)  Protecția ar trebui să se aplice, în primul rând, persoanelor care au statutul de „lucrători”, în sensul articolului 45 alineatul (1) din TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, și anume persoanelor care, pentru o anumită perioadă de timp, prestează servicii pentru și sub conducerea altei persoane, în schimbul cărora primesc o remunerație. Acest concept include, de asemenea, funcționarii publici. Așadar, protecția ar trebui să fie acordată și lucrătorilor în cadrul unor raporturi de muncă atipice, inclusiv lucrătorilor cu fracțiune de normă și lucrătorilor cu contract individual de muncă încheiat pe perioadă determinată, precum și persoanelor care au încheiat un contract de muncă sau un raport de muncă cu un agent de muncă temporară, care sunt tipuri de raporturi precare în care protecția standard împotriva tratamentelor inechitabile este adesea dificil de aplicat.

(40)  Protecția ar trebui, de asemenea, extinsă și la alte categorii de persoane fizice ▌ care, deși nu sunt „lucrători” în sensul articolului 45 alineatul (1) din TFUE, pot juca un rol esențial în demascarea încălcărilor legislației și se pot afla într-o poziție de vulnerabilitate economică în contextul activităților lor profesionale. De exemplu, în domenii precum siguranța produselor, furnizorii sunt mult mai aproape de sursa unor eventuale practici inechitabile și ilicite în ceea ce privește fabricarea, importul sau distribuția de produse nesigure; la executarea fondurilor Uniunii, consultanții care își oferă serviciile se află într-o poziție privilegiată pentru a atrage atenția asupra încălcărilor pe care le observă. Astfel de categorii de persoane, inclusiv persoanele care desfășoară o activitate independentă de prestare de servicii, liber-profesioniștii, contractanții, subcontractanții și furnizorii, fac, de regulă, obiectul unor represalii, care pot, de exemplu, să ia forma rezilierii anticipate a contractului sau a anulării contractului de servicii, a licențelor sau a autorizațiilor, precum și sub forma pierderii unor oportunități de afaceri, a pierderii de venituri, a unor constrângeri, intimidări sau hărțuiri, a includerii pe o listă neagră/a boicotării afacerii sau a prejudicierii reputației lor. Acționarii și persoanele care se află în organele de conducere pot, de asemenea, suferi represalii, de exemplu, din punct de vedere financiar sau sub formă de intimidare ori hărțuire, de includere pe o listă neagră sau de prejudiciere a reputației lor. De asemenea, protecția ar trebui să fie acordată persoanelor a căror relație de muncă s-a încheiat și candidaților la ocuparea unui loc de muncă sau pentru prestarea de servicii unei organizații, care au obținut informațiile privind încălcările legii în timpul procesului de recrutare sau al unei alte etape a negocierilor precontractuale și care pot suferi represalii, de exemplu sub formă de recomandări negative pentru angajare sau de includere pe o listă neagră/boicotare a afacerii.

(41)  Protecția eficace a avertizorilor presupune protejarea și a altor categorii de persoane care, deși nu se bazează din punct de vedere economic pe activitățile lor profesionale, pot suferi totuși represalii pentru faptul că demască încălcări. Represaliile împotriva voluntarilor și a stagiarilor remunerați sau neremunerați se pot manifesta prin faptul că nu se mai recurge la serviciile lor sau că se prezintă o recomandare negativă pentru viitoarea lor încadrare în muncă sau prin prejudicierea reputației sau a perspectivelor lor profesionale.

(42)  Pentru a detecta și a preveni în mod eficace un prejudiciu grav adus interesului public, conceptul de încălcare include și practicile abuzive, astfel cum sunt stabilite de jurisprudența Curții de Justiție a UE, și anume actele sau omisiunile care nu par a fi ilegale din punct de vedere formal, dar care încalcă obiectul sau scopul legii.

(43)  Pentru a preveni în mod eficace încălcările dreptului Uniunii, trebuie să se acorde protecție ▌ persoanelor care furnizează informații necesare pentru a dezvălui încălcări care au avut deja loc, încălcări care nu s-au concretizat încă, dar care sunt foarte susceptibile să fie săvârșite, acte sau omisiuni pe care persoana care efectuează raportarea are motive întemeiate să le considere încălcări ale dreptului Uniunii, precum și încercări de disimulare a încălcărilor. Din aceleași motive, se justifică acordarea protecției și pentru persoanele care nu furnizează elemente de probă pozitive, dar care ridică preocupări sau suspiciuni rezonabile. În același timp, protecția nu ar trebui să se aplice în cazul raportării de informații care sunt deja pe deplin disponibile în domeniul public sau de zvonuri nefondate.

(44)  Represaliile exprimă legătura strânsă (cauză-efect) care trebuie să existe între raportare și tratamentul defavorabil suferit, în mod direct sau indirect, de către persoana care efectuează raportarea, astfel încât această persoană să se poată bucura de protecție juridică. Protecția eficace a persoanelor care efectuează raportări, ca mijloc de consolidare a asigurării respectării dreptului Uniunii, necesită o definiție amplă a represaliilor, care să înglobeze orice act sau omisiune apărută în context profesional care le cauzează prejudicii persoanelor respective. Prezenta directivă nu împiedică angajatorii să ia decizii legate de locul de muncă care nu sunt determinate de raportare sau de divulgarea publică.

(45)  Protecția împotriva represaliilor ca mijloc de protejare a libertății de exprimare și a libertății mass-mediei ar trebui să fie furnizată atât persoanelor care raportează informații despre acte sau omisiuni în cadrul unei organizații (raportare internă) sau către o autoritate externă (raportare externă), cât și persoanelor care divulgă astfel de informații în domeniul public (de exemplu, direct către public, prin intermediul platformelor online sau al platformelor de comunicare socială, sau către mass-media, funcționari aleși, organizații ale societății civile, sindicate sau organizații profesionale/patronale).

(46)  Avertizorii reprezintă, în special, surse importante pentru jurnaliștii de investigație. Furnizarea unei protecții eficace a avertizorilor împotriva represaliilor sporește securitatea juridică a (potențialilor) avertizori și, prin urmare, încurajează și facilitează avertizarea în interes public și în mass-media. În acest sens, protecția avertizorilor ca surse jurnalistice este indispensabilă pentru a garanta rolul de „gardian” al jurnalismului de investigație în societățile democratice.

(47)  Pentru detectarea și prevenirea eficace a încălcărilor dreptului Uniunii, este crucial ca informațiile relevante să le parvină rapid persoanelor aflate cel mai aproape de sursa problemei, care sunt cele mai în măsură să investigheze și dispun de competențe pentru a remedia situația, acolo unde este posibil. Prin urmare, în principiu, persoanele care efectuează raportări ar trebui să fie încurajate să utilizeze mai întâi canalele interne și să raporteze angajatorului lor, în cazul în care astfel de canale le sunt disponibile și se poate preconiza în mod rezonabil că vor funcționa. Acest lucru este valabil, în special, în cazul în care persoanele care efectuează raportări consideră că încălcarea poate fi abordată în mod eficace în cadrul organizației relevante și că nu există niciun risc de represalii. Aceasta presupune și că entitățile juridice din sectorul privat și public instituie proceduri interne adecvate pentru primirea raportărilor și pentru luarea de măsuri subsecvente acestora. Această încurajare se referă, de asemenea, la cazurile în care aceste canale au fost instituite fără ca acest lucru să fie impus de dreptul Uniunii sau de cel intern. Acest principiu ar trebui să contribuie la promovarea unei culturi a bunei comunicări și a responsabilității sociale corporative în cadrul organizațiilor, prin care se consideră că persoanele care efectuează raportări contribuie în mod semnificativ la autocorectare și la excelență.

(48)  Pentru entitățile juridice din sectorul privat, obligația de a institui canale interne este proporțională cu dimensiunea lor și cu nivelul de risc pe care activitățile acestora îl prezintă pentru interesul public. Aceasta ar trebui să se aplice tuturor întreprinderilor cu un număr de angajați mai mare sau egal cu 50, indiferent de natura activităților lor, pe baza obligației acestora de a colecta TVA. În urma unei evaluări adecvate a riscurilor, statele membre le pot solicita și altor întreprinderi să instituie canale interne de raportare în anumite cazuri (de exemplu, în situația în care există riscuri semnificative ce pot rezulta din activitățile lor).

(49)  Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a încuraja entitățile private cu mai puțin de 50 de angajați să instituie canale interne de raportare și de întreprindere a unor acțiuni subsecvente, inclusiv prin stabilirea unor cerințe mai puțin prescriptive pentru canalele respective decât cele prevăzute la articolul 5, cu condiția ca cerințele respective să garanteze confidențialitatea și întreprinderea cu diligență a unor acțiuni subsecvente raportării.

(50)  Scutirea întreprinderilor mici și a microîntreprinderilor de obligația de a institui canale interne de raportare nu ar trebui să se aplice întreprinderilor private care sunt în prezent obligate să instituie canale interne de raportare în temeiul actelor Uniunii menționate în partea I.B și partea II din anexă.

(51)  Ar trebui să fie clar că, în cazul unor entități juridice private care nu prevăd canale interne de raportare, persoanele care efectuează raportări ar trebui să aibă posibilitatea de a raporta extern, direct autorităților competente, și ar trebui să beneficieze de protecția împotriva represaliilor prevăzută în prezenta directivă.

(52)  Pentru a se asigura, în special, respectarea normelor în materie de achiziții publice în sectorul public, obligația de a institui canale interne de raportare ar trebui să se aplice tuturor entităților juridice publice, la nivel local, regional și național, în mod proporțional cu dimensiunea lor.

(53)  Cu condiția asigurării confidențialității în ceea ce privește identitatea persoanei care efectuează raportarea, este la latitudinea fiecărei entități juridice private și publice să definească tipul de canale de raportare care trebuie instituite. Mai precis, acestea ar trebui să permită transmiterea de raportări scrise, care să se poată realiza prin poștă, prin cutii pentru reclamații, sau printr-o platformă online (intranet sau internet) și/sau transmiterea de raportări orale, care să se poată realiza printr-o linie telefonică sau prin alte sisteme de mesagerie vocală. La cererea persoanei care efectuează raportarea, aceste canale ar trebui să permită, de asemenea, întâlniri față în față, într-un termen rezonabil.

(54)  Părți terțe pot, de asemenea, să fie autorizate să primească raportări în numele unor entități private și publice, cu condiția ca acestea să ofere garanții adecvate privind respectarea independenței, a confidențialității, a protecției datelor și a caracterului secret. Acestea pot fi furnizori de platforme de raportare externă, consilieri juridici externi, auditori, reprezentanți ai sindicatelor sau reprezentanți ai lucrătorilor.

(55)  Fără a aduce atingere protecției de care beneficiază reprezentanții sindicali sau reprezentanții lucrătorilor în această calitate în temeiul altor norme naționale și ale Uniunii, aceștia ar trebui să beneficieze de protecția prevăzută de prezenta directivă atât în cazul în care raportează în calitatea lor de lucrători, cât și în cazul în care au oferit consiliere și sprijin persoanei care efectuează raportarea.

(56)  Procedurile de raportare internă ar trebui să le permită entităților juridice private să primească și să investigheze în deplină confidențialitate raportările transmise de către angajații entității și ai filialelor ori entităților afiliate ale acesteia („grupul”), dar și, în măsura posibilului, raportările transmise de către oricare dintre agenții și furnizorii grupului și de către orice persoană care obține informații prin intermediul activităților sale profesionale desfășurate împreună cu entitatea și grupul respectiv.

(57)  Persoanele sau departamentele cele mai potrivite din cadrul unei entități juridice private care sunt desemnate a fi competente pentru a primi raportări și a adopta măsuri subsecvente acestora depind de structura entității, dar, în orice caz, funcția acestora ar trebui să asigure independența și absența unui conflict de interese. În cadrul unor entități mai mici, această funcție ar putea fi o funcție dublă, deținută de un agent al societății în măsură să raporteze direct către șeful organizației, cum ar fi un coordonator al conformității sau un responsabil cu resursele umane, un responsabil cu integritatea, un jurist sau un responsabil cu protecția vieții private, un director financiar, un responsabil executiv de audit sau un membru al consiliului de administrație.

(58)  În contextul raportării interne, pentru a consolida încrederea în eficacitatea sistemului general de protejare a avertizorilor și a reduce probabilitatea unor noi raportări sau divulgări publice inutile, este esențială informarea persoanei care efectuează raportarea cu privire la acțiunile subsecvente raportării, în cel mai cuprinzător mod cu putință, în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere legal. Persoana care efectuează raportarea ar trebui să fie informată într-un termen rezonabil cu privire la acțiunile avute în vedere sau adoptate ca măsuri subsecvente raportării și la motivele care au stat la baza acestor măsuri subsecvente (de exemplu, transferarea către alte canale sau proceduri în cazul raportărilor care afectează în mod exclusiv drepturile individuale ale persoanei care efectuează raportarea, clasarea cazului ca urmare a lipsei de elemente de probă suficiente sau din alte motive, lansarea unei anchete interne și, eventual, constatările sale și/sau măsurile luate pentru a aborda problema ridicată, sesizarea unei autorități competente pentru investigații suplimentare), în măsura în care astfel de informații nu ar aduce atingere anchetei sau investigației și nu ar afecta drepturile persoanei vizate. În orice caz, persoana care efectuează raportarea ar trebui să fie informată cu privire la evoluția și rezultatul investigației. Acesteia i se poate solicita să furnizeze informații suplimentare pe parcursul investigației, fără ca aceasta să aibă, totuși, nicio obligație în acest sens.

(59)  Un astfel de termen rezonabil nu ar trebui să depășească, în total, trei luni. În cazul în care nu s-a stabilit încă întreprinderea unor acțiuni subsecvente adecvate, persoana care efectuează raportarea ar trebui să fie informată în acest sens și cu privire la orice feedback suplimentar la care ar trebui să se aștepte.

(60)  Persoanele care intenționează să raporteze încălcări ale dreptului Uniunii ar trebui să fie în măsură să ia o decizie în cunoștință de cauză cu privire la oportunitatea, modalitatea și momentul raportării. Entitățile publice și private care au instituit proceduri interne de raportare furnizează informații referitoare la aceste proceduri, precum și la procedurile de raportare externă către autoritățile competente relevante. Aceste informații trebuie să fie ușor de înțeles și de accesat, inclusiv, în măsura posibilului, pentru orice alte persoane, în afară de angajați, care intră în contact cu entitatea respectivă prin activitățile lor profesionale, cum ar fi prestatorii de servicii, distribuitorii, furnizorii și partenerii de afaceri. De exemplu, astfel de informații pot fi afișate într-un loc vizibil, accesibil tuturor acestor persoane, și pe intranetul entității și pot fi, de asemenea, incluse în cursurile și în formarea în materie de etică și integritate.

(61)  Pentru a detecta și a preveni în mod eficace încălcările dreptului Uniunii este necesar să se asigure faptul că potențialii avertizori pot, cu ușurință și în deplină confidențialitate, să aducă informațiile pe care le dețin la cunoștința autorităților competente relevante care sunt în măsură să investigheze și să remedieze problema, după caz.

(62)  Este posibil ca canalele interne să nu existe sau să fi fost utilizate, dar să nu fi funcționat în mod adecvat (de exemplu, raportarea nu a fost tratată cu diligență sau într-un termen rezonabil ori nu s-a luat nicio măsură adecvată pentru a remedia încălcarea legii, în ciuda rezultatelor pozitive obținute în urma anchetei).

(63)  În alte cazuri, se poate preconiza în mod rezonabil că utilizarea canalelor interne nu va funcționa corespunzător. Acesta este cazul în special atunci când persoanele care efectuează raportări au motive întemeiate de a crede i) că vor suferi represalii în legătură cu raportarea, inclusiv ca urmare a încălcării confidențialității la care sunt obligați, și ii) că autoritățile competente ar fi mai în măsură să ia măsuri eficace pentru a remedia încălcarea, deoarece, de exemplu, persoana care deține responsabilitatea ultimă în contextul profesional este implicată în încălcare sau există riscul ca încălcarea sau elementele de probă conexe să poată fi disimulate ori distruse sau, în general, deoarece eficacitatea acțiunilor de investigare ale autorităților competente ar putea fi periclitată în alt mod (exemple pot fi raportări privind înțelegerile de cartel și alte încălcări ale normelor în materie de concurență) sau deoarece încălcarea impune luarea unor măsuri urgente, de exemplu pentru a proteja viața, sănătatea și siguranța persoanelor sau pentru a proteja mediul. În orice caz, persoanele care efectuează raportări externe către autoritățile competente și, după caz, către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii ar trebui să fie protejate. Prezenta directivă acordă, de asemenea, protecție în cazul în care dreptul Uniunii sau cel intern prevede obligația ca persoanele care efectuează raportarea să raporteze autorităților naționale competente, de exemplu, ca parte a atribuțiilor și responsabilităților lor profesionale sau întrucât încălcarea este o infracțiune.

(64)  Lipsa de încredere în eficacitatea raportării este unul dintre principalii factori care îi descurajează pe potențialii avertizori. Acest lucru justifică impunerea unei obligații clare în sarcina autorităților competente de a institui canale de raportare externe adecvate, de a întreprinde în mod riguros acțiuni subsecvente raportărilor primite și de a oferi, într-un interval de timp rezonabil, un feedback persoanelor care efectuează raportări.

(65)  Este obligația statelor membre să desemneze autoritățile competente pentru a primi raportări care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive și de a adopta măsuri subsecvente corespunzătoare. Astfel de autorități competente pot fi autorități judiciare, organisme de reglementare sau de supraveghere competente în domeniile specifice în cauză sau autorități cu competențe mai generale la nivel central de stat, agenții de aplicare a legii, organisme anticorupție sau ombudsmani.

(66)  În calitate de destinatari ai raportărilor, autoritățile desemnate ca fiind competente ar trebui să aibă capacitățile și competențele necesare pentru a asigura întreprinderea de acțiuni subsecvente adecvate – inclusiv evaluarea exactității afirmațiilor făcute în raport și remedierea încălcărilor raportate ▌ prin lansarea unei anchete interne, a unei investigații, a unei urmăriri penale sau a unor acțiuni de recuperare a fondurilor ori a altor acțiuni de remediere adecvate, în conformitate cu mandatul lor, sau ar trebui să aibă competențele necesare pentru a transmite raportarea unei alte autorități care ar trebui să investigheze încălcarea raportată, asigurând o luare de măsuri subsecvente adecvate din partea unei astfel de autorități. În special, în cazul în care statele membre doresc să instituie canale externe în cadrul nivelului central de stat al acestora, de exemplu în domeniul ajutoarelor de stat, statele membre ar trebui să instituie măsuri de protecție adecvate pentru a se asigura că sunt respectate cerințele de independență și de autonomie prevăzute în directivă. Instituirea unor astfel de canale externe nu aduce atingere competențelor statelor membre sau ale Comisiei în ceea ce privește supravegherea în domeniul ajutoarelor de stat, iar prezenta directivă nu afectează competența exclusivă a Comisiei în ceea ce privește declarația de compatibilitate a măsurilor de ajutor de stat, în special în temeiul articolului 107 alineatul (3) din TFUE. În ceea ce privește încălcările articolelor 101 și 102 din TFUE, statele membre ar trebui să desemneze drept autorități competente pe cele menționate la articolul 35 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, fără a aduce atingere competențelor Comisiei în acest domeniu.

(67)  De asemenea, autoritățile competente ar trebui să ofere un feedback persoanelor care efectuează raportări în ceea ce privește măsurile avute în vedere sau măsurile subsecvente luate (de exemplu, sesizarea unei alte autorități, clasarea cazului ca urmare a lipsei de elemente de probă suficiente sau din alte motive, lansarea unei investigații și, eventual, constatările sale și/sau măsurile luate pentru a aborda problema ridicată), precum și motivele care justifică acțiunile subsecvente. Comunicările cu privire la rezultatul final al investigațiilor nu ar trebui să afecteze normele aplicabile ale Uniunii, care includ eventuale restricții privind publicarea deciziilor în domeniul reglementării financiare. Acest lucru ar trebui să se aplice mutatis mutandis în domeniul impozitării societăților comerciale, în cazul în care legislația națională aplicabilă prevede restricții similare.

(68)  Acțiunile subsecvente și feedbackul ar trebui să aibă loc într-un interval de timp rezonabil; acest lucru este justificat de necesitatea de a aborda prompt problema care poate face obiectul raportării, precum și de a evita divulgările publice inutile. Intervalul de timp menționat nu ar trebui să depășească trei luni, dar ar putea fi prelungit la șase luni, atunci când acest lucru este necesar ca urmare a unor circumstanțe specifice cazului, în special datorită naturii și complexității obiectului raportării, care poate necesita o anchetă îndelungată.

(69)   Dreptul Uniunii în domenii specifice, cum ar fi abuzul de piață(23), aviația civilă(24) sau siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore(25), prevede deja instituirea unor canale de raportare interne și externe. Obligațiile de a crea astfel de canale prevăzute în prezenta directivă ar trebui să se bazeze, pe cât posibil, pe canalele existente prevăzute de acte specifice ale Uniunii.

(70)  Comisia Europeană, precum și unele organisme, oficii și agenții ale Uniunii, cum ar fi Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), Agenția Europeană pentru Siguranță Maritimă (EMSA), Agenția Europeană de Siguranță a Aviației (AESA), Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA) și Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA), dispun de canale și proceduri externe pentru primirea raportărilor referitoare la încălcări ce intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, care asigură, în principal, confidențialitatea identității persoanelor care efectuează raportări. Prezenta directivă nu aduce atingere acestor canale de raportare și proceduri externe, dacă există, însă se va asigura că persoanele care raportează informații acestor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii beneficiază de standarde minime comune de protecție în întreaga Uniune.

(71)  În scopul de a asigura eficacitatea procedurilor pentru întreprinderea unor acțiuni subsecvente raportărilor și pentru remedierea încălcărilor normelor în cauză ale Uniunii, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a lua măsuri pentru a atenua sarcinile care revin autorităților competente în urma raportărilor privind încălcări minore ale dispozițiilor care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, a raportărilor repetitive sau privind încălcări ale unor dispoziții auxiliare (de exemplu, dispoziții privind obligațiile de documentare sau de notificare). Astfel de măsuri pot consta în posibilitatea ca autoritățile competente, după ce au examinat în mod corespunzător chestiunea, să decidă că o încălcare raportată este în mod clar minoră și nu necesită măsuri subsecvente suplimentare în temeiul prezentei directive. De asemenea, statele membre pot permite autorităților competente să claseze proceduri privind raportări repetitive al căror conținut nu include nicio informație semnificativă nouă în comparație cu o raportare anterioară care a fost deja clasată, cu excepția cazului în care noile circumstanțe de drept sau de fapt justifică o acțiune subsecventă diferită. În plus, în cazul unui aflux ridicat de raportări, statele membre pot permite autorităților competente să acorde prioritate tratării raportărilor privind încălcări grave sau încălcări ale dispozițiilor esențiale care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive.

(72)  Când acest lucru este prevăzut de dreptul național sau de dreptul Uniunii, autoritățile competente ar trebui să transmită cazurile sau informațiile relevante către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile competente ale Uniunii, inclusiv, în scopul prezentei directive, Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) și Parchetului European (EPPO), fără a aduce atingere posibilității ca persoana care efectuează raportarea să sesizeze direct aceste organe, oficii sau agenții ale Uniunii.

(73)  În multe domenii de politică care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, există mecanisme de cooperare prin care autoritățile naționale competente fac schimb de informații și întreprind acțiuni subsecvente cu privire la încălcări ale normelor Uniunii cu o dimensiune transfrontalieră. Exemplele variază de la Mecanismul de asistență și cooperare administrativă în cazurile de încălcare transfrontalieră a legislației Uniunii privind lanțul agroalimentar și Rețeaua privind fraudele alimentare, Sistemul de alertă rapidă pentru produsele nealimentare periculoase, Rețeaua de cooperare pentru protecția consumatorului și până la Rețeaua de conformitate în domeniul mediului, Rețeaua europeană a autorităților din domeniul concurenței și cooperarea administrativă în domeniul fiscal. Autoritățile competente ale statelor membre ar trebui să utilizeze pe deplin aceste mecanisme de cooperare existente acolo unde este cazul, ca parte a obligației lor de a întreprinde măsuri subsecvente raportărilor privind încălcările care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive. În plus, autoritățile statelor membre pot coopera, de asemenea, în afara mecanismelor de cooperare existente în cazurile încălcărilor cu dimensiune transfrontalieră în domeniile în care nu există astfel de mecanisme de cooperare.

(74)  Pentru a permite comunicarea eficace cu personalul care răspunde de tratarea rapoartelor, este necesar ca autoritățile competente să dispună de și să utilizeze canale ușor de utilizat, care să fie sigure, să asigure confidențialitatea pentru primirea și tratarea informațiilor furnizate de persoana care efectuează raportarea și să permită stocarea informațiilor durabile pentru a permite investigații suplimentare. Acest lucru poate impune ca respectivele canale să fie separate de canalele generale prin care autoritățile competente comunică cu publicul, cum ar fi sistemele normale de plângeri publice sau canalele prin care autoritatea competentă comunică pe plan intern și cu părțile terțe în cadrul activității sale obișnuite.

(75)  Membrii personalului din cadrul autorităților competente care sunt responsabili de tratarea raportărilor ar trebui să aibă o formare profesională, inclusiv în ceea ce privește normele aplicabile privind protecția datelor, ▌pentru a trata raportările și a asigura comunicarea cu persoana care efectuează raportarea, precum și pentru a lua măsurile subsecvente corespunzătoare în urma raportării.

(76)  Persoanele care intenționează să raporteze ar trebui să fie în măsură să ia o decizie în cunoștință de cauză cu privire la oportunitatea, modalitatea și momentul raportării. Prin urmare, autoritățile competente ar trebui să divulge public și să facă ușor accesibile informații cu privire la canalele de raportare disponibile pentru comunicarea cu autoritățile competente, cu privire la procedurile aplicabile și la membrii specializați ai personalului din cadrul acestor autorități responsabili de tratarea raportărilor. Toate informațiile privind raportările ar trebui să fie transparente, ușor de înțeles și fiabile, pentru a promova și a nu descuraja raportarea.

(77)  Statele membre ar trebui să se asigure că autoritățile competente dispun de proceduri adecvate de protecție pentru prelucrarea raportărilor referitoare la încălcări și pentru protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor la care se face referire în raportare. Aceste proceduri ar trebui să asigure faptul că identitatea fiecăreia dintre persoanele care efectuează raportarea, a persoanelor vizate și a persoanelor terțe la care se face referire în raportare (de exemplu, martori sau colegi) este protejată în toate etapele procedurii. ▌

(78)  Este necesar ca personalul ▌autorității competente care este responsabil de tratarea raportărilor și membrii personalului autorității competente care au dreptul de a accesa informațiile furnizate de persoana care efectuează raportarea ▌să respecte secretul profesional și confidențialitatea atunci când transmit datele, atât în interiorul, cât și în afara autorității competente, inclusiv atunci când o autoritate competentă deschide o investigație sau o anchetă sau desfășoară activități de aplicare a legii în legătură cu raportarea încălcărilor.

(79)  Revizuirea în mod regulat a procedurilor autorităților competente și schimbul de bune practici între acestea ar trebui să garanteze că aceste proceduri sunt adecvate și, prin urmare, își îndeplinesc scopul.

(80)  Persoanele care fac o divulgare publică ▌ar trebui ▌să beneficieze de protecție în cazurile în care, în pofida raportării interne și/sau externe realizate, încălcarea a rămas neabordată, de exemplu în cazurile în care astfel de persoane au motive întemeiate să creadă că încălcarea nu a fost evaluată sau investigată (corespunzător) sau că nu a fost luată nicio măsură adecvată de remediere. Caracterul adecvat al acțiunilor subsecvente ar trebui să fie evaluat pe baza unor criterii obiective, legate de obligația autorităților competente de a evalua acuratețea afirmațiilor și de a pune capăt oricărei posibile încălcări a dreptului Uniunii. Prin urmare, aceasta va depinde de circumstanțele fiecărui caz în parte și de natura normelor care au fost încălcate. În special, o decizie a autorităților conform căreia o încălcare a fost în mod clar minoră și nu a fost necesară nicio acțiune subsecventă poate constitui o măsură subsecventă adecvată în conformitate cu prezenta directivă.

(81)  Persoanele care fac divulgări publice în mod direct ar trebui, de asemenea, să beneficieze de protecție în cazurile în care acestea au motive întemeiate să creadă că există un pericol iminent sau evident pentru interesul public sau ▌ un risc de daune ireversibile, inclusiv ▌de vătămare a integrității fizice.

(82)  În mod similar, persoanele respective ar trebui să beneficieze de protecție dacă au motive întemeiate să creadă că, în cazul raportării externe, există un risc de represalii sau există o probabilitate redusă ca încălcarea să fie soluționată în mod eficace, având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, cum ar fi faptul că probele ar putea fi disimulate ori distruse sau că o autoritate are o înțelegere cu autorul încălcării sau este implicată în încălcare.

(83)  Protejarea confidențialității privind identitatea persoanei care efectuează raportarea în cursul procesului de raportare și a investigațiilor subsecvente este o măsură ex ante esențială pentru prevenirea represaliilor. Identitatea persoanei care efectuează raportarea poate fi divulgată numai în cazul în care acest lucru este o obligație necesară și proporțională impusă de dreptul Uniunii sau de cel intern în contextul investigațiilor desfășurate de autorități sau al procedurilor judiciare, în special în vederea protejării dreptului la apărare al persoanelor vizate. O astfel de obligație poate decurge, în special, din Directiva 2012/13 a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. Protecția confidențialității nu ar trebui să se aplice în cazul în care persoana care efectuează raportarea a dezvăluit în mod intenționat identitatea sa în contextul unei divulgări publice.

(84)  Toate operațiunile de prelucrare de date cu caracter personal efectuate în temeiul prezentei directive, inclusiv schimbul sau transmiterea de date cu caracter personal de către autoritățile competente, ar trebui să se desfășoare în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 și cu Directiva (UE) 2016/680(26), și toate schimburile sau transmiterile de informații efectuate de către autoritățile competente la nivelul Uniunii ar trebui să se desfășoare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 45/2001(27). Ar trebui să se țină seama în special de principiile referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal prevăzute la articolul 5 din RGPD, la articolul 4 din Directiva (UE) 2016/680 și la articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 45/2001, precum și de principiul protecției datelor începând cu momentul conceperii și al protecției implicite a datelor prevăzute la articolul 25 din RGPD, la articolul 20 din Directiva (UE) 2016/680 și la articolul XX din Regulamentul (UE) 2018/XX de abrogare a Regulamentului nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE.

(85)  Eficacitatea procedurilor stabilite în prezenta directivă referitoare la acțiunile subsecvente raportărilor referitoare la încălcări ale dreptului Uniunii în domeniile care intră în domeniul său de aplicare servește unui obiectiv important de interes public general al Uniunii și al statelor membre, în sensul articolului 23 alineatul (1) litera (e) din RGPD, deoarece are ca scop consolidarea asigurării respectării legislației și a politicilor Uniunii în domenii specifice în care încălcările pot cauza prejudicii grave interesului public. Protecția efectivă a confidențialității privind identitatea persoanelor care efectuează raportarea este necesară pentru protecția drepturilor și libertăților celorlalți, în special ale persoanelor care efectuează raportarea, prevăzută la articolul 23 alineatul (1) litera (i) din RGPD. Statele membre ar trebui să asigure eficacitatea prezentei directive, inclusiv, dacă este necesar, prin restricționarea, prin măsuri legislative, a exercitării anumitor drepturi în materie de protecție a datelor de către persoanele vizate în conformitate cu articolul 23 alineatul (1) litera (e) și (i) și cu articolul 23 alineatul (2) din RGPD, în măsura în care și atât timp cât acest lucru este necesar pentru a preveni și a aborda încercările de a împiedica raportarea, de a pune obstacole, a zădărnici sau a încetini acțiunile subsecvente raportărilor, în special investigațiile, sau încercările de a afla identitatea persoanelor care efectuează raportări.

(86)  Protecția efectivă a confidențialității privind identitatea persoanelor care efectuează raportări este necesară în egală măsură pentru protecția drepturilor și libertăților celorlalți, în special ale persoanelor care efectuează raportări, în cazul în care raportările sunt tratate de autoritățile stabilite la articolul 3 alineatul (7) din Directiva (UE) 2016/680. Statele membre ar trebui să asigure eficacitatea prezentei directive, inclusiv, dacă este necesar, prin restricționarea, prin măsuri legislative, a exercitării anumitor drepturi în materie de protecție a datelor de către persoanele vizate în conformitate cu articolul 13 alineatul (3) literele (a) și (e), articolul 15 alineatul (1) literele (a) și (e), articolul 16 alineatul (4) literele (a) și (e) și articolul 31 alineatul (5) din Directiva (UE) 2016/680, în măsura în care și atât timp cât acest lucru este necesar pentru a preveni și a aborda încercările de a împiedica raportarea, de a pune obstacole, a zădărnici sau a încetini acțiunile subsecvente raportărilor, în special investigațiile, sau încercările de a afla identitatea persoanelor care efectuează raportări.

(87)  Statele membre ar trebui să se asigure că se păstrează o evidență adecvată a tuturor raportărilor referitoare la încălcări, că fiecare raportare poate fi accesată și că informațiile primite prin intermediul raportărilor ar putea fi utilizate ca elemente de probă în cadrul acțiunilor de aplicare a legii, după caz.

(88)  Persoanele care efectuează raportări ar trebui să fie protejate împotriva tuturor formelor de represalii, indiferent dacă sunt directe sau indirecte, pe care le-ar putea aplica, recomanda sau tolera angajatorul sau clientul/destinatarul serviciilor și persoanele care lucrează pentru acesta din urmă sau acționează în numele său, inclusiv colegii și cadrele de conducere din aceeași organizație sau din alte organizații cu care persoana care efectuează raportarea este în contact în contextul activităților sale profesionale ▌. Ar trebui să se acorde protecție împotriva măsurilor de retorsiune luate față de însăși persoana care efectuează raportarea, precum și împotriva măsurilor de retorsiune care pot fi luate față de entitatea juridică pe care persoana care efectuează raportarea o deține, pentru care aceasta lucrează sau cu care are raporturi profesionale, cum ar fi refuzul de a presta servicii, includerea pe o listă neagră sau boicotarea afacerilor. Represaliile indirecte includ și acțiunile întreprinse împotriva facilitatorilor, a colegilor sau a rudelor persoanei care efectuează raportarea, care se află, de asemenea, într-un raport profesional cu angajatorul sau cu clientul/beneficiarul serviciilor acestei persoane ▌.

(89)  Dacă represaliile sunt făcute fără a fi descurajate sau sancționate, acest lucru are un efect disuasiv asupra potențialilor avertizori. O interdicție a represaliilor prevăzută în mod clar prin lege are un efect disuasiv puternic, consolidat prin dispoziții privind răspunderea personală și prin sancțiuni pentru autorii represaliilor.

(90)  O autoritate independentă unică sau un centru de informare ar putea acorda consiliere individuală și ar putea furniza informații exacte.

(91)  Potențialii avertizori care nu sunt siguri de modalitatea de raportare sau care nu au certitudinea că vor fi protejați în cele din urmă pot fi descurajați să efectueze raportări. Statele membre ar trebui să se asigure că informațiile relevante sunt furnizate într-un ▌mod care este ușor de înțeles și de accesat pentru publicul larg. Ar trebui să se ofere consiliere individuală, imparțială și confidențială, cu titlu gratuit, de exemplu pentru a determina dacă informațiile în cauză sunt acoperite de normele aplicabile privind protecția avertizorilor, pentru a institui cel mai potrivit canal de raportare care poate fi utilizat și procedurile alternative care sunt disponibile în cazul în care informațiile nu sunt acoperite de normele aplicabile („semnalizare”). Accesul la o astfel de consiliere poate contribui la asigurarea faptului că raportările sunt transmise prin canalele adecvate, în mod responsabil, și că încălcările și neregulile sunt detectate în timp util sau sunt chiar împiedicate. Statele membre pot decide să extindă această consiliere pentru a include consilierea juridică. În cazul în care o astfel de consiliere este acordată persoanelor care raportează de către organizații ale societății civile care au obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor primite, statele membre ar trebui să se asigure că aceste organizații nu suferă represalii, de exemplu sub forma unui prejudiciu economic prin restricționarea accesului lor la finanțare sau includerea pe o listă neagră care ar putea împiedica buna funcționare a organizației.

(92)  Autoritățile competente ar trebui să furnizeze persoanelor care efectuează raportări sprijinul necesar pentru ca acestea să aibă efectiv acces la protecție. În special, acestea ar trebui să furnizeze dovezi sau alte documente necesare pentru a confirma, în fața altor autorități sau instanțe, că a avut loc o raportare externă. În anumite cadre naționale și în anumite cazuri, persoanele care efectuează raportări ▌pot beneficia de forme de certificare a faptului că îndeplinesc condițiile aferente normelor aplicabile. În pofida acestor posibilități, persoanele respective ar trebui să aibă efectiv acces la un control jurisdicțional, prin care instanțelor să le revină responsabilitatea de a decide, pe baza tuturor circumstanțelor individuale ale cazului, dacă persoanele respective îndeplinesc condițiile aferente normelor aplicabile.

(93)  ▌Nu se pot invoca obligațiile legale sau contractuale ale persoanelor fizice, cum ar fi clauzele de loialitate stipulate în contracte sau acordurile de confidențialitate/nedivulgare, drept motiv pentru a ▌ împiedica raportarea, pentru a refuza protecția sau pentru a penaliza persoanele care efectuează raportări pentru că au procedat astfel, în cazul în care furnizarea informațiilor care intră în domeniul de aplicare al unor astfel de clauze și acorduri este necesară pentru a dezvălui încălcarea. În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, persoanele care efectuează raportări nu ar trebui să suporte niciun fel de răspundere civilă, penală, administrativă sau legată de locul de muncă. Protecția împotriva răspunderii în ceea ce privește raportarea sau divulgarea informațiilor în temeiul prezentei directive este garantată pentru informațiile în cazul cărora persoana care efectuează raportarea a avut motive întemeiate să considere că raportarea sau divulgarea pe care a efectuat-o a fost necesară pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive. Această protecție nu ar trebui să se extindă la informațiile inutile pe care persoana le-a dezvăluit fără a avea astfel de motive întemeiate.

(94)  În cazurile în care persoanele care efectuează raportări au dobândit sau au obținut accesul la informațiile raportate sau la documentele care conțin aceste informații în mod legal, persoanele respective ar trebui să beneficieze de imunitate împotriva răspunderii. Acest lucru este valabil atât în cazurile în care aceste persoane dezvăluie conținutul documentelor la care au acces legal, cât și în cazurile în care acestea fac copii ale unor astfel de documente sau le scot din sediul organizației în care sunt angajate, cu încălcarea clauzelor contractuale sau a altor clauze, cu condiția ca documentele relevante să fie proprietatea organizației. Persoanele care efectuează raportări ar trebui, de asemenea, să beneficieze de imunitate împotriva răspunderii în cazurile în care dobândirea informațiilor sau documentelor relevante ori accesul la acestea ridică o problemă de răspundere civilă, administrativă sau legată de activitatea profesională. Exemple ar fi cazurile în care persoanele care efectuează raportări au dobândit informațiile prin accesarea e-mailurilor unui coleg sau a unor fișiere pe care, în mod normal, nu le utilizează în cadrul activității lor, prin realizarea de fotografii în incinta organizației sau prin accesarea unor locuri unde acestea nu au acces în mod obișnuit. În cazul în care persoanele care efectuează raportări au dobândit sau au obținut accesul la informațiile sau documentele relevante prin comiterea unei infracțiuni, cum ar fi pătrunderea ilegală într-un spațiu sau pirateria informatică, răspunderea penală a acestora ar trebui să rămână reglementată de dreptul intern aplicabil, fără a aduce atingere articolului 15 alineatul (7). În mod similar, orice altă eventuală răspundere a persoanelor care efectuează raportări, care decurge din acte sau omisiuni care nu au legătură cu raportarea sau care nu sunt necesare pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive, este în continuare reglementată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern aplicabil. În aceste cazuri, ar trebui ca instanțele naționale să evalueze răspunderea persoanelor care efectuează raportări în lumina tuturor informațiilor faptice relevante și luând în considerare circumstanțele individuale ale cazului, inclusiv necesitatea și proporționalitatea actului sau omisiunii în legătură cu raportarea sau cu divulgarea.

(95)  Este probabil ca măsurile de retorsiune să fie prezentate ca fiind justificate de alte motive decât cele legate de raportare și poate fi foarte dificil pentru persoanele care efectuează raportări să dovedească legătura dintre cele două fenomene, în timp ce autorii represaliilor pot avea mai multă putere și mai multe resurse pentru a documenta acțiunile întreprinse și raționamentul urmat. Prin urmare, în momentul în care persoana care efectuează raportarea demonstrează, la prima vedere, că a transmis o raportare sau a făcut o divulgare publică în conformitate cu prezenta directivă și că a suferit un prejudiciu, sarcina probei ar trebui să îi revină persoanei care a întreprins măsurile prejudiciabile, care ar trebui să demonstreze atunci că ▌ măsurile luate nu au fost legate în niciun fel de raportare sau de divulgarea publică.

(96)  Dincolo de interdicția explicită a represaliilor prevăzută de lege, este esențial ca persoanele care efectuează raportări și care suferă represalii să aibă acces la căi de atac și la reparații. Măsura reparatorie potrivită în fiecare caz va fi determinată de tipul de represalii suferite, iar prejudiciul suferit ar trebui să fie reparat integral, în conformitate cu dreptul intern. Aceasta poate lua forma unor acțiuni de reabilitare (de exemplu, în cazul concedierii, al transferului sau al retrogradării ori în cazul blocării formării sau a promovării) sau a unor acțiuni de reabilitare a unui permis, a unei licențe sau a unui contract anulat; a unor compensații pentru pierderile financiare actuale și viitoare (pentru pierderea salariului din trecut, dar și pentru pierderea viitoare de venit și pentru costurile legate de schimbarea profesiei); a unor compensații pentru alte prejudicii economice suferite, cum ar fi cheltuielile judiciare și costurile aferente tratamentului medical, precum și pentru daune imateriale (durere și suferință).

(97)  Tipurile de acțiuni în justiție pot varia în funcție de sistemele juridice, însă ar trebui să asigure o compensație sau reparație reală și efectivă, într-un mod care să fie disuasiv și proporțional în raport cu prejudiciul suferit. Relevante în acest context sunt principiile Pilonului european al drepturilor sociale, în special principiul 7, în conformitate cu care „[î]nainte de concediere, lucrătorii au dreptul de a fi informați în legătură cu motivele acesteia și de a beneficia de o perioadă de preaviz rezonabilă. Lucrătorii au dreptul de acces la mecanisme imparțiale de soluționare a litigiilor și, în caz de concediere nejustificată, au dreptul la o cale de atac, inclusiv la o compensație adecvată. Măsurile reparatorii instituite la nivel național nu ar trebui să descurajeze potențialii avertizori viitori. De exemplu, acordarea unor compensații ca alternativă la reabilitare în cazul concedierii ar putea duce la o practică sistematică, în special în cazul organizațiilor mai mari, ceea ce ar avea un efect disuasiv asupra avertizorilor viitori.

(98)  În așteptarea soluționării procedurilor judiciare care pot fi prelungite, măsurile reparatorii provizorii sunt de o importanță deosebită pentru persoanele care efectuează raportări. În special, luarea unor măsuri provizorii, astfel cum sunt prevăzute în dreptul intern, ar putea fi disponibilă și în cazul persoanelor care efectuează raportări, pentru a pune capăt amenințărilor, tentativelor de represalii sau represaliilor continue, cum ar fi hărțuirea ▌, sau pentru a preveni anumite forme de represalii, cum ar fi concedierea, acțiuni care s-ar putea dovedi dificil de inversat după trecerea unor perioade îndelungate și care pot distruge o persoană din punct de vedere financiar — o perspectivă ce poate să descurajeze în mod serios potențialii avertizori.

(99)  Măsurile luate împotriva persoanelor care efectuează raportări în afara contextului profesional, de exemplu, prin intermediul unor proceduri referitoare la defăimare, încălcarea drepturilor de autor, secretele comerciale, confidențialitatea și protecția datelor cu caracter personal, pot, de asemenea, să reprezinte un factor disuasiv serios pentru avertizarea în interes public. În cadrul unor astfel de proceduri, persoanele care efectuează raportări ar trebui să poată invoca, drept mijloc de apărare, faptul că au raportat sau au divulgat informații în conformitate cu prezenta directivă, cu condiția ca informațiile raportate sau divulgate să fi fost necesare pentru dezvăluirea încălcării. În astfel de cazuri, persoanei care inițiază procedura ar trebui să îi revină sarcina de a dovedi persoana care efectuează raportarea nu îndeplinește condițiile impuse de directivă.

(100)  Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului stabilește norme pentru a asigura un nivel suficient și consecvent de reparație civilă în cazul dobândirii, utilizării sau divulgării ilegale a unui secret comercial. Cu toate acestea, regulamentul prevede, de asemenea, că dobândirea, utilizarea sau divulgarea unui secret comercial este considerată legală în măsura în care acest lucru este permis de dreptul Uniunii. Persoanele care dezvăluie secrete comerciale dobândite într-un context profesional ar trebui să beneficieze numai de protecția acordată de prezenta directivă (inclusiv în ceea ce privește neangajarea răspunderii civile), cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile prevăzute în prezenta directivă, inclusiv că divulgarea a fost necesară pentru a dezvălui o încălcare care intră în domeniul de aplicare material al prezentei directive. În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, divulgarea de secrete comerciale trebuie considerată „permisă” în temeiul dreptului Uniunii în sensul articolului 3 alineatul (2) din Directiva (UE) 2016/943. În plus, ambele directive ar trebui considerate ca fiind complementare, iar măsurile și procedurile de reparație civilă și căile de atac, precum și scutirile prevăzute în Directiva (UE) 2016/943 ar trebui să rămână aplicabile tuturor divulgărilor de secrete comerciale care nu se încadrează în domeniul de aplicare al prezentei directive. Autoritățile competente care primesc raportări, inclusiv secrete comerciale, ar trebui să se asigure că acestea nu sunt utilizate sau divulgate în scopuri care depășesc ceea ce este necesar în vederea unor acțiuni corespunzătoare subsecvente raportărilor.

(101)  Cheltuielile juridice relevante pot reprezenta un cost semnificativ pentru persoanele care efectuează raportări și care contestă în justiție măsurile de represalii luate împotriva lor. Chiar dacă, la încheierea procedurilor, persoanele în cauză ar putea recupera cheltuielile respective, s-ar putea să nu fie în măsură să le acopere la începutul procedurilor, în special dacă sunt în șomaj și sunt incluse pe o listă neagră. Asistența pentru procedurile judiciare penale, în special în cazurile în care persoanele care efectuează raportări îndeplinesc condițiile din Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului(28), și, în sens mai larg, sprijinul acordat celor care se confruntă cu nevoi financiare grave ar putea fi esențiale, în anumite cazuri, pentru asigurarea respectării eficace a drepturilor lor la protecție.

(102)  Drepturile persoanei vizate ar trebui să fie protejate pentru a se evita prejudicierea reputației sau alte consecințe negative. În plus, drepturile persoanei vizate la apărare și la accesul la măsuri reparatorii ar trebui să fie respectate pe deplin, în fiecare etapă a procedurii inițiate în urma raportării, în conformitate cu articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Statele membre ar trebui să asigure protejarea confidențialității cu privire la identitatea persoanei în cauză și să îi garanteze dreptul la apărare ▌, inclusiv dreptul de a avea acces la dosar, dreptul de a fi audiată și dreptul la o cale de atac eficace împotriva unei decizii privind persoana vizate în conformitate cu procedurile aplicabile prevăzute de dreptul intern în contextul anchetelor sau al procedurilor judiciare ulterioare.

(103)  Orice persoană care suferă prejudicii, fie direct, fie indirect, ca o consecință a raportării sau a divulgării publice de informații inexacte sau înșelătoare ar trebui să mențină protecția și măsurile reparatorii de care dispune în temeiul normelor de drept comun. În cazul în care astfel de informații inexacte sau înșelătoare au fost raportate sau divulgate public în mod intenționat și cu bună știință, persoanele vizate ar trebui să aibă dreptul la compensații în conformitate cu legislația națională.

(104)  Sunt necesare sancțiuni penale, civile sau administrative pentru a asigura eficacitatea normelor privind protecția avertizorilor. Sancțiunile aplicate persoanelor care iau măsuri de retorsiune sau alte măsuri negative împotriva persoanelor care efectuează raportări pot descuraja astfel de acțiuni ulterioare. De asemenea, sunt necesare sancțiuni împotriva persoanelor care raportează sau divulgă public informații ce se dovedesc a fi în mod deliberat false, pentru a descuraja alte raportări răuvoitoare și pentru a menține credibilitatea sistemului. Proporționalitatea unor astfel de sancțiuni ar trebui să asigure faptul că acestea nu au un efect disuasiv asupra potențialilor avertizori.

(105)  Orice decizie adoptată de autorități care afectează în mod negativ drepturile acordate prin prezenta directivă, în special deciziile adoptate în temeiul articolului 6, face obiectul unui control jurisdicțional în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

(106)  Prezenta directivă instituie standarde minime, iar statele membre ar trebui să aibă competența de a introduce sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru persoana care efectuează raportarea, cu condiția ca aceste dispoziții să nu interfereze cu măsurile de protecție a persoanelor vizate. Transpunerea prezentei directive nu constituie în niciun caz un motiv pentru reducerea nivelului de protecție deja asigurat persoanelor care efectuează raportări în temeiul dreptului intern, în domeniile în care se aplică prezenta directivă.

(107)  În conformitate cu articolul 26 alineatul (2) din TFUE, piața internă trebuie să cuprindă un spațiu fără frontiere interne, în cadrul căruia este asigurată circulația liberă și sigură a bunurilor și a serviciilor. Piața internă ar trebui să le ofere cetățenilor Uniunii o valoare adăugată, asigurând o mai bună calitate și siguranță a bunurilor și a serviciilor, standarde înalte de sănătate publică și protecție a mediului, precum și libera circulație a datelor cu caracter personal. Prin urmare, articolul 114 din TFUE este temeiul juridic adecvat pentru adoptarea măsurilor necesare pentru instituirea și funcționarea pieței interne. În afara articolului 114 din TFUE, prezenta directivă ar trebui să aibă temeiuri juridice specifice suplimentare pentru a acoperi domeniile care se întemeiază pe articolul 16, ▌articolul 43 alineatul (2), articolul 50, articolul 53 alineatul (1), ▌articolul 91, articolul 100, ▌articolul 168 alineatul (4), articolul 169, articolul 192 alineatul (1) și articolul 325 alineatul (4) din TFUE și pe articolul 31 din Tratatul Euratom pentru adoptarea de măsuri la nivelul Uniunii ▌.

(108)  Domeniul de aplicare material al prezentei directive se bazează pe identificarea domeniilor în care introducerea protecției avertizorilor este considerată justificată și necesară în temeiul elementelor de probă disponibile în prezent. Un astfel de domeniu material poate fi extins la alte domenii sau acte ale Uniunii, în cazul în care acest demers se dovedește necesar ca mijloc de consolidare a asigurării respectării actelor respective prin prisma elementelor de probă care ar putea apărea în viitor sau pe baza evaluării modului de funcționare a prezentei directive.

(109)  La adoptarea unor acte legislative ulterioare, relevante pentru prezenta directivă, ar trebui să se precizeze, după caz, că prezenta directivă urmează să se aplice. Atunci când este necesar, articolul 1 și anexa ar trebui modificate.

(110)  Obiectivul prezentei directive, și anume acela de a consolida asigurarea respectării legii în anumite domenii de politică și acte legislative în care încălcarea dreptului Uniunii poate aduce prejudicii grave interesului public prin protejarea eficace a avertizorilor, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre acționând singure sau într-un mod necoordonat, ci poate fi realizat mai bine printr-o acțiune la nivelul Uniunii, care să prevadă standarde minime de armonizare privind protecția avertizorilor. În plus, numai o acțiune la nivelul Uniunii poate oferi coerență și poate asigura alinierea normelor existente ale Uniunii privind protecția avertizorilor. Prin urmare, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității prevăzut la articolul menționat anterior, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(111)  Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și ▌principiile recunoscute, în special, de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu precădere de articolul 11 al acesteia. În consecință, prezenta directivă trebuie să fie pusă în aplicare în conformitate cu aceste drepturi și principii, prin asigurarea respectării depline, printre altele, a libertății de exprimare și de informare, a dreptului la protecția datelor cu caracter personal, a libertății de a desfășura o activitate comercială, a dreptului la un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, a dreptului la un nivel ridicat de protecție a sănătății umane, a dreptului la un nivel ridicat de protecție a mediului, a dreptului la o bună administrare, a dreptului la o cale de atac eficientă și a dreptului la apărare.

(112)  Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 ▌.

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIU DE APLICARE, CONDIȚII PENTRU PROTECȚIE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Obiectiv

Obiectivul prezentei directive este de a îmbunătăți asigurarea respectării legislației și a politicilor Uniunii în domenii specifice prin stabilirea unor standarde minime comune care să prevadă un nivel ridicat de protecție a persoanelor care raportează încălcări.

Articolul 2

Domeniul de aplicare material

(1)  ▌Prezenta directivă stabilește standarde minime comune pentru protecția persoanelor care raportează cu privire la următoarele încălcări ale legislației Uniunii:

(a)  încălcări care intră în sfera de aplicare a actelor Uniunii prevăzute în anexa (părțile I și II) la prezenta directivă în ceea ce privește următoarele domenii:

(i)  achizițiile publice;

(ii)  serviciile, produsele și piețele financiare, precum și prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului;

(iii)  siguranța produselor;

(iv)  securitatea transporturilor;

(v)  protecția mediului;

(vi)  protecția radiologică și securitatea nucleară;

(vii)  siguranța alimentelor și a hranei pentru animale, sănătatea și bunăstarea animalelor;

(viii)  sănătatea publică;

(ix)  protecția consumatorului;

(x)  protecția vieții private și a datelor cu caracter personal și securitatea rețelelor și a sistemelor informatice.

(b)  încălcări care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, astfel cum sunt definite la articolul 325 din TFUE și cum sunt specificate mai în detaliu în măsurile relevante ale Uniunii;

(c)  încălcări referitoare la piața internă, astfel cum sunt menționate la articolul 26 alineatul (2) din TFUE, inclusiv încălcări ale normelor în materie de concurență și de ajutoare de stat, și privind actele care încalcă normele privind impozitarea societăților sau mecanismele al căror scop este obținerea unui avantaj fiscal ce contravine obiectului sau scopului legislației în vigoare privind impozitarea societăților.

(2)  Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității pe care o au statele membre de a extinde protecția în temeiul legislației naționale în ceea ce privește domeniile sau actele care nu intră sub incidența alineatului (1).

Articolul 3

Relația cu alte acte ale Uniunii și cu dispozițiile naționale

(1)  În cazul în care sunt prevăzute norme specifice privind raportarea încălcărilor în actele sectoriale ale Uniunii enumerate în partea II din anexă, se aplică respectivele norme. Dispozițiile prezentei directive se aplică ▌în măsura în care o chestiune nu este reglementată în mod obligatoriu în respectivele acte sectoriale ale Uniunii.

(2)  Prezenta directivă nu aduce atingere responsabilității statelor membre de a asigura securitatea națională, nici competenței lor de a-și proteja interesele esențiale în materie de securitate. În special, aceasta nu se aplică raportărilor privind încălcări ale normelor în materie de achiziții care implică aspecte legate de apărare sau de securitate, cu excepția cazului în care acestea fac obiectul instrumentelor relevante ale Uniunii.

(3)  Prezenta directivă nu aduce atingere aplicării dreptului Uniunii sau a celui intern privind:

(a)  protecția informațiilor clasificate;

(b)  protecția privilegiului profesional juridic și medical;

(c)  caracterul secret al deliberărilor judiciare; și

(d)  normele de procedură penală.

(4)  Prezenta directivă nu aduce atingere normelor naționale privind exercitarea dreptului lucrătorilor de a se consulta cu reprezentanții lor sau cu sindicatele și privind protecția împotriva oricărei măsuri prejudiciabile nejustificate determinate de astfel de consultări, precum și privind autonomia partenerilor sociali și dreptul acestora de a încheia acorduri colective. Acest lucru nu aduce atingere nivelului de protecție acordat de prezenta directivă.

Articolul 4

Domeniul de aplicare personal

(1)  Prezenta directivă se aplică persoanelor ce efectuează raportări care lucrează în sectorul privat sau public și care au obținut informațiile privind încălcările în cauză într-un context profesional, inclusiv, cel puțin, următoarelor tipuri de persoane:

(a)  persoanele cu statut de lucrător, în sensul articolului 45 alineatul (1) din TFUE, inclusiv funcționarii publici;

(b)  persoanele care desfășoară o activitate independentă, în sensul articolului 49 din TFUE;

(c)  acționarii și persoanele care fac parte din organul administrativ, de conducere sau de supraveghere al unei întreprinderi, inclusiv membrii neexecutivi, precum și voluntarii și stagiarii remunerați sau neremunerați;

(d)  orice persoane care lucrează sub supravegherea și conducerea contractanților, a subcontractanților și a furnizorilor.

(2)  Prezenta directivă se aplică persoanelor care efectuează raportări și în cazul în care acestea raportează sau divulgă informații obținute într-o relație de muncă care s-a încheiat între timp.

(3)  Prezenta directivă se aplică, de asemenea, persoanelor ce efectuează raportări a căror relație de muncă nu a început încă, în cazul în care informațiile referitoare la o încălcare au fost dobândite în timpul procesului de recrutare sau al altor negocieri precontractuale.

(4)  Măsurile de protecție a persoanelor care efectuează raportări prevăzute în capitolul IV se aplică, în cazul în care este relevant, și

(a)  facilitatorilor;

(b)  persoanelor terțe care au legături cu persoanele care efectuează raportări și care pot suferi represalii într-un context profesional, cum ar fi colegi sau rude ale persoanei care efectuează raportarea și

(c)  entităților juridice pe care persoanele care efectuează raportări le dețin, pentru care aceste persoane lucrează sau cu care au alte tipuri de legături într-un context profesional.

Articolul 5

Condiții pentru protecția persoanelor care efectuează raportări

(1)  Persoanele care raportează informații privind încălcările care intră în domeniile reglementate de prezenta directivă beneficiază de protecție cu condiția ca:

(a)  să fi avut motive întemeiate să considere că informațiile raportate erau adevărate la momentul raportării și că respectivele informații intră în domeniul de aplicare al prezentei directive;

(b)  să fi raportat intern, în conformitate cu articolul 7, și extern, în conformitate cu articolul 10, sau să fi divulgat informații în mod direct, extern ori public, în conformitate cu articolul 15 din prezenta directivă.

(2)  Fără a aduce atingere obligațiilor existente de a furniza raportări anonime în temeiul legislației Uniunii, prezenta directivă nu afectează competența statelor membre de a decide dacă entitățile private ori publice și autoritățile competente acceptă sau nu raportări anonime privind încălcările și întreprind sau nu acțiuni subsecvente acestora.

(3)  Persoanele care, în mod anonim, au raportat sau au divulgat public informații, fiind ulterior identificate, beneficiază totuși de protecție în cazul în care suferă represalii, însă numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatul (1).

(4)  O persoană care efectuează o raportare către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile relevante ale Uniunii cu privire la încălcări care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive beneficiază de protecție, astfel cum este prevăzută în prezenta directivă, în aceleași condiții ca o persoană care a raportat extern.

Articolul 6

Definiții

În scopul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

1.  „încălcări” înseamnă acte sau omisiuni:

(i)  care sunt ilegale și se referă la actele Uniunii și la domeniile ce intră în sfera de aplicare menționată la articolul 2 și în anexă sau

(ii)  care contravin obiectului sau scopului ▌normelor cuprinse în aceste acte ale Uniunii și în aceste domenii;

2.  „informații privind încălcările” înseamnă informații sau suspiciuni întemeiate cu privire la încălcări potențiale sau reale și cu privire la încercări de a disimula încălcări care ▌s-au produs sau care sunt susceptibile, într-o mare măsură, să se producă în organizația în care lucrează sau a lucrat persoana care efectuează raportarea sau în altă organizație cu care aceasta este sau a fost în contact prin intermediul activității sale;

3.  „raportare” înseamnă furnizarea de informații referitoare la încălcări;

4.  „raportare internă” înseamnă furnizarea de informații referitoare la încălcări produse în cadrul unei entități juridice publice sau private;

5.  „raportare externă” înseamnă furnizarea de informații referitoare la încălcări către autoritățile competente;

6.  „divulgare publică” înseamnă punerea la dispoziția publicului a informațiilor referitoare la încălcări ▌;

7.  „persoana care efectuează raportarea” înseamnă o persoană fizică ▌care raportează sau divulgă informații referitoare la încălcări obținute în contextul activităților sale profesionale;

8.  „facilitator” înseamnă o persoană fizică care asistă persoana care efectuează raportarea în procesul de raportare într-un context profesional, această asistență trebuind să fie confidențială;

9.  „context profesional” înseamnă activități profesionale actuale sau anterioare în sectorul public sau privat prin care, indiferent de natura lor, persoanele pot obține informații cu privire la încălcări și în care aceste persoane pot suferi represalii în cazul în care raportează informațiile respective;

10.  „persoana vizată” înseamnă o persoană fizică sau juridică menționată în raportare sau în divulgare ca fiind o persoană căreia i se atribuie încălcarea sau cu care este asociată încălcarea;

11.  „represalii” înseamnă orice acțiune sau omisiune directă sau indirectă apărută într-un context profesional, care este determinată de raportarea internă sau externă ori de divulgarea publică și care provoacă sau poate provoca prejudicii nejustificate persoanei care efectuează raportarea;

12.  „acțiuni subsecvente” înseamnă orice acțiune întreprinsă ▌de către destinatarul raportării sau de către orice autoritate competentă pentru a evalua acuratețea acuzațiilor formulate în raportare și, acolo unde este cazul, pentru a remedia încălcarea raportată, inclusiv prin acțiuni precum anchetele interne, investigațiile, urmărirea penală, acțiunile pentru recuperarea fondurilor și clasarea cazului;

13.  „feedback” înseamnă furnizarea, către persoanele care efectuează raportări, a unor informații referitoare la acțiunile avute în vedere sau întreprinse ca măsuri subsecvente raportării acestora și referitoare la motivele unor astfel de măsuri subsecvente.

14.  „autoritate competentă” înseamnă orice autoritate națională care este autorizată să primească raportări în conformitate cu capitolul III și să ofere feedback persoanelor care efectuează raportări și/sau care este desemnată să îndeplinească atribuțiile prevăzute în prezenta directivă, în special în ceea ce privește întreprinderea unor acțiuni subsecvente raportărilor.

CAPITOLUL II

RAPORTAREA INTERNĂ ȘI ÎNTREPRINDEREA DE ACȚIUNI SUBSECVENTE RAPORTĂRILOR

Articolul 7

Raportare prin canale interne

(1)  Ca principiu general și fără a aduce atingere articolelor 10 și 15, informațiile privind încălcările care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive pot fi raportate prin intermediul canalelor și al procedurilor interne prevăzute în prezentul capitol.

(2)  Statele membre încurajează ca, înainte de recurgerea la o raportare externă, să se utilizeze canalele interne în cazul în care încălcarea poate fi remediată în mod eficace pe plan intern și în cazul în care persoana care efectuează raportarea consideră că nu există niciun risc de represalii.

(3)  Informațiile corespunzătoare referitoare la o astfel de utilizare a canalelor interne se furnizează în contextul informațiilor transmise de entități juridice din sectorul public și privat, în temeiul articolului 9 alineatul (1) litera (g), precum și de autorități competente, în temeiul articolului 12 alineatul (4) litera (a) și al articolului 13.

Articolul 8

Obligația de a institui canale interne

(1)  Statele membre se asigură că entitățile juridice din sectorul privat și din sectorul public instituie canale și proceduri interne pentru raportare și pentru întreprinderea unor acțiuni subsecvente raportărilor, în urma consultării partenerilor sociali și de comun acord cu aceștia, în cazul în care se prevede astfel în legislația Uniunii.

(2)  Astfel de canale și de proceduri le oferă angajaților entității respective posibilitatea de a efectua raportări. Ele pot permite altor persoane care sunt în contact cu entitatea respectivă în contextul activităților lor profesionale, menționate la articolul 4 alineatul (1) literele (b), (c) și (d), să efectueze raportări ▌.

(3)  Entitățile juridice din sectorul privat menționate la alineatul (1) sunt cele care au cel puțin 50 de angajați:

(4)  Pragul prevăzut la alineatul (3) nu se aplică entităților care se încadrează în domeniul de aplicare al actelor Uniunii, menționate în partea I.B și în partea II din anexă.

(5)  Canalele de raportare pot fi gestionate intern de către o persoană sau un departament desemnat în acest scop sau pot fi furnizate extern de către o parte terță. Garanțiile și cerințele menționate la articolul 9 alineatul (1) trebuie să fie respectate în mod egal de către părțile terțe însărcinate cu asigurarea canalului de raportare pentru o entitate privată.

(6)  Entitățile juridice din sectorul privat care au între 50 și 249 de angajați pot partaja resurse în ceea ce privește primirea raportărilor și, eventual, investigarea acestora. Acest lucru nu aduce atingere obligațiilor entităților menționate de a păstra confidențialitatea și de a oferi feedback, precum și de a remedia încălcarea raportată.

(7)  În urma unei evaluări adecvate a riscurilor, ținând seama de natura activităților entităților și de nivelul de risc astfel rezultat, în special la adresa mediului și a sănătății publice, statele membre pot solicita ▌ entităților juridice private cu mai puțin de 50 de angajați să instituie canale și proceduri interne de raportare.

(8)  Orice decizie luată de un stat membru cu scopul de a solicita entităților juridice private să instituie canale interne de raportare în temeiul alineatului (7) este notificată Comisiei, alături de o justificare și de criteriile utilizate în evaluarea riscurilor. Comisia comunică respectiva decizie celorlalte state membre.

(9)  Entitățile juridice din sectorul public menționate la alineatul (1) sunt toate entitățile juridice publice, inclusiv orice entitate deținută sau controlată de o entitate juridică publică.

Statele membre pot excepta de la obligația menționată la alineatul (1) municipalitățile cu mai puțin de 10 000 de locuitori sau cu mai puțin de 50 de angajați ori alte entități cu mai puțin de 50 de angajați.

Statele membre pot dispune ca canalele interne de raportare să fie partajate între municipalități sau gestionate de autorități municipale comune în conformitate cu legislația națională, cu condiția ca canalele interne comune să fie distincte și autonome în raport cu canalele externe.

Articolul 9

Proceduri de raportare internă și de întreprindere a unor acțiuni subsecvente raportărilor

(1)  Procedurile de raportare și de întreprindere a unor acțiuni subsecvente raportărilor menționate la articolul 8 includ următoarele:

(a)  canalele pentru primirea raportărilor care sunt concepute, instituite și gestionate în condiții de siguranță, astfel încât să garanteze confidențialitatea privind identitatea persoanei care efectuează raportarea și a oricărei părți terțe menționate în raportare și să împiedice accesul membrilor neautorizați ai personalului;

(b)  o confirmare de primire a raportării, adresată persoanei care efectuează raportarea, într-o perioadă de maximum șapte zile de la primirea respectivă;

(c)  desemnarea unei persoane imparțiale sau a unui departament imparțial, competent în ceea ce privește întreprinderea unor acțiuni subsecvente raportărilor, care ar putea fi aceeași persoană sau același departament ca cea/cel care primește raportările și care va menține comunicarea cu persoana care efectuează raportarea și, dacă este cazul, va solicita informații suplimentare de la aceasta și îi va transmite feedback;

(d)  întreprinderea cu diligență a unor acțiuni subsecvente raportării de către persoana sau departamentul desemnat;

(e)  întreprinderea cu diligență a unor acțiuni subsecvente în ceea ce privește raportarea anonimă în cazul în care se prevede astfel în dreptul intern;

(f)  un interval de timp rezonabil ▌pentru a oferi feedback persoanei care efectuează raportarea cu privire la acțiunile subsecvente raportării, interval care să nu depășească trei luni de la confirmarea de primire sau, în cazul în care nu a fost transmisă nicio confirmare, de la expirarea perioadei de șapte zile de la efectuarea raportării;

(g)  informații clare și ușor accesibile privind ▌condițiile și procedurile de raportare externă către autoritățile competente, în temeiul articolului 10, și, după caz, către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

(2)  Canalele prevăzute la alineatul (1) litera (a) permit raportarea în scris și/sau oral, prin intermediul liniilor telefonice sau al altor sisteme de mesagerie vocală, și, la cererea persoanei care efectuează raportarea, printr-o întâlnire față în față într-un interval de timp rezonabil.

CAPITOLUL III

RAPORTAREA EXTERNĂ ȘI ÎNTREPRINDEREA DE ACȚIUNI SUBSECVENTE RAPORTĂRILOR

Articolul 10

Raportarea prin canale externe

Fără a aduce atingere articolului 15, persoanele care efectuează raportări furnizează informații cu privire la încălcările care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, utilizând canalele și procedurile menționate la articolele 11 și 12, după ce au recurs la canalul intern sau raportând direct autorităților competente.

Articolul 11

Obligația de a institui canale externe de raportare și de a întreprinde acțiuni subsecvente raportărilor

(1)  Statele membre desemnează autoritățile competente pentru a primi și a oferi feedback sau pentru a întreprinde acțiuni subsecvente raportărilor și le furnizează acestora resurse adecvate.

(2)  Statele membre se asigură că autoritățile competente:

(a)  instituie canale externe de raportare independente și autonome ▌pentru primirea și tratarea informațiilor furnizate de persoana care efectuează raportarea;

(b)  confirmă fără întârziere, în termen de șapte zile de la primirea raportărilor, cu excepția cazului în care persoana care efectuează raportarea a solicitat în mod explicit contrariul sau în care autoritatea competentă consideră, în mod rezonabil, că o confirmare a raportării ar periclita protecția identității persoanei care efectuează raportarea;

(c)  întreprinde cu diligență acțiuni subsecvente raportărilor;

(d)  oferă feedback persoanei care efectuează raportarea cu privire la acțiunile subsecvente raportării, într-un interval de timp rezonabil, care să nu depășească trei luni sau, în cazuri justificate corespunzător, șase luni. Autoritățile competente comunică persoanei care efectuează raportarea rezultatul final al investigațiilor, în conformitate cu procedurile prevăzute de dreptul intern;

(e)  transmit în timp util informațiile conținute în raportare către instituțiile, organele, oficiile sau agențiile competente ale Uniunii, după caz, în vederea unor investigații aprofundate, dacă se prevede astfel în dreptul intern sau în dreptul Uniunii.

(3)  Statele membre pot dispune ca autoritățile competente, după ce au examinat în mod corespunzător chestiunea, să poată decide că o încălcare raportată este în mod clar minoră și nu necesită măsuri subsecvente suplimentare în temeiul prezentei directive. Acest lucru nu aduce atingere altor obligații sau altor proceduri aplicabile de remediere a încălcării raportate, nici protecției acordate de prezenta directivă în ceea ce privește raportarea prin intermediul canalelor interne și/sau externe. Într-un astfel de caz, autoritățile competente notifică persoanei care efectuează raportarea decizia lor și motivele acesteia.

(4)  Statele membre pot dispune ca autoritățile competente să poată decide că raportările repetitive al căror conținut nu include nicio informație semnificativă nouă în comparație cu o raportare anterioară care a fost deja finalizată nu necesită acțiuni subsecvente, cu excepția cazului în care noi circumstanțe de drept sau de fapt justifică o acțiune subsecventă diferită. În acest caz, ele informează persoana care efectuează raportarea cu privire la motivele deciziei lor.

(5)  Statele membre pot dispune ca, în cazul unui aflux ridicat de raportări, autoritățile competente să poată trata cu prioritate raportările privind încălcări grave sau încălcări ale dispozițiilor esențiale care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, fără a aduce atingere calendarului prevăzut la alineatul (2) litera (b) din prezentul articol.

(6)  Statele membre se asigură că orice autoritate care a primit o raportare, dar care nu are competența de a remedia încălcarea raportată, transmite raportarea autorității competente, într-un termen rezonabil, în mod securizat, și că persoana care efectuează raportarea este informată fără întârziere cu privire la o astfel de transmitere.

Articolul 12

Proiectarea canalelor externe de raportare

(1)  Canalele externe de raportare ▌sunt considerate independente și autonome dacă îndeplinesc toate criteriile prezentate mai jos:

(a)  sunt concepute, instituite și gestionate astfel încât să garanteze caracterul exhaustiv, integritatea și confidențialitatea informațiilor și să împiedice accesul membrilor neautorizați ai personalului neautorizați din cadrul autorității competente;

(b)  permit stocarea de informații durabile, în conformitate cu articolul 18, pentru a permite investigații suplimentare.

(2)  Canalele externe de raportare permit raportarea în scris și oral, prin intermediul liniilor telefonice sau al altor sisteme de mesagerie vocală și, la cererea persoanei care efectuează raportarea, printr-o întrunire față în față într-un interval de timp rezonabil.

(3)  Autoritățile competente se asigură că, în cazul în care se primește o raportare prin intermediul altor canale decât canalele de raportare menționate la alineatele (1) și (2) sau de către alți membri ai personalului decât cei responsabili de tratarea raportărilor, membrii personalului care au primit respectiva raportare se abțin să divulge vreo informație care ar putea să identifice persoana ce efectuează raportarea sau persoana vizată și transmit rapid raportarea fără nicio modificare ▌membrilor personalului responsabili cu tratarea raportărilor.

(4)   Statele membre se asigură că autoritățile competente dispun de membri ai personalului responsabili cu tratarea raportărilor și, în special, cu următoarele activități:

(a)  de a oferi oricărei persoane interesate informații privind procedurile de raportare;

(b)  de a primi raportările și de a întreprinde acțiuni subsecvente;

(c)  de a menține contactul cu persoana care efectuează raportarea în scopul oferirii de feedback și al solicitării de informații suplimentare dacă este necesar.

(5)  Acestor membri ai personalului li se oferă o formare specifică în scopul tratării raportărilor.

Articolul 13

Informații referitoare la primirea raportărilor și la acțiunile subsecvente acestora

Statele membre se asigură că autoritățile competente publică pe site-urile lor web, într-o secțiune separată, ușor de identificat și de accesat, cel puțin următoarele informații:

(a)  condițiile în care persoanele care efectuează raportări beneficiază de protecție în temeiul prezentei directive;

(b)  datele de contact pentru utilizarea canalelor externe de raportare, astfel cum sunt prevăzute la articolul 12, în special adresele electronice și poștale, precum și numerele de telefon, indicând dacă convorbirile telefonice sunt înregistrate ▌;

(c)  procedurile aplicabile raportării încălcărilor, inclusiv modul în care autoritatea competentă poate solicita persoanei care efectuează raportarea să clarifice informațiile raportate sau să furnizeze informații suplimentare, termenul pentru furnizarea de feedback persoanei care efectuează raportarea, precum și tipul și conținutul acestui feedback;

(d)  regimul de confidențialitate aplicabil raportărilor și, în special, informațiile legate de prelucrarea datelor cu caracter personal în conformitate cu articolul 17 din prezenta directivă, cu articolele 5 și 13 din Regulamentul (UE) 2016/679, cu articolul 13 din Directiva (UE) 2016/680 și cu articolul 11 din Regulamentul (UE) nr. 2018/1725, după caz;

(e)  natura acțiunilor subsecvente raportărilor;

(f)  măsurile reparatorii și procedurile disponibile împotriva represaliilor și posibilitatea de a primi consiliere confidențială pentru persoanele care intenționează să efectueze o raportare;

(g)  o declarație în care se explică în mod clar condițiile în care persoanele care raportează autorității competente nu poartă răspunderea pentru o încălcare a confidențialității, astfel cum se prevede la articolul 21 alineatul (4).

(h)  informațiile de contact ale autorității administrative independente unice, astfel cum sunt prevăzute la articolul 20 alineatul (2), după caz.

Articolul 14

Revizuirea procedurilor de către autoritățile competente

Statele membre se asigură că autoritățile competente își revizuiesc procedurile de primire a raportărilor și de întreprindere a acțiunilor subsecvente acestora la intervale regulate și cel puțin o dată la trei ani. La revizuirea acestor proceduri, autoritățile competente țin cont de experiența lor și de cea a altor autorități competente și își adaptează procedurile în consecință.

CAPITOLUL IV

DIVULGĂRI PUBLICE

Articolul 15

Divulgări publice

(1)  O persoană care divulgă public informații cu privire la încălcări care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive beneficiază de protecție în temeiul prezentei directive în cazul în care este îndeplinită una dintre condițiile următoare:

(a)  persoana a raportat mai întâi la nivel intern și extern sau direct extern, în conformitate cu capitolele II și III, însă, ca răspuns la raportare, nu au fost luate măsuri corespunzătoare în intervalul de timp menționat la articolul 9 alineatul (1) litera (f) și la articolul 11 alineatul (2) litera (d) sau

(b)  persoana a avut motive întemeiate să considere că:

(i)  încălcarea poate constitui un pericol iminent sau evident pentru interesul public, cum ar fi cazul în care există o situație de urgență sau un risc de prejudicii ireversibile sau

(ii)  în cazul raportării externe, există un risc de represalii sau există o probabilitate redusă ca încălcarea să fie remediată în mod eficace, având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, cum ar fi faptul că probele pot fi disimulate ori distruse sau că o autoritate a format o coluziune cu autorul încălcării sau este implicată în încălcare.

(2)  Prezentul articol nu se aplică în cazurile în care o persoană divulgă în mod direct informații presei în conformitate cu dispozițiile naționale specifice care stabilesc un sistem de protecție referitor la libertatea de exprimare și de informare.

CAPITOLUL V

NORME APLICABILE RAPORTĂRII INTERNE ȘI EXTERNE

Articolul 16

Obligația de a păstra confidențialitatea

(1)  Statele membre se asigură că identitatea persoanei care efectuează raportarea nu este divulgată nimănui fără consimțământul explicit al acestei persoane, în afară de membrii autorizați ai personalului care au competența de a primi și/sau de a întreprinde acțiuni subsecvente cu privire la raportări. Aceasta se aplică, de asemenea, oricărei alte informații care permite ca identitatea persoanei care efectuează raportarea să fie dedusă direct sau indirect.

(2)  Prin derogare de la alineatul (1), identitatea persoanei care efectuează raportarea și orice altă informație menționată la alineatul (1) pot fi divulgate numai în cazul în care acest lucru este o obligație necesară și proporțională impusă de dreptul Uniunii sau de cel intern în contextul investigațiilor desfășurate de autoritățile naționale sau al procedurilor judiciare, inclusiv în vederea protejării dreptului la apărare al persoanei vizate.

(3)  Astfel de divulgări fac obiectul unor garanții adecvate în temeiul normelor aplicabile. În special, persoana care efectuează raportarea este informată înainte ca identitatea sa să fie divulgată, cu excepția cazului în care o astfel de informare ar periclita investigațiile sau procedurile judiciare. Atunci când informează persoana care efectuează raportarea, autoritatea competentă îi trimite o justificare scrisă în care explică motivele divulgării datelor confidențiale în cauză.

(4)  Statele membre se asigură că autoritățile competente care primesc raportări, inclusiv secrete comerciale, nu le utilizează și nu le divulgă în scopuri care depășesc ceea ce este necesar în vederea unor acțiuni corespunzătoare subsecvente raportărilor.

Articolul 17

Prelucrarea datelor cu caracter personal

Toate prelucrările de date cu caracter personal efectuate în temeiul prezentei directive, inclusiv schimbul sau transmiterea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente, se fac în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 și cu Directiva (UE) 2016/680. Orice schimb sau transmitere de informații de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniuni se efectuează în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 2018/1725.

Datele cu caracter personal care nu sunt, în mod evident, relevante pentru tratarea unui caz specific nu sunt colectate sau, dacă sunt colectate în mod accidental, sunt șterse fără întârzieri nejustificate.

Articolul 18

Evidența raportărilor ▌

(1)  Statele membre se asigură că autoritățile competente și entitățile juridice private și publice păstrează evidența tuturor raportărilor primite, cu respectarea cerințelor privind confidențialitatea prevăzute la articolul 16 din prezenta directivă. Raportările nu se păstrează pentru o perioadă mai lungă decât este necesar și proporțional având în vedere cerința impusă autorităților competente și entităților juridice private și publice în temeiul prezentei directive.

(2)  În cazul în care pentru raportare se utilizează o linie telefonică sau un alt sistem de mesagerie vocală în care conversațiile sunt înregistrate, autoritatea competentă și entitățile juridice private și publice au dreptul, sub rezerva consimțământului persoanei care efectuează raportarea, de a documenta raportarea orală în unul dintre următoarele moduri:

(a)  o înregistrare a conversației într-o formă durabilă și accesibilă;

(b)  o transcriere completă și exactă a conversației, pregătită de membri ▌ai personalului autorității competente care sunt responsabili cu tratarea raportărilor.

Autoritățile competente și entitățile juridice publice și private îi oferă persoanei care efectuează raportarea posibilitatea de a verifica, de a rectifica și de a-și exprima acordul față de transcrierea convorbirii prin semnarea acesteia.

(3)  În cazul în care pentru raportare se utilizează o linie telefonică sau un alt sistem de mesagerie vocală în care conversațiile nu sunt înregistrate, autoritățile competente și entitățile juridice private și publice au dreptul de a documenta raportarea orală sub forma unui proces-verbal exact al convorbirii, întocmit de membri ▌ai personalului responsabili cu tratarea raportărilor. Autoritățile competente și entitățile juridice publice și private îi oferă persoanei care efectuează raportarea posibilitatea de a verifica, de a rectifica și de a-și exprima acordul față de ▌procesul-verbal, prin semnarea acestuia.

(4)  În cazul în care o persoană solicită o întâlnire cu membri ▌ai personalului autorităților competente sau al entităților juridice publice și private în materie de raportare, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) și cu articolul 12 alineatul (2) ▌, autoritățile competente și entitățile juridice publice și private se asigură, sub rezerva consimțământului persoanei care efectuează raportarea, că se păstrează o evidență completă și exactă a întâlnirii într-o formă durabilă și accesibilă.

Autoritățile competente și entitățile juridice private și publice au dreptul de a documenta evidența întâlnirii în unul dintre următoarele moduri:

(a)  o înregistrare a conversației într-o formă durabilă și accesibilă;

(b)  un proces-verbal exact al întâlnirii, întocmit de membri ▌ai personalului responsabili cu tratarea raportării.

Autoritățile competente și entitățile juridice publice și private îi oferă persoanei care efectuează raportarea posibilitatea de a verifica, de a rectifica și de a-și exprima acordul față de proces-verbal al întâlnirii, prin semnarea acestuia.

CAPITOLUL VI

MĂSURI DE PROTECȚIE

Articolul 19

Interdicția represaliilor ▌

Statele membre iau măsurile necesare pentru a interzice orice formă de represalii, inclusiv amenințări și tentative de represalii, fie directe, fie indirecte ▌, inclusiv, în special, represalii sub formă de:

(a)  suspendare, șomaj tehnic, concediere sau măsuri echivalente;

(b)  retrogradare sau blocare a promovării;

(c)  transfer de atribuții, schimbări ale localizării locului de muncă, reducere a salariilor, schimbări ale programului de lucru;

(d)  blocare a formării;

(e)  evaluare negativă a performanței sau recomandare negativă pentru activitatea profesională desfășurată;

(f)  aplicare sau administrare a oricărei măsuri disciplinare sau mustrări ori a vreunei alte sancțiuni, inclusiv a unei sancțiuni financiare;

(g)  constrângere, intimidare, hărțuire sau ostracizare ▌;

(h)  discriminare, dezavantaj sau tratament inechitabil;

(i)  refuz de a transforma un contract de muncă pe o perioadă determinată într-un contract de muncă pe durată nedeterminată, în cazul în care lucrătorul a avut așteptări legitime că i s-ar oferi un post permanent;

(j)  refuz de a reînnoi un contract de muncă pe o perioadă determinată sau reziliere anticipată a unui astfel de contract;

(k)  prejudicii, inclusiv la adresa reputației persoanei în cauză, în special pe platformele de socializare, sau pierderi financiare, inclusiv sub forma pierderii oportunităților de afaceri și a pierderii de venituri;

(l)  includere pe o listă neagră pe baza unui acord sectorial sau la nivel de industrie formal sau informal, care presupune că persoana în cauză nu își va găsi, în viitor, un loc de muncă în respectivul sector sau în respectiva industrie;

(m)  reziliere anticipată sau anulare a unui contract pentru bunuri sau servicii;

(n)  anulare a unei licențe sau a unui permis;

(o)  trimiteri psihiatrice sau medicale.

Articolul 20

Măsuri de sprijin

(1)  Statele membre se asigură că persoanele menționate la articolul 4 au acces, după caz, la măsuri de sprijin, în special la următoarele:

(i)  accesul la informații și consiliere cuprinzătoare și independente, care trebuie să fie ușor accesibile publicului larg și gratuite, referitoare la procedurile și la măsurile reparatorii disponibile privind protecția împotriva represaliilor și drepturile persoanei vizate.

(ii)   ▌accesul la asistență efectivă din partea autorităților competente în fața oricărei autorități relevante implicate în protejarea lor împotriva represaliilor, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, prin certificarea faptului că aceste persoane beneficiază de protecție în temeiul prezentei directive.

(iii)  accesul la asistență juridică în cadrul procedurilor penale și al procedurilor civile transfrontaliere în conformitate cu Directiva (UE) 2016/1919 și cu Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului, precum și accesul la asistență juridică în cadrul altor proceduri și la consultanță juridică sau la alt tip de asistență juridică în conformitate cu dreptul intern.

(2)  Statele membre pot prevedea asistență financiară și sprijin, inclusiv sprijin de natură psihologică, pentru persoanele care efectuează raportări în cadrul procedurilor judiciare.

(3)  Măsurile de sprijin menționate la prezentul articol pot fi furnizate, după caz, de un centru de informare sau de o autoritate administrativă independentă unică și identificată în mod clar.

Articolul 21

Măsuri pentru protecția împotriva represaliilor ▌

(1)  Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura protecția împotriva represaliilor a persoanelor care efectuează raportări și care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 5. Astfel de măsuri includ, în special, măsurile prevăzute la alineatele (2)-(8).

(2)  Fără a aduce atingere articolului 3 alineatele (2) și (3), se consideră că persoanele care efectuează o raportare sau o divulgare publică în conformitate cu prezenta directivă nu au încălcat nicio restricție privind divulgarea de informații și că ele nu poartă niciun fel de răspundere cu privire la o astfel de raportare sau divulgare, cu condiția să fi avut motive întemeiate să creadă că raportarea sau divulgarea unor astfel de informații a fost necesară pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive.

(3)  Persoanele care efectuează raportări nu poartă răspundere pentru dobândirea informațiilor relevante sau pentru accesul la acestea, cu condiția ca o astfel de dobândire sau un astfel de acces să nu constituie o infracțiune autonomă. În ultimul caz menționat, răspunderea penală este în continuare reglementată de dreptul intern aplicabil.

(4)  Orice altă eventuală răspundere a persoanelor care efectuează raportări, care decurge din acte sau omisiuni care nu au legătură cu raportarea sau care nu sunt necesare pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive, este în continuare reglementată de dreptul Uniunii sau de dreptul intern aplicabil.

(5)  În ▌cadrul unei proceduri în fața unei instanțe sau a unei alte autorități referitoare la un prejudiciu suferit de persoana care efectuează raportarea și sub rezerva stabilirii de către aceasta a faptului că a efectuat o raportare sau o dezvăluire publică și că a suferit un prejudiciu, se presupune că prejudiciul a fost adus ca represalii pentru ▌raportare sau divulgare. În astfel de cazuri, persoana care a luat măsura prejudiciabilă dovedește că această măsură s-a bazat ▌pe motive justificate în mod corespunzător.

(6)  Persoanele care efectuează raportări și facilitatorii trebuie să aibă acces la măsuri de remediere împotriva represaliilor, după caz, inclusiv la măsuri provizorii în așteptarea soluționării procedurii judiciare, în conformitate cu cadrul național.

(7)  ▌În cadrul procedurilor judiciare, inclusiv în ceea ce privește defăimarea, încălcarea drepturilor de autor, încălcarea secretului profesional, încălcarea normelor de protecție a datelor, divulgarea secretelor comerciale sau cererile de compensare în temeiul dreptului privat, public sau colectiv al muncii, persoanele care efectuează raportări nu poartă niciun fel de răspundere pentru că au efectuat o raportare sau o divulgare publică în conformitate cu prezenta directivă și au dreptul să se bazeze pe respectiva raportare sau divulgare pentru a urmări închiderea cauzei, cu condiția să fi avut motive întemeiate să considere că raportarea sau divulgarea a fost necesară pentru dezvăluirea unei încălcări în temeiul prezentei directive. În cazul în care o persoană raportează sau divulgă public informații cu privire la încălcări care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, care includ secrete comerciale și îndeplinesc condițiile prevăzute în prezenta directivă, o astfel de raportare sau divulgare publică este considerată legală în condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Directiva (UE) 2016/943.

(8)  Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura măsuri reparatorii și compensații integrale pentru acele prejudicii suferite de persoanele care efectuează raportări și care îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 5 în conformitate cu legislația națională.

Articolul 22

Măsuri pentru protecția persoanelor vizate

(1)  Statele membre se asigură, în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, că persoanele vizate beneficiază pe deplin de dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, precum și de prezumția de nevinovăție și de dreptul la apărare, inclusiv de dreptul de a fi ascultate și de dreptul de acces la propriul dosar ▌.

(2)   Autoritățile competente se asigură că identitatea persoanelor vizate este ▌protejată atât timp cât investigația este în curs de desfășurare, în conformitate cu dreptul intern.

(3)  Procedurile prevăzute la articolele 12, 17 și 18 se aplică și pentru protejarea identității persoanelor vizate.

Articolul 23

Sancțiuni

(1)  Statele membre prevăd sancțiuni eficace, proporționale și disuasive aplicabile persoanelor fizice sau juridice care:

(a)  împiedică sau încearcă să împiedice raportarea;

(b)  iau măsuri de retorsiune împotriva persoanelor ▌menționate la articolul 4;

(c)  introduc acțiuni vexatorii împotriva persoanelor ▌menționate la articolul 4;

(d)  încalcă obligația de a menține confidențialitatea, astfel cum este menționată la articolul (16), privind identitatea persoanelor care efectuează raportări.

(2)  Statele membre prevăd sancțiuni eficace, proporționale și disuasive aplicabile persoanelor în cauză în cazurile în care s-a stabilit că aceste persoane au efectuat, în cunoștință de cauză, raportări false sau divulgări publice false. Statele membre prevăd, de asemenea, măsuri pentru compensarea prejudiciilor care rezultă din astfel de raportări sau divulgări în conformitate cu legislația națională.

Articolul 24

Absența derogărilor de la drepturi și de la măsuri reparatorii

Statele membre se asigură că drepturile și măsurile reparatorii prevăzute de prezenta directivă nu pot face obiectul unei derogări sau limitări prin niciun contract, politică, formă sau condiție de încadrare în muncă ori prin niciun acord de arbitraj prealabil unui litigiu.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 25

Un tratament mai favorabil și clauza de menținere a nivelului de protecție

(1)  Statele membre pot introduce sau menține dispoziții mai favorabile pentru drepturile persoanelor care efectuează raportări decât cele prevăzute în prezenta directivă, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 22 și ale articolului 23 alineatul (2).

(2)  Aplicarea prezentei directive nu poate în niciun caz să constituie un motiv de diminuare a nivelului protecției deja acordat de statele membre în domeniile reglementate de directivă.

Articolul 26

Transpunere și perioadă de tranziție

(1)  Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de... [doi ani de la adoptare].

(2)  Prin derogare de la alineatul (1), statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma obligației de a institui canalul intern prevăzut la articolul 8 alineatul (3) în ceea ce privește entitățile juridice cu un număr de angajați mai mare de 50 și mai mic de 250 până la... [doi ani de la transpunere].

(3)   În momentul în care statele membre adoptă dispozițiile prevăzute la alineatele (1) și (2), acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere, la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor acte.

Articolul 27

Raportare, evaluare și revizuire

(1)  Statele membre furnizează Comisiei toate informațiile relevante privind punerea în aplicare a prezentei directive. Pe baza informațiilor furnizate, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului, până la... [doi ani de la transpunere], un raport cu privire la punerea în aplicare a prezentei directive.

(2)  Fără a aduce atingere obligațiilor de raportare prevăzute de alte acte juridice ale Uniunii, statele membre transmit anual Comisiei următoarele statistici cu privire la raportările menționate în capitolul III, preferabil sub formă agregată, în cazul în care acestea sunt disponibile la nivel central în statul membru în cauză:

(a)  numărul de raportări primite de către autoritățile competente;

(b)  numărul de investigații și proceduri inițiate ca urmare a acestor raportări și rezultatul ▌acestora;

(c)  în cazul în care sunt confirmate, prejudiciul financiar estimat ▌și cuantumurile recuperate în urma investigațiilor și a procedurilor referitoare la încălcările raportate.

(3)  Ținând seama de raportul pe care l-a transmis în temeiul alineatului (1) și de statisticile statelor membre prezentate în temeiul alineatului (2), Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului, până la... [patru ani de la transpunere], un raport de evaluare a impactului legislației naționale care transpune prezenta directivă. Raportul evaluează funcționarea prezentei directive și are în vedere necesitatea unor măsuri suplimentare, inclusiv, după caz, a unor modificări în vederea extinderii domeniului de aplicare al prezentei directive la alte acte ale Uniunii sau la alte domenii, în special la îmbunătățirea mediului de lucru pentru a proteja sănătatea și siguranța lucrătorilor, precum și condițiile de muncă.

În plus, raportarea evaluează modul în care statele membre au utilizat mecanismele de cooperare existente în cadrul obligațiilor lor de a întreprinde acțiuni subsecvente raportărilor privind încălcările care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive și, în general, modul în care acestea cooperează în cazurile încălcărilor care implică o dimensiune transfrontalieră.

(4)  Comisia pune rapoartele menționate la alineatele (1) și (3) la dispoziția publicului și le face ușor accesibile.

Articolul 28

Intrare în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 29

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

Adoptată la …,

Pentru Parlamentul European Pentru Consiliu

Președintele Președintele

ANEXĂ

Partea I

A.  Articolul 2 litera (a) punctul (i) – achiziții publice:

1.  Norme de procedură pentru achizițiile publice și pentru atribuirea de concesiuni, pentru atribuirea de contracte în domeniul apărării ▌și securității, pentru atribuirea de contracte de către entitățile care își desfășoară activitatea în sectorul apei, al energiei, al transporturilor și al serviciilor poștale, precum și pentru atribuirea oricărui alt contract sau serviciu, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune (JO L 94, 28.3.2014, p. 1);

(ii)  Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO L 94, 28.3.2014, p. 65);

(iii)  Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CΕ (JO L 94, 28.3.2014, p. 243);

(iv)  Directiva 2009/81/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri și de prestare de servicii de către autoritățile sau entitățile contractante în domeniile apărării și securității și de modificare a Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE (JO L 216, 20.8.2009, p. 76);

2.  Proceduri de revizuire, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 76, 23.3.1992, p. 14);

(ii)  Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO L 395, 30.12.1989, p. 33).

B.  Articolul 2 litera (a) punctul (ii) – servicii, produse și piețe financiare, precum și prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului:

Norme care stabilesc un cadru de reglementare și de supraveghere, precum și protecția consumatorilor și a investitorilor pe piețele serviciilor financiare și de capital din Uniune, în sectorul bancar și în cel al creditelor, în investiții, în asigurări și reasigurări, în produse de pensii ocupaționale sau personale, în valori mobiliare, în fonduri de investiții, în servicii ▌de plată și în activitățile enumerate în anexa I la Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO L 176, 27.6.2013, p. 338), astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE (JO L 267, 10.10.2009, p. 7);

(ii)  Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2011 privind administratorii fondurilor de investiții alternative și de modificare a Directivelor 2003/41/CE și 2009/65/CE și a Regulamentelor (CE) nr. 1060/2009 și (UE) nr. 1095/2010 (JO L 174, 1.7.2011, p. 1);

(iii)  Regulamentul (UE) nr. 236/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 martie 2012 privind vânzarea în lipsă și anumite aspecte ale swapurilor pe riscul de credit (JO L 86, 24.3.2012, p. 1);

(iv)  Regulamentul (UE) nr. 345/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 2013 privind fondurile europene cu capital de risc (JO L 115, 25.4.2013, p. 1);

(v)  Regulamentul (UE) nr. 346/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 aprilie 2013 privind fondurile europene de antreprenoriat social (JO L 115, 25.4.2013, p. 18);

(vi)  Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO L 60, 28.2.2014, p. 34);

(vii)  Regulamentul (UE) nr. 537/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind cerințe specifice referitoare la auditul statutar al entităților de interes public și de abrogare a Deciziei 2005/909/CE a Comisiei (JO L 158, 27.5.2014, p. 77);

(viii)  Regulamentul (UE) nr. 600/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 privind piețele instrumentelor financiare și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO L 173, 12.6.2014, p. 84);

(ix)  Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 2002/65/CE, 2009/110/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, și de abrogare a Directivei 2007/64/CE (JO L 337, 23.12.2015, p. 35);

(x)  Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare (JO L 142, 30.4.2004, p. 12);

(xi)  Directiva 2007/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 iulie 2007 privind exercitarea anumitor drepturi ale acționarilor în cadrul societăților comerciale cotate la bursă (JO L 184, 14.7.2007, p. 17);

(xii)  Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și de modificare a Directivei 2001/34/CE (JO L 390, 31.12.2004, p. 38);

(xiii)  Regulamentul (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind instrumentele financiare derivate extrabursiere, contrapărțile centrale și registrele centrale de tranzacții (JO L 201, 27.7.2012, p. 1);

(xiv)  Regulamentul (UE) 2016/1011 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie 2016 privind indicii utilizați ca indici de referință în cadrul instrumentelor financiare și al contractelor financiare sau pentru a măsura performanțele fondurilor de investiții și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2014/17/UE și a Regulamentului (UE) nr. 596/2014 (JO L 171, 29.6.2016, p. 1);

(xv)  Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) (JO L 335, 17.12.2009, p. 1);

(xvi)  Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO L 173, 12.6.2014, p. 190);

(xvii)  Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare și a întreprinderilor de investiții care aparțin unui conglomerat financiar și de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 79/267/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE, 93/6/CEE și 93/22/CEE ale Consiliului și a Directivelor 98/78/CE și 2000/12/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO L 35, 11.2.2003, p. 1);

(xviii)  Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor (reformare) (JO L 173, 12.6.2014, p. 149);

(xix)  Directiva 97/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori (JO L 84, 26.3.1997, p. 22);

(xx)  Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și firmele de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO L 176, 27.6.2013, p. 1).

C.  Articolul 2 litera (a) punctul (iii) – siguranța și conformitatea produselor:

1.  Cerințele ▌privind siguranța și conformitatea produselor introduse pe piața Uniunii, astfel cum sunt definite și reglementate de:

(i)  Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor (JO L 11, 15.1.2002, p. 4);

(ii)  Legislația de armonizare a Uniunii privind produsele fabricate, inclusiv cerințele de etichetare, altele decât produsele alimentare, hrana pentru animale, produsele medicamentoase de uz uman și veterinar, plantele și animalele vii, produsele de origine umană și produsele de origine vegetală și animală care sunt direct legate de reproducerea lor viitoare, astfel cum sunt enumerate în anexele la Regulamentul XX privind supravegherea pieței și conformitatea produselor(29);

(iii)  Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă-cadru) (JO L 263, 9.10.2007, p. 1).

2.  Comercializarea și utilizarea produselor sensibile și periculoase, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2009/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 mai 2009 de simplificare a clauzelor și condițiilor de transfer al produselor din domeniul apărării în interiorul Comunității (JO L 146, 10.6.2009, p. 1);

(ii)  Directiva 91/477/CEE a Consiliului din 18 iunie 1991 privind controlul achiziționării și deținerii de arme (JO L 256, 13.9.1991, p. 51);

(iii)  Regulamentul (UE) nr. 98/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2013 privind comercializarea și utilizarea precursorilor de explozivi (JO L 39, 9.2.2013, p. 1).

D.  Articolul 2 litera (a) punctul (iv) – siguranța transportului:

1.  Cerințe de siguranță în sectorul feroviar, astfel cum sunt reglementate de Directiva (UE) 2016/798 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind siguranța feroviară, (JO L 138, 26.5.2016, p. 102).

2.  Cerințe de siguranță în sectorul aviației, astfel cum sunt reglementate de Regulamentul (UE) nr. 996/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010 privind investigarea și prevenirea accidentelor și incidentelor survenite în aviația civilă și de abrogare a Directivei 94/56/CE (JO L 295, 12.11.2010, p. 35).

3.  Cerințe de siguranță în sectorul rutier, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2008/96/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind gestionarea siguranței infrastructurii rutiere (JO L 319, 29.11.2008, p. 59);

(ii)  Directiva 2004/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind cerințele minime de siguranță pentru tunelurile din Rețeaua rutieră transeuropeană (JO L 167, 30.4.2004, p. 39);

(iii)  Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupației de operator de transport rutier și de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului (JO L 300, 14.11.2009, p. 51).

4.  Cerințe de siguranță în sectorul maritim, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Regulamentul (CE) nr. 391/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2009 privind normele și standardele comune pentru organizațiile cu rol de inspecție și control al navelor (reformare) (JO L 131, 28.5.2009, p. 11);

(ii)  Regulamentul (CE) nr. 392/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2009 privind răspunderea în caz de accident a transportatorilor de persoane pe mare (JO L 131, 28.5.2009, p. 24);

(iii)  Directiva 2014/90/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iulie 2014 privind echipamentele maritime și de abrogare a Directivei 96/98/CE a Consiliului (JO L 257, 28.8.2014, p. 146);

(iv)  Directiva 2009/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 de instituire a principiilor fundamentale care reglementează investigarea accidentelor din sectorul de transport maritim și de modificare a Directivei 1999/35/CE a Consiliului și a Directivei 2002/59/CE (JO L 131, 28.5.2009, p. 114);

(v)  Directiva 2008/106/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind nivelul minim de formare a navigatorilor (JO L 323, 3.12.2008, p. 33);

(vi)  Directiva 98/41/CE a Consiliului din 18 iunie 1998 privind înregistrarea persoanelor care călătoresc la bordul navelor de pasageri care operează în porturile de destinație sau de plecare din statele membre ale Comunității (JO L 188, 2.7.1998, p. 35);

(vii)  Directiva 2001/96/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 decembrie 2001 de stabilire a cerințelor și procedurilor armonizate pentru încărcarea și descărcarea în siguranță a vrachierelor (JO L 13, 16.1.2002, p. 9).

5.  Cerințe de siguranță, astfel cum sunt reglementate de Directiva 2008/68/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 septembrie 2008 privind transportul interior de mărfuri periculoase (JO L 260, 30.9.2008, p. 13).

E.  Articolul 2 litera (a) punctul (v) – protecția mediului:

1.   Orice infracțiune împotriva protecției mediului, astfel cum este reglementată de Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal (JO L 328, 6.12.2008, p. 28) sau orice comportament ilegal care încalcă legislația prevăzută în anexele la Directiva 2008/99/CE;

2.  Dispoziții în materie de mediu și climă, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2003/87/CE de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO L 275, 25.10.2003, p. 32);

(ii)  Directiva 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile, de modificare și ulterior de abrogare a Directivelor 2001/77/CE și 2003/30/CE (JO L 140, 5.6.2009, p. 16); (iii) Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficiența energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE și 2010/30/UE și de abrogare a Directivelor 2004/8/CE și 2006/32/CE (JO L 315, 14.11.2012, p. 1);

(iii)  Regulamentul (UE) nr. 525/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 mai 2013 privind un mecanism de monitorizare și de raportare a emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și de raportare, la nivel național și al Uniunii, a altor informații relevante pentru schimbările climatice și de abrogare a Deciziei nr. 280/2004/CE (JO L 165, 18.6.2013, p. 13);

(iv)  Directiva 2009/2018/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile (JO L 328, 21.12.2018, p. 82).

3.  Dispoziții referitoare la dezvoltarea durabilă și la gestionarea deșeurilor, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (JO L 312, 22.11.2008, p. 3);

(ii)  Regulamentul (UE) nr. 1257/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 noiembrie 2013 privind reciclarea navelor și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1013/2006 și a Directivei 2009/16/CE (JO L 330, 10.12.2013, p. 1);

(iii)   Regulamentul (UE) nr. 649/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind exportul și importul de produse chimice care prezintă risc (JO L 201, 27.7.2012, p. 60);

4.  Dispoziții referitoare la poluarea marină, atmosferică și fonică, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 1999/94/CE privind disponibilitatea informațiilor cu privire la consumul de carburant și emisiile de CO2 destinate consumatorilor la comercializarea autoturismelor noi (JO L 12, 18.1.2000, p. 16);

(ii)  Directiva 2001/81/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2001 privind plafoanele naționale de emisie pentru anumiți poluanți atmosferici (JO L 309, 27.11.2001, p. 22);

(iii)  Directiva 2002/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 iunie 2002 privind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental (JO L 189, 18.7.2002, p. 12);

(iv)  Regulamentul (CE) nr. 782/2003 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 aprilie 2003 privind interzicerea compușilor organostanici pe nave (JO L 115, 9.5.2003, p. 1);

(v)   Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului (JO L 143, 30.4.2004, p. 56);

(vi)  Directiva 2005/35/CE privind poluarea cauzată de nave și introducerea unor sancțiuni în caz de încălcare (JO L 255, 30.9.2005, p. 11);

(vii)  Regulamentul (CE) nr. 166/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 ianuarie 2006 de instituire a unui registru european al emisiilor și transferului de poluanți și de modificare a Directivelor 91/689/CEE și 96/61/CE ale Consiliului (JO L 33, 4.2.2006, p. 1);

(viii)  Directiva 2009/33/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind promovarea vehiculelor de transport rutier nepoluante și eficiente din punct de vedere energetic (JO L 120, 15.5.2009, p. 12);

(ix)  Regulamentul (CE) nr. 443/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2009 de stabilire a standardelor de performanță privind emisiile pentru autoturismele noi, ca parte a abordării integrate a Comunității de a reduce emisiile de CO2 generate de vehiculele ușoare (JO L 140, 5.6.2009, p. 1);

(x)  Regulamentul (CE) nr. 1005/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind substanțele care diminuează stratul de ozon (JO L 286, 31.10.2009, p. 1);

(xi)  Directiva 2009/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 octombrie 2009 privind etapa a II-a de recuperare a vaporilor de benzină în timpul alimentării autovehiculelor la stațiile de benzină (JO L 285, 31.10.2009, p. 36);

(xii)  Regulamentul (UE) nr. 510/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 mai 2011 de stabilire a unor standarde de performanță pentru vehiculele utilitare ușoare noi, ca parte a abordării integrate a Uniunii de reducere a emisiilor de CO2 generate de vehiculele ușoare (JO L 145, 31.5.2011, p. 1);

(xiii)  Directiva 2014/94/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2014 privind instalarea infrastructurii pentru combustibili alternativi (JO L 307, 28.10.2014, p. 1);

(xiv)   Regulamentul (UE) 2015/757 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2015 privind monitorizarea, raportarea și verificarea emisiilor de dioxid de carbon generate de transportul maritim și de modificare a Directivei 2009/16/CE (JO L 123, 19.5.2015, p. 55);

(xv)  Directiva (UE) 2015/2193 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind limitarea emisiilor în atmosferă a anumitor poluanți provenind de la instalații medii de ardere (JO L 313, 28.11.2015, p. 1).

5.  Dispoziții referitoare la protecția și gestionarea apelor și a solului, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2007 privind evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații (JO L 288, 6.11.2007, p. 27);

(ii)  Directiva 2008/105/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele de calitate a mediului în domeniul apei, de modificare și de abrogare a Directivelor 82/176/CEE, 83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de modificare a Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 348, 24.12.2008, p. 84);

(iii)  Directiva 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO L 226, 18.1.2012, p. 1).

6.  Dispoziții referitoare la protecția naturii și a biodiversității, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Regulamentul (CE) nr. 1936/2001 al Consiliului din 27 septembrie 2001 de stabilire a unor măsuri de control aplicabile pescuitului pentru anumite stocuri de pești mari migratori (JO L 263, 3.10.2001, p. 1);

(ii)  Regulamentul (CE) nr. 812/2004 al Consiliului din 26 aprilie 2004 de stabilire a unor măsuri privind capturile accidentale de cetacee în activitățile de pescuit și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 88/98 (JO L 150, 30.4.2004, p. 12);

(iii)  Regulamentul (CE) nr. 1007/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 privind comerțul cu produse derivate din focă (JO L 286, 31.10.2009, p. 36);

(iv)  Regulamentul (CE) nr. 734/2008 al Consiliului din 15 iulie 2008 privind protecția ecosistemelor marine vulnerabile din marea liberă împotriva efectelor nocive ale uneltelor de pescuit de fund (JO L 201, 30.7.2008, p. 8);

(v)  Directiva 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO L 20, 26.1.2010, p. 7);

(vi)  Regulamentul (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligațiilor care revin operatorilor care introduc pe piață lemn și produse din lemn (JO L 295, 12.11.2010, p. 23);

(vii)  Regulamentul (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2014 privind prevenirea și gestionarea introducerii și răspândirii speciilor alogene invazive (JO L 317, 4.11.2014, p. 35);

7.  Dispoziții privind substanțele chimice, astfel cum sunt reglementate de Regulamentul CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al Comisiei, precum și a Directivei 76/769/CEE a Consiliului și a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE și 2000/21/CE ale Comisiei (JO L 396, 30.12.2006, p. 1).

8.  Dispoziții referitoare la produsele ecologice, astfel cum sunt reglementate de Regulamentul (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2018 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului (JO L 150, 14.6.2018, p. 1).

F.  Articolul 2 litera (a) punctul (vi) – protecția radiologică și securitatea nucleară

Norme privind securitatea nucleară, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2009/71/Euratom a Consiliului din 25 iunie 2009 de instituire a unui cadru comunitar pentru securitatea nucleară a instalațiilor nucleare (JO L 172, 2.7.2009, p. 18);

(ii)  Directiva 2013/51/Euratom a Consiliului din 22 octombrie 2013 de stabilire a unor cerințe de protecție a sănătății populației în ceea ce privește substanțele radioactive din apa destinată consumului uman (JO L 296, 7.11.2013, p. 12);

(iii)  Directiva 2013/59/Euratom a Consiliului din 5 decembrie 2013 de stabilire a normelor de securitate de bază privind protecția împotriva pericolelor prezentate de expunerea la radiațiile ionizante și de abrogare a Directivelor 89/618/Euratom, 90/641/Euratom, 96/29/Euratom, 97/43/Euratom și 2003/122/Euratom (JO L 13, 17.1.2014, p. 1);

(iv)  Directiva 2011/70/Euratom a Consiliului din 19 iulie 2011 de instituire a unui cadru comunitar pentru gestionarea responsabilă și în condiții de siguranță a combustibilului uzat și a deșeurilor radioactive (JO L 199, 2.8.2011, p. 48);

(v)  Directiva 2006/117/Euratom a Consiliului din 20 noiembrie 2006 privind supravegherea și controlul transferurilor de deșeuri radioactive și combustibil uzat (JO L 337, 5.12.2006, p. 21).

(vi)  Regulamentul (Euratom) 2016/52 al Consiliului din 15 ianuarie 2016 de stabilire a nivelurilor maxime permise de contaminare radioactivă a alimentelor și furajelor în urma unui accident nuclear sau a oricărui alt caz de urgență radiologică și de abrogare a Regulamentului (Euratom) nr. 3954/87 al Consiliului și a Regulamentelor (Euratom) nr. 944/89 și (Euratom) nr. 770/90 ale Comisiei (JO L 13, 20.1.2016, p. 2);

(vii)  Regulamentul (Euratom) nr. 1493/93 al Consiliului din 8 iunie 1993 privind transportul substanțelor radioactive între statele membre.

G.  Articolul 2 litera (a) punctul (vii) – siguranța alimentelor și a hranei pentru animale și sănătatea și bunăstarea animalelor:

1.  Legislația Uniunii privind alimentele și hrana pentru animale care are la bază principiile generale și cerințele stabilite în Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare (JO L 31, 1.2.2002, p. 1).

2.  Sănătatea animalelor, astfel cum este reglementată de:

(i)   Regulamentul (UE) 2016/429 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 privind bolile transmisibile ale animalelor și de modificare și de abrogare a anumitor acte din domeniul sănătății animalelor („Legea privind sănătatea animală”) (JO L 84, 31.3.2016, p. 1);

(ii)  Regulamentul (CE) nr. 1069/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme sanitare privind subprodusele de origine animală și produsele derivate care nu sunt destinate consumului uman (JO L 300, 14.11.2009, p. 1).

3.  Regulamentul (UE) 2017/625 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2017 privind controalele oficiale și alte activități oficiale efectuate pentru a asigura aplicarea legislației privind alimentele și furajele, a normelor privind sănătatea și bunăstarea animalelor, sănătatea plantelor și produsele de protecție a plantelor, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 999/2001, (CE) nr. 396/2005, (CE) nr. 1069/2009, (CE) nr. 1107/2009, (UE) nr. 1151/2012, (UE) nr. 652/2014, (UE) 2016/429 și (UE) 2016/2031 ale Parlamentului European și ale Consiliului, a Regulamentelor (CE) nr. 1/2005 și (CE) nr. 1099/2009 ale Consiliului și a Directivelor 98/58/CE, 1999/74/CE, 2007/43/CE, 2008/119/CE și 2008/120/CE ale Consiliului și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 854/2004 și (CE) nr. 882/2004 ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Directivelor 89/608/CEE, 89/662/CEE, 90/425/CEE, 91/496/CEE, 96/23/CE, 96/93/CE și 97/78/CE ale Consiliului și a Deciziei 92/438/CEE a Consiliului (Regulamentul privind controalele oficiale) (JO L 95, 7.4.2017, p. 1).

4.   Dispoziții și standarde referitoare la protecția și bunăstarea animalelor, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 98/58/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind protecția animalelor de fermă (JO L 221, 8.8.1998, p. 23);

(ii)  Regulamentul (CE) nr. 1/2005 al Consiliului din 22 decembrie 2004 privind protecția animalelor în timpul transportului și al operațiunilor conexe și de modificare a Directivelor 64/432/CEE și 93/119/CE și a Regulamentului (CE) nr. 1255/97 (JO L 3, 5.1.2005, p. 1);

(iii)  Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 al Consiliului din 24 septembrie 2009 privind protecția animalelor în momentul uciderii (JO L 303, 18.11.2009, p. 1);

(iv)  Directiva 1999/22/CE a Consiliului din 29 martie 1999 privind animalele sălbatice din grădini zoologice (JO L 94, 9.4.1999, p. 24).

H.  Articolul 2 litera (a) punctul (viii) – sănătatea publică:

1.  Măsuri prin care se instituie standarde ridicate de calitate și de siguranță a organelor și substanțelor de origine umană, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 2002/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 ianuarie 2003 privind stabilirea standardelor de calitate și securitate pentru recoltarea, controlul, prelucrarea, stocarea și distribuirea sângelui uman și a componentelor sanguine și de modificare a Directivei 2001/83/CE (JO L 33, 8.2.2003, p. 30);

(ii)  Directiva 2004/23/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate și securitate pentru donarea, obținerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea și distribuirea țesuturilor și a celulelor umane (JO L 102, 7.4.2004, p. 48);

(iii)  Directiva 2010/53/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 iulie 2010 privind standardele de calitate și siguranță referitoare la organele umane destinate transplantului (JO L 207, 6.8.2010, p. 14).

2.  Măsuri prin care se instituie standarde înalte de calitate și de siguranță pentru medicamente și dispozitive de uz medical, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Regulamentul (CE) nr. 141/2000 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 1999 privind produsele medicamentoase orfane (JO L 18, 22.1.2000, p. 1);

(ii)  Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman (JO L 311, 28.11.2001, p. 67);

(iii)  Regulamentul (UE) 2019/6 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2018 privind produsele medicinale veterinare și de abrogare a Directivei 2001/82/CE (JO L 4, 7.1.2019 p. 43);

(iv)  Regulamentul (CE) nr. 726/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004 de stabilire a procedurilor comunitare privind autorizarea și supravegherea medicamentelor de uz uman și veterinar și de instituire a unei Agenții Europene pentru Medicamente (JO L 136, 30.4.2004, p. 1);

(v)  Regulamentul (CE) nr. 1901/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 privind medicamentele de uz pediatric și de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1768/92, a Directivei 2001/20/CE, a Directivei 2001/83/CE și a Regulamentului (CE) nr. 726/2004 (JO L 378, 27.12.2006, p. 1);

(vi)  Regulamentul (CE) nr. 1394/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată și de modificare a Directivei 2001/83/CE și a Regulamentului (CE) nr. 726/2004 (JO L 324, 10.12.2007, p. 121);

(vii)  Regulamentul (UE) nr. 536/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind studiile clinice intervenționale cu medicamente de uz uman și de abrogare a Directivei 2001/20/CE (JO L 158, 27.5.2014, p. 1).

3.  Drepturile pacienților, astfel cum sunt reglementate de Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere (JO L 88, 4.4.2011, p. 45).

4.  Fabricarea, prezentarea și vânzarea produselor din tutun și a produselor conexe, astfel cum sunt reglementate de Directiva 2014/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre în ceea ce privește fabricarea, prezentarea și vânzarea produselor din tutun și a produselor conexe și de abrogare a Directivei 2001/37/CE (JO L 127, 29.4.2014, p. 1).

I.  Articolul 2 litera (a) punctul (ix) – protecția consumatorilor:

Drepturile consumatorilor și protecția consumatorilor, astfel cum sunt reglementate de:

(i)  Directiva 98/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor produselor oferite consumatorilor (JO L 80, 18.3.1998, p. 27);

(ii)  Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (JO L 171, 7.7.1999, p. 12);

(iii)  Directiva 2002/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum și de modificare a Directivei 90/619/CEE a Consiliului și a Directivelor 97/7/CE și 98/27/CE (JO L 271, 9.10.2002, p. 16);

(iv)  Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, 11.6.2005, p. 22);

(v)  Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, 22.5.2008, p. 66);

(vi)  Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO L 304, 22.11.2011, p. 64);

(vii)  Directiva 2014/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iulie 2014 privind comparabilitatea comisioanelor aferente conturilor de plăți, schimbarea conturilor de plăți și accesul la conturile de plăți cu servicii de bază (JO L 257, 28.8.2014, p. 214).

J.  Articolul 2 litera (a) punctul (x) – protecția vieții private și a datelor cu caracter personal și securitatea rețelelor și a sistemelor informatice:

(i)  Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) (JO L 201, 31.7.2002, p. 37);

(ii)  Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO L 119, 4.5.2016, p. 1);

(iii)  Directiva (UE) 2016/1148 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 2016 privind măsuri pentru un nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și a sistemelor informatice în Uniune (JO L 194, 19.7.2016, p. 1).

Partea II

Articolul 3 alineatul (1) din directivă se referă la următoarele acte legislative ale Uniunii:

A.  Articolul 2 litera (a) punctul (ii) – servicii, produse și piețe financiare, precum și prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului:

1.  Servicii financiare:

(i)  Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 302, 17.11.2009, p. 32);

(ii)  Directiva (UE) 2016/2341 a Parlamentului European și a Consiliului din 14 decembrie 2016 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale (IORP) (JO L 354, 23.12.2016, p. 37);

(iii)  Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European a Consiliului din 17 mai 2006 privind auditul legal al conturilor anuale și al conturilor consolidate, de modificare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului și de abrogare a Directivei 84/253/CEE a Consiliului (JO L 157, 9.6.2006, p. 87);

(iv)  Regulamentul (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind abuzul de piață (regulamentul privind abuzul de piață) și de abrogare a Directivei 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivelor 2003/124/CE, 2003/125/CE și 2004/72/CE ale Comisiei (JO L 173, 12.6.2014, p. 1);

(v)  Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO L 176, 27.6.2013, p. 338);

(vi)  Directiva 2014/65/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 privind piețele instrumentelor financiare și de modificare a Directivei 2002/92/CE și a Directivei 2011/61/UE (JO L 173, 12.6.2014, p. 349);

(vii)  Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 iulie 2014 privind îmbunătățirea decontării titlurilor de valoare în Uniunea Europeană și privind depozitarii centrali de titluri de valoare și de modificare a Directivelor 98/26/CE și 2014/65/UE și a Regulamentului (UE) nr. 236/2012 (JO L 257, 28.8.2014, p. 1);

(viii)  Regulamentul (UE) nr. 1286/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind documentele cu informații esențiale referitoare la produsele de investiții individuale structurate și bazate pe asigurări (PRIIP) (JO L 352, 9.12.2014, p. 1);

(ix)  Regulamentul (UE) 2015/2365 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind transparența operațiunilor de finanțare prin instrumente financiare și transparența reutilizării și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 (JO L 337, 23.12.2015, p. 1);

(x)  Directiva (UE) 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări (reformare) (JO L 26, 2.2.2016, p. 19);

(xi)  Regulamentul (UE) 2017/1129 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau al admiterii de valori mobiliare la tranzacționare pe o piață reglementată (JO L 168, 30.6.2017, p. 12).

2.  Prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului:

(i)  Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului și a Directivei 2006/70/CE a Comisiei (JO L 141, 5.6.2015, p. 73);

(ii)  Regulamentul (UE) 2015/847 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind informațiile care însoțesc transferurile de fonduri și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1781/2006 (JO L 141, 5.6.2015, p. 1).

B.  Articolul 2 litera (a) punctul (iv) – siguranța transportului:

(i)  Regulamentul (UE) nr. 376/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 3 aprilie 2014 privind raportarea, analiza și acțiunile subsecvente cu privire la evenimentele de aviație civilă, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 996/2010 al Parlamentului European și al Consiliului și de abrogare a Directivei 2003/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului, și a Regulamentelor (CE) nr. 1321/2007 și (CE) nr. 1330/2007 ale Comisiei (JO L 122, 24.4.2014, p. 18);

(ii)  Directiva 2013/54/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 privind anumite responsabilități ale statului de pavilion referitoare la respectarea și asigurarea aplicării Convenției din 2006 privind munca în domeniul maritim (JO L 329, 10.12.2013, p. 1);

(iii)  Directiva 2009/16/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind controlul statului portului (JO L 131, 28.5.2009, p. 57).

C.  Articolul 2 litera (a) punctul (v) – protecția mediului:

(i)  Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore și de modificare a Directivei 2004/35/CE (JO L 178, 28.6.2013, p. 66).

ANEXĂ LA REZOLUȚIA LEGISLATIVĂ

Declarația Comisiei cu privire la Directiva privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii

În momentul revizuirii care urmează să fie realizată în conformitate cu articolul 27 din directivă, Comisia va lua în considerare posibilitatea de a propune extinderea domeniului său de aplicare la anumite acte bazate pe articolele 153 și 157 din TFUE, după consultarea partenerilor sociali, dacă este cazul, în conformitate cu articolul 154 din TFUE.

(1)* TEXTUL NU A FĂCUT ÎNCĂ OBIECTUL FINALIZĂRII JURIDICO-LINGVISTICE.
(2)JO C […], […], p. […].
(3)JO C […], […], p. […].
(4)JO C […], […], p. […].
(5)1 Poziția Parlamentului European din 16 aprilie 2019.
(6) Comunicarea din 8.12.2010 intitulată „Consolidarea regimurilor de sancțiuni în sectorul serviciilor financiare”.
(7)Ansamblul „legislației de armonizare a Uniunii” relevante este circumscris și menționat în Regulamentul [XXX] de stabilire a unor norme și proceduri pentru respectarea și asigurarea aplicării legislației de armonizare a Uniunii, 2017/0353 (COD).
(8)Reglementate de Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor (JO L 11, 15.1.2002, p. 4).
(9)Regulamentul (UE) nr. 376/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 3 aprilie 2014 privind raportarea, analiza și acțiunile subsecvente cu privire la evenimentele de aviație civilă (JO L 122, p. 18).
(10)Directiva 2013/54/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 privind anumite responsabilități ale statului de pavilion referitoare la respectarea și asigurarea aplicării Convenției din 2006 privind munca în domeniul maritim (JO L 329, p. 1), Directiva 2009/16/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind controlul statului portului (JO L 131, p. 57).
(11)COM (2018) 10 final.
(12)Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore (JO L 178, p. 66).
(13)Directiva 2014/87/Euratom a Consiliului din 8 iulie 2014 de modificare a Directivei 2009/71/Euratom de instituire a unui cadru comunitar pentru securitatea nucleară a instalațiilor nucleare (JO L 219, 25.7.2014, p. 42).
(14)Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare (JO L 31, p. 1).
(15)JO L 84, p. 1.
(16)Directiva (UE) 2016/1148 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 2016 privind măsuri pentru un nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și a sistemelor informatice în Uniune.
(17)JO C 313, 9.11.2018, p. 1.
(18)JO C 151, 9.11.2018, p. 1.
(19)JO L 173, p. 1.
(20)Directiva de punere în aplicare (UE) 2015/2392 a Comisiei din 17 decembrie 2015 privind Regulamentul (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește raportarea către autoritățile competente a încălcărilor efective sau potențiale ale acestui regulament (JO L 332, p. 126).
(21)JO L 56, 4.3.1968, p. 1.
(22)CM/Rec (2014)7.
(23)Citată anterior.
(24)Regulamentul (UE) nr. 376/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 3 aprilie 2014 privind raportarea, analiza și acțiunile subsecvente cu privire la evenimentele de aviație civilă (JO L 122, p. 18).
(25)Directiva 2013/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 privind siguranța operațiunilor petroliere și gaziere offshore și de modificare a Directivei 2004/35/CE (JO L 178, 28.6.2013, p. 66).
(26)Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei-cadru 2008/977/JAI a Consiliului (JO L 119, 4.5.2016, p. 89).
(27)Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1).
(28)Directiva 2016/1919/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO L 297, 4.11.2016, p. 1).
(29)2017/0353 (COD) – în stadiul actual, este o propunere de regulament (UE) 2019/... al Parlamentului European și al Consiliului din ... privind supravegherea pieței și conformitatea produselor, de modificare a Directivei 2004/42/CE și a Regulamentelor (CE) nr. 765/2008 și (UE) nr. 305/2011 și de modificare a Directivei 2004/42/CE a Consiliului, a Regulamentelor (CE) nr. 765/2008 și (UE) nr. 305/2011, în a cărui anexă sunt enumerate toate actele legislative armonizate care conțin cerințe privind proiectarea și etichetarea unui produs.

Ultima actualizare: 29 aprilie 2019Notă juridică