Transportul aerian: securitatea aviației civile

Securitatea aeronautică (a nu se confunda cu siguranța aviației[1]) există pentru prevenirea actelor răuvoitoare îndreptate împotriva aeronavelor și a pasagerilor și echipajului acestora. În urma atacurilor teribile din 2001, UE a adoptat un ansamblu de norme de securitate pentru protecția aviației civile. Aceste norme sunt actualizate periodic pentru a răspunde riscurilor ce se află în continuă schimbare. Statele membre au dreptul de a aplica măsuri mai stricte.

Temei juridic

Articolul 100 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Obiective

Securitatea aeronautică urmărește prevenirea actelor de intervenție ilicită, în principal prin împiedicarea introducerii în aeronave a unor obiecte periculoase precum arme sau explozibili. Acest aspect a devenit o preocupare majoră în urma atacurilor teroriste din septembrie 2001. Din momentul respectiv, cadrul normativ din acest domeniu s-a extins considerabil pe plan mondial, fie la nivel național sau prin intermediul unor cooperări/acorduri internaționale, fie prin intermediul Organizației Aviației Civile Internaționale[2] (OACI) și al anexei 17 la Convenția de la Chicago și al programului universal de control al securității[3] legat de aceasta.

Realizări

Ca urmare a atacurilor teroriste din septembrie 2001, a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 2320/2002[4] pentru a asigura protecția aviației civile și pentru a servi drept temei pentru o interpretare comună de către statele membre a anexei 17 la Convenția de la Chicago. În martie 2008, acest regulament a fost înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 300/2008[5].

Acesta stabilește un ansamblu de norme comune și standarde de bază în domeniul securității aeronautice, precum și o serie de mecanisme pentru monitorizarea respectării acestora. Regulamentul respectiv este completat de o serie de reglementări (măsuri generale care completează standardele de bază comune sau măsuri detaliate necesare pentru punerea în aplicare a acestor standarde[6]) adoptate de Comisie prin procedura comitetului. Este demn de menționat faptul că normele de punere în aplicare ce conțin informații de securitate sensibile nu sunt publicate. Cadrul normativ al UE este bazat pe standarde comune obligatorii și pe o serie de principii fundamentale.

  • Statele membre sunt responsabile de securitatea zborurilor care își au originea pe teritoriul lor („responsabilitatea statului-gazdă”, cum prevede OACI).
  • Toți pasagerii, echipajul și toate bagajele trebuie să fie controlate înainte de îmbarcare. Mărfurile, corespondența și materialele de la bord trebuie de asemenea să fie controlate înainte de a fi încărcate, excepție făcând cazul în care ele au fost supuse unor controale de securitate corespunzătoare.
  • Statele membre au dreptul de a aplica măsuri de securitate mai stricte în cazul în care consideră că acest lucru este necesar.

Cadrul normativ al UE ține seama de toate elementele lanțului de transport aerian care pot afecta securitatea aeronavei și/sau a infrastructurii. În această categorie se includ aeroportul, aeronava, pasagerii, bagajele, mărfurile, furniturile din aeroport și de la bord, echipamentele și personalul de securitate. Normele UE se aplică tuturor aeroporturilor din Uniune care sunt deschise aviației civile, tuturor operatorilor care prestează servicii în aceste aeroporturi, inclusiv transportatorilor aerieni, și tuturor celorlalți operatori care aplică standarde de securitate aeronautică și care oferă bunuri sau servicii aeroporturilor sau prin intermediul acestora[7]. Standardele de securitate care trebuie aplicate pot fi totuși proporționale cu aeronava/operațiunea/traficul vizat(ă).

În acest context, fiecare stat membru desemnează o autoritate unică responsabilă de coordonarea și monitorizarea punerii în aplicare a legislației în domeniul securității aeronautice și, în plus, elaborează și pune în aplicare un program național de securitate a aviației civile (în care se stabilesc rolurile și obligațiile tuturor operatorilor implicați). De asemenea, statele membre stabilesc și pun în aplicare un program național de control al calității (pentru a determina nivelul de conformitate al operatorilor și a stabili măsuri de remediere a deficiențelor), aplică sancțiuni în caz de încălcare și cooperează cu Comisia atunci când aceasta efectuează inspecții pentru a monitoriza modul în care sunt respectate normele UE în materie de securitate aeronautică. Comisia efectuează inspecții neanunțate la aeroporturi și operatori, în cooperare cu autoritățile naționale responsabile cu securitatea aeronautică (aceste autorități fiind, de asemenea, supuse inspecțiilor), pentru a monitoriza punerea în aplicare a legislației UE.

Începând cu luna iulie 2014, transportatorii aerieni care doresc să transporte în UE încărcături dintr-un aeroport din afara UE trebuie să respecte programul ACC3, pentru a se asigura un control fizic al încărcăturii respective în conformitate cu standardele UE. În acest sens, dacă este necesar, autoritățile competente ale statelor membre în cauză efectuează verificări la fața locului în aeroporturile țărilor terțe.

În vederea facilitării transportului aerian, Comisia poate recunoaște echivalența standardelor de securitate aeronautică ale unor țări terțe, așa cum este în prezent cazul SUA, al Canadei și al câtorva țări europene care nu sunt membre ale UE.

Recunoașterea echivalenței măsurilor de securitate ale țărilor terțe poate deschide calea instituirii unor mecanisme de control de securitate unic între UE și țările terțe, de exemplu în cazul Statelor Unite, al Canadei și al Muntenegrului. La 6 februarie 2018, UE și Singapore au semnat un acord privind controlul unic de securitate, care le permite pasagerilor care sosesc pe un aeroport din UE sau din Spațiul Economic European de la Aeroportul Changi din Singapore, cu bagaje de mână și de cală, să se transfere la un alt zbor fără a fi supuși din nou unui control de securitate.

La 27 aprilie 2016 a fost adoptată Directiva (UE) 2016/681 privind utilizarea datelor din registrul cu numele pasagerilor. Conform acestei directive, companiile aeriene trebuie să transmită UE datele privind pasagerii (datele PNR) deținute de autoritățile naționale și invers pentru toate zborurile din țările terțe cu destinația UE. Datele PNR sunt utilizate pentru prevenirea, depistarea, cercetarea și urmărirea în justiție a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave.

La 14 martie 2022, Comisia a adoptat o revizuire [Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2022/421] a Regulamentului (UE) 2015/1998 prin procedura de comitologie. Revizuirea include modificări în desemnarea companiilor aeriene, a operatorilor și a întreprinderilor care asigură controalele de securitate pentru mărfurile și poșta din țări din afara UE în timpul pandemiei de COVID-19, prevede punerea la dispoziție a unor informații prealabile privind mărfurile înainte de încărcarea acestora în cazul operațiunilor din țările terțe, plasează echipamente de detectare a explozibililor în aeroporturile din UE și definește, simplifică și consolidează măsurile specifice de securitate a aviației.

În general, cadrul legislativ actual le permite statelor membre să decidă cu privire la modul în care sunt suportate cheltuielile aferente securității aeronautice. În 2009, Comisia a propus o directivă pentru a asigura aplicarea unor principii fundamentale, cum ar fi nediscriminarea între transportatori sau pasageri și corelarea cu nivelul costurilor[8]. Însă în propunerea respectivă nu s-a adoptat o poziție privind un aspect fundamental, și anume faptul dacă finanțarea să provină din bani publici sau să aibă loc în baza principiului „utilizatorul plătește”. Astfel, această chestiune – cine suportă cheltuielile aferente securității – a fost lăsată în seama principiului subsidiarității. Întrucât nu a fost aprobată de legiuitor, această propunere a fost retrasă de Comisie în 2015.

Rolul Parlamentului European

Parlamentul a fost dintotdeauna de părere că securitatea aviației civile este una dintre principalele preocupări ale UE și a sprijinit crearea unui sistem strict și eficace pentru prevenirea și evitarea atacurilor teroriste. Totodată, Parlamentul a evidențiat importanța drepturilor fundamentale ale cetățenilor și nevoia de a contrabalansa măsurile care vizează îmbunătățirea securității aeronautice prin garanții solide și adecvate care să urmărească protejarea vieții private, a demnității personale și a sănătății cetățenilor.

În general, Parlamentul este de părere că procedura comitetului nu este adecvată în sectorul securității aeronautice, cel puțin în cazul măsurilor care au un impact asupra drepturilor cetățenilor. Prin urmare, în rezoluția sa din iulie 2011 Parlamentul a solicitat să fie implicat pe deplin prin procedura de codecizie.

În ceea ce privește finanțarea măsurilor de securitate, Parlamentul este de părere că taxele percepute pentru măsurile de securitate ar trebui să includă numai costurile aferente securității, iar statele membre care aplică măsuri mai stricte ar trebui să suporte singure costurile suplimentare conexe.

Decizii conexe ale Parlamentului:

  • Rezoluția din 23 octombrie 2008 privind impactul măsurilor de siguranță aeriană și al scanerelor corporale asupra drepturilor omului, intimității, demnității personale și protecției datelor;
  • Poziția adoptată în primă lectură la 5 mai 2010 referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind tarifele de securitate aviatică;
  • Rezoluția din 6 iulie 2011 referitoare la securitatea aeriană, în special scanerele de securitate;
  • Poziție adoptată în primă lectură la 14 aprilie 2016 privind datele din registrul cu numele pasagerilor, care prevede că prelucrarea datelor nu trebuie să se bazeze pe rasa sau originea etnică, afilierea politică, religia, starea sănătății, orientarea sexuală, convingerile filozofice sau apartenența sindicală ale unei persoane. Negocierile cu privire la acest dosar au durat mai mult de cinci ani, deoarece Parlamentul a insistat să fie protejate datele sensibile (date care dezvăluie religia, afilierea politică, starea sănătății, originea rasială etc.).

 

[1]Siguranța aeriană este legată de proiectarea, fabricarea, întreținerea și operarea aeronavelor (a se vedea 3.4.9).
[2]Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI) este agenția de specialitate a Națiunilor Unite instituită prin Convenția privind aviația civilă internațională (Convenția de la Chicago), semnată la 7 decembrie 1944. În prezent, 191 de state sunt semnatare ale convenției. OACI stabilește în special standardele și practicile recomandate care trebuie puse în aplicare de statele semnatare ale convenției, însă nu există un mecanism executoriu pentru a garanta aplicarea lor corectă.
[3]Anexa 17 la Convenția de la Chicago stabilește standarde și practici recomandate pentru protecția securității în domeniul transporturilor aeriene internaționale. Programul universal de control al securității a fost lansat în 2002 pentru a monitoriza respectarea acestor standarde de către statele care sunt membre ale OACI.
[4]JO L 355, 30.12.2002, p. 1.
[5]JO L 97, 9.4.2008, p. 72.
[6]Măsurile detaliate de implementare a standardelor de bază comune sunt reunite în Regulamentul (UE) 2015/1998.
[7]Normele UE în materie de securitate aeronautică se aplică, de asemenea, Norvegiei, Islandei, Liechtensteinului și Elveției.

Ariane Debyser