Bugetul UE pe 2010

Pentru anul 2010, 19,5% din veniturile Uniunii provin din Germania, 18% din Franţa, 13,9% din Italia, 10,4% din Marea Britanie şi 9,6% din Spania.

În dezbaterile publice, sunt menţionaţi frecvent „contribuabilii neţi” ai UE, care reprezintă adesea un subiect de discordie. Calculul acestor contribuţii nete ia în considerare, pe de o parte, ceea ce fiecare stat membru a transferă şi, pe de altă parte, ceea ce primeşte de la UE, prin intermediul diferitelor fonduri europene. Pornind de la acest calcul, se afirmă adesea că anumite state membre contribuie mai mult decât altele la bugetul european, ca valoare netă şi pe persoană. De unde concluzia că aceşti „contribuabili neţi” profită mai puţin de UE şi politicile sale decât alte state membre. Statele menţionate, în general, sunt Germania, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Marea Britanie şi Suedia.

Există cu adevărat o contribuţie netă?

Compararea „contribuţiilor” statelor membre cu fondurile pe care acestea le primesc în schimb şi prezentarea diferenţei dintre aceste două valori sub formă de „contribuţie netă” este totuşi un exerciţiu dificil şi controversat din mai multe motive.

• o mare parte din bugetul Uniunii Europene nu revine statelor membre. Aceasta poate, în realitate, să fie dedicată politicilor de sprijinire a unor ţări terţe (de exemplu ţările în curs de dezvoltare sau ţările învecinate), sau finanţării funcţionării instituţiilor europene (5,9% din buget)

• numeroase proiecte europene sunt internaţionale prin natura lor: ar fi însă ipocrită acordarea beneficiului doar ţării în care este încheiat contractul principal

• chiar dacă UE cofinanţează, de exemplu, lucrări de infrastructură în regiuni europene mai puţin dezvoltate, se face adesea apel, pentru punerea în practică a proiectului, la întreprinderi din alte ţări europene. Prin urmare, le este acordată o parte din fondurile disponibile pentru proiect, ceea ce contribuie la activitatea economică şi la bogăţia statului membru în care întreprinderea îşi are sediul

• prin natura sa, UE este o comunitate bazată pe solidaritatea între membrii săi. Tratatul său fondator le angajează astfel să „consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora prin reducerea decalajelor între anumite regiuni şi a întârzierii în cazul regiunilor defavorizate”. Redistribuirea este astfel un obiectiv foarte clar definit

• în fine, drepturile vamale sunt încasate în ţara în care bunul a intrat pe teritoriul european, beneficiul fiind atribuit, prin urmare, acestei ţări. Or, în realitate, drepturile sunt plătite de consumatorul final, care se află adesea în alt stat membru. De exemplu, dacă o maşină coreeană este importată în Europa prin portul Rotterdam sau Anvers, drepturile sunt plătite Ţărilor de Jos sau Belgiei. Însă aceasta este apoi transportată în alt stat membru pentru a fi vândută.