Cortina de Fier a separat Europa de Vest de cea de Est timp de jumătate de secol înainte ca regimurile comuniste să cadă după 1989. Acum 20 de ani, europenii din Est au cerut respectarea drepturilor omului, a statului de drept şi a democraţiei.

 

În primii cinci ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică s-a impus ca o nouă supra-putere globală, fapt ce a dus la instaurarea unor regimuri comuniste în Europa Centrală şi de Est. Primele „crăpături“ în Zidul Berlinului au apărut odată cu revoluţia maghiară (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi mişcarea de solidaritate poloneză (la începutul anilor '80).

 

La 20 de ani de la căderea comunismului, facem o retrospectivă asupra evenimentelor din 1989, care au permis ţărilor din estul Europei să adere la Uniunea Europeană în 2004 şi 2007.

 

 

februarie - aprilie: discuţii între Partidul Comunist din Polonia şi Solidaritatea (Solidarność);

 

martie: aproximativ 80.000 de persoane participă la un miting pentru democraţie în Budapesta. Se formează opoziţia în Ungaria;

 

4 şi 18 iunie: alegeri semi-libere în Polonia. Solidaritatea câştigă 99 din cele 100 de locuri din senat şi 161 din locurile alocate în Sejm (doar o treime din locurile din Sejm erau disponibile pentru candidaţii din partea Solidarităţii);

 

27 iunie: miniştrii de externe austriac şi maghiar taie gardul de sârmă ghimpată de la graniţa dintre cele două ţări în Sankt Margarethen/Sopronkőhida;

 

19 august: deschiderea simbolică a graniţei în Sankt Margarethen/Sopronkőhida, timp de trei ore, pentru „Picnicul Pan-european“. Peste 600 de cetăţeni din Germania de Est profită de ocazie pentru a trece graniţa. Grănicerii maghiari nu intervin;

 

23 august: „Lanţul Baltic“: două milioane de oameni si-au dat mâna pe parcursul a peste 600 de km de-a lungul Estoniei, Letoniei si Lituaniei. Au făcut acest lucru pentru a atrage atenţia asupra situaţiei din ţările baltice, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov între Germania şi Uniunea Sovietică - pact ce a dus la ocuparea celor trei state;

 

24 august: Tadeusz Mazowiecki (Solidaritatea) devine prim ministru polonez după ce candidatul comunist nu poate forma cabinetul. Se formează primul guvern ne-comunist din Europa comunistă;

 

11 septembrie: guvernul maghiar anunţă că refugiaţii est-germani nu vor fi repatriaţi, ci lăsaţi să meargă în Vest. 13.000 de refugiaţi est-germani trec prin Ungaria în Austria, apoi în Germania de Vest. Cortina de Fier dispare între Austria şi Ungaria;

 

 

9 octombrie: demonstraţii uriaşe în Leipzig: 70.000 de oameni ies în stradă şi cântă „Wir sind das Volk“;

 

18 octombrie: Erich Honecker (politician comunist german care a condus RDG şi care a coordonat construirea Zidului Berlinului) demisionează în Germania de Est;

 

4 noiembrie: peste un milion de oameni se strâng pentru a demonstra în Alexanderplatz (Berlinul de Est);

 

9 noiembrie: datorită protestelor şi emigrării în masă, guvernul est-german înlătură restricţiile de călătorie. Cade Zidul Berlinului;

 

17 noiembrie: începutul „Revoluţiei de catifea“: poliţia înăbuşă o demonstraţie a studenţilor şi activiştilor socialişti în Praga. Apar demonstraţii în oraşele mari din Cehoslovacia;

 

16 decembrie: apar proteste la Timişoara, România. Mai târziu, apar demonstraţii în Bucureşti. Nicolae Ceauşescu vorbeşte unei mulţimi formate din 100.000 de oameni de la balconul Comitetului Central. Începe revoluţia, care a putut fi urmărită în direct la televizor;

 

25 decembrie: Nicolae Ceauşescu şi soţia sa sunt executaţi.

 

În anii următori, ţările baltice îşi declară independenţa faţă de URSS. În 1990 Germania este reunificată, în timp ce în Polonia devine preşedinte liderul Solidarităţii, Lech Walesa.

 

În decembrie 1991, secera şi ciocanul au fost arborate pentru ultima dată la Kremlin. De atunci a fost ridicat noul drapel al Federaţiei Ruse. Uniunea Sovietică încetează să existe, în locul acesteia luând fiinţă Comunitatea Statelor Independente.

 

„Chiar şi arestată, eram o persoană liberă“ îşi aminteşte deputata europeană poloneză Róża Thun, fostă disidentă şi activistă Solidarność (Solidaritatea). Într-un interviu exclusiv, dumneaei ne-a spus că nu îi place să vorbească despre căderea Zidului Berlinului pentru a descrie tranziţia democratică din Polonia şi ne-a povestit despre evenimentele de acum 20 de ani.

 

 

Căderea Zidului Berlinului este, din punctul meu de vedere, un eveniment simbolic şi important german-german. Ce a schimbat cu adevărat Europa este faptul că, împreună, am reuşit să distruge Cortina de Fier. Pentru mine, cuvintele „cădere“ sau „colaps“ sunt verbe ce ne-ar arăta pasivi; dar aceasta nu a „căzut“, noi am distrus-o cu un efort enorm, curaj şi viziune de cele două părţi ale Cortinei.

 

 

Ştiţi, eu sunt o femeie bătrână şi povestea este lungă… (râde). Am fost implicată în mişcarea democratică ca aşa-numită disidentă deja în anii '70, înainte de Solidarność. La un moment dat în tinereţe, pe când eram încă la universitate, mi-am dat seama, alături de alţi prieteni, că sunt responsabilă pentru ce se întâmplă în jurul nostru; că nu suntem obiecte, ci indivizi; că vrem şi putem decide ce se întâmplă. Ne-am dat seama că putem avea o influenţă, fără să sperăm însă că Europa se va schimba atât de mult în cursul unei vieţi omeneşti şi că Polonia va deveni o ţară liberă, democrată şi membră a Uniunii Europene.

 

Cel puţin noi, grupurile care se opuneau dictaturii comuniste, eram oameni liberi, eram normali în acest sistem politic complet anormal. Şi acest lucru era un lux, chiar dacă am plătit un preţ pentru el. Am fost purtătoarea de cuvânt a unei organizaţii studenţeşti ce se numea Comitetul studenţesc pentru solidaritate, care a existat înainte de Solidarność, şi care a sprijinit sindicatele şi mişcările mai mari ce au avut loc mai târziu.

 

Trebuie să recunosc că deşi am traversat o perioadă dificilă, fiind urmăriţi constant de poliţia secretă şi arestaţi frecvent, îmi amintesc cu plăcere de acea vreme. Chiar şi arestată, eram o persoană liberă, înţelegeam şi învăţam mult, aveam prieteni minunaţi, iar acum trăiesc într-o Europă care a realizat mai mult decât ce visam eu în acel timp. În plus, îmi permit să recunosc că am contribuit oarecum la aceste dezvoltări.

 

 

Tot timpul apar dezamăgiri, există grupuri care nu reuşesc anumite lucruri. Trecerea de la o lume închisă către o economie de piaţă liberă a fost o provocare uriaşă. Polonia este într-o schimbare constantă. În ultimii 20 de ani totul s-a schimbat, nu numai în politica internă, ci şi în cea externă. De exemplu, dacă ne uităm la harta Europei, toţi vecinii Poloniei s-au schimbat: la est ne învecinam cu URSS, care nu mai există; la sud, ne învecinam cu Cehoslovacia, care nu mai există; iar în vest, ne învecinam cu Republica Democrată Germania, care nu mai există.

 

Viaţa noastră de zi cu zi s-a schimbat foarte mult la rândul ei. Sistemul social din Polonia nu este îndeajuns de dezvoltat şi bogat pentru a-i ajuta pe cei care nu au făcut faţă schimbărilor. Deci există oameni frustraţi. Dar în general, polonezii sunt la polul opus frustrării. În sondajele de opinie se declară fericiţi în ceea ce priveşte viaţa personală şi deciziile politice precum aderarea la UE, rezultatele economice sunt bune, în momentul de faţă cele mai bune din Europa; sunt extrem de harnici, iar rezultatele acestei munci sunt vizibile.

 

 

Să trăiască într-o manieră activă, să se implice; când îmbătrâneşti este important şi să priveşti înapoi şi să vezi că ai lăsat urme pozitive în Europa. Vechea generaţie spune mereu: când eram tineri, tineretul era mai bun. Nu-mi place să aud acest lucru; dacă am fi fost mai buni, nu am fi permis acelor sisteme să supravieţuiască atât de mult.

 

Generaţia nouă este bună. În plus, trăieşte în vremuri mai bune. Le doresc să se trezească dimineaţa, să zâmbească timpului în care trăiesc, să se simtă bine în prezent şi să-şi asume responsabilitatea pentru acesta. Aceste dezvoltări nu vor fi decât mai bune în contextul implicării lor în lumea din jur: în localitatea lor, la şcoală, la biserică, la universitate, în politica regională, naţională sau europeană. Le doresc să se căsătorească, să aibă copii, să ducă o viaţă normală şi fericită şi să transmită optimismul şi responsabilitatea generaţiei ce îi va urma.

 

Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la pactul Ribbentrop-Molotov, în care Hitler şi Stalin îşi împărţeau Europa de Est, dar şi 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. În deschiderea unei conferinţe ce comemorează pactul, preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, a remarcat cât de mult a evoluat continentul nostru. „Astăzi trăim într-o Europă diferită, a cărei esenţă trebuie să fie solidaritatea“, a spus dumnealui.

 

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost semnat pe 23 august 1939, creând o „combinaţie teribilă între două regimuri totalitare: nazismul şi comunismul“, a spus vicepreşedintele Comisiei Europene Jacques Barrot pe 14 octombrie, în cadrul unei conferinţe organizate la Parlamentul European de către parlamentele naţionale şi statele baltice.

 

 

Conferinţa s-a concentrat asupra necesităţii unificării istoriei europene şi consolidării înţelegerii trecutului. „Mai mult decât oricând, trebuie să vorbim lumii cu o singură voce“, a spus domnul Buzek.

 

Aivars Stranga, specialist în istorie la Universitatea din Letonia, a spus în cadrul conferinţei că lipsa unei memorii comune este cauza unor probleme de înţelegere şi poate reprezenta un obstacol în calea unui viitor comun. „Uniunea Europeană ar trebui să aibă o istorie comună“, a spus dumnealui.

 

Ceilalţi participanţi la conferinţă au cerut cooperare internaţională în vederea consolidării cunoştinţelor de istorie. Deputatul eston Mart Laar a cerut un manual nou de istorie în şcoli.

 

 

Zidul Berlinului a fost dărâmat acum 20 de ani. Cum înţelege însă Vestul evenimentele ce s-au întâmplat în spatele Cortinei de Fier timp de 50 de ani?

 

„Construirea celor două Europe - una democratică şi una sovietică - s-a finalizat cu apariţia Zidului sinistru şi sângeros de la Berlin“, a spus deputatul european lituanian Vytautas Landsbergis. Conform domnului Landsbergis, ţările ce au aderat de curând la Uniunea Europeană se aflau „într-o închisoare enormă, care cuprindea Europa Centrală şi de Est şi găzduia sute de milioane de captivi“. „Distrugerea Zidului echivalează cu desfiinţarea închisorii şi denunţarea diviziunii politice şi culturale din Europa“, a mai spus dumnealui.

 

 

Mulţi participanţi la conferinţă au spus că Europa de Vest nu înţelege consecinţele perioadei întunecate a dominaţiei comuniste şi crimele comise de acel regim. Problema apare când începi să compari cele două regimuri, a spus Kazimierz Woycicki, de la Universitatea din Varşovia. „Nu putem permite o comparaţie între holocaust şi regimul lui Stalin“, a spus dumnealui.

 

Camilla Andersson, de la Institutul pentru Informare despre crimele comunismului (Suedia) a spus că în Vest există un gol de informare, mulţi oameni crezând că Zidul Berlinului a fost construit de nazişti. Pentru o mai bună înţelegere a trecutului, au arătat alţi participanţi, este important schimbul de experienţă şi de opinii în Uniunea Europeană.

 

„Când lupţi personal pentru libertate şi democraţie eşti marcat profund“, ne-a spus deputatul european Werner Schulz, care a fost implicat acum 20 de ani în „revoluţia paşnică“ din Germania de Est. Conform domnului Schulz, evenimentele de acum două decenii nu sunt doar o cădere a comunismului. „Sistemele nu cad aşa simplu“, ne-a spus dumnealui, arătând că în Cuba şi Coreea de Nord comunismul încă supravieţuieşte.

 

 

Da, a fost prima manifestare liberă importantă la care am asistat în Berlin. Oamenii soseau de peste tot, cu banderole incredibil de creative şi provocatoare, cu sloganuri şi caricaturi.

 

Se zvonea că Stasi (poliţia secretă a Republicii Democrate Germane, n. r.) dorea să provoace un incident în faţa porţii Brandenburg pentru a justifica reprimarea prin violenţă a manifestării. De aceea, mulţi prieteni din grupul de opoziţie „Noul forum“ purtau eşarfe pe care scria „Nu violenţei“. Erau localizaţi peste tot, pentru a împiedica provocările.

 

 

Pe 9 noiembrie s-a trecut frontiera, Zidul nu a căzut decât mai târziu. Cortina de Fier a fost în acea zi ruptă, nu din întâmplare, ci datorită presiunii străzii.

 

Oamenii se mobilizaseră, totul era în mişcare şi de aceea oamenii s-au dus în masă la posturile de frontieră, când s-a anunţat la televizor deschiderea acesteia. Înainte s-ar fi tras asupra acestor oameni. Dar soldaţii nu erau siguri pe ei, iar tensiunea era din ce în ce mai mare. Oamenii strigau „Deschideţi! Deschideţi!“. Şi atunci au deschis şi toţi oamenii s-au precipitat spre Berlinul de Vest.

 

 

Nu, sistemul a fost răsturnat. Sistemele nu cad aşa simplu. Toţi cei care spun că Republica Democrată Germană era pe sfârşite se înşeală. În Coreea de Nord şi Cuba sistemele se menţin deşi oamenii o duc din ce în ce mai rău. Prin comparaţie cu România, de exemplu, oamenii trăiau destul de bine în RDG. Nimic nu s-ar fi prăbuşit automat. Regimul a fost răsturnat.

 

Problema era că autorităţile nu mai puteau împiedica oamenii să coboare în stradă. Prima mare manifestare ne-autorizată, pe 9 octombrie, la Leipzig, a făcut ca puterea politică să devină incapabilă de acţiune. Pentru prima dată, aceasta era incapabilă să împiedice o manifestare. Acel moment a dat oamenilor curajul de a face acelaşi lucru, şi alte manifestări au avut loc în multe alte locuri. Presiunea a continuat să urce, iar SED, partidul care era la putere în RDG, a fost obligat să publice noi reguli pentru dreptul la călătorie.

 

Erich Honecker anunţase la începutul anului 1989 că Zidul va mai dura încă 50 sau 100 de ani, atât cât va dura şi raţiunea sa de a fi. Dar motivele existenţei Zidului erau SED şi faptul că oamenii fugeau continuu din RDG. Iar ruperea Cortinei de Fier a însemnat sfârşitul partidului SED.

 

 

Dificil de spus, pentru că responsabilii de atunci nu spun adevărul acum. Pe de o parte, au ameninţat să zdrobească mişcarea democratică şi au lăudat felul în care au procedat „tovarăşii chinezi“. Pe de altă parte, nu sunt sigur că au vrut cu adevărat acest lucru. „Vechea şcoală“, care a trăit în epoca lui Stalin, nu ar fi ezitat să sufoce revoluţia din faşă. Alţii ezitau. În acelaşi timp a avut loc un fel de lovitură de palat, de aceea a eşuat comandamentul.

 

La Leipzig, pe 9 octombrie, cele 70.000 de persoane n-ar fi putut fi disciplinate cu bastoanele de cauciuc. Forţele de ordine ar fi putut să tragă şi totul s-ar fi sfârşit într-o baie de sânge. Au aşteptat un ordin de sus. Dar cei de sus au ezitat. Manifestanţii care, plini de teamă, au bravat interdicţiile, au ieşit învingători.

 

 

Bineînţeles. Când lupţi personal pentru libertate şi democraţie eşti marcat profund. Faţă de vest-germani, noi nu am primit, pur şi simplu, lucrurile. Cred că percepem valoarea libertăţii şi a democraţiei într-un alt fel când ni le-am dorit timp de ani de zile.

 

În plus, sunt foarte preocupat de situaţia din Europa de Est şi lucrez mult asupra problematicii ruse. Pentru că acolo există oameni care se află în situaţia în care ne aflam noi în RDG. Uneori, situaţia lor este chiar mai dificilă, pentru că acolo este vorba de violenţă şi de crime în afară de intimidare. De aceea am insistat mult ca Premiul Saharov pentru libertatea de gândire să fie acordat asociaţiei Memorial.

 

„A doua zi după căderea Zidului, la frontiera luxemburgheză puteai vedea o mulţime de maşini Trabant“, îşi aminteşte Jacques Santer, fost preşedinte al Comisiei Europene şi prim ministru al Luxemburgului în momentul evenimentelor din 1989-1990. Est-germanii „doreau să vadă radioul luxemburghez“, simbol al „păcii şi libertăţii“, ne-a mai spus domnul Santer într-un interviu exclusiv.

 

 

Pe atunci eram prim ministru al Marelui Ducat de Luxemburg, iar în 1990 am avut preşedinţia Uniunii Europene. Am fost surprins şi emoţionat, ca toată lumea în acele momente, de invazia de est-germani, care a dus la căderea Zidului Berlinului. Dar ştiam bine că şi înainte avuseseră loc anumite evenimente, ca cele din Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, care mergeau în acelaşi sens.

 

A doua zi după căderea Zidului, la frontiera luxemburgheză puteai vedea o mulţime de maşini Trabant. Atunci, grănicerii luxemburghezi m-au întrebat ce făceau acele maşini acolo, fără viză; doreau să vadă radioul luxemburghez. Atunci i-am lăsat să intre, le-am arătat radioul, şi au fost nevoiţi să se întoarcă, deoarece nu aveau autorizaţie de sejur.

 

După aceea, am avut multe discuţii şi dispute în mijlocul creştinilor democraţi. Am convocat la Pisa, în calitate de preşedinte al Partidului Popular European, o reuniune a creştinilor democraţi, iniţiativă care nu era foarte cunoscută în altă parte, şi acolo am căzut de acord cu creştinii democraţi din jurul cancelarului Helmut Kohl, pentru o strategie în vederea reunificării germane.

 

 

Cred că este o „poveste de succes“ în sensul bun al cuvântului. Au fost şi probleme noi, deoarece trebuia să facem eforturi considerabile. Sunt încă mândru de două evenimente ce au avut loc pe când eram preşedinte al Comisiei Europene: în primul rând, introducerea monedei euro la 1 ianuarie 1999 - nu ştim ce ar fi fost Uniunea Europeană acum fără euro; în al doilea rând, Comisia a definit strategia de extindere, care a dus la aderarea unor state noi în 2004 şi 2007. Sunt, deci, foarte mulţumit că am putut contribui în acest fel la unificarea continentului nostru în pace şi libertate.

 

În august 1989, două milioane de oameni si-au dat mana pe parcursul a peste 600 de km de-a lungul Estoniei, Letoniei si Lituaniei. Au făcut acest lucru pentru a atrage atenţia asupra situaţiei din ţările baltice, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov între Germania şi Uniunea Sovietică - pact ce a dus la ocuparea celor trei state. La 20 de ani de la aceste evenimente, deputaţi europeni din aceste ţări ne vorbesc despre cum au trăit acea perioadă.

 

În 1989, în timp ce Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia treceau prin anumite schimbări democratice, Uniunea Sovietică avea încă o influenţă majoră pe coasta baltică. Pe 23 august 1989, o manifestaţie fără precedent împotriva dominaţiei sovietice, „Lanţul Baltic“, a adus ţările captive - Estonia, Letonia şi Lituania - pe drumul final către recâştigarea independenţei. Evenimentul din 1989 este, poate, la fel de semnificativ ca „Revoluţia de catifea“ şi căderea zidului Berlinului.

 

 

Eurodeputata letonă Sandra Kalniete, fost comisar european, a participat la organizarea evenimentului. Dumneaei a studiat arta, dar a intrat în politică în 1988, în timpul mişcării pentru independenţa Letoniei.

 

„După 20 de ani, sunt încă emoţionată când aud de Lanţul Baltic. După 20 de ani, Lanţul Baltic nu şi-a pierdut semnificaţia. Astăzi, acesta este o legendă şi poate fi comparat cu opoziţia non-violentă a lui Gandhi şi a rămas în istoria bătăliilor pentru libertate din secolul 20“, ne-a spus doamna Kalniete.

 

 

Deputatul european lituanian Vytautas Landsbergis, pianist şi fost lider al mişcării pentru independenţa Lituaniei de sub regimul sovietic, ne-a povestit despre cum comemorează ţara sa tristul pact Ribbentrop-Molotov, încă din 1987, în Ziua internaţională a panglicii negre.

 

„Lanţul Baltic trimitea lumii un mesaj evident de bună voinţă: cerem libertate şi o vom avea într-un mod paşnic; violenţa şi nedreptatea au luat sfârşit. Uniunea Sovietică nu a îndrăznit să folosească forţa, iar în decembrie Congresul deputaţilor poporului a adoptat o rezoluţie condamnând şi respingând pactul Ribbentrop-Molotov.“

 

 

Tunne Kelam, deputat european eston, a fost un membru important al mişcării pentru independenţa Estoniei, în 1989 fiind unul din preşedinţii Partidului eston pentru independenţa naţională. În Lanţul Baltic, domnul Kelam se afla în Talinn, pe o stradă ce ducea către parlamentul eston.

 

„În 1989, statele baltice erau ocupate de sute de mii de soldaţi sovietici. În acele condiţii, iniţiativa cetăţenească de organizare a unui lanţ de două milioane de oameni era unică. Merită un loc în istoria naţiunilor reprimate“, ne-a spus dumnealui.

 

 

Tot acum 20 de ani, în Polonia a fost creat primul guvern necomunist din Europa de Est. Pe 24 august 1989, Tadeusz Mazowiecki (Solidarność) devine prim ministru după ce candidatul comunist nu poate forma un cabinet.

 

În Polonia au loc primele alegeri libere din regiune, în iunie 1989, când suporterii Solidarność câştigă 99 din cele 100 de locuri din senat şi 160 de locuri din 161 în Sejm (parlamentul polonez). „După vot, erodarea sistemului s-a accelerat“, ne-a explicat Janusz Onyszkiewicz, fost deputat european şi purtător de cuvânt pentru Solidarność.

 

 

Deoarece „doctrina Brejnev“ era încă în vigoare, oricând ar fi putut avea loc o intervenţie sovietică. „Am primit nişte mesaje din Uniunea Sovietică, de la pionierii Glasnost-ului şi Perestroicii, cum că această doctrină nu va rămâne în vigoare, dar nimeni nu era sigur de acest lucru. Era ca un leu mort - chiar dacă toţi spun că e mort, trebuie să pui piciorul pe el şi să îl tragi de coadă ca să verifici“, ne-a mai spus domnul Onyszkiewicz.

 

Rolul Poloniei a fost decisiv în căderea Zidului. Domnul Onyszkiewicz ne-a explicat: „Când Polonia a respins comunismul, era evident că va apărea problema Republicii Democrate Germane şi că Zidul Berlinului va cădea. În noiembrie 1989 am vorbit despre acest lucru cu Helmut Kohl, cancelarul german, în timpul vizitei acestuia în Polonia. Kohl nu a crezut, dar în ziua următoare a trebuit să plece înapoi în Germania pentru că Zidul tocmai căzuse“.

 

Imaginile mulţimilor căţărate pe Zidul Berlinului în 1989 au intrat în istorie. Puţin îşi amintesc însă că prima breşă în Cortina de Fier a fost făcută la graniţa dintre Austria şi Ungaria, în Sopron, în vara anului 1989. La aniversarea acestui eveniment, am pus câtorva deputaţi europeni întrebări despre amintirile lor.

 

În anii '50 şi '60, între Ungaria şi Austria erau instalate două garduri de sârmă ghimpată, între acestea aflându-se un teren cu mine antipersonale. Mai târziu, minele au fost înlocuite cu un gard cu semnal electric, turnuri de supraveghere şi o fâşie de nisip pentru urmărirea celor ce treceau graniţa ilegal.

 

Între 1945 şi 1950, într-o perioadă de numai cinci ani, peste 15 milioane de oameni au emigrat din ţările estice, aflate sub ocupaţie sovietică, spre Vest. Între 1950 şi 1990, în Timpul Cortinei de Fier, au emigrat numai 13,3 de milioane de oameni. Sute de civili ce au încercat să treacă graniţa au fost omorâţi.

 

Deoarece zeci de mii de oameni din Germania de Est au venit în Ungaria, ministrul de externe maghiar, Gyula Horn şi cel austriac, Alois Mock, au hotărât să distrugă gardul de sârmă ghimpată din Sopron pe 27 iunie 1989.

 

 

József Szájer (Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) şi al Democraţilor Europeni, Ungaria), deputat european din 2004, reales în 2009, era în anii '80 membru al opoziţiei democratice, care a negociat procesul de tranziţie cu partidul comunist ce era atunci la putere. Ca cetăţean al Sopronului, dumnealui a trecut graniţa pentru prima dată când avea 20 de ani.

 

„Cei care au stricat gardul la Sopronpuszta acum 20 de ani au realizat unul din cele mai mari evenimente din istoria secolului 20. Picnicul paneuropean ne aminteşte de faptul că puterea libertăţii nu are limite“, ne-a spus domnul Szájer.

 

Dumnealui ne-a mai declarat că a dat recent bucăţi din gardul de sârmă ghimpată care a fost tăiat acum 20 de ani preşedintelui Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering şi preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso. „Am dat bucăţi din gard politicienilor europeni care vin din ţări libere de mult timp, pentru a le aminti faptul că cele mai opresive regimuri pot fi învinse“, ne-a mai spus dumnealui.

 

 

Deputată europeană din 1999 până în 2009, Christa Prets (Grupul Socialist din Parlamentul European, Austria) a fost între 1987 şi 1999 primar şi consilier în Burgenland, stat federal austriac aflat la graniţa cu Ungaria. „A fost fascinant“, ne-a povestit dumneaei despre distrugerea gardului. „A fost la fel ca în 1956, când au venit maghiarii, dorindu-şi libertatea. A fost un moment istoric pentru întreaga regiune“, a mai spus dumneaei.

 

„În special noi, din regiunea de la graniţă, am avut multe avantaje prin deschiderea acesteia. Astăzi, dacă ai nevoie de documente referitoare la monarhia austro-ungară, trebuie să mergi la Sopron, care la un moment dat era cel mai mare oraş în Burgenland. În timpul Cortinei de Fier trebuia să aştepţi ore întregi ca să ajungi acolo“, ne-a mai explicat doamna Prets.

 

 

Susţinătoare a drepturilor civile şi deputată europeană între 2004 şi 2009, Gisela Kallenbach (Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană, Germania) a crescut în Republica Democrată Germană. Nu i s-a dat diploma pentru încheierea studiilor datorită mediului social în care trăia şi datorită orientării sale creştine.

 

Dumneaei ne-a povestit despre ce a simţit acum 20 de ani: „Ce s-a întâmplat în iunie 1989 la graniţa dintre Austria şi Ungaria ne-a şocat pe mine şi pe prietenii mei. De ce? În primul rând pentru că niciunul dintre noi nu îşi putea imagina că va asista la dispariţia Cortinei de Fier. Şi în al doilea rând pentru că ne temeam că mulţi prieteni, colegi şi membri ai familiilor noastre vor pleca în Vestul de aur.“

 

„M-am numărat printre cei care în toamna anului 1989 au strigat «Rămânem!», ca răspuns la celălalt strigăt «Vrem să plecăm!». În cele din urmă, tăierea gardului de la graniţă a fost un pas important pe calea democraţiei, a libertăţii şi a Germaniei unite. De aceea trebuie să mulţumim guvernului maghiar din acel timp pentru curajul său“, a mai spus doamna Kallenbach.