privind aplicarea principiului durabilităţii pescuitului în UE cu ajutorul randamentului maxim durabil

(2006/2224(INI))

Parlamentul European,

–   având în vedere Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 privind conservarea şi exploatarea durabilă a resurselor piscicole în conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului(1),

–   având în vedere Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind dreptul mării din 10 decembrie 1982,

 –  având în vedere declaraţia făcută cu ocazia Reuniunii mondiale la nivel înalt de la       Johanesburg privind dezvoltarea durabilă din 2-4 septembrie 2002,

–   având în vedere comunicarea Comisiei adresată Consiliului şi Parlamentului European privind aplicarea principiului durabilităţii pescuitului în UE cu ajutorul randamentului maxim durabil (COM(2006)0360),

–   având în vedere raportul Comitetului Regiunilor şi cel al Comitetului Economic şi Social European(2) privind comunicarea Comisiei,

–   având în vedere articolul 45 din Regulamentul său de procedură,

–   având în vedere raportul Comisiei pentru pescuit (A6-0298/2007),

A. întrucât majoritatea resurselor halieutice comunitare cu valoare comercială mare sunt supraexploatate sau aproape de a fi supraexploatate;

B. întrucât durabilitatea resurselor halieutice este fundamentală pentru a garanta, pe termen lung, activitatea de pescuit şi viabilitatea sectorului pescuitului;  

C. întrucât sistemul comunitar de conservare şi gestionare bazat pe capturi totale admisibile (TAC) şi cote nu a permis o exploatare raţională a resurselor, ci, dimpotrivă, din cauza rigidităţii sale şi subordonării unor imperative politice şi nu biologice, a împiedicat gestionarea raţională, îngreunând controlul şi favorizând aruncarea înapoi în mare a capturilor;

D. întrucât sistemul comunitar de conservare şi gestionare trebuie să se bazeze pe cercetarea ştiinţifică din domeniul pescuitului şi să dispună de informaţii statistice demne de încredere, detaliate şi care acoperă o perioadă de mai mulţi ani;  

E.  întrucât diferitele modificări şi adaptări succesive ale sistemului de gestionare a PCP (politica comună în domeniul pescuitului), care au suprapus regimul capturilor totale admisibile (TAC) şi al cotelor regimului privind efortul de pescuit, au dus la stabilirea de planuri de recuperare care au avut rezultate foarte diferite şi de măsuri succesive pentru casarea flotei care nu au dat rezultatele scontate şi au avut repercusiuni negative în domeniile social şi economic;

F.  întrucât majoritatea acestor adaptări nu au dus decât la o reducere a rentabilităţii şi a competitivităţii flotei comunitare, atât la nivelul UE, cât şi la nivel internaţional, complicând din ce în ce mai mult aplicarea legislaţiei pescuitului de către sector, care se confruntă cu reglementări din ce în ce mai complexe şi în permanentă modificare, lipsit de orice posibilitate de a-şi planifica activitatea pe termen mediu şi lung, fără ca toate acestea să fi contribuit în mod semnificativ la ameliorarea resurselor;

G. întrucât, la Reuniunea la nivel înalt de la Johanesburg din 2002, UE s-a angajat să procedeze astfel, încât să aducă resursele halieutice comunitare la nivelele de randament maxim durabil (RMD) înainte de anul 2015;

H. întrucât comunitatea ştiinţifică în general consideră că formularea iniţială a modelului RMD este depăşită din cauza dificultăţii de a transpune în practica administrativă un model matematic de tip teoretic, care necesită o cunoaştere profundă a evoluţiei stocurilor şi lungi serii de date statistice pentru a fi formulat cu precizie, conceput pentru exploatări bazate pe o singură specie şi întrucât orice carenţă, eroare sau incertitudine în cadrul modelului duce în mod inevitabil la depăşirea RMD-ului;

I.   considerând, în schimb, că intr-un sistem de gestionare a activităţilor de pescuit este necesar să se asume un anumit grad de incertitudine ştiinţifică şi abateri sau erori în elaborarea unui model, cauzate, printre alte motive, de selectarea necorespunzătoare speciilor sau de variaţii de mediu ceea ce duce în mod inevitabil fie la definiri eronate ale RMD, fie la neîndeplinirea obiectivului;

J.   întrucât după primele elaborări ale RMD, în comunitatea ştiinţifică au fost prezentate noi abordări ale acestui model, care încearcă să-i corecteze defectele şi să-i limiteze neajunsurile;

K. întrucât aplicarea RMD-ului complică enorm gestionarea activităţilor de pescuit care implică mai multe specii, cum sunt majoritatea celor desfăşurate de flota comunitară şi întrucât acesta nu este un model aplicabil activităţilor de pescuit pelagic;

L.  întrucât o aplicare strictă a RMD ar însemna, pe termen scurt, o reducere considerabilă şi uneori drastică, a activităţii, a gradului de ocupare a forţei de muncă şi a veniturilor flotei comunitare;

M. întrucât gestionarea pescuitului trebuie să ia în considerare analize mai complete privind efectele naturale şi alte efecte ale relaţiilor dintre specii, în afară de efectele activităţii umane, care contribuie la poluarea marină şi la distrugerea ecosistemelor marine;   

N. întrucât, totuşi, flota comunitară are nevoie stringentă de un sistem de gestionare, care să echilibreze efortul de pescuit în funcţie de resursele disponibile şi în acelaşi timp să-i confere o mai mare stabilitate antreprenorială şi să-i permită o mai bună planificare a activităţii; întrucât orice perioadă de tranziţie către un nou model necesită măsuri de susţinere financiară,

1.  primeşte cu mare interes comunicarea Comisiei, apreciind în mod deosebit recunoaşterea faptului că politica actuală de gestionare a pescuitului a eşuat şi obiectivul acesteia de a crea un nou model de gestionare care să permită recuperarea resurselor, adaptarea efortului de pescuit la realitatea activităţilor pescăreşti, rentabilizarea şi stabilizarea superioare a flotei de pescuit;

2.  subliniază necesitatea ca toate viitoarele măsuri de modificare a sistemului comunitar actual de conservare şi gestionare să fie adoptate cu participarea deplină a pescarilor şi să fie bazate pe cercetările ştiinţifice din domeniul pescuitului;  

3.  reaminteşte necesitatea măririi sumelor destinate cercetării ştiinţifice privind pescuitul în cadrul celui de-al şaptelea program-cadru pentru cercetare şi dezvoltare tehnologică, ca mijloc de a contribui la ameliorarea sistemului comunitar de conservare a pescuitului, la dezvoltării unor modele teoretice de gestionare a pescuitului, la aplicării acestora, la o mai bună analiză a stării resurselor, a efectelor naturale şi a celorlalte relaţii dintre specii, precum şi la îmbunătăţirea metodelor de pescuit;   

4.  ia act de intenţia Comisiei de a atinge aceste obiective prin aplicarea RMD-ului ca punct de referinţă pentru gestionarea activităţilor de pescuit, dar avertizează, totuşi, că marea majoritate a experţilor, inclusiv din cadrul FAO, consideră că modelul clasic RMD este depăşit în raport cu alte abordări de avangardă, care au în vedere ecosistemul în totalitatea sa şi ţin cont , între altele, de aspectele de mediu, de relaţiile dintre stocuri şi de aspectele economice şi sociale;

5.   constată că eminenţi oameni de ştiinţă au dezvoltat în ultimii ani metode bazate pe simulări informatice de pescuit, care emulează abordarea RMD fără să o considere un obiectiv explicit şi care iau în considerare în mod corect factorii de mediu şi posibilele interacţiuni dintre specii şi că aceste metode ar putea fi extinse pentru a ţine seama de factorii sociali şi economici specifici;

6.  atrage atenţia asupra dificultăţii de a aplica modelul RMD la activităţile de pescuit care implică mai multe specii, cum sunt cele mai multe în UE, având în vedere că, dacă modelul RMD se aplică speciei principale, restul speciilor ar putea fi supraexploatate, în timp ce, dacă modelul se aplică speciei pe cale de epuizare, aşa cum ar părea logic, ar trebui să se renunţe la capturile din speciile aflate într-o situaţie biologică bună, cu pierderile economice, de locuri de muncă şi de competitivitate corespunzătoare, ceea ce, pe de altă parte, este în totală contradicţie cu atingerea randamentului maxim durabil (RMD);

7.  se vede nevoită, aşadar, să deplângă în special, faptul că în comunicarea sa Comisia nu analizează şi nu indică soluţii cu privire la aceste aspecte şi nici nu oferă o evaluare mai aprofundată a implicaţiilor utilizării unui model RMD în general, a carenţelor şi particularităţilor pe care le prezintă aplicarea sa şi a riscurilor asociate oricărei erori în cadrul modelului; deplânge, îndeosebi, absenţa analizei privind evoluţia RMD şi avantajele pe care le-ar putea aduce celelalte abordări;

8.  înţelege, prin urmare, că o propunere de introducere a RMD încă nu este suficient de matură şi că se impune o analiză mai bună şi mai adâncă a problemelor, carenţelor şi obiectivelor politicii comunitare de conservare şi gestionare, spre a lua, dovedind curaj politic, măsurile adecvate pentru a realiza schimbarea necesară în actuala PCP;

9.  având în vedere cele expuse mai sus, se vede nevoit să îşi manifeste uimirea cu privire la recentele măsuri elaborate de Comisie pentru a se conforma modelului RMD, ca Regulamentul privind TAC şi cotele pentru 2007(3), deşi însăşi Comisia a recunoscut, în diferite dezbateri şi foruri, că încă sunt necesare multe studii privind diferitele aspecte ale aplicării RMD;

10. îşi exprimă preocuparea că, în contextul obiectivului ambiţios de a schimba abordarea sistemului de conservare şi gestionare a PCP, oportunitatea de a defini în mod clar sistemul de acces la resurse ar putea fi ratată, menţinându-se sistemul de suprapunere a TAC, a cotelor şi a efortului de pescuit; consideră această şansă, de a defini un sistem de acces la resurse, care să favorizeze durabilitatea, să împiedice aruncarea înapoi în mare a capturilor, să simplifice măsurile tehnice, să elimine discriminările şi concurenţa exacerbată pentru resurse, să acorde flexibilitatea necesară şi să amelioreze competitivitatea sectorului, nu trebuie să fie ratată de Comisiei;

11. subliniază că orice modificare a sistemului de gestionare trebuie să conteze, în mod obligatoriu, pe mecanisme de compensare adecvate şi suficiente, din punct de vedere financiar, iar, în acest sens, este necesar un studiu de impact privind consecinţele socioeconomice ale propunerii finale; solicită Comisiei să elaboreze aceste măsuri împreună cu noul sistem de gestionare şi, dacă este posibil, să le integreze;

12. subliniază că atât situaţia lamentabilă a stocurilor de peşte din apele europene, precum şi dificultăţile întâmpinate de sectorul pescuitului în UE demonstrează cât de urgent trebuie să se adopte măsuri şi că noi amânări nu pot decât să atragă alte neajunsuri pentru sector şi noi întârzieri în rentabilizarea domeniului;  

13. solicită să se parcurgă aceste etape înainte de a se lua o decizie şi, prin urmare, cere o dezbatere deschisă şi care să implice toate părţile interesate, în care să fie analizate alte abordări posibile ale gestionării în scopul de a obţine un cât mai amplu consens referitor la modificările care trebuie realizate în cadrul politicii comunitare de gestionare;

14. susţine, în cele din urmă, stabilirea progresivă a unui sistem care să poată culmina cu o politică în domeniul pescuitului din ce în ce mai adaptată la capacitatea biologică a unor resurse aflate intr-o fază de recuperare, astfel încât durabilitatea activităţilor de pescuit comunitare să devină mai degrabă o garanţie decât o preocupare şi să fie percepută ca atare în orice parte a lumii în care circulă produse de pescuit comunitare; un sistem care să permită flotei o stabilitate şi o planificare corectă cel puţin pe termen din ce în ce mai lung şi care, în cele din urmă, să stabilească un sistem stabil de acces la resurse, în care capturile totale admisibile (TAC) sau cotele trebuie să fie modificate doar în cazuri punctuale şi în mod semiautomat, în loc să fie modificate anual şi pe baza unor criterii diferite de cele pur ştiinţifice;

15. încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului şi Comisiei.

(1) JO L 358, 31.12.02, p. 59. (2) CESE 1503/2006. (3) Regulamentul (CE) nr. 41/2007 al Consiliului din 21 decembrie 2006 de stabilire, pentru anul 2007, a posibilităţilor de pescuit şi a condiţiilor conexe privind anumite stocuri halieutice şi grupuri de stocuri halieutice, aplicabile în apele Comunităţii şi, în cazul navelor Comunităţii, în apele în care există limitări cu privire la capturi (JO L 15, 20.1.2007, p. 1).

1.- Introducción

A escala mundial, un gran número de las principales pesquerías de especies de valor comercial están sobreexplotadas, lo que en gran parte es debido al desfase entre las previsiones de las evaluaciones científicas y la precisión en la ordenación y gestión de las pesquerías.

La Convención de Naciones Unidas sobre el Derecho del Mar del año 1982, en particular los artículos 61 al 64, proporcionan los criterios básicos para la ordenación de las poblaciones pesqueras dentro de las Zonas Económicas Exclusivas (ZEE). El objetivo es la conservación de dichas poblaciones de manera que permitan una utilización óptima de los recursos pesqueros.

La gestión pesquera se ha servido de los llamados puntos de referencia, que ayudan al gestor a tomar decisiones con el fin de evitar situaciones que resulten peligrosas para el recurso. Los primeros puntos de referencia se encuadraron entre los denominados Puntos de Referencia Objetivo (PRO), es decir, los que fijan un objetivo a alcanzar en la gestión pesquera. No obstante, debido a los riesgos que conlleva sobrepasar estos objetivos se percibió la necesidad de fijar Puntos de Referencia Límites (PRL), es decir, umbrales que impidan llegar a situaciones de sobrepesca.

El cambio de puntos de referencia basados en óptimos matemáticos a otros conservacionistas, o de protección, que marcan el límite entre la explotación racional y la no sostenible, requiere de decisiones sobre cual es el nivel de riesgo aceptable, nivel que debe tomar en consideración tanto la incertidumbre biológica como la debida a errores de medición y de elaboración y aplicación de los modelos. Esta decisión sobre el riesgo aceptable es tan inevitable como esencial en el proceso de toma de decisiones por parte de los gestores.

2.- El Rendimiento Máximo Sostenible

El Rendimiento Máximo Sostenible (RMS) es un punto de referencia cuyo objetivo es maximizar el rendimiento económico de una pesquería en relación con la capacidad biológica de un recurso.

Su representación es un punto teórico en una curva en la que una coordenada representa el tamaño de la biomasa y la otra la mortalidad, es decir, el esfuerzo pesquero (F) más la mortalidad natural de la especie, y es el punto inmediatamente anterior al que una población comienza a declinar.

Teóricamente, por debajo de ese punto el recurso estaría en buen estado biológico, pero la pesquería no alcanzaría su máxima rentabilidad, ya que el recurso no estaría plenamente explotado. Por el contrario, sobrepasar ese punto significaría que el recurso comienza a ser explotado por encima de su capacidad de regeneración, las pesquerías alcanzarían durante un tiempo sus niveles de máxima rentabilidad, esta rentabilidad atraería más pescadores a la explotación y el recurso comenzaría a decaer, lo que entrañaría progresivamente una perdida acelerada de la rentabilidad. Es la fase de sobrepesca, que viene normalmente acompañada por el factor de la sobrecapacidad.

A la hora de aplicar este modelo a la gestión práctica, la estimación del RMS requiere un ajuste estadístico del modelo a datos históricos, asumiendo que las condiciones pasadas tienen una probabilidad similar de ser recurrentes en el futuro. Sin embargo en una serie de años con malos reclutamientos una mortalidad FRMS produce una captura muy por debajo de lo que indica el modelo y asimismo, el intento de capturar el RMS pronosticado en el modelo requeriría pescar por encima de FRMS. Y conviene tener en cuenta que un reclutamiento relativamente constante año tras año en relación a un recurso es la excepción más que la regla. Asimismo es erróneo asumir que un nivel dado de esfuerzo de pesca/mortalidad permitirá mantener indefinidamente cierta producción excedente sin tomar en consideración los factores ambientales.

A lo largo del tiempo el RMS ha tenido enfoques distintos que han intentado evitar los defectos del modelo principalmente a través de un enfoque precautorio del mismo, es decir considerándolo un PRL mas que un PRO, con el fin de evitar que si se sobrepasa el punto RMS no se produzca una sobreexplotación del recurso. Esto se ha traducido en la fijación de un nivel de esfuerzo que corresponda a dos tercios del esfuerzo necesario para obtener el RMS lo que permite una captura de aproximadamente el 80% del RMS.

Una interpretación mas racional del RMS para una población sujeta a variaciones en el reclutamiento se traduciría en la captura que podría ser obtenida a perpetuidad con una aceptable probabilidad de no amenazar el recurso. El CIEM ha estado considerando esta interpretación como el enfoque más adecuado a largo plazo para la gestión de las pesquerías.

Para finalizar con este breve análisis de los puntos de referencia conviene indicar que, en general, en el ámbito de la ordenación pesquera los objetivos van más allá de la simple maximización del rendimiento, de ahí que muchos autores identifiquen la falta de objetivos de ordenación claramente definidos como uno de los principales impedimentos en el establecimiento y adhesión a los Puntos de Referencia. Por ello es imprescindible que los beneficiarios de una pesquería estén de acuerdo con los objetivos de ordenación para esa pesquería. Hasta ahora existen muy pocos ejemplos en los cuales objetivos múltiples hayan sido formalmente incorporados dentro de una estrategia de ordenación y mucho menos relacionados con un simple punto de referencia técnico. Esta metodología que cuantifica y pondera los objetivos de los beneficiarios parece ser una manera razonable de lograr acuerdos cuando se dan una multiplicidad de objetivos.

Por último, hay que señalar que existe una tendencia creciente hacia la inclusión de los conceptos de ecosistema como una base para establecer los límites a la explotación. A pesar de que estos conceptos no están suficientemente desarrollados con respecto a aquellos basados en una sola especie, deberían de ser una guía para el futuro de la ordenación pesquera.

3.- Resumen de la Comunicación de la Comisión

En su comunicación, la Comisión europea propone un cambio en la ordenación pesquera a través de un cambio en el modelo de gestión que posibilite el uso sostenible de los recursos pesqueros con el fin de garantizar la viabilidad del sector. En palabras de la propia Comisión "un modelo de gestión para buscar el éxito en lugar de limitarse a prevenir el fracaso". Para ello, toma como punto de partida el compromiso político de la UE y de sus Estados miembros en la Cumbre de Johanesburgo para alcanzar el RMS antes del año 2015.

Según la Comisión, las claves del sistema de gestión a través del RMS son:

§ es un sistema de gestión a largo plazo que garantiza la sostenibilidad así como una explotación óptima del potencial productivo;

§ los beneficios del sistema solo pueden obtenerse si se restringe más la pesca durante un periodo de transición;

§ la ayuda financiera prevista en el Fondo Europeo de la Pesca (FEP) contribuirá a mitigar las repercusiones socioeconómicas de estas restricciones.

Los principales beneficios que, según la Comisión, se obtendrán de este nuevo modelo de gestión son:

§ inversión de la situación actual de descenso de las poblaciones, permitiendo además la constitución de poblaciones mayores y aumentando las garantías de mayores ingresos para los pescadores;

§ reduccion de los descartes debido a la reducción de la mortalidad por pesca.

Con el fin de conseguir mejoras sobre el modelo actual y con el objetivo de situar una población de peces a un determinado nivel para obtener una actividad extractiva sostenible y constante, la Comisión propone actuaciones como el establecimiento de una estrategia a largo plazo, la definición del nivel de capturas adecuado a cada especie basándose en los mejores dictámenes científicos, la reducción del esfuerzo y de las capturas y modificaciones en las medidas técnicas; todo ello con la participación del sector en el proceso y teniendo en cuenta las indudables repercusiones sociales, económicas y medioambientales.

Uno de los aspectos más importantes en la Comunicación, debido a sus repercusiones es el relativo a la gestión del ajuste del esfuerzo pesquero. La Comisión indica que existen dos soluciones: la reducción de la capacidad de pesca, la inversión y el empleo hasta los niveles estrictamente necesarios para pescar al nivel que permite obtener el RMS o el mantenimiento de los niveles de empleo actuales al precio de ineficiencias económicas, o lo que es lo mismo mantenimiento del tamaño de las flotas pero imponiendo limitaciones al número de días de pesca en el mar.

La Comisión europea se inclina por la reducción de capacidad, lo que justifica con el simple argumento de que otras estrategias has generado rechazo social y problemas de aplicación.

Los primeros pasar a dar serán el establecimiento de planes para grupos de poblaciones que se capturen conjuntamente, en los que se establecerán los parámetros de esfuerzo de pesca (lo que permitiría TACs plurianuales), así como nuevas medidas técnicas cuando se consideren necesarias. Los planes se actualizarían cada cinco años. La Comisión consultará a los Consejos Consultivos Regionales.

4.- Análisis crítico de la Comunicación de la Comisión

Ante un desafío como el del cambio en el modelo de gestión pesquera comunitaria, la Comunicación de la Comisión es lamentablemente un tanto simplista, ya que ni explica con claridad la necesidad de este cambio de orientación ni detalla el tipo de modelo por el que se optará, ya que como hemos visto, el concepto de RMS ha evolucionado mucho, se ha aplicado de distintas formas y es objeto de distintas interpretaciones. Además el modelo adolece de una serie problemas graves que no se analizan en la Comunicación pero que, lógicamente tienen que ver con el futuro éxito o fracaso de su aplicación.

La Comisión justifica la nueva propuesta en los compromisos asumidos por la UE en la Cumbre de Desarrollo Sostenible de Johanesburgo del año 1992, a su vez basado en la Declaración de Río de Janeiro de 1982, que a su vez se basa en la Convención de Naciones Unidas sobre el Derecho del Mar. Hay que subrayar que la Convención UNCLOS utiliza este concepto más como una orientación a seguir en la gestión pesquera que como un imperativo y esta interpretación del RMS está más próxima al de desarrollo sostenible que al restrictivo concepto del modelo matemático, ya que tiene en cuenta factores medioambientales y económicos así como la interrelación de los recursos. Por otra parte, el compromiso de Johanesburgo es un acuerdo de carácter político, pero no es vinculante jurídicamente.

El modelo RMS más clásico, el formulado por Gordon-Schaeffer, característico de las décadas 60 y 70, es un modelo atractivo porque requiere un número muy limitado de datos, los datos de captura y esfuerzo pesquero y además se caracteriza por ser un modelo de una sola especie, pero justo por ello no resulta aplicable a pesquerías multiespecíficas, que son las mayoritarias en la UE. Por otro lado, el RMS es un modelo específico de producción, por tanto, la efectividad del RMS dependerá de su aproximación a la realidad.

Los principales argumentos que se utilizan en contra del RMS se basan principalmente en la falta de certeza respecto a los datos, porque no considera cualquier cambio sustancial en la estructura de la población que, si se producen, invalidan su utilización como punto de referencia, ya que al apartarse de los valores reales puede conducir a una situación de sobreexplotación del recurso. Por ello, algunos autores abogan por aplicar un límite de precaución también al RMS, equivalente a 2/3 del esfuerzo de pesca del cálculo fijado por el RMS.

Vemos pues como, partiendo de un esquema sencillo, una aplicación realista del modelo resulta en una complejidad cada vez mayor. De hecho, el cálculo del RMS es ya de por sí complicado, porque se basa en el conocimiento del crecimiento neto de la especie, es decir, la diferencia entre mortalidad y reproducción, muy difícil de establecer al no tener las poblaciones un comportamiento histórico constante y, cada vez menos, debido a los mayores impactos ambientales.

Como demostró la Audición llevada a cabo en la Comisión de Pesca, la noción de RMS no es empírica sino teórica, y por tanto el debate se centra en la utilidad de usarlo o no como instrumento de gestión de recursos, especialmente de los que se encuentran en mala situación. En estos casos, según UNCLOS, el objetivo primordial debe ser que su situación mejore y que se alejen del peligro de la sobreexplotación. La discusión, por tanto, debe centrarse en lograr un sistema de gestión que garantice esta recuperación, sin que ello conlleve ninguna obligación de utilizar un modelo matemático determinado.

El profesor Sidney H. Holt argumentó incluso en dicha Audiencia que estudios independientes utilizando simulaciones muy perfeccionadas han demostrado su fracaso para alcanzar el RMS, incluso cuando las presunciones y estimaciones son virtualmente perfectas.

Otra critica esencial a este modelo, y que ya se ha apuntado, afecta especialmente a las aguas comunitarias es justamente que son modelos dirigidos a una sola especie y por tanto no se adaptan a las pesquerías multiespecíficas. En efecto, si un mismo modelo de RMS se aplica a varias especies el punto RMS de la especie principal puede conducir a una sobreexplotación de las demás. Por tanto, en estos supuestos, el modelo tendría que establecerse en base al RMS de la especie que se encuentre en peor situación, lo que tendría como consecuencia elevados costes económicos y sociales al tener que reducirse la pesca de las otras especies sin que tengan por que encontrarse en mal estado biológico. Por tanto, para zonas como por ejemplo el Mediterráneo el modelo no sería la mejor solución, siendo quizás más interesante la adopción de un enfoque multiobjetivo, dirigido a optimizar teniendo en cuenta la preservación de los distintos recursos.

El modelo tampoco se adapta bien a las especies pelágicas al ser un elemento esencial la situación de equilibrio de la población, algo por lo que no se caracteriza, en general, la dinámica de estas las poblaciones.

Por último, la propia Comisión reconoce que sería necesario establecer controles más rigurosos, tener mejores conocimientos científicos, mecanismos adecuados de compensación y una mayor participación del sector en el proceso de toma de decisiones, temas, todos ellos que deja abiertos, sin proponer ninguna alternativa para llevarlos a cabo y remitiéndose a que la implantación del RMS como modelo de gestión necesita aún muchos estudios y discusiones.

Por otro lado, al resultar la aplicación del RMS en un modelo de gestión mucho más restrictivo que el actual deberían establecerse mecanismos de compensación al sector tras una evaluación del impacto socioeconómico, ya que la ponente entiende que con la financiación prevista para el actual periodo de programación 2007-2013 y los más que limitados fondos del FEP, será muy difícil contar con los mecanismos adecuados para afrontar las pérdidas, mecanismos que, una vez más, no pueden ceñirse solo al desguace debiendo poder las distintas flotas afectadas decidir en función de diferentes alternativas.