referitoare la declarațiile unilaterale consemnate în procesele-verbale ale reuniunilor Consiliului

(2011/2090(INI))

Parlamentul European,

–   având în vedere scrisoarea președintelui Conferinței președinților de comisie către președintele Comisiei pentru afaceri constituționale din 8 decembrie 2009,

–   având în vedere Acordul interinstituțional din 22 decembrie 1998 privind orientările comune pentru calitatea redactării legislației comunitare(1),

–   având în vedere răspunsul Consiliului și, respectiv, cel al Comisiei la întrebările cu solicitare de răspuns scris P-3977/2010 și E-3981/2010,

–   având în vedere articolul 48 din Regulamentul său de procedură,

–   având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri constituționale (A7-0269/2011),

A. întrucât Curtea de Justiție deține competența clară și exclusivă de a hotărî cu privire la modul în care trebuie interpretată legislația primară sau secundară a Uniunii;

B.  întrucât Curtea de Justiție a confirmat în repetate rânduri faptul că declarațiile nu au caracter juridic obligatoriu;

C. întrucât Consiliul are datoria de a informa pe deplin Parlamentul cu privire la poziția sa în contextul procedurilor legislative(2);

D. întrucât, conform tratatului, instituțiile trebuie să coopereze unele cu altele în mod loial(3);

E.  întrucât declarațiile unilaterale din partea statelor membre sau Consiliului pot afecta în mod negativ competențele legislative ale Parlamentului, dăunează calității legislației Uniunii și subminează principiul certitudinii juridice;

F.  întrucât nicio declarație cuprinsă în procesele-verbale ale reuniunilor Consiliului sau ale comitetului de conciliere, în orice etapă a procedurii legislative, nu poate prevala asupra rezultatului negocierilor dintre cele două componente ale autorității legislative,

1.  reafirmă faptul că afirmațiile și declarațiile care nu fac parte dintr-un text juridic, dar care se referă la acesta, indiferent dacă sunt prezentate de unul sau mai multe state membre, nu au efect juridic și pot submina coerența legislației Uniunii și interpretarea clară a acesteia;

2.  insistă asupra faptului că declarațiile unilaterale nu trebuie să diminueze sau să compromită necesitatea respectării sistematice de către toate statele a disciplinei în ceea ce privește publicarea tabelelor de corespondență, stabilind căile și mijloacele de transpunere a legislației UE în dreptul intern, în vederea unei puneri în aplicare eficiente și transparente a legislației în întreaga Uniune;

3.  solicită ca toate declarațiile să fie comunicate Parlamentului și ca declarațiile statelor membre să nu fie publicate în seria L a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene;

4.  solicită Consiliului să transmită simultan Parlamentului, parlamentelor naționale și guvernelor statelor membre procesele-verbale ale părții legislative din cadrul reuniunilor sale;

5.  își rezervă dreptul de a utiliza orice instrument juridic aflat la dispoziția sa, în cazul în care declarațiile unilaterale au intenția deliberată de a produce efecte juridice;

6.  solicită Consiliului și Comisiei să inițieze negocieri cu Parlamentul, în temeiul articolului 295 TFUE, în vederea actualizării Declarației comune privind aspectele practice în cadrul procedurii de codecizie (în prezent, procedura legislativă ordinară), pentru a ține cont de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a delimita în mod clar domeniul de aplicare al declarațiilor unilaterale;

7.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei, precum și guvernelor și parlamentelor statelor membre.

(1) JO C 73, 17.3.1999, p. 1. (2) Articolul 294 TFUE (în primă lectură). (3) Articolul 13 TUE.

Prezentul raport își are originea într-o solicitare a Conferinței președinților de comisie adresată Comisiei pentru afaceri constituționale vizând clarificarea poziției Parlamentului în ceea ce privește semnificația și statutul juridic al declarațiilor unilaterale consemnate în procesele-verbale ale reuniunilor Consiliului.

Mai mulți președinți de comisie și-au exprimat îngrijorarea cu privire la proliferarea acestui tip de declarații, în special în cadrul procedurii de codecizie, unde ar putea diminua forța juridică și domeniul de aplicare al actelor adoptate, putând, astfel, afecta voința Parlamentului, în calitatea acestuia de colegislator.

Trebuie subliniat, în acest context, că sursa declarațiilor controversate se află, în principal, într-unul sau mai multe state membre, deoarece acestora le incumbă transpunerea actelor legislative la nivel național. O încercare de a interpreta aceste acte într-un mod care ar putea fi diferit de rezultatul obținut prin acordul comun al celor doi legislatori ar submina, într-adevăr, coerența necesară în aplicarea legislației Uniunii.

Alte declarații, atunci când sunt făcute de către o instituție ca atare, sau de către Președinția Consiliului, sau de către un trio de președinții, pot, dimpotrivă, fi folositoare pentru a înregistra angajamente paralele sau pentru a anunța măsuri ulterioare. Acesta este motivul pentru care Parlamentul face, de asemenea, uneori declarații și le anexează la actele pe care le adoptă (dacă este cazul, alături de declarații ale Consiliului și/sau ale Comisiei), acestea fiind publicate în seria C a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene.

Jurisprudența Curții de Justiție confirmă faptul că nu se poate recurge la astfel de declarații unilaterale atunci când se pune problema interpretării unui act legislativ al Uniunii. Acestea pot fi utilizate în acest scop doar atunci când se face referire la conținutul acestuia în textul actului respectiv.

Într-adevăr, actele juridice nu ar trebui să necesite explicații, orice elemente necesare pentru interpretarea acestora decurgând din considerente sau partea lor dispozitivă.

În calitatea sa de colegislator aflat pe picior de egalitate cu Consiliul, Parlamentul ar trebui, de asemenea, să fie informat pe deplin cu privire la orice declarații unilaterale emise de statele membre și care sunt consemnate în procesele-verbale ale reuniunilor Consiliului, și aceasta pe parcursul tuturor etapelor procedurii legislative.

Se pare că, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Regulamentul de procedură modificat al Consiliului prevede transmiterea directă a proceselor verbale ce cuprind partea cu deliberările legislative din cadrul reuniunilor Consiliului atât către guvernele statelor membre, cât și către parlamentele naționale ale acestora, în vreme ce Parlamentul European nu este deloc menționat. Aceasta plasează parlamentele naționale într-o poziție superioară Parlamentului European, în ceea ce privește informațiile, deși acesta este colegislator, alături de Consiliu.

În același timp, însă, și pentru a nu le conferi o semnificație sporită, declarațiile unilaterale ale statelor membre cu privire la actele juridice nu ar trebui publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Observațiile precedente susțin, în mod evident, o actualizare a Declarației comune privind aspectele practice în cadrul procedurii de codecizie, pentru a garanta faptul că se evită, în măsura posibilului, recurgerea la declarații unilaterale, iar Consiliul pune la dispoziția Parlamentului informații complete pe tot parcursul procedurii legislative.