Parlamentul European,

–  având în vedere articolul 81 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(1) (în continuare Regulamentul Bruxelles I sau Regulamentul),

–  având în vedere raportul Comisiei referitor aplicarea regulamentului respectiv (COM(2009)0174),

–  având în vedere Cartea verde a Comisiei din 21 aprilie 2009 privind revizuirea Regulamentului Bruxelles I (COM(2009)0175),

–  având în vedere Raportul Heidelberg (JLS/2004/C4/03) privind aplicarea Regulamentului Bruxelles I în statele membre și răspunsurile la Carta verde a Comisiei,

–  având în vedere rezoluția sa din 25 noiembrie 2009 referitoare la Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu - Un spațiu de libertate, securitate și justiție în serviciul cetățenilor - Programul de la Stockholm(2) , mai ales secțiunile „Acces lărgit la justiția în materie civilă pentru cetățeni și întreprinderi” și „Crearea unei culturi judiciare europene”,

–  având în vedere aderarea Uniunii la Conferința de la Haga privind dreptul internațional, la 3 aprilie 2007,

–  având în vedere semnarea, în numele Uniunii, la 1 aprilie 2009, a Convenției de la Haga privind acordurile de alegere a forului din 30 iunie 2005,

–  având în vedere jurisprudența Curții de Justiție, în special cauzele Gambazzi/DaimlerChrysler Canada(3) , avizul în cauza Lugano(4) , West Tankers(5) , Gasser/MISAT(6) , Owusu/Jackson(7) , Shevill(8) , Owens Bank/Bracco(9) , Denilauer(10) , St Paul Dairy Industries(11) și Van Uden(12) ,

–  Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(13) , Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate(14) , Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată(15) , Regulamentul (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă(16) , Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere(17) și Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000(18) ,

–  având în vedere Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II)(19) ;

–  având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European din 16 decembrie 2009,

–  având în vedere articolul 48 și articolul 119 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri juridice (A7-0219/2010),

A.  întrucât Regulamentul (CE) nr. 44/2001 este, împreună cu predecesorul său, unul dintre actele legislative care au cunoscut cel mai mare succes din legislația UE; întrucât el a așezat temelia spațiului judiciar european, a adus bune servicii cetățenilor și întreprinderilor, prin promovarea securității juridice și a predictabilității hotărârilor pe baza unor reglementări europene uniformizate, la care s-a adăugat o jurisprudență substanțială, precum și prin evitarea procedurilor judiciare desfășurate în paralel, fiind utilizat ca punct de referință și instrument pentru alte instrumente;

B.  întrucât, cu toate acestea, în urma mai multor hotărâri ale Curții de Justiție, a fost criticat și este necesar să fie modernizat;

C.  întrucât abolirea exequatur-ului, care constituie principalul obiectiv al Comisiei, ar accelera circulația hotărârilor judecătorești și ar constitui o etapă decisivă în edificarea unui spațiu judiciar european;

D.  întrucât procedura de exequatur este rareori respinsă, numai un procent de 1 până la 5% dintre cereri sunt contestate, iar recursurile unt rareori admise; întrucât, cu toate acestea, timpul scurs și cheltuielile pe care le incumbă recunoașterea unei hotărâri străine sunt dificil de justificat în piața unică și acest lucru se poate dovedi deosebit de supărător atunci când un reclamant urmărește executarea unei hotărâri asupra activelor unui debitor judiciar în mai multe jurisdicții;

E.  întrucât există o serie de instrumente comunitare care nu cer procedura de exequatur: titlul executoriu european, somația europeană de plată, procedura europeană cu privire la cererile cu valoare redusă și Regulamentul privind obligațiile de întreținere(20) ;

F.  întrucât eliminarea procedurii exequatur-ului ar trebui realizată dispunându-se ca o hotărâre judecătorească care îndeplinește condițiile pentru a fi recunoscută și aplicată, în conformitate cu regulamentul aplicabil în statul membru în care a fost pronunțată, să fie aplicabilă în întreaga UE, întrucât aceasta ar trebui să fie concomitentă cu instituirea unei proceduri excepționale de atac aflată la dispoziția părții împotriva căreia se preconizează executarea,astfel încât să garanteze în mod corespunzător un drept de a contesta punerea în executare a unei hotărâri în fața instanțelor din statul de executare, în cazul în care aceasta dorește să o facă invocând motivele stabilite în regulament, întrucât va trebui creată certitudinea că măsurile de executare luate înainte de expirarea termenului de apel nu sunt ireversibile;

G.  întrucât garanțiile minime prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie menținute;

H.  întrucât funcționarii și executorii judecătorești din statul membru de primire trebuie să aibă capacitatea de a se pronunța cu privire la autenticitatea și caracterul definitiv al titlului pe care doresc să-l pună în executare;

I.  întrucât arbitrajul este soluționat în mod satisfăcător de Convenția de la New York din 1958 și de Convenția de la Geneva din 1961 privind arbitrajul comercial internațional, la care sunt parte toate statele membre, și scoaterea arbitrajului de sub incidența regulamentului trebuie menținută;

J.  întrucât normele Convenției de la New York sunt norme minimale, iar legislația statelor contractante poate fi mai favorabilă competenței de arbitraj și hotărârilor arbitrale;

K.  întrucât, din acest motiv, o dispoziție care ar prevede că instanțele statului membru unde are loc arbitrajul trebuie să aibă jurisdicție exclusivă ar putea crea neajunsuri considerabile;

L.  întrucât, din dezbaterea intensă generată de propunerea de a conferi competență exclusivă pentru procedurile judiciare în sprijinul arbitrajului în fața instanțelor civile din statele membre, reiese că statele membre nu au ajuns la o poziție comună asupra acestui lucru și că ar fi contraproductiv, având în vedere competiția la nivel mondial din acest domeniu, să se încerce să li se forțeze mâna;

M.  întrucât diversele instrumente procesuale naționale concepute în scopul protejării jurisdicției arbitrale (injoncțiuni de interzicere a pornirii sau continuării unei acțiuni sub o altă jurisdicție („anti-suit injunctions”), atâta timp cât rămân în conformitate cu libera circulație a persoanelor și drepturile fundamentale, declarația de valabilitate a clauzelor arbitrale, efectul negativ al principiului „Kompetenz-Kompetenz” etc.) trebuie să fie disponibile în continuare, iar efectele lor și hotărârile judecătorești ce rezultă în celelalte state membre trebuie să fie legiferate de acestea, conform orientării de dinaintea sentinței din cauza West Tankers;

N.  întrucât autonomia părților este de importanță esențială, iar aplicarea regulii lis pendens astfel cum a fost aceasta însușită de Curtea de Justiție (de exemplu, în cauza Gasser) permite subminarea clauzelor privind alegerea instanței prin acțiuni „torpilă” abuzive;

O.  întrucât terții pot fi condiționați de un acord de alegere a forului (de exemplu, în cazul unui conosament) la care nu au consimțit în mod specific, iar aceasta le-ar putea afecta accesul la justiție într-un mod evident inechitabil; întrucât, în consecință, efectele acordurilor de alegere a forului asupra terților trebuie abordate prin prevederi specifice ale regulamentului;

P.  întrucât Cartea verde sugerează că numeroase dificultăți întâlnite în legătură cu regulamentul ar putea fi depășite cu mai multă ușurință printr-o mai bună comunicare între instanțe; întrucât ar fi virtual imposibil să se legifereze privind mai buna comunicare dintre judecători prin intermediul unui instrument de drept internațional privat, însă aceasta poate fi promovată în contextul creării unei culturi judiciare europene, prin formare și recurgerea la rețele (Rețeaua europeană de formare judiciară, Rețeaua europeană de consilii ale magistraturii, Rețeaua președinților curților supreme de justiție din UE, Rețeaua judiciară europeană în materie civilă și comercială);

Q.  întrucât, în ceea ce privește drepturile personalității, este necesar să se limiteze posibilitatea de a alege cea mai convenabilă instanță subliniind că, în principiu, instanțele ar trebui să accepte jurisdicțiile numai atunci când există o legătură suficientă, substanțială sau semnificativă cu țara în care este începută acțiunea, deoarece acest fapt ar contribui la echilibrarea mai bună a intereselor respective, în special echilibrul dintre dreptul la libertatea de exprimare și drepturile la reputație și viață privată; întrucât problema legislației aplicabile urmează să facă obiectul unei inițiative legislative specifice privind Regulamentul Roma II; întrucât, cu toate acestea, în regulamentul modificat ar trebui formulate unele indicații destinate instanțelor naționale;

R.  întrucât, în ceea ce privește măsurile provizorii, jurisprudența derivată din cauza Denilauer ar trebui clarificată, precizându-se că măsurile ex parte pot fi recunoscute și puse în executare pe baza regulamentului cu condiția ca pârâtul să fi avut posibilitatea de a le contesta,

S.  întrucât nu este clar în ce măsură ordinele conservatorii urmărind obținerea de informații și probe sunt excluse din sfera de aplicare a articolului 31 din regulament,

Un concept cuprinzător pentru dreptul internațional privat

1.  încurajează Comisia să revizuiască relația dintre diferitele regulamente privind jurisdicția, punerea în executare și legea aplicabilă; obiectivul general ar trebui să fie un cadru juridic coerent structurat și ușor accesibil; consideră că, în acest scop, terminologia din toate domeniile, toate conceptele și cerințele referitoare la norme similare, din toate domeniile, ar trebui unificate și armonizate (de exemplu, litispendența, clauzele referitoare la jurisdicție etc.), obiectivul final putând fi acela al codificării integrale a dreptului internațional privat;

Eliminarea procedurii de exequatur

2.  solicită eliminarea procedurii de exequatur, dar consideră că acest fapt trebuie contrabalansat prin garanții adecvate, concepute să protejeze drepturile părții împotriva căreia se solicită punerea în executare; consideră, așadar, că trebuie stipulată existența unei proceduri excepționale în statul membru în care se solicită executarea; consideră că această procedură ar trebui să fie disponibilă la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, adresată instanței indicate în lista din anexa III la regulament; este de opinie că motivele în baza cărora se solicită procedura excepțională ar trebui să fie următoarele: (a) recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat; (b) dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsă , dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului, care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; (c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o altă hotărâre pronunțată într-o dispută între aceleași părți, în statul membru unde s-a solicitat recunoașterea și (d) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o altă hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț, care a implicat aceeași acțiune în justiție între aceleași părți, cu condiția ca hotărârea anterioară să îndeplinească condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru în cauză; consideră, de asemenea, că ar trebui să existe posibilitatea formulării unei cereri în fața unei instanțe chiar și înainte de a fi fost adoptată vreo măsură executorie și că, dacă instanța reține că cererea se bazează pe motive întemeiate, aceasta ar trebui să o defere forului indicat în lista din anexa III, spre a fi judecată pe baza motivațiilor enunțate mai sus; susține introducerea în preambul al unui considerent care să stipuleze că o instanță națională poate să sancționeze o aplicare vexatorie sau nerezonabilă, în ceea ce privește, printre altele, costurile;

3.  încurajează Comisia să inițieze o dezbatere publică privind chestiunea ordinii publice în raport cu instrumentele de drept internațional privat;

4.  consideră că pentru procedura excepțională menționată la alineatul (2) trebuie să existe termene procedurale armonizate, care să asigure o maximă celeritate, și că măsurile executorii ce ar putea fi luate înainte de expirarea termenului de formulare sau finalizare a unui apel special nu îmbracă un caracter ireversibil; este îndeosebi preocupat de faptul că executarea hotărârilor pronunțate în străinătate trebuie condiționată de corecta lor comunicare către debitorul judiciar;

5.  susține că nu numai că trebuie să existe o cerință referitoare la un certificat de autenticitate, ca instrument procesual, dar ar trebui, de asemenea, să existe o formă standard a acestui certificat; consideră, în acest sens, că certificatul stipulat în anexa V ar trebui perfecționat, pentru a preveni pe cât posibil necesitatea unei traduceri;

6.  este încredințat că, în scopul reducerii costurilor, traducerea sentinței de pus în executare se poate limita numai la textul final (dispozitivul și motivarea succintă), dar că, în cazul solicitării unei proceduri excepționale, trebuie cerută o traducere integrală a acesteia;

Actele autentice

7.  consideră că actele autentice nu trebuie puse în executare direct, fără a putea fi reexaminate de autoritățile judiciare din statul în care se solicită executarea; consideră așadar, că procedura excepțională care urmează a fi introdusă nu trebuie limitată la cazurile în care executarea titlului este evident contrară ordinii publice din statul în cauză, întrucât ar putea fi concepute circumstanțe în care un act autentic s-ar dovedi ireconciliabil cu o hotărâre anterioară și valabilitatea (opusă autenticității) unui act autentic ar putea fi contestată în fața instanțelor din statul de origine, invocând ca motive eroarea, interpretarea eronată etc., chiar în cursul executării;

Domeniul de aplicare al regulamentului

8.  consideră că obligațiile de întreținere aflate sub incidența Regulamentului (CE) nr. 4/2009/CE trebuie scoase de sub incidența regulamentului, dar repetă că obiectivul final trebuie să fie acela al unui corpus legislativ cuprinzător, care să acopere întreaga materie;

9.  se opune ferm ca scoaterea (chiar și parțială) a arbitrajului de sub incidența regulamentului să fie abolită;

10.  consideră că articolul 1 alineatul (2) litera (d) din regulament trebuie să precizeze clar că nu numai procedurile de arbitraj, ci și acelea judiciare care se pronunță asupra valabilității și întinderii competențelor arbitrale în principal sau incidental sau prejudiciar sunt scoase de sub incidența regulamentului; consideră, de asemenea, că la articolul 1 trebuie adăugat un alineat care să prevadă că o sentință nu va fi recunoscută dacă, atunci când s-a pronunțat, instanța din statul membru de origine, hotărând asupra unei chestiuni legate de valabilitatea sau întinderea unei clauze compromisorii, a ignorat o dispoziție legală în materie de arbitraj din statul membru în care se solicită executarea, dacă sentința din respectivul stat membru nu conduce la același rezultat ca acela obținut în cazul în care ar fi fost aplicată legea în materie de arbitraj a statului membru în care se solicită executarea;

11.  consideră că și aceasta trebuie clarificată într-un considerent;

Alegerea forului

12.  pledează ca, pentru soluționarea problemei „acțiunilor torpilă”, instanța desemnată în cadrul unui acord de alegere a forului să fie scutită de obligația sa de a suspenda judecarea cauzelor în temeiul regulii de litispendență; consideră că această măsură trebuie cuplată cu cerința ca toate disputele privind competența să fie soluționate rapid, ca o chestiune preliminară, de instanța aleasă, și susținută printr-un considerent subliniind preeminența autonomiei parților;

13.  consideră că regulamentul trebuie să cuprindă o nouă dispoziție privind opozabilitatea acordurilor de alegere a forului în raport cu terții; opinează că o astfel de dispoziție ar putea să prevadă că o persoană care nu este parte într-un contract continuă să fie condiționată de un acord de alegere a forului încheiat în conformitate cu regulamentul numai dacă: (a) acordul respectiv este cuprins într-un înscris sau o înregistrare electronică; (b) persoana respectivă a fost notificată din timp și în mod corespunzător cu privire la instanța care urmează să judece cauza; (c) în contractele având ca obiect transportul mărfurilor, instanța aleasă este (i) domiciliul transportatorului; (ii) locul în care se efectuează recepția, convenit în contractul de transport; (iii) locul de livrare convenit în contractul de transport sau (iv) portul în care bunurile sunt încărcate inițial pe o navă sau portul în care bunurile sunt în final descărcate de pe o navă. consideră că ar trebui, de asemenea prevăzut ca, în toate celelalte cazuri, atunci când se constată că menținerea forului ales ar fi evident inechitabilă pentru terți, aceștia să aibă posibilitatea de a porni o acțiune la instanța care ar fi fost competentă în conformitate cu regulamentul;

Forum non conveniens

14.  sugerează, pentru a evita genul de probleme apărute în cauza Owusu/Jackson, o soluție în concordanță cu articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, astfel încât instanțele dintr-un stat membru competente în fond să suspende judecarea cauzelor dacă consideră că o instanță dintr-un alt stat membru sau dintr-o țară terță ar fi mai în măsură să judece cauza, sau o parte a acesteia, ceea ce le-ar permite părților să formuleze o acțiune în fața respectivei instanțe sau i-ar da instanței sesizate posibilitatea de a transfera cauza către aceasta, cu acordul părților; salută recomandarea corespunzătoare din propunerea de regulament privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și a actelor autentice în materie de succesiuni(21) ;

Aplicarea regulamentului în ordinea juridică internațională

15.  consideră, pe de o parte, că eventualitatea de a conferi efect reflexiv prevederilor regulamentului nu a fost suficient analizată și că ar fi prematur să se adopte o astfel de măsură fără un studiu minuțios, consultări pe scară largă și dezbateri politice, în cadrul cărora Parlamentul trebuie să joace un rol de prim rang, și încurajează Comisia să inițieze aceste proces; pe de altă parte, consideră,că, având în vedere existența unui mare număr de acorduri bilaterale între statele membre și țările terțe, chestiunea reciprocității și chestiunea curtoaziei internaționale, această problemă este de ordin mondial, iar soluția trebuie căutată paralel în cadrul Conferinței de la Haga, prin reluarea negocierilor privind o convenție asupra hotărârilor internaționale; mandatează Comisia să depună toate diligențele pentru readucerea la viața a acestui proiect, care constituie piatra unghiulară a dreptului internațional privat; îndeamnă Comisia să examineze măsura în care Convenția de la Lugano din 2007(22) ar putea fi folosită ca model și inspirație pentru o astfel de convenție asupra hotărârilor internaționale;

16.  consideră că, între timp, normele UE privind competența exclusivă în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor bunuri imobile ar putea fi extinse la procesele intentate într-un stat terț;

17.  pledează pentru modificarea regulamentului, pentru a permite ca clauzele exclusive de alegere a forului în favoarea unor instanțe din state terțe să dobândească efect de reflexivitate;

18.  opinează că chestiunea unei norme care să invalideze soluția dată în cauza Owens Bank/Bracco trebuie să facă obiectul unei revizuiri separate;

Definirea domiciliului persoanelor fizice și juridice

19.  consideră că ar fi de dorit ca domiciliul persoanelor fizice să fie definit autonom la nivel european (definiție aplicabilă în cele din urmă tuturor instrumentelor juridice), în special pentru a evita situațiile în care acestea pot avea mai multe domicilii;

20.  respinge o definiție uniformă a domiciliului societăților circumscrisă Regulamentului Bruxelles I, deoarece o definiție cu consecințe atât de importante trebuie să fie discutată și supusă procesului decizional în cadrul unui drept societar european în curs de dezvoltare;

Rate ale dobânzii

21.  consideră că regulamentul trebuie să cuprindă o prevedere care să împiedice instanțele de executare de a refuza să aplice normele automate privind ratele dobânzilor ale instanței din statul de origine, aplicând în locul acestora ratele naționale ale dobânzilor numai de la data ordinului care autorizează executarea în conformitate cu procedură excepțională;

Proprietatea industrială:

22.  consideră că, pentru soluționarea problemei „acțiunilor torpilă”, cea de a doua instanță sesizată trebuie scutită de obligația de a suspenda judecarea cauzelor în temeiul regulii de litispendență în cazul în care este evident că prima instanță sesizată nu are competență; respinge însă ideea conform căreia pretențiile pentru decizii declaratorii negative trebuie excluse cu totul din prima hotărâre pronunțată în ordine cronologică pe motiv că astfel de pretenții pot avea un scop comercial legitim; consideră, cu toate acestea, că problemele privind jurisdicția s-ar soluționa optim în contextul propunerilor de a crea un sistem unificat de soluționare a litigiilor în materie de brevete;

23.  consideră că ar trebui eliminate inadvertențele terminologice dintre Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma 1)(23) și Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prin includerea în cadrul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I a definiției termenului „profesionist”, cuprinsă în articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, și prin înlocuirea formulării „contract care, contra unui preț global, prevede prestații combinate de transport și cazare” din articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul Bruxelles I, cu o trimitere, în cuprinsul articolului 15 alineatul (3) din Regulamentul Bruxelles I, la Directiva 90/314/CEE privind pachetele de servicii pentru călătorii(24) și la semnificația acesteia, cum este cazul la articolul 6 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul Roma I;

Competența judiciară în materia de contracte individuale de muncă

24.  invită Comisia să analizeze, ținând seama de jurisprudența Curții de Justiție, dacă se poate găsi o soluție care să ofere mai multă certitudini din punct de vedere juridic și protecție adecvată pentru partea mai vulnerabilă în cazul angajaților care nu își desfășoară activitatea numai într-un singur stat membru (șoferii de cursă lungă, însoțitorii de zbor etc.);

Drepturile personalității

25.  este încredințat că hotărârea dată în cauza Shevill s-ar cere calificată; consideră, așadar, pentru a descuraja tendința prezumtivă a instanțelor din anumite jurisdicții de a accepta competența teritorială atunci când nu există decât o legătură slabă cu țara în care este începută acțiunea, trebuie adăugat un considerent care să precizeze clar că, în principiu, țara în cauză trebuie să accepte competența numai dacă există în raport cu ea o legătură suficientă, substanțială sau semnificativă; consideră că, în felul acesta, s-ar echilibra mai bine interesele aflate în joc;

Măsuri provizorii

26.  consideră că, pentru a asigura un acces mai bun la justiție, ordonanțele urmărind obținerea de informații și probe sau păstrarea mijloacelor de probă trebuie incluse în noțiunea de măsuri provizorii și de protecție;

27.  este încredințat că regulamentul ar trebui să stabilească competența în materie de astfel de măsuri la instanțele din statul membru în care se află informațiile sau probele căutate, alături de jurisdicția forurilor competente în fond;

28.  este de opinie că „măsurile provizorii, inclusiv cele de protecție” ar trebui să fie definite într-un considerent în termenii folosiți în cauza St Paul Dairy;

29.  consideră că distincția operată în cazul Van Uden între cauzele în care instanța care dispune măsurile este competentă în fond și cauzele în care nu este ar trebui înlocuită cu un test bazat pe întrebarea dacă măsurile sunt solicitate în susținerea unor proceduri pornite sau de inițiat în acel stat membru sau într-un stat nemembru (în care caz restricțiile prevăzute la articolul 31 nu s-ar aplica) sau în susținerea unor proceduri dintr-un alt stat membru (în care caz restricțiile prevăzute la articolul 31 s-ar aplica);

30.  reclamă introducerea unui considerent, pentru depășirea dificultăților pe care le implică cerința reținută în cazul Van Uden referitoare la „o legătură efectivă” cu competența teritorială a instanței din statul membru care dispune o astfel de măsură, spre a clarifica faptul că, atunci când decide cu privire la admiterea, reînnoirea, modificarea sau respingerea unei măsuri provizorii dispuse în susținerea unei proceduri desfășurate într-un alt stat membru, instanțele din statul membru trebuie să țină seama de toate circumstanțele, inclusiv (i) de orice declarație a instanței din statul membru sesizată cu privire la litigiul principal în legătură cu măsura în cauză sau cu măsurile de același fel, (ii) de existența unei legături efective între măsura solicitată și teritoriul statului membru în care este reclamată și (iii) de efectele probabile ale măsurii asupra procedurilor pendinte sau de inițiat într-un alt stat membru;

31.  respinge ideea Comisiei că o instanță sesizată în cadrul procedurilor principale ar trebui să fie capabilă să anuleze, să modifice sau să adapteze măsurile provizorii hotărâte de o instanță din alt stat membru, întrucât aceasta ar contrazice principiul încrederii reciproce instituit de regulament; consideră, de aceea, că nu este clar pe ce bază ar putea o instanță să intervină asupra unei decizii a unei instanțe dintr-o jurisdicție diferită și care lege se aplică în situații de acest fel; consideră că această neclaritate ar da naștere unor reale probleme practice, de exemplu în privința cheltuielilor;

Acțiuni colective de recurs

32.  subliniază că lucrările viitoare ale Comisiei în legătură cu instrumentele de recurs colectiv ar trebui să ia în considerare norme jurisdicționale speciale pentru acțiunile colective;

Alte chestiuni

33.  consideră că, date fiind dificultățile speciale proprii dreptului internațional privat, importanța legislației UE în materie de conflict între legi pentru societăți, cetățeni și instanțele internaționale și necesitatea unei jurisprudențe coerente, a venit timpul înființării, în cadrul Curții de Justiție, a unei camere speciale care să se ocupe de cererile de hotărâri preliminare în materie de drept internațional privat;

o
o   o

34.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei.

(1) JO L 12, 16.01.2001, p. 1. (2) Texte adoptate, P7_TA(2009)0090. (3) Cauza C-394/07 Gambazzi / DaimlerChrysler Canada, 2009, Rep., p. I-2563. (4) Avizul 1/03, Rec. 2006, p. I-1145. (5) Cauza C-185/07 Allianz SpA / West Tankers Inc, 2009, Rep., p. I-663. (6) Cauza C-116/02 Gasser GmbH / MISAT Srl, Rec., 2003, p. I-14693. (7) Cauza C-281/02 Owusu / Jackson, Rec., 2005, p. I-1383. (8) Cauza C-68/93 Shevill și alții / Presse Alliance, Rec., 1995, p. I-415. (9) Cauza C-129/92 Owens Bank Ltd/Fulvio Bracco și Bracco Industria Chimica SpA, Rec., 1994, p. I-117. (10) Cauza 125/79 Denilauer / Couchet Frères, Rec., 1980, p. 1553. (11) Cauza C-104/03 St Paul Dairy Industries / Unibel, Rec., 2005, p. I-3481. (12) Cauza C-391/95 Van Uden / Deco-Line, Rec., 1998, p. I-7091. (13) Versiune consolidată în JO C 27, 26.1.1998, p. 1. (14) JO L 143, 30.4.2004, p. 15. (15) JO L 399, 30.12.2006, p. 1. (16) JO L 199, 31.7.2007, p. 1. (17) JO L 7, 10.1.2009, p. 1. (18) JO L 338, 23.12.2003, p. 1. (19) JO L 199, 31.7.2007, p. 40. (20) A se vedea considerentul 9 din preambul. (21) COM(2009)0154; Articolul 5. (22) JO L 147, 10.6.2009, p. 5. (23) Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, 4.7.2008, p. 6). (24) Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite (JO L 158, 23.6.1990, p. 59).