RAPORT privind reformele din lumea arabă: ce strategie trebuie să adopte Uniunea Europeană?
3.4.2007 - (2006/2172(INI))
Comisia pentru afaceri externe
Raportor: Michel Rocard
PROPUNERE DE REZOLUŢIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN
privind reformele din lumea arabă: ce strategie trebuie să adopte Uniunea Europeană?
Parlamentul European,
– având în vedere orientările şi strategiile Comisiei şi ale Consiliului referitoare la diferitele ţări din lumea arabă,
– având în vedere raportul interimar privind parteneriatul strategic cu zona mediteraneană şi Orientul Mijlociu, adoptat de Consiliul European, în decembrie 2006,
– având în vedere strategia europeană pentru lumea arabă prezentată în 2003 de către Înaltul Reprezentant al UE,
– având în vedere comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European intitulată „Europa extinsă – Vecinătate: un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii noştri din est şi din sud” (COM(2003)0104), documentul său de orientare privind politica europeană de vecinătate (COM(2004)0373), propunerea de regulament a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a dispoziţiilor generale privind crearea unui instrument european de vecinătate şi de parteneriat (COM(2004)0628), comunicarea Comisiei către Consiliu cu privire la propunerile Comisiei în favoarea planurilor de acţiune din cadrul politicii europene de vecinătate (PEV) (COM(2004)0795) şi planurile de acţiune pentru ţările în cauză, precum şi comunicarea Comisiei privind consolidarea politicii europene de vecinătate (COM(2006)0726),
– având în vedere priorităţile politice ale preşedinţiei europene a Adunării Parlamentare Euro-Mediteraneene, formulate la 21 aprilie 2005, şi anume intensificarea dialogului privind drepturile omului cu parlamentele ţărilor partenere,
– având în vedere rezoluţiile Adunării Parlamentare Euro-Mediteraneene adoptate în reuniunile din 21 noiembrie 2005, de la Rabat, şi 27 martie 2006, de la Bruxelles,
– având în vedere rapoartele privind dezvoltarea umană în lumea arabă, care au fost publicate în 2002, 2003 şi 2005 de către Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) şi, în special, raportul din 2004 intitulat „Spre libertate în lumea arabă”,
– având în vedere rezoluţiile anterioare privind politica mediteraneană a Uniunii Europene, şi mai ales cea din 12 februarie 2004 privind iniţiativa de a da un nou impuls acţiunilor întreprinse de către Uniunea Europeană în domeniul drepturilor omului şi al democratizării, în cooperare cu partenerii mediteraneeni, programul de lucru pe cinci ani adoptat la 28 noiembrie 2005, în cadrul reuniunii la nivel înalt euro-mediteraneene de la Barcelona, precum şi rezoluţia din 27 octombrie 2005 privind procesul de la Barcelona revizuit,
– având în vedere Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
– având în vedere articolul 45 din Regulamentul său de procedură,
– având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri externe (A6 0127/2007),
A. întrucât noţiunea de identitate arabă, înţeleasă ca fundament identitar, apare ca o trăsătură comună şi revendicată ca atare, a popoarelor şi statelor dintr-o zonă geografică vastă, care se întinde din Maghreb până în Golful Persic, trecând prin Mashrek şi Orientul Mijlociu,
B. întrucât această identitate arabă se manifestă, sub diverse forme, în diverse situaţii reale, atât politice (monarhii, republici arabe sau chiar în Israel şi Autoritatea Palestiniană), cât şi religioase (musulmani sunniţi - inclusiv wahhabiţi, alauiţi, druzi şi şiiţi, creştini de diferite confesiuni) şi sociologice (mari oraşe, zone rurale, munţi, populaţii nomade), dar cuprinde parametri comuni la nivel transnaţional;
C. întrucât modul în care lumea europeană înţelege lumea arabă se limitează, în general, la un demers fondat pe relaţii statale bilaterale, chiar subregionale, şi întrucât trebuie să se redinamizeze strategia globală a UE în ceea ce priveşte lumea arabă, pe baza nu numai a unor organizaţii regionale existente (Liga arabă, Consiliul de Cooperare al Golfului, Uniunea Maghrebului Arab), dar şi a unor instrumente şi structuri existente (Euromed, Programul Meda, acordurile de asociere, politica europeană de vecinătate);
D. întrucât strategia pentru lumea arabă prezentă în 2003 de către Înaltul Reprezentant al UE a fost, în mare parte, rezultatul riscurilor şi ameninţărilor apărute în urma atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001;
E. întrucât în Europa este necesară o cunoaştere mai bună, mai aprofundată a societăţii arabe, care prezintă multiple aspecte, şi a diversităţii sale culturale, pentru a reduce decalajele care există între cele două ţărmuri ale Mediteranei, pentru a consolida politicile de integrare în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene şi pentru a pune capăt stereotipurilor şi prejudecăţilor;
F. întrucât tulburările generate de sfârşitul războiului rece şi al ordinii bipolare au încurajat atât veleităţile de emancipare ale societăţilor arabe, precum şi ambiţiile anumitor guverne arabe şi forţe economice şi sociale de a participa activ la jocul mondializării şi al multipolarităţii;
G. întrucât societatea civilă şi forţele active, mult timp reduse la tăcere în lumea arabă, se fac auzite din ce în ce mai mult şi revendică nevoia de a fi ascultate şi de a li se oferi mai multe responsabilităţi, precum şi un rol politic mai important;
H. întrucât un anumit număr de intelectuali şi-au exprimat părerea cu privire la aceste chestiuni, în special Samir Kassir, în „Reflecţii privind drama lumii arabe”, sau Guy Sorman, în „Copiii lui Rifaa”;
I. întrucât experienţele anterioare ale „renaşterii arabe”, înţelese ca tentative reformatoare, au fost, în general, sortite eşecului şi întrucât naţionalismul statal a frânat considerabil dezvoltarea oricărui proiect privind crearea unei unităţi arabe;
J. întrucât declaraţia finală adoptată în cadrul reuniunii la nivel înalt a Consiliului Ligii Arabe, care a avut loc la Tunis, în zilele de 23 şi 24 mai 2004 reafirmă în special angajamentul de a iniţia reforma şi modernizarea statelor membre ale Ligii prin consolidarea democratică şi participarea politică;
K. întrucât este în interesul comun al ţărilor arabe şi al partenerilor lor europeni să se iniţieze reformele politice, economice şi sociale, pentru a redinamiza cooperarea, stabilitatea, democratizarea, creşterea nivelului de trai şi diminuarea diferenţelor sociale din regiune în ansamblul său;
L. întrucât singurele progrese realizate în ceea ce priveşte liberalizarea politică şi economică, precum şi cele realizate în domeniul drepturilor omului, al drepturilor sociale şi al educaţiei vor contribui la o mai mare stabilitate în aceste ţări, imobilismul neprezentând nicio garanţie de stabilitate reală;
M. întrucât contribuţiile Naţiunilor Unite din ultimii ani şi în special recomandările Grupului la nivel înalt al Alianţei civilizaţiilor şi al PNUD, care se apropie cât mai mult de diferitele componente ale societăţilor arabe, nu cer decât să fie transpuse în politici concrete şi reale;
N. întrucât relaţiile pe care Europa le întreţine cu autorităţile ţărilor implicate s-au bazat prea mult timp în mod exclusiv pe căutarea stabilităţii şi a parteneriatelor strategice, fără ca autorităţile susmenţionate să ţină cont de drepturile universale ale omului, împiedicând astfel eforturile depuse de actorii societăţii civile pentru a reforma diferitele societăţi din interior;
O. întrucât este important să se instituie un cadru în care să se poată desfăşura, în libertate, un dialog deschis între diferitele componente ale societăţii arabe, astfel încât să se dezvolte din interior un veritabil proces de reformă;
P. întrucât Carta arabă a drepturilor omului, adoptată în 1994, reflectă dorinţa de a garanta respectarea drepturilor omului în lumea arabă; regretând, în acelaşi timp, că formularea anumitor dispoziţii permite o interpretare liberă;
Q. întrucât mişcarea arabă, aşa cum a fost concepută de către părinţii săi fondatori, este un proiect care înscrie secularizarea societăţilor printre obiectivele sale; întrucât tendinţele contemporane ale islamului politic nu par să ofere întotdeauna răspunsurile potrivite la problemele reformei politice; îngrijorat că impasurile din reforma politică alimentează islamismul radical şi discursul plin de ură la adresa evreilor; reamintind că moderaţia islamismului depinde, în aceeaşi măsură, de soliditatea cadrului instituţional în care evoluează aceste forţe şi de oportunităţile oferite de acesta de a influenţa elaborarea politicilor,
1. este convins că identitatea arabă nu este sub nicio formă incompatibilă nici cu noţiunea de modernitate, nici cu realizarea de reforme importante; consideră că neputinţa, care este însuşi fundamentul sentimentului de „dramă arabă”, poate fi depăşită în cadrul unui parteneriat revizuit, bazat pe înţelegere, încredere reciprocă, respectarea practicilor sociale şi culturale şi credibilitatea acordată celuilalt; reaminteşte că occidentalizarea societăţilor arabe nu este calea cea mai adecvată în acest sens şi că noţiunile de democraţie, drepturile omului şi de stat de drept sunt valori universale pe care nenumărate autorităţi şi guverne musulmane le-au declarat compatibile cu islamul;
2. salută comunicarea Comisiei susmenţionată referitoare la consolidarea politicii europene de vecinătate (PEV); consideră PEV ca fiind un instrument esenţial pentru promovarea reformei în cadrul ţărilor din sudul şi estul Uniunii Europene; îşi exprimă dezamăgirea cu privire la suma propusă pentru a facilita finanţarea destinată guvernării şi consideră că această sumă ar trebui mărită pentru a garanta eficienţa;
3. consideră că, având în vedere limitele inerente strategiilor bilaterale şi punctuale adoptate de UE în privinţa ţărilor partenere, în decursul ultimelor decenii, trebuie să se insufle, în cadrul raţionalizării acţiunii externe a UE, un nou elan parteneriatului dintre UE şi statele membre cu lumea arabă, în totalitatea sa, asigurându-se, în acelaşi timp, că sunt vizate sectoare de cooperare specifice şi acţionând de comun acord cu structurile politice existente, cum ar fi Liga Arabă, Consiliul de Cooperare al Golfului, sau chiar Uniunea Maghrebului Arab, dacă aceasta ar fi revitalizată; subliniază că angajamentul faţă de organizaţiile civile şi mişcările reformiste ar trebui să facă parte din eforturile întreprinse la nivel regional, precum şi dintr-o cooperare specifică, în special cu organizaţii politice care promovează democraţia prin non-violenţă;
4. insistă asupra faptului că fragilitatea procesului de reformă în lumea arabă provine în egală măsură din problemele şi controversele existente între unele ţări arabe; consideră că Uniunea Europeană ar trebui să facă tot posibilul pentru a facilita integrarea politică şi economică a ţărilor; observă că, pentru a exercita o influenţă reală, Uniunea Europeană nu ar trebui să dea sentimentul de superioritate sau să ofere impresia cuiva care ţine predici, ci ar trebui, mai degrabă, să transforme dialogul euro-arab într-unul dialog veritabil, care să se desfăşoare de pe poziţii egale;
5. consideră că, dacă relaţia euro-arabă trebuie să includă lupta necesară împotriva terorismului, este esenţial ca, pentru eficienţa şi consistenţa acestei relaţii, o asemenea luptă să nu umbrească sau să întârzie o serie de alte tematici de interes comun, cum ar fi, de exemplu, dezvoltarea economică şi socială, ocuparea forţei de muncă, dezvoltarea durabilă, buna administrare a afacerilor publice, fără a uita lupta împotriva corupţiei, dezvoltarea şi consolidarea unei societăţi civile puternice şi reale, promotoare a progreselor regimului democratic şi a toleranţei, lupta pentru egalitatea între femei şi bărbaţi, conservarea patrimoniului cultural mondial, dialogul intercultural, buna guvernare, mass-media gratuite şi corecte, participarea politică şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, libertatea de conştiinţă, inclusiv cea religioasă, de exprimare şi de asociere, lupta împotriva torturii şi abolirea pedepsei cu moartea, precum şi refuzul intoleranţei şi al fundamentalismului, toate acestea în scopul de a realiza o veritabilă zonă de pace şi de prosperitate împărtăşită;
6. invită ţările arabe să combată orice impunitate şi să instituie mecanisme de justiţie tranziţională pentru a asigura că se face dreptate victimelor unor încălcări grave ale drepturilor omului şi pentru a trage la răspundere responsabilii acestor crime; invită, în acelaşi spirit, ţările arabe să ratifice Statutul de la Roma de înfiinţare a Curţii Penale Internaţionale şi să semneze Convenţia internaţională privind dispariţiile forţate;
7. salută existenţa forumurilor de dialog între Uniunea Europeană şi lumea arabă, precum şi numeroasele proiecte şi iniţiative de cooperare înfiinţate prin Procesul de la Barcelona, parteneriatul strategic pentru Mediterană şi Orientul Mijlociu, precum şi colaborarea cu Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf (CCSAG);
8. subliniază rolul jucat de Adunarea Parlamentară Euro-Mediteraneană (APEM) în calitate de instanţă democratică care reuneşte parlamentari de pe ambele ţărmuri ale Mediteranei, în jurul celor trei piloni ai Procesului de la Barcelona; solicită consolidarea cooperării dintre APEM, Comisie şi Consiliul Uniunii Europene; reafirmă disponibilitatea şi dorinţa APEM, în calitate de instituţie parlamentară în cadrul Procesului de la Barcelona, de a contribui la rezolvarea conflictului arabo-israelian;
9. consideră că este necesar ca, ulterior, să se promoveze cel de-al treilea pilon al Procesului de la Barcelona, şi anume cooperarea umană şi socială, în vederea depăşirii stereotipurilor şi a neînţelegerilor care împiedică o apropiere sinceră şi profundă a popoarelor de pe cele două maluri ale Mediteranei; solicită actorilor din Parteneriatul euro-mediteranean, în special guvernelor, să susţină lucrările Fundaţiei euro-mediteraneene Anna Lindh pentru dialogul între culturi, acordându-i resursele substanţiale necesare pentru consolidarea sistemului său de reţele, care reuneşte mai mult de 1 200 de organisme şi asociaţii, care lucrează în vederea construirii unui dialog în cadrul societăţilor lor;
10. solicită Uniunii Europene şi statelor membre, precum şi comunităţii internaţionale în ansamblu să dezvolte relaţii echilibrate cu ţările din regiune; subliniază că orice sprijin unilateral şi orice condamnare mai vehementă a anumitor state în raport cu altele ar putea conduce la o polarizare care riscă să complice şi mai mult o situaţie deja foarte complexă în lumea arabă;
11. consideră că, atunci când se caută noi interlocutori în lumea arabă, trebuie să nu se ţină seama de persoanele, organizaţiile şi statele care aprobă acţiunile teroriste şi nu recunosc existenţa legală a statului Israel;
12. constată că Europa este adesea percepută ca partizană în conflictul israeliano-arab şi că orice aprofundare a relaţiei euro-arabe este tributară energiei şi talentului cu care Europa va reuşi să concilieze datoria şi responsabilitatea sa istorică pe care le are faţă de statul israelian şi faţă de poporul evreu, cu responsabilitatea sa de a juca un rol mai activ şi mai eficient, garantând mai mult dreptul internaţional şi dreptul umanitar, pentru a obţine o soluţionare durabilă a conflictului, în special înfiinţarea unui stat palestinian care să coexiste, în pace şi securitate, cu statul evreu;
13. înţelege că unul dintre punctele slabe inerente dialogului euro-arab este lipsa legitimităţii, care caracterizează câteodată interlocutorii politici arabi, chiar în cadrul propriilor lor ţări, în special din cauza slabelor performanţe democratice, economice şi sociale;
14. solicită, în consecinţă, ca Europa să acorde, de asemenea, o susţinere politică vizibilă actorilor din cadrul societăţii civile, asociaţiilor şi vieţii religioase, în special organizaţiilor politice care promovează democraţia prin non-violenţă, cu excepţia forţelor sectare, şi incluzând, dacă este necesar, laicii şi islamiştii moderaţi, pe care Europa i-a încurajat să participe la procesul democratic, împăcând astfel percepţiile culturaliste cu pragmatismul politic; consideră că succesul unui asemenea sprijin va depinde, în principal, de înţelegerea aprofundată a structurilor şi a evoluţiilor politice şi sociale, precum şi de capacitatea de a acţiona conform dinamicii politice la nivel local; consideră că relansarea dialogului intercultural trece prin afirmarea unui numitor umanist comun şi universal care transcende dogmele şi obligaţiile comunitare, conform propunerilor privind dialogul civilizaţiilor şi tuturor iniţiativelor în domeniu ale Naţiunilor Unite;
15. susţine, prin urmare, cu fermitate, că este necesar ca Uniunea Europeană să ducă un amplu dialog cultural, prin promovarea, pe lângă interlocutorii săi arabi, a valorilor de referinţă ale Uniunii (stat de drept, drepturile omului, democraţie etc.), ţinând seama de diferitele percepţii culturale şi politice;
16. constată progresele limitate realizate în materie de liberalizare a schimburilor comerciale interarabe, precum şi în consolidarea sectorului privat; solicită Comisiei şi Consiliului să-şi dubleze eforturile, pentru a încuraja dezvoltarea durabilă şi echitabilă a ţărilor arabe, care vizează diminuarea inegalităţilor, prin sprijinirea politicilor de natură structurală şi socială, care limitează efectele dăunătoare din punct de vedere social al reformelor economice; susţine integrarea economică a ţărilor arabe, în special în ceea ce priveşte pieţele esenţiale, precum piaţa energetică sau cea a telecomunicaţiilor, în scopul de a genera o dinamică de dezvoltare favorabilă altor sectoare, instituind, în acelaşi timp, politici paralele de iniţiere a reformelor însoţite de condiţii tehnice şi politice clare şi limitate; subliniază eforturile consimţite pentru a crea o zonă de liber schimb euro-mediteraneană, precum Acordul de la Agadir, care încurajează schimburile interregionale; aşteaptă cu nerăbdare încheierea acordului de liber schimb între UE şi Consiliul de Cooperare al Golfului;
17. constată că, în materie de reforme politice şi de progrese pe calea democraţiei, regiunile din lumea arabă reflectă situaţii foarte diferite şi, prin urmare, nu trebuie impus niciun model unic;
18. doreşte ca ţările arabe, care nu au făcut-o încă, să se angajeze mai mult în favoarea libertăţii cultului sau a dreptului persoanelor şi comunităţilor de a-şi profesa liber convingerile şi credinţa; în acest sens, mărturiile milioanelor de musulmani care trăiesc în Europa ar trebui să sprijine ţările arabe să pună în aplicare, în ţările lor, acest principiu constant al relaţiilor internaţionale, care este reciprocitatea;
19. subliniază că sprijinul acordat dezvoltării societăţii civile şi respectării drepturilor fundamentale, în special acelea legate de libertatea de exprimare şi de religie, nu se poate confunda nici cu alegerea regimurilor politice, nici cu procedurile de selecţie a conducătorilor; subliniază că evoluţiile din regiune trebuie monitorizate, respectându-se dorinţa popoarelor şi ţinând seama de diferenţele culturale, istorice şi politice; subliniază că dorinţele popoarelor pot fi diferite faţă de cele admise în Europa, orice încercare de a le armoniza cu acestea din urmă, prin forţă, putând, prin urmare, să se dovedească contraproductivă; subliniază, în cele din urmă, că, pentru a fi legitime, schimbările trebuie adoptate şi sprijinite de popoarele vizate;
20. solicită, în special, o conştientizare sporită a rolului femeii şi a emancipării ei în societatea civilă şi politică;
21. solicită Ligii arabe să modifice şi să clarifice anumite dispoziţii din Carta arabă a drepturilor omului, precum şi să elaboreze mecanisme care să permită controlul respectării dispoziţiilor prevăzute de Cartă, în statele semnatare;
22. reaminteşte că consolidarea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se numără printre obiectivele specifice ale politicii externe a Uniunii şi că, prin urmare, este corect şi coerent să se dorească desfăşurarea unei politici ambiţioase a drepturilor omului, bazată pe respectarea clauzei din acorduri privind drepturile omului şi democraţia şi pe un dialog politic structurat şi aprofundat în acest domeniu; reaminteşte, în acelaşi timp, că ţările arabe au ratificat Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi, prin urmare, s-au angajat să asigure respectarea acestor drepturi în ţările lor;
23. invită Comisia să favorizeze mai mult în lumea arabă respectarea principiului statului de drept, precum şi mişcarea pentru reforma în justiţie, care ar trebui să se realizeze în spiritul valorilor care decurg din sistemul universal al drepturilor omului, reformă politică care vizează legalizarea acţiunii mişcărilor de opoziţie, pe baza instituţiilor existente, fără a genera o repunere în cauză brutală, în sensul planurilor de acţiune ale politicii europene de vecinătate, precum şi al deciziilor luate în cadrul Procesului de la Barcelona; încurajează Comisia să beneficieze de toate posibilităţile oferite de Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului, pentru a susţine societatea civilă şi mişcările de reformă politică în regiune;
24. invită, în acest sens, Comisia să sprijine în mod adecvat toţi actorii implicaţi în mişcarea de reformă din lumea arabă, asociind atât actorii statali, cât şi actorii din societatea civilă, precum şi înfiinţarea de instituţii arabe comune, în special parlamentare; invită, de asemenea, Comisia să elaboreze un mecanism formal regulat de consultare şi monitorizare, cu Liga Statelor Arabe, la cel mai înalt nivel şi, prin subsidiaritate, în ansamblul sferelor de interes comun; solicită organizarea de reuniuni la nivel înalt regulate între Uniunea Europeană şi Liga Statelor Arabe, în vederea elaborării de agende şi proiecte de lucru comune;
25. constată importanţa şi încurajează rolul noilor mijloace media în difuzarea valorilor democratice în lumea arabă şi în crearea unei sfere publice panarabe, caracterizate prin dezbatere şi confruntarea de idei; subliniază, în acest sens, necesitatea de a se începe difuzarea programelor postului Euronews în limba arabă şi în farsi;
26. solicită Comisiei, Consiliului şi statelor membre să încurajeze schimburile între studenţi, profesori, cadre universitare şi cercetători din UE şi ţările arabe şi să faciliteze aceste schimburi printr-un regim de vize adaptat şi mai flexibil;
27. invită Comisia să încurajeze, prin toate mijloacele, cercetarea universitară şi ştiinţifică în lumea arabă şi să favorizeze punerea în aplicare a unei politici de publicare ambiţioase, în vederea dezvoltării publicării şi a traducerii de lucrări ştiinţifice şi literare, la preţuri accesibile pentru toate categoriile de public;
28. invită Comisia să susţină iniţiativele care vizează lupta împotriva corupţiei în lumea arabă, în special stabilirea unor principii transparente în numirea funcţionarilor naţionali;
29. consideră că, aşa cum a fost cazul recent cu Conferinţa Paris III pentru Liban, ajutorul financiar acordat de Uniunea Europeană ar putea constitui vectorul real pentru a asigura o prezenţă vizibilă a Uniunii şi a statelor membre, prin sprijinirea strategică şi condiţionată a reformelor, în lumea arabă, cu respectarea acordurilor existente şi a realităţii politice a fiecărui stat membru şi a fiecărei regiuni;
30. încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului şi Comisiei, Ligii Arabe, Consiliului de Cooperare al Golfului, precum şi guvernelor şi parlamentelor din ţările arabe.
EXPOSÉ DES MOTIFS
Le monde arabe face aux réformes, le rôle de l'Union européenne : inciter, engager, accompagner
L'intellectuel et journaliste politique libanais, Samir Kassir, a publié peu avant son malheureux assassinat en juin 2005 un opuscule stimulant, incisif et sans concession, intitulé "Considérations sur le malheur arabe". Il y a, à l'évidence, un malheur arabe. Il rejaillit sur chacun des pays membres de cette vaste communauté, il affecte aussi son organisation interne, et les relations qu'elle peut avoir avec le monde extérieur, notamment avec l'Union européenne, son plus important et plus proche partenaire et voisin.
Il convient de faire d'abord l'état des lieux en analysant la situation, aujourd'hui, du monde arabe devant la communauté internationale et l'Union européenne. Vient ensuite la question de savoir s'il existe vraiment une communauté arabe, et le cas échéant de mieux la cerner dans ses contours et dans son fonctionnement. C'est alors seulement qu'il sera pertinent d'évoquer une éventuelle stratégie d'appui européenne à l'égard du monde et des sociétés arabes.
1. Le monde arabe devant la communauté internationale et l'Union européenne
Il y a une certaine ambiguïté dans la manière dont les arabes parlent d'eux-mêmes et de leur communauté. Les références verbales à l'unité arabe sont fréquentes, mais jusqu'à nouvel ordre les états arabe demeurent, chacun pour son compte, seuls maîtres de leur diplomatie et de leur action extérieure. En effet, pour certains, la référence à l'unité arabe est d'abord un projet culturel.
Il existe cependant une présence et une influence internationales non négligeables du monde arabe. Et il est clair qu'existe maintenant une opinion publique arabe, largement animée par des médias communs. Et c'est bien à partir de cette réalité qu'il faut se poser le problème de l'appréhension du monde arabe par l'Union européenne.
1.1. La présence internationale du monde arabe
Cette présence est assurée principalement de deux manières : l'existence et l'activité de la Ligue des Etats arabes, et la tenue épisodique de réunions particulières limitées aux Etats arabes.
La Ligue des Etats arabes fut fondée en 1945 par 6 Etats que le Yémen a ensuite rejoints dans les trois mois. Ils sont 22 aujourd'hui, y compris l'Autorité Palestinienne. C'est la plus ancienne des organisations régionales nées depuis la création de l'ONU. Elle réunit une fois par an les chefs d'Etats arabes, et deux fois par an son Conseil des ministres. Les décisions se prennent à l'unanimité. Ont pris de l'importance à coté du Conseil des Chefs d'Etat, le Conseil de Défense et le Conseil Economique. Le Secrétaire général, élu pour cinq ans et dont le mandat est renouvelable, gère le fonctionnement de la Ligue et de ses commissions permanentes, et assure une diplomatie d'influence.
La Ligue des états arabes est internationalement reconnue. L'Union européenne comme ses états membres reçoivent le Secrétaire général et lui rendent visite. Il convient de noter à cet effet la visite en Février 2006 de S.E. Amr Moussa aux institutions européennes à Bruxelles, et notamment au Parlement européen. Parfois perçue comme un reliquat de la guerre froide, force est toutefois de constater que ses dirigeants actuels sont parvenus à modifier l'image de la Ligue, qui a ainsi gagné en crédibilité, voire en légitimité sur les grandes questions qui occupent et préoccupent le monde arabe, au premier rang desquels les conflits et l'instabilité au Proche-Orient.
Par ailleurs, les grands moments de la vie commune du monde arabe sont les conférences de chefs d'Etats. La Ligue les organise, elle ne les inspire pas. Ces conférences révèlent souvent les divisions extrêmement importantes qui séparent cette communauté.
Parmi les plus marquantes on peut rappeler celle de 1964 qui créa l'Organisation de Libération de la Palestine, celle de 1976 qui fait de l'OLP un membre à part entière de la Ligue, celle de 1978 qui décida l'expulsion de l'Egypte à la suite des accords de Camp David et le transfert du siège au Caire. En 1982, à Fez au Maroc, se tint le premier sommet arabe qui aborda le problème israélo-palestinien sous un angle politique et avec la perspective d'ouvrir un jour des négociations. En 1990, l'Egypte est réintégrée et le siège retourne au Caire.
A Sanaa en janvier 2004 se tient le premier sommet arabe consacré à la démocratie et aux droits de l'homme. Toujours en 2004, en mars, le Secrétariat général de la Ligue prend l'initiative de publier un document dit : "Les causes de la réforme arabe, les visions et l'exécution". Il est à relever que le pacte de défense collective, inclus dans les règles de la Ligue, n'a jamais été appliqué, ni pendant l'affaire de Suez ni pendant aucune des guerres israélo-arabes.
En revanche, non seulement l'existence d'une Charte arabe des droits de l'homme, adoptée en 1994, ne saurait être négligée, mais son importante réactualisation au cours de l'année 2003 a été un événement significatif en même temps qu'un appui réel aux forces démocratiques dans les différents pays.
Enfin, si les pays arabes cherchent à faire converger leurs votes à l'ONU, ils sont fort loin d'y arriver toujours.
1.2. L'Union européenne et le monde arabe
Dans les discours des responsables de l'Union européenne, les références au "monde arabe" sont fréquentes. Il n'est en revanche pas surprenant que des expressions comme la "nation arabe" ou l'unité arabe ne soient jamais employées.
Dans les faits, nous entretenons des relations purement protocolaires et fort distantes avec la Ligue des Etats arabes et avec son Secrétaire général, mais sans qu'il ne s'en soit jamais suivi la moindre traduction concrète.
Il en résulte que la politique pratique de l'UE se fait par relation directe avec chacun des états arabes. Le monde arabe est pour nous complètement éclaté. Nous connaissons le Maghreb, mais la totale évanescence de "l'Union du Maghreb arabe" a laissé dans ce domaine une complète prédominance aux relations bilatérales. Et nous traitons de manière distincte l'Irak, la Syrie, le Liban, et la péninsule arabique.
On observe toutefois, de la part de l'UE, une volonté constante et accrue -c'est du moins ce qui est reflété dans les documents de stratégie successifs de ces dernières années-, d'encourager les processus d'intégration régionale et sous-régionale au sein du monde arabe. C'est le cas au sein des mécanismes du processus de Barcelone, où par l'intermédiaire du programme MEDA et désormais au travers du nouvel instrument financier de la politique de voisinage, l'UE s'efforce de favoriser, avec un succès pour l'heure limité il est vrai, les projets transversaux et transnationaux Sud-Sud. Il en est de même en ce qui concerne l'approfondissement des relations, notamment économiques, de l'UE avec le Conseil de coopération du Golfe.
Le principal problème réside toutefois dans l'approche culturaliste et souvent ethnocentrique avec laquelle l'UE tente de promouvoir les incitations au changement. Les objectifs sous-jacents à une telle démarche sont des plus louables et généralement irrécusables: développement de la démocratie et de la bonne gestion des affaires publiques, promotion et respect des droits de l'homme et des libertés fondamentales, stabilité politique nationale et régionale visant à une coopération fructueuse, au développement économique maîtrisé et à une prospérité partagée. Attention toutefois à ne pas transformer les conditions techniques et politiques, légitimes en soi et qui accompagnent les politiques d'incitation aux réformes, en conditionnalités aveugles touchant aux mécanismes du pouvoir et faisant fi de cultures et de légitimités différentes des nôtres, et qui ainsi sur le long terme se révèlent contre-performantes.
2. Existe-t-il une véritable communauté arabe?
2.1. Histoire, tentatives de réforme et enracinement des autonomies nationales
Selon Samir Kassir, l'histoire arabe se lit comme une accumulation de diversités culturelles. Il en résulte que cet héritage fournit parfois aujourd'hui encore les référents et les légitimations pour les systèmes d'idées les plus contraires. On sait à quel point le monde arabe se caractérise par la fragmentation, toujours récurrente malgré les velléités et tentatives, utopiques ou réalistes, d'unité totale ou partielle, et ce dans l'histoire la plus récente: unité syro-égyptienne, UMA, commission sur l'unité économique arabe de 1957, ambitions du parti Baas, rêves de la Libye. Longtemps le nationalisme a eu le vent en poupe comme seul et véritable flambeau de tout projet réformateur, au détriment de la relation interarabe ou de l'arabisme, perçus davantage comme un frein.
Il semblerait toutefois que bien que déclinée dans des réalités diverses, une certaine arabité, comprise en tant que ciment identitaire et régie par des paramètres propres, apparaisse comme une caractéristique commune aux peuples et aux populations arabes de l'ensemble de la zone géographique qui s'étend du Maghreb à l'Irak. Généralement perçue comme une donnée avant tout culturelle, cette arabité est de plus en plus revendiquée -en tant qu'instrument politique- par des sociétés civiles émergentes, comme en témoignent par exemple la création de médias modernes qui contribuent activement à la naissance d'une sphère publique panarabe, ou encore les excellents rapports annuels du PNUD sur le Développement arabe, résultats d'un travail d'introspection scientifique critique et constructif des sociétés arabes sur elles-mêmes.
2.2. Echanges, interactions et universalisation
Longtemps limitées, voire inexistantes, les perspectives d'intégration économique au sein du monde arabe connaissent actuellement un regain de dynamisme et les premiers développements sont encourageants. C'est ainsi qu'il convient de remarquer que malgré des taux encore très bas, le commerce interarabe a doublé au cours des vingt dernières années; les exportations -en dépit de la manne pétrolière qui fausse le jeu- ont également augmenté, même si la base industrielle reste encore très peu diversifiée. On observe le passage d'une économie commerciale très verticalisée (prépondérance de l'Europe dans les échanges commerciaux) à un début de sous-régionalisation; ainsi 58% des exportations des pays du Golfe vont vers d'autres pays du golfe, et il en est de même pour 57,2% des échanges commerciaux au Maghreb.
Sur le plan culturel, les progrès sont notoires. La mondialisation et la multipolarité n'ont pas épargné le monde arabe. Les sociétés arabes font désormais entendre leur volonté d'émancipation et revendiquent un rôle politique à leur mesure. Sans pour autant nier la diversité culturelle, il est désormais certain que les droits et les valeurs d'essence humaniste et universelle sont de plus en plus communément acceptés, y compris par d'innombrables autorités musulmanes qui les ont déclaré compatibles avec l'islam.
3. Pour une stratégie européenne d'appui à l'évolution arabe
Quelques orientations principales peuvent être retenues qui font l'objet d'un exposé plus détaillé dans le projet de résolution politique en annexe.
3.1. Malgré les défaites, le XXe siècle a apporté au monde arabe nombre d'acquis grâce auxquels les sociétés arabes peuvent participer à la marche du monde. La renaissance arabe ne rime pas obligatoirement avec occidentalisation, bien plus avec l'acceptation des valeurs démocratiques comme patrimoine commun de l'humanité. C'est en cela que le dialogue culturel peut être utile et fécond.
3.2. Les réformes visent certes à l'appropriation par les sociétés arabes de leur destin, mais c'est déjà par le biais d'un processus d'appropriation que ces réformes doivent être engagées. Il ne s'agit nullement d'opérer des remises en causes fondamentales, mais bel et bien de générer des dynamiques autonomes et autochtones dans différents secteurs de la société (justice, administration, éducation, enseignement supérieur et recherche, ...), sur la base des institutions existantes, et dans le cadre de programmes de coopération tels que par exemple la politique européenne de voisinage assortie de ses plans d'action.
3.3. De part et d'autre, un effort urgent est requis pour mettre fin aux ambiguïtés qui encouragent une logique culturaliste d'affrontement et ce afin de développer des relations ordinaires entre des Etats et des sociétés civiles normales. Si d'un côté aucune concession n'est acceptable sur l'acquis international sous ses formes diverses, comme par exemple la Charte des Nations Unies ou les règles de l'OMC, il serait en revanche courageux et salutaire pour l'Europe de faire la part des choses entre ses perceptions culturelles et le pragmatisme politique. Sans renier nullement son devoir et sa responsabilité historiques à l'égard d'Israël, il est clair que la relation euro-arabe sera d'autant plus fructueuse, crédible et légitime que l'Europe diversifiera le champ de ses interlocuteurs arabes, accordant notamment une attention et un soutien politique visible aux acteurs civils, associatifs et religieux, y inclus les islamistes non radicaux qu'elle a encouragé à participer au jeu démocratique. De même une distinction plus clairement établie entre le respect des droits de l'homme et de la liberté d'expression, principes universels intangibles, et le changement des mécanismes de dévolution du pouvoir, beaucoup plus liés à l'histoire et aux traditions locales, aiderait à l'amélioration du dialogue.
PROCEDURĂ
|
Titlu |
Reformele din lumea arabă: ce strategie trebuie să adopte Uniunea Europeană |
|||||||||||
|
Numărul procedurii |
||||||||||||
|
Comisia competentă în fond |
AFET |
|||||||||||
|
Comisia (comisiile) sesizată(e) pentru avizare |
|
|
|
|
|
|||||||
|
Avize care nu au fost emise |
|
|
|
|
|
|||||||
|
Cooperare consolidată |
|
|
|
|
|
|||||||
|
Raportor(i) |
Michel Rocard |
|
||||||||||
|
Raportor(i) substituit (substituiţi) |
|
|
||||||||||
|
Examinare în comisie |
|
30.01.07 |
22.03.07 |
|
|
|||||||
|
Data adoptării |
27.3.07 |
|||||||||||
|
Rezultatul votului final |
+: –: 0: |
60 5 6 |
||||||||||
|
Membri titulari prezenți la votul final |
Roberta Alma Anastase, Robert Atkins, Christopher Beazley, Panagiotis Beglitis, Bastiaan Belder, Vito Bonsignore, Elmar Brok, Marco Cappato, Simon Coveney, Véronique De Keyser, Giorgos Dimitrakopoulos, Hélène Flautre, Hanna Foltyn-Kubicka, Michael Gahler, Jas Gawronski, Bronisław Geremek, Maciej Marian Giertych, Ana Maria Gomes, Alfred Gomolka, Richard Howitt, Jana Hybášková, Anna Ibrisagic, Jelko Kacin, Ioannis Kasoulides, Helmut Kuhne, Vytautas Landsbergis, Willy Meyer Pleite, Eugen Mihăescu, Francisco José Millán Mon, Philippe Morillon, Pasqualina Napoletano, Baroness Nicholson of Winterbourne, Vural Öger, Ioan Mircea Paşcu, Tobias Pflüger, João de Deus Pinheiro, Bernd Posselt, Michel Rocard, Raül Romeva i Rueda, Libor Rouček, Katrin Saks, José Ignacio Salafranca Sánchez-Neyra, Jacek Saryusz-Wolski, György Schöpflin, Hannes Swoboda, István Szent-Iványi, Antonio Tajani, Charles Tannock, Inese Vaidere,Geoffrey Van Orden, Ari Vatanen, Kristian Vigenin, Josef Zieleniec |
|||||||||||
|
Membri supleanţi prezenţi la votul final |
Laima Liucija Andrikienė, Giulietto Chiesa, Konstantin Dimitrov, Alexandra Dobolyi, Árpád Duka-Zólyomi, Kinga Gál, David Hammerstein Mintz, Milan Horáček, Anneli Jäätteenmäki, Gisela Kallenbach, Tunne Kelam, Evgeni Kirilov, Jaromír Kohlíček, Miloš Koterec, Marios Matsakis, Antonyia Parvanova, Rihards Pīks, Aloyzas Sakalas |
|||||||||||
|
Membri supleanţi (articolul 178 alineatul (2)) prezenţi la votul final |
|
|||||||||||
|
Data depunerii |
3.4.2007 |
|||||||||||
|
Observaţii (date disponibile într-o singură limbă) |
... |
|||||||||||