Procedură : 2006/2207(INI)
Stadiile documentului în şedinţă
Stadii ale documentului : A6-0133/2007

Texte depuse :

A6-0133/2007

Dezbateri :

Voturi :

Explicaţii privind voturile

Texte adoptate :

P6_TA(2007)0152

RAPORT     
PDF 194kWORD 173k
10.4.2007
PE 380.685v02-00 A6-0133/2007

referitor la Cartea verde privind acţiunile în despăgubiri în cazul încălcării normelor comunitare antitrust

(2006/2207(INI))

Comisia pentru afaceri economice şi monetare

Raportor: Antolín Sánchez Presedo

Raportor pentru aviz (*):
Bert Doorn, Comisia pentru afaceri juridice

(*) Cooperare consolidată între comisii - articolul 47 din Regulamentul de procedură

PROPUNERE DE REZOLUŢIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN
 EXPLANATORY STATEMENT
 OPINION of the Committee on Legal Affairs
 PROCEDURĂ

PROPUNERE DE REZOLUŢIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN

referitoare la Cartea verde privind acţiunile în despăgubiri în cazul încălcării normelor comunitare antitrust

(2006/2207(INI))

Parlamentul European,

–       având în vedere Cartea verde privind acţiunile în despăgubiri în cazul încălcării normelor comunitare antitrust (COM(2005)0672) (Cartea verde privind acţiunile în despăgubiri),

- având în vedere raportul Comisiei privind politica de concurenţă pe anul 2004 (SEC(2005)0805),

- având în vedere rezoluţia sa din 15 noiembrie 1961(1), ca răspuns la solicitarea Consiliului de Miniştri CEE ca Parlamentul să fie consultat cu privire la propunerea de regulament iniţial de aplicare a articolelor 85 şi 86 din Tratatul CEE,

- având în vedere Comunicarea Comisiei privind cooperarea dintre autorităţile naţionale de concurenţă (ANC) şi Comisie în instrumentarea cauzelor care intră sub incidenţa articolelor 85 şi 86 din Tratatul CE(2),

- având în vedere concluziile preşedinţiei Consiliului European de la Lisabona din 23 şi 24 martie 2000, ale Consiliului European de la Gothenburg din 15 şi 16 iunie 2001, ale Consiliului European de la Laeken din 14 şi 15 decembrie 2001, ale Consiliului European de la Barcelona din 15 şi 16 martie 2002 şi Consiliilor Europene de la Bruxelles din 20 şi 21 martie 2003, 25 şi 26 martie 2004, 22 şi 23 martie 2005 şi 23 şi 24 martie 2006,

- având în vedere raportul publicat în noiembrie 2004 de Grupul la nivel înalt privind Strategia de la Lisabona, intitulat „Înfruntarea provocărilor - Strategia de la Lisabona pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă”,

- având în vedere Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat(3), Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfăşurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 şi 82 din Tratatul(4) CE şi Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi(5),

- având în vedere instrumentele internaţionale care recunosc dreptul la protecţie juridică eficientă şi, în special, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi protocoalele la acestea,

- având în vedere articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele anexate acesteia,

- având în vedere articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

- având în vedere articolul 45 din Regulamentul său de procedură,

–       având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri economice şi monetare şi avizul Comisiei pentru afaceri juridice (A6–0133/2007),

A.  întrucât politica din domeniul concurenţei a făcut de la bun început parte din proiectul de integrare europeană şi este un element cheie în cadrul procesului de construcţie a Uniunii Europene;

B.  întrucât concurenţa liberă şi loială este esenţială pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei de la Lisabona-Göteborg, pentru vitalitatea pieţei interne, excelenţa antreprenorială, interesele consumatorilor şi obiectivele Uniunii Europene, în timp ce comportamentul anticoncurenţial dăunează acestor obiective;

C.  întrucât articolele 81 şi 82 din Tratatul CE sunt dispoziţii de ordine publică care produc efecte directe şi care ar trebui să fie automat aplicate de către autorităţile competente; întrucât acestea creează drepturi între persoane pe care autorităţile judiciare ar trebui să le protejeze eficient, în conformitate cu jurisdicţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, inclusiv cu hotărârea acesteia în cauza 20/62(6) (Van Gend & Loos), remarcabilă, în special, pentru a fi fost prima dintr-o serie de cauze asemănătoare;

D.  întrucât în statele membre dreptul concurenţei este pus în aplicare, în special, prin canale de drept public şi există diferenţe şi obstacole considerabile la nivelul statelor membre care pot împiedica potenţialii reclamanţi să iniţieze acţiuni judiciare în despăgubiri;

E.  întrucât articolul 85 din Tratatul CE solicită Comisiei să garanteze aplicarea principiilor prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat privind dreptul concurenţei, întrucât tratatul prevede alte temeiuri juridice care pot contribui la aplicarea eficientă a acestor principii, cum ar fi articolele 65, 83, 95, 153 şi 308; şi întrucât Curtea de Justiţie consideră că, în absenţa unor norme comunitare care să reglementeze dreptul victimelor de a solicita despăgubiri în faţa tribunalelor naţionale, este de competenţa sistemului juridic din fiecare stat membru să desemneze instanţele competente şi să stabilească norme procedurale detaliate, care să se aplice în cazul acţiunilor menite să apere drepturile persoanelor, care decurg din legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste norme să nu fie mai puţin favorabile decât cele care se aplică la nivel naţional în cazul acţiunilor similare (principiul echivalenţei) şi cu condiţia ca acestea să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea practică a drepturilor conferite de legislaţia comunitară (principiul eficienţei),

F.  întrucât în instanţele din statele membre acţiunile individuale sunt utilizate rar şi doar în mod excepţional, astfel cum se menţionează în Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind modernizarea politicii de concurenţă în punerea în aplicare a normelor de concurenţă, indică necesitatea adoptării unor măsuri care să faciliteze introducerea de acţiuni în despăgubiri; întrucât asemenea măsuri ar trebui să sporească conformitatea cu legislaţia CE în domeniul concurenţei, ţinând seama de diferitele norme procedurale şi mijloace probatorii din statele membre; întrucât aceasta nu trebuie sa conducă la o situaţie în care întreprinderile implicate în activităţi economice legale riscă să fie nevoite să plătească daune nejustificate, sau să îşi schimbe comportamentul economic pentru a evita procese costisitoare;

G.  întrucât consumatorii şi întreprinderile care au suferit un prejudiciu în urma încălcării normelor comunitare antitrust ar trebui să aibă dreptul la despăgubiri,

H.  întrucât evoluţiile normelor de drept civil european, în special în ceea ce priveşte accesul la justiţie, nu au ţinut pasul cu evoluţiile recente ale dreptului concurenţei pe piaţa internă comunitară;

I.  întrucât în Cauza C-453/99(7), Curtea de Justiţie a hotărât că, pentru a garanta faptul că articolul 81 din Tratatul CE este aplicat în întregime, persoanele şi întreprinderile pot pretinde despăgubiri pentru prejudiciul adus în urma unui contract sau a unui comportament care restrânge sau denaturează concurenţa;

J.  întrucât mecanismele de recurs existente în cazul încălcării legislaţiei antitrust la nivel european nu garantează aplicarea completă a articolului 81 din Tratatul CE, în special în ceea ce priveşte victimele;

K.  întrucât multe state membre caută modalităţi pentru o mai bună protejare a consumatorilor prin autorizarea acţiunilor colective şi întrucât existenţa unor acţiuni diferite în acest sens pot duce la distorsionarea concurenţei pe piaţa internă;

L.  întrucât orice propunere din partea Comisiei, în domenii care nu ţin de competenţa sa exclusivă, trebuie, în conformitate cu Tratatul CE, să respecte principiul subsidiarităţii şi cel al proporţionalităţii;

1.  atrage atenţia asupra faptului că normele comunitare în domeniul concurenţei nu ar mai avea un efect de descurajare şi eficienţa lor a fi compromisă dacă o persoană care ar acţiona ilegal ar putea beneficia de avantaje pe piaţă datorită activităţilor sale ilegale sau de imunitate pentru acestea, datorită obstacolelor în calea cererilor de despăgubire; consideră că ar trebui facilitată introducerea de acţiuni în justiţie de către reprezentanţii interesului public şi de către victime;

2.  consideră că cetăţenii sau întreprinderile care au suferit prejudicii în urma încălcării dreptului concurenţei ar trebui să aibă posibilitatea de a cere despăgubiri pentru pierderile lor; consideră, de asemenea, că acest tip de încălcări trebuie să fie constatate oficial prin procedurile aplicabile, cu condiţia ca interesele personale ale victimelor să fie direct afectate;

3.  salută faptul că Curtea de Justiţie a recunoscut dreptul victimelor care au suferit pierderi ca urmare a comportamentului anticoncurenţial, de a introduce acţiuni juridice „stand alone” sau „follow on” în vederea despăgubirii; salută, prin urmare, Cartea verde privind acţiunile în despăgubiri, precum şi lucrările preliminare legate de aceasta;

4.  solicită ca, în vederea promovării concurenţei şi nu a litigiului, să se promoveze înţelegerile extrajudiciare rapide şi pe cale amicală şi facilitarea acordurilor în cazul cererilor de despăgubire generate de comportamentul anticoncurenţial şi subliniază că, în cazul în care partea care se presupune că a încălcat normele privind concurenţa susţine şi dovedeşte că s-au acordat despăgubiri pentru daunele cauzate înainte de încheierea procedurilor, aceasta să fie considerată ca circumstanţă atenuantă în stabilirea sumei daunelor-interese ce trebuie acordate; salută, de asemenea, faptul că autorităţile responsabile în materie de concurenţă în Uniunea Europeană pot avea, într-o anumită măsură, un rol instituţional de arbitraj prin gestionarea procedurilor de arbitraj, inclusiv prin desemnarea de arbitri la cererea părţilor;

5.  consideră, prin urmare, că sistemele juridice din statele membre ar trebui să prevadă proceduri civile eficiente, care să permită solicitarea de despăgubiri în cazul prejudiciilor cauzate de încălcarea legislaţiei antitrust;

6.  consideră că introducerea de acţiuni juridice ar trebui să fie complementară şi compatibilă cu acţiunea de control public, care, la rândul său, ar putea deveni strategică şi mai selectivă, concentrându-se asupra celor mai importante chestiuni şi cauze; consideră, cu toate acestea, că asemenea acţiuni nu ar trebui să constituie o justificare pentru a aloca resurse insuficiente autorităţilor de concurenţă;

7.  solicită ca articolele 81 şi 82 din tratat să fie aplicate în mod uniform, indiferent de natura administrativă sau judiciară a autorităţii care a adoptat decizia; consideră că deciziile adoptate de autorităţile judiciare ar trebui să fie conforme cu şi să reflecte principiile comune de siguranţă şi eficienţă care evită denaturările şi neconcordanţele din cadrul Uniunii; consideră că obiectivul ar trebui să fie acela de a se ajunge la proceduri şi la o situaţie în care o hotărâre anterioară definitivă emisă de o autoritate de concurenţă sau de o autoritate judiciară este obligatorie în toate statele membre, în măsura în care părţile şi circumstanţele cauzei sunt aceleaşi;

8.  subliniază că formarea autorităţilor judiciare în domeniul dreptului concurenţei este esenţială pentru a asigura calitatea hotărârilor lor, precum şi importanţa gestionării procedurilor de către organisme specializate sau de înaltă calificare;

9.  susţine că, pentru a proteja concurenţa şi drepturile victimelor, toate autorităţile judiciare care pun în aplicare dispoziţiile dreptului comunitar în domeniul concurenţei ar trebui să poată adopta măsuri provizorii, să dispună măsuri de anchetă şi să se folosească, atunci când este necesar, de competenţele lor de anchetă;

10.  subliniază că, în scopul stabilirii faptelor relevante în aplicarea articolelor 81 şi 82 din tratat, instanţele naţionale ar trebui să beneficieze de competenţe de executare comparabile cu cele conferite autorităţilor de concurenţă comunitare, şi că, pentru a asigura conformitatea, este necesară consolidarea cooperării dintre autorităţile de concurenţă naţionale şi instanţele naţionale şi în cadrul instanţelor naţionale;

11.  îndeamnă statele membre să accepte faptul că constatarea definitivă a infracţiunii de către o autoritate naţională de concurenţă, care a fost, dacă este cazul, confirmată prin recurs, constituie, în mod automat, dovada suficientă prima facie de vinovăţie în cadrul acţiunilor civile de aceeaşi natură, cu condiţia ca pârâtul să fi avut posibilitatea de a se apăra în cadrul procedurii administrative;

12.  consideră, de asemenea, că nu este necesar să se discute şi să se prescrie la nivel comunitar necesitatea de a numi experţi;

13.  consideră că regulamentul propus privind legislaţia aplicabilă obligaţiilor necontractuale („Roma II”) ar trebui să ofere o soluţie satisfăcătoare, cu excepţia cazului în care comportamentul anticoncurenţial afectează concurenţa în mai multe state membre şi că ar trebui, prin urmare, prevăzută o regulă specială privind asemenea cazuri;

14.  îndeamnă instanţele naţionale să coopereze pentru a proteja informaţiile confidenţiale şi pentru a asigura eficienţa programelor de clemenţă; consideră că în eventualitatea unui conflict privind accesul şi prelucrarea acestui tip de informaţii, aflate la dispoziţia membrilor Reţelei Europene de Concurenţă (REC), acesta trebuie soluţionat în lumina interpretării legislaţiei comunitare furnizată de Curtea de Justiţie;

15.  subliniază că daunele acordate reclamanţilor ar trebui să fie compensatorii şi ar trebui să nu depăşească prejudiciul adus (damnum emergens) şi pierderile cauzate (lucrum cessans), pentru a evita îmbogăţirea neechitabilă, iar capacitatea victimei de a micşora impactul daunei şi pierderile să poate fi luată în considerare; cu toate acestea, în cazul cartelurilor, este de părere că ar trebui să fie posibilă acordarea unei compensaţii duble faţă de cea a pierderilor, pe baze discreţionare, că primii solicitanţi care cooperează cu autorităţile de concurenţă în programe de clemenţă nu ar trebui să deţină responsabilitatea comună sau individuală, laolaltă cu ceilalţi vinovaţi şi că dobânzile ar trebui calculate de la data încălcării;

16.  consideră că orice măsură propusă trebuie să respecte întru totul ordinea publică a statelor membre, în special în ceea ce priveşte daunele punitive;

17.  subliniază că statele membre ar trebui să ia în considerare faptul că posibilitatea de a folosi o apărare de tip „passing-on” ar împiedica stabilirea exactă a daunelor produse şi a legăturii de cauzalitate;

18.  este de acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie conform căreia toate victimele trebuie să aibă posibilitatea de a introduce acţiuni în justiţie; împărtăşeşte opinia că statele membre care oferă posibilitatea introducerii de acţiuni pentru daune indirecte ar trebui să acorde pârâţilor posibilitatea de a susţine că toate sau o parte a câştigurilor realizate ca urmare a încălcării comise au fost transferate către părţi terţe (apărarea „passing-on”), pentru a evita posibilitatea îmbogăţirii neechitabile; remarcă faptul că este prin urmare esenţial să existe un mecanism de gestionare a reclamaţiilor minore multiple;

19.  consideră că, din motive de economie, rapiditate şi coerenţă, victimele ar trebui să poată introduce acţiuni comune, direct sau prin organizaţii cu acest obiect de activitate, stabilit prin statut;

20.  remarcă faptul că, în cadrul procedurilor juridice pentru daune rezultate din practici anticoncurenţiale, între reclamant şi pârât va exista în multe cazuri o asimetrie în ceea ce priveşte resursele şi că, în asemenea cazuri, reclamanţii ar trebui să nu fie descurajaţi să înainteze acţiuni în despăgubiri fondate, de teama unor costuri juridice excesive, inclusiv a cheltuielilor către pârât, în cazul în care nu au câştig de cauză; sugerează, prin urmare, că autorităţile judiciare ar trebui să fie capabile să ţină cont de situaţia economică diferită a părţilor şi, acolo unde este cazul, să controleze acest aspect la iniţierea procedurilor; consideră că nivelul costurilor ar trebui să se bazeze pe criterii rezonabile şi obiective, care să ţină seama de natura procesului şi ar trebui să includă costurile generate de procedurile juridice;

21.  recomandă ca, în programele de ajutoare publice care se pot adopta în mod justificat pentru a facilita introducerea de acţiuni individuale în justiţie pentru despăgubirea daunelor produse de comportamentul anticoncurenţial, să se stabilească condiţii clare în ceea ce priveşte supravegherea procedurilor şi rambursarea acestor ajutoare, în special atunci când cauza este încheiată, iar vinovatul este obligat să plătească daune;

22.  consideră că termenele impuse la nivel naţional pentru acţiuni de încălcare a normelor comunitare în domeniul concurenţei ar trebui să permită introducerea de acţiuni juridice în termen de un an de la o decizie a Comisiei sau a unei autorităţi naţionale de concurenţă cu privire la încălcarea acelor norme (sau, în cazul unui recurs, în termen de un an de la încheierea recursului); consideră că, în cazul în care nu există o asemenea decizie, ar trebui să fie posibilă introducerea de acţiuni în despăgubiri pentru încălcarea articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE, a normelor comunitare în domeniul concurenţei, oricând pe parcursul perioadei în care Comisia are dreptul să decidă impunerea unei amenzi pentru acele încălcări; consideră că, termenul ar trebui prelungit cu durata oricăror discuţii formale şi medieri între părţi;

23.  sugerează că termenul impus pentru dreptul de a solicita despăgubiri în caz de încălcare a legislaţiei antitrust ar trebui suspendat din momentul în care Comisia sau autoritatea naţională de concurenţă din unul sau mai multe state membre deschide o anchetă cu privire la această încălcare;

24.  subliniază că introducerea de acţiuni în despăgubiri individuale nu aduce atingere competenţelor de executare sau responsabilităţilor Comisiei, conferite prin tratat, în domeniul dreptului concurenţei;

25.  îndeamnă Comisia să adopte, cât mai curând posibil, orientări privind asigurarea de asistenţă părţilor la determinarea daunelor suferite şi stabilirea legăturii cauzale; solicită, de asemenea, să se acorde prioritate elaborării unei comunicări privind introducerea de acţiuni în justiţie independente, care să includă recomandări pentru introducerea reclamaţiilor precum şi exemple pentru cele mai frecvente cauze;

26.  solicită Comisiei să pregătească o carte albă cu propuneri amănunţite privind facilitarea introducerii de acţiuni în despăgubiri individuale „stand alone” şi „follow on” pentru încălcarea normelor comunitare în domeniul concurenţei, care să abordeze, de o manieră cuprinzătoare, problemele ridicate în prezenta rezoluţie şi să propună, dacă este cazul, un cadru juridic adecvat; invită, de asemenea, Comisia să includă propuneri de consolidare a cooperării între toate autorităţile responsabile pentru aplicarea normelor comunitare antitrust;

27.  consideră că orice iniţiativă a Comisiei privind dreptul victimelor de a solicita despăgubiri pe lângă instanţele naţionale trebuie să fie însoţită de un studiu de impact care să evalueze temeiul juridic al iniţiativei şi conformitatea acesteia cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, şi care să reflecte echilibrele delicate care decurg din dezvoltarea pe parcursul mai multor secole a diferitelor sisteme juridice din cadrul Uniunii Europene;

28.  invită Comisia să coopereze îndeaproape cu autorităţile naţionale competente din statele membre în vederea diminuării tuturor obstacolelor transfrontaliere care împiedică cetăţenii europeni şi întreprinderile să iniţieze acţiuni transfrontaliere pentru solicitarea de despăgubiri, în caz de încălcare a normelor comunitare antitrust în statele membre; consideră că, dacă este necesar, Comisia ar trebui să iniţieze acţiuni în justiţie pentru a elimina aceste obstacole;

29.  îndeamnă acele state membre în care cetăţenii şi întreprinderile nu au încă dreptul efectiv de a solicita despăgubiri, să îşi adapteze codul de procedură civilă în consecinţă;

30.  subliniază că Parlamentul ar trebui să deţină rolul de co-legislator în domeniul dreptului concurenţei şi că ar trebui să fie informat în mod regulat cu privire la introducerea de acţiuni juridice individuale;

31.  încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului, Comisiei, guvernelor şi parlamentelor statelor membre şi partenerilor sociali.

(1)

JO 61, 15.11.1961, p. 1409

(2)

JO C 313, 15.10.1997, p. 3.

(3)

JO L 68, 6.3.2004, p. 1.

(4)

JO L 123, 27.4.2004, p. 18

(5)

JO L 24, 29.1.2004, p. 1.

(6)

             NV Algemene Transport-en Expeditie Onderneming van Gend en Loos v Netherlands Inland Revenue Administration [1963] ECR-1.

(7)

             Courage Ltd v Crehan [2001] ECR I-6297.


EXPLANATORY STATEMENT

1.        Competition in the Community: 50 years of experience

Competition policy is an inherent part of the EU. Ever since the Treaty of Rome, it has played a crucial part in enabling the existence of an open and dynamic market that generates entrepreneurial excellence and benefits for the end consumer.

Competition has increased in importance and specific value. It is as an integral part of European economic logic, and competition measures are an essential means of carrying out the tasks entrusted to the Community. Competition policy is essential to the smooth operation of the internal market, ensuring that economic activity produces optimum results and delivering on the Lisbon Strategy for growth and lasting employment. It is vital to tackling the challenges of globalisation and meeting the European Union's objectives.

2.        The costs of infringement

Infringements generate micro-economic and macro-economic costs. Infringers seek to unbalance relations with other market players (competitors, providers, customers and consumers) and secure an advantage at their expense. By acting in a proscribed manner they occasion exorbitant economic costs to them.

In a wider perspective, they prevent the results of competition from being achieved: better allocation of resources, greater economic efficiency, increased innovation and lower prices.

An effective competition policy must avoid the economic costs and loss of confidence generated by infringements. Passivity is complicity. It is crucial to efficient competition that the infringer does not secure advantages on the market and that he suffers serious consequences for his conduct and, in the final analysis, is made fully liable.

3.        The private pillar of Community competition

Competition rules generate specific administrative relations as regards market discipline, and regulate private relations. The private dimension of Articles 81 and 82 of the Treaty can be seen in Article 81(2), which states that any prohibited action shall automatically be void. The judgments in Geus v Bosch (case 13/61) and Van Gend & Loos (case 26/62) recognised that the provisions of the Treaty impose obligations on the public and also create rights in their favour on which they can rely in law.

The leading role in the tackling of anti-competitive behaviour has come to be filled by public proceedings. Initial centralisation of the application of Article 81(3) by the Commission through a system of notification and authorisation, which proved decisive for the introduction of Community competition policy, placed the emphasis on public initiative. The extension of the Commission's role, with the adoption, from the 1980s onwards, of block exemption rules for some classes of agreement, may have speeded up the system but did not change its administrative leanings. Its weakness stemmed from success: the demand for more and better competition was incompatible with the economic inefficiency and judicial inadequacy of the system. It was therefore done away with under Regulation 1/2003, which broke the Commission's monopoly and established a more complex and open system, applicable in a decentralised manner by the competition authorities and by the national judicial authorities.

A milestone in the modernisation process came with the judgment of the Court of Justice of the European Communities in the case Courage v Crehan of 20 September 2001 which, in tying in with basic jurisprudence, expressly recognised that Article 81 could be relied on in law and, moreover, indicated that its full effectiveness would be restricted if the victim of anti-competitive behaviour were not able to claim damages for losses. The judgment in the Manfredi case of 13 July 2006 also pointed out that 'actions for damages before the national courts can make a significant contribution to the maintenance of effective competition in the Community'.

4.        Complementary nature of public and private legal actions

Public actions and private actions form two pillars in the application of Community competition rules. Competition policy must safeguard market discipline, as a social principle, and the interests of the players on that market, be they undertakings or consumers.

In an advanced system, public action against the impunity of infringer undertakings should be backed with private action against their immunity and indemnity vis-à-vis private individuals. The imposition of fines by the public authorities is a limited response and it would be unacceptable for them also to address private claims as this would overburden them, resulting in inefficiency, and would be alien to European legal culture.

In the European model, private legal actions are a complement to public actions, rather than a substitute for them. The opening-up of the European system to private actions, rather than a change in that model, is an evolution from its original form.

The consistency of the system must be ensured in accordance with the right to conduct a business and the subjective rights of private individuals. Articulation of the two pillars calls for the coordination of activities under them, facilitation of the following-up with private actions of infringement decisions adopted by the competition authorities, and recognition of the binding nature of prior final rulings adopted by the competent authorities.

The decentralisation of public legal action and the development of private actions will enable a more strategic and selective focus to be adopted for public actions, centring these on major questions and priority issues.

5.        Promoting competition rather than litigation

Private legal actions are an instrument of competition policy and not an end in themselves. Recognising their role does not necessarily entail implementation can act as a powerful incentive to avoiding them. In any event, the bringing of private actions is in reality a means of remedying the economic imbalances arising from infringement.

Appropriate regulation of private actions will also reduce the number of lawsuits by removing the uncertainties which help to encourage them. In the final analysis, it will enable the judicial authorities to implement Community rules more effectively when litigation is inevitable.

Litigation should not be encouraged artificially or with rules detrimental to fair and equitable process, with equality of arms for both parties. The aim is not activism but the rational use of legal action.

Self-settlement, out-of-court settlements and plea agreements should be promoted in actions for damages. It should be possible for their remedying to be justified and taken into account when it comes to deciding on what fine to set.

6.        Differences with the North American model

While competition legislation in the United States is implemented in 90% of cases via private damages actions, these are very rarely brought in the European Union. Practices differ, but a comparison of the qualitative aspects is still more relevant.

Private actions can reflect very different approaches and models, and it would be a gross mistake to identify private actions with the North American model. In the United States, the judicial authorities that rule on private claims impose punitive damage payments of three times the damage occasioned. In the European Union, the competition authorities have the monopoly on imposing fines, and the European model of private actions is a complement rather than an alternative to public legal action.

The North American model is based on a set of elements (judicial bodies consisting of non-professionals, 'class actions', strict requirements on the disclosure of documents, punitive damage payments of three times the damage occasioned, risk-free litigation owing to the lawyer's fees being pegged to the outcome and payment by each party of the costs of litigation, etc.). No formula of this type exists in European legal practice.

The European model cannot be compared to the North American one simply on the basis of some of these elements. This report proposes a clearly differential approach, in line with the experience acquired by the Community and the Member States.

7.        Need for a common focus in the European Union

Articles 81 and 82 of the Treaty should be implemented uniformly regardless of the administrative or judicial nature of the authority giving the ruling. Decisions should be consistent and reflect common principles of security and effectiveness that avoid distortions and a lack of cohesion within the Union. The Commission's Green Paper raises several interesting points on the way these should be addressed in the future.

Private actions can be follow-up actions (after adoption of a decision by the competition authorities establishing that a breach has been committed) or autonomous ones (where no breach has been established and the judicial authority must deliver a ruling as a precondition for liability for damages). In the interests of the consistency of the system, undifferentiated decisions on whether a breach has been committed must be reached through common rules and equivalent powers to enable:

-          adoption of provisional measures, measures of enquiry and anticipatory measures;

-          establishment of the facts and establishment and assessment of the burden of proof;

-          protection of confidential information and the effectiveness of leniency programmes;

-          reinforced cooperation between authorities, making for a more reliable and effective      system.

There is also a need for more specific bases, in order for the judicial authorities to rule on claims for compensation in a uniform manner.

8.        'Regulation versus litigation'

The Court of Justice of the Communities has pointed to the supplementary nature of its case law ('in the absence of Community rules governing the matter'), in establishing that actions for damages before the national authorities should be settled in accordance with the principles of effectiveness and equivalence. The internal principle of equivalence is valid in the resolution of domestic and problematic actions, and also in hearings between parties, with that of effectiveness, when it takes precedence, but would it not be reasonable to avoid 25 or more different scenarios?

An increase in litigiousness and judicial complexity is detrimental to claimants and to the effectiveness of the system. The area requires a Community regulatory framework which affords greater security and efficacy.

The task of the judicial authorities in the field of Community competition law is not to write the law but to render it effective by settling concrete cases through 'inter partes' debates. It is up to the regulator to select alternatives in fundamental issues and to lay down provisions, via public and open debate in the European Union, thereby bestowing greater legitimacy and taking to account the general interest.

9.        The special role of the European Commission

The bringing of private actions does not alter the powers or responsibilities conferred on the Commission under the Treaty. Its functions as regards ensuring the application of the principles set out in Articles 81 and 82 of the Treaty are of major importance.

Moving from stunted private actions to a balanced system, with two complementary pillars, calls for political will and intellectual leadership. The Commission must address this challenge in the form of a reference work on the application of competition law, and adopt measures to ensure its success. As basic tasks it must update the regulations, set out guidelines that enable their development, publish general policy documents to increase understanding of them and spur cooperation between the competent authorities.

10.      Strengthening of the European Parliament's role in competition policy

As a representative institution, Parliament must lend competition policy the democratic legitimacy it needs. Parliament must play a more leading and more active role if a culture of competition is to be extended throughout society.

Competition in the Community is no longer a budding administrative discipline but a consolidated policy of enormous significance for undertakings and the public, and one fundamental to European integration. If it is to be made fully democratic, Parliament's role must be strengthened, its powers of recommendation and monitoring increased and its co‑legislative status recognised.


OPINION of the Committee on Legal Affairs (27.2.2007)

for the Committee on Economic and Monetary Affairs

on the Green Paper: Damages actions for breach of the EC antitrust rules

(2006/2207(INI))

Draftsman (*): Bert Doorn

(*)      Enhanced cooperation between committees – Rule 47
of the Rules of Procedure

SUGGESTIONS

The Committee on Legal Affairs calls on the Committee on Economic and Monetary Affairs, as the committee responsible, to incorporate the following suggestions in its motion for a resolution:

A.  whereas consumers and businesses who have suffered damage as a result of breach of antitrust rules have a right to compensation,

B.   whereas in the Member States, competition law is chiefly enforced through public-law channels and considerable differences and obstacles exist at Member State level which may prevent potential claimants from pursuing actions for compensation,

C.  whereas Article 85 of the EC Treaty requires the Commission to ensure application of the principles laid down in Articles 81 and 82 of the Treaty concerning competition law; whereas the Treaty provides for other legal bases that can contribute to the effectiveness of those principles, such as Article 65, which enables the European Union to eliminate obstacles to the good functioning of proceedings in civil matters having cross-border implications; and whereas as the Court of Justice considers that, in the absence of Community rules governing the right of victims to claim damages before the national courts, it is for the domestic legal system of each Member State to designate the courts and tribunals having jurisdiction and to lay down the detailed procedural rules governing actions for safeguarding rights which individuals derive directly from Community law, provided that such rules are not less favourable than those governing similar domestic actions (principle of equivalence), and provided that they do not render practically impossible or excessively difficult the exercise of rights conferred by Community law (principle of effectiveness),

D.  whereas developments in EU civil justice, in particular access to justice, have not kept pace with recent developments in EU competition law in the internal market,

E.   whereas any proposal by the Commission in areas for which the Commission does not have exclusive competence must – pursuant to the EC Treaty – comply with the subsidiarity principle and meet proportionality criteria,

F.   whereas in Case C-453/99 Courage v Crehan(1) the Court of Justice ruled that, in order to ensure that Article 81 of the EC Treaty is fully effective, individuals and companies may claim compensation for damage caused to them by a contract or by conduct which restricts or distorts the play of competition,

G.  whereas the existing redress mechanisms for breach of antitrust rules at European level do not guarantee the full effectiveness of Article 81 of the EC Treaty, in particular with regard to victims,

H.  whereas many Member States are looking at ways to better protect consumers by allowing collective actions, and whereas differing courses of action may lead to distortion of competition in the internal market,

1.   Considers that citizens or businesses suffering damage as a result of a breach of competition law should have the opportunity to claim compensation for their losses; considers furthermore that such breaches must be formally established through the applicable procedures and provided that injured parties' own interests are directly concerned;

2.   Considers, therefore, that the legal systems of the Member States should provide for effective civil law procedures whereby compensation may be claimed for damage resulting from breaches of antitrust law;

3.   Considers that any Commission initiative governing the right of victims to claim damages before the national courts must be accompanied by an impact assessment that evaluates the legal basis of the initiative and its compliance with the principles of subsidiarity and proportionality, and must reflect the delicate balances of centuries of development in the different legal systems across the EU;

4.   Urges those Member States in which citizens and businesses do not yet have such an effective right to claim compensation to adapt their civil procedural law;

5.   Urges Member States to accept that a prior finding of infringement arrived at by the competition authority, once final and confirmed on a possible appeal, automatically constitutes prima facie proof of fault in civil proceedings involving the same issues, provided that the defendant had an adequate opportunity to defend itself in the administrative proceedings;

6.   Also underlines that Member States should consider that the possibility to assert a passing-on defence is detrimental to the finding of the extent of the damage and the causal link;

7.   Calls on the Commission to work closely with the competent national authorities of the Member States in order to mitigate any cross-border obstacles that prevent EU citizens and businesses from filing cross-border damages claims in cases of breaches of EC antitrust rules in Member States; considers that, if necessary, the Commission should take legal action to remove such obstacles;

8.   Suggests that the limitation period applying to the right to claim compensation in the event of a breach of antitrust law should be suspended from the time when the Commission or competition authority in one or more Member States opens an investigation into such breach;

9.   Further considers that claims for damages resulting from a breach of antitrust laws do not require any specialised courts, unless provided for in the legal procedures of the Member States;

10. Considers that any proposed instrument must fully respect the public policy of the Member States, in particular with regard to punitive damages;

11. Considers it inappropriate to adapt at Community level the national rules concerning the disclosure of documentary evidence and the burden of proof in civil proceedings for damages under Articles 81 and 82 of the EC Treaty;

12. Further considers it unnecessary to discuss and prescribe at Community level the need for the appointment of experts, clarification of the legal requirement of causation and the possibility of bringing collective actions, since those elements may be regarded as rooted in the tradition of national legal systems;

13. Considers that, whilst the proposed Regulation on the law applicable to non-contractual obligations ('Rome II') should provide a satisfactory solution save where the anticompetitive behaviour affects competition in more than one State, consideration should be given to a special rule to be inserted into that Regulation;

14. Considers that the Commission is not entitled to decide unilaterally and in advance upon which markets to focus its antitrust public-enforcement activities, and that initiatives should be launched only if they have received political backing from the European Parliament and the Council.

PROCEDURĂ

Titlu

Carte verde: acţiunile în despăgubiri în cazul încălcării normelor comunitare antitrust

Numărul procedurii

2006/2207(INI)

Comisia competentă în fond

ECON

Aviz emis de către
  Data anunţului în plen

JURI
7.9.2006

Cooperare consolidată – data anunţului în plen

JURI

7.9.2006

Raportor pentru aviz
  Data numirii

Bert Doorn

30.5.2006

Raportorul pentru aviz substituit

 

Examinare în comisie

12.9.2006

3.10.2006

21.11.2006

27.2.2007

 

Data adoptării

27.2.2007

Rezultatul votului final

+:

–:

0:

21

0

0

Membri titulari prezenţi la votul final

Wolfgang Bulfon, Bert Doorn, Giuseppe Gargani, Lidia Joanna Geringer de Oedenberg, Klaus-Heiner Lehne, Katalin Lévai, Hans-Peter Mayer, Manuel Medina Ortega, Hartmut Nassauer, Aloyzas Sakalas, Diana Wallis, Rainer Wieland, Jaroslav Zvěřina

Membri supleanţi prezenţi la votul final

Mladen Petrov Chervenyakov, Adeline Hazan, Barbara Kudrycka, Eva Lichtenberger, Michel Rocard, József Szájer, Jacques Toubon

Membri supleanţi [articolul 178 alineatul (2)] prezenţi la votul final

Toine Manders

Observaţii (date disponibile într-o singură limbă)

...

(1)

             [2002] ECR I-6297.


PROCEDURĂ

Titlu

Cartea verde privind acţiunile în despăgubiri în cazul încălcării normelor comunitare antitrust

Numărul procedurii

2006/2207(INI)

Comisia competentă în fond
  Data anunţării în plen a autorizării

ECON
7.9.2006

Comisia (comisiile) sesizată(e) pentru avizare
  Data anunţului în plen

ITRE

7.9.2006

JURI

7.9.2006

IMCO

7.9.2006

 

 

Avize care nu au fost emise
  Data deciziei

ITRE

20.2.2006

IMCO

13.9.2006

 

 

 

Cooperare consolidată
  Data anunţului în plen

JURI

7.9.2006

 

 

 

 

Raportor(i)
  Data numirii

Antolín Sánchez Presedo

17.1.2006

 

Raportor(i) anterior(i)

 

 

Examinare în comisie

19.4.2006

21.11.2006

19.12.2006

23.1.2007

 

Data adoptării

27.3.2007

Rezultatul votului final

+

-

0

22

18

1

Membri titulari prezenţi la votul final

Zsolt László Becsey, Pervenche Berès, Sharon Bowles, Udo Bullmann, Ieke van den Burg, David Casa, Jonathan Evans, Elisa Ferreira, José Manuel García-Margallo y Marfil, Jean-Paul Gauzès, Robert Goebbels, Donata Gottardi, Karsten Friedrich Hoppenstedt, Gunnar Hökmark, Sophia in 't Veld, Othmar Karas, Piia-Noora Kauppi, Guntars Krasts, Astrid Lulling, Hans-Peter Martin, Gay Mitchell, Cristobal Montoro Romero, Joseph Muscat, Joop Post, John Purvis, Alexander Radwan, Bernhard Rapkay, Heide Rühle, Manuel Antolín Sánchez Presedo, António dos Santos, Olle Schmidt, Peter Skinner, Cristian Stănescu, Margarita Starkevičiūtė, Ivo Strejček.

Membri supleanţi prezenţi la votul final

Harald Ettl, Werner Langen, Klaus-Heiner Lehne, Thomas Mann, Gianni Pittella, Adina-Ioana Vălean.

Membri supleanţi [articolul 178 alineatul (2)] prezenţi la votul final

 

Data depunerii

10.4.2007

Observaţii
(date disponibile într-o singură limbă)

 

Aviz juridic - Politica de confidențialitate