RAPORT privind criza societăţii de asigurări „Equitable Life”

23.5.2007 - ((2006/2199)(INI))

Comisia de anchetă privind criza societăţii de asigurări „Equitable Life”
Raportoare: Diana Wallis
Prezentul proiect de raport a fost actualizat la 9.5.2007. În cadrul acestuia s-au luat în considerare probele primite până la 20.3.2007: în special, s-au analizat declaraţiile scrise până la WE 92WE-File şi WE-CONF 32 şi declaraţiile orale până la H 11, inclusiv WS 2.
Reamintim abrevierile folosite în acest raport pentru declaraţiile prezentate în faţa Comisiei:
H # = declaraţie scrisă furnizată la audierile EQUI
WS # = declaraţie orală furnizată la atelierele EQUI
WE # = declaraţie scrisă afişată pe site-ul internet EQUI (accesibil publicului)
WE-FILE # = declaraţie scrisă neafişată pe site-ul internet
WE-CONF # = declaraţie scrisă confidenţială
ES-# = studii externe
Comisia de anchetă privind criza societăţii de asigurări „Equitable Life” şi-a început activitatea la 2 februarie 2006 şi a adoptat raportul final la 8 mai 2007. S-a reunit de 17 ori, a ţinut 11 audieri publice, a organizat 2 ateliere şi a trimis 2 delegaţii oficiale la Dublin şi Londra. Coordonatorii săi s-au reunit de 12 ori.
A audiat declaraţiile orale ale 38 de martori, a analizat 92 de declaraţii publice scrise, 32 de declaraţii confidenţiale şi 33 de probe la dosar, însumând mii de pagini. De asemenea, a comandat 3 expertize externe.
Cei 22 de membri cu drepturi depline şi 15 membri supleanţi ai comisiei au fost:
McGuinness, Mairead: Preşedintă
Medina Ortega, Manuel: Vicepreşedinte
Gauzès, Jean-Paul: Vicepreşedinte
Sir Atkins, Robert: Membru coordonator
Bloom, Godfrey: Membru
Bowles, Sharon: Membru
Cashman, Michael: Membru
De Rossa, Proinsias: Membru coordonator
Doorn, Bert: Membru
Ettel, Harald: Membru
Gargani, Giuseppe: Membru
Klinz, Wolf: Membru
Meyze Pleite, Willy: Membru
Mote, Ashley: Membru coordonator
Ó Neachtain, Seán: Membru coordonator
Parish, Neil: Membru
Purvis, John: Membru
Rühle, Heide: Membru coordonator
Skinner, Peter: Membru
Van Lancker, Anne: Membru
Wallis, Diana: Membru raportor coordonator
Wieland, Rainer: Membru
Audy, Jean-Pierre: Membru supleant
Aylward, Liam: Membru supleant
Beres, Pervenche: Membru supleant
van Buitenen, Paul: Membru supleant
Bullmann, Udo: Membru supleant
van den Burg, Ieke: Membru supleant
Chichester, Giles: Membru supleant
Dobolyi, Alexandra: Membru supleant
Gutiérrez-Cortines, Cristina: Membru supleant
Hasse Ferreira, Joel: Membru supleant
Karas,, Othmar: Membru supleant
Lehne, Klaus-Heiner: Membru supleant
Mitchell,, Gay: Membru supleant
Panayotopoulos-Cassiotou, Marie: Membru supleant
Radwan, Alexander: Membru supleant
Membrii secretariatului sunt după cum urmează:
Director: Riccardo Ribera d'Alcala
Şeful Secretariatului: Miguel Tell Cremades, Secretariat Nadine Froment
Administrator: Miguel Puente Pattison, Secretariat: Silvana Casella
Administrator: Hannes Kugi, Secretariat: Sylvie Renner-Yalcin
Administrator: Claudio Quaranta, Secretariat: Saskia de Rijck
Asistent: Amelia Fernandez Navarro

        PARTEA I - INTRODUCERE

privind mandatul şi acţiunile comisiei de anchetă

INDEX   PARTEA I

I.         Rezumatul mandatului

II.       Linii de acţiune detaliate

III.      Contextul istoric

IV.      Rezumatul măsurilor întreprinse

I.         Rezumatul mandatului

La 18 ianuarie 2006, Parlamentul European a decis[1] să înfiinţeze o comisie de anchetă formată din 22 de membri pentru investigarea presupunerilor de contravenţii sau administrare defectuoasă în aplicarea legislaţiei comunitare în ceea ce priveşte criza societăţii de asigurări Equitable Life, fără a aduce atingere jurisdicţiei instanţelor naţionale sau comunitare.

Preocupările care au dus la înfiinţarea Comisiei făcuseră obiectul mai multor petiţii către Parlamentul European.[2] Aceste petiţii au stat la baza anchetei, au reprezentat punctul de plecare al acesteia şi au contribuit la stabilirea direcţiei sale. Prin urmare, a fost crucial să se confirme şi să se menţină aportul petiţionarilor şi ca aceştia să fie invitaţi la reuniunile comisiei în scopul pregătirii. Rolul central al acestor petiţii speciale reflectă, de asemenea, importanţa generală a Comisiei pentru petiţii a Parlamentului în monitorizarea aplicării legislaţiei comunitare.

Este important de reţinut faptul că domeniul de aplicare a anchetei este limitat prin mandat, în conformitate cu articolul 193 din Tratatul CE şi cu Decizia Parlamentului, Consiliului şi Comisiei privind exercitarea dreptului de anchetă al Parlamentului European.[3]

În conformitate cu mandatul, investigaţia comisiei s-a concentrat asupra a patru aspecte cheie:

1)  Investigarea de către Regatul Unit a presupunerilor de contravenţii sau administrare defectuoasă în aplicarea Directivei 92/96/CEE;

2)  Evaluarea regimului de reglementare din Regatul Unit privind Equitable Life;

3)  Statutul plângerilor şi caracterul adecvat al căilor de atac aflate la dispoziţia asiguraţilor;

4)  Evaluarea supravegherii punerii în aplicare de către Comisie.

În cele din urmă, comisiei i s-a cerut să „formuleze orice propuneri considerate necesare în această privinţă”.

În acest sens, comisia a adoptat la 23 martie 2006 un Document de lucru privind liniile de acţiune care rezultă din mandat (ref. 2006/2026(INI)). Aceste linii de acţiune sunt stabilite detaliat mai jos. S-a încercat, pe de o parte, separarea investigaţiilor la nivel de stat membru (mecanisme de transpunere/punere în aplicare, reglementare/supraveghere şi redresare) şi abordarea problemei legată de rolul Comisiei separat.

Cele patru aspecte cheie stabilite anterior au fost treptat dezvoltate prin diferite proiecte de rapoarte preliminare, începând cu prezentul proiect de raport care se concentrează asupra mandatului şi liniilor de acţiune. Pe durata prezentului proces, în cadrul unui raport intermediar privind investigaţia, prezentat Parlamentului în iulie 2006, în conformitate cu Decizia de înfiinţare a comisiei de anchetă, s-a rezumat activitatea întreprinsă la acel moment.

Este important de reţinut faptul că ancheta s-a separat de investigaţiile naţionale în curs şi anterioare prin adoptarea unei perspective europene. În acest scop, s-a efectuat o analiză comparativă, în care au fost incluse Regatul Unit, Germania, Irlanda şi cel puţin un alt stat membru cu o industrie a serviciilor financiare bine dezvoltată.

II.       Linii de acţiune detaliate

1)  Investigarea de către Regatul Unit a presupuselor contravenţii sau administrări defectuoase în aplicarea Directivei 92/96/CEE;

Una din sarcinile principale ale comisiei de anchetă a fost examinarea transpunerii corecte şi punerii în aplicare adecvate a Directivei 92/96/CEE, a treia directivă privind asigurarea de viaţă (3DAV)[4], pe plan naţional în Regatul Unit de către autorităţile sale competente. Principalele elemente ale acestei linii de acţiune sunt prezentate în partea II din prezentul raport.

În acest scop, comisia de anchetă a fost mai întâi solicitată să analizeze întreg cadrul legislativ şi de reglementare al UE pentru sectorul de asigurări şi să stabilească dispoziţiile care se aplică în cazul Equitable Life. Pe lângă examinarea situaţiei din Regatul Unit, comisia de anchetă a efectuat o analiză comparativă, identificând dispoziţiile de drept naţional destinate să pună în aplicare cerinţele directivelor şi a verificat dacă aceste cerinţe au fost transpuse integral şi la timp.

În al doilea rând, comisia de anchetă a fost solicitată să examineze dacă diferitele autorităţi britanice au aplicat directiva în conformitate cu legislaţia UE. Aceasta a încercat să clarifice responsabilităţile respective ale diverselor autorităţi financiare implicate în supravegherea Equitable Life pe durata perioadei de referinţă. S-au efectuat investigaţii detaliate pentru a se stabili persoanele, data şi modul de supraveghere a solvabilităţii Equitable Life, precum şi practicile sale de contabilitate şi acoperire şi modul în care au reacţionat autorităţile la eventualele carenţe.

În ceea ce priveşte perioada acoperită, în mandat se menţionează faptul că aceasta ar trebui să înceapă odată cu intrarea în vigoare a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă (3DAV), la 1 iulie 1994, şi ar trebui să se încheie cu evenimentele apărute la Equitable Life, adică, 1999-2001. Totuşi, în sensul anchetei, a fost necesară analizarea evenimentelor petrecute înainte de 1994, atât în ceea ce priveşte prima cât şi ce de-a doua directivă privind asigurarea de viaţă (1DAV[5] şi 2DAV[6]), precum şi întregul proces de adoptare a 3DAV dinainte de 1994.

2)  Evaluarea regimului de reglementare din Regatul Unit privind Equitable Life;

Principalele elemente ale acestei linii de acţiune sunt prezentate în partea IV din raportul final.

Deşi în această parte a mandatului este necesară o investigaţie de mare anvergură, standardele de conduită ce urmează a fi examinate sunt legate de legislaţia comunitară, deoarece, în caz contrar, comisia de anchetă şi-ar depăşi limitele stabilite în articolul 193 CE. În plus, părea oportun să se compare regimul britanic cu abordările de reglementare din Irlanda, Germania şi alte state membre ale UE. Pe scurt, comisia de anchetă a fost solicitată să compare sistemul de reglementare britanic în ceea ce priveşte SEL cu regimurile vecine într-un mediu european. Raportul Penrose[7], care se suprapune parţial prezentei investigaţii, a constituit un punct de plecare pentru ca ulterior să fie examinat într-un context european mai larg. În plus, comisia de anchetă a trebuit să ia în considerare investigaţia în curs condusă de mediatorul parlamentar şi al serviciilor de sănătate al Regatului Unit „pentru a stabili dacă regimul de reglementare naţional aplicabil a fost corect administrat”. Se aşteaptă ca raportului în cauză să fie emis la mijlocul anului 2007.

În conformitate cu Decizia de înfiinţare a Comisiei de anchetă, perioada de referinţă pentru această linie a investigaţiei datează cel puţin din anul 1989; prin urmare, este mai lungă decât perioada de la punctul 1.

3)  Statutul plângerilor şi caracterul adecvat al căilor de atac aflate la dispoziţia asiguraţilor

Principalele elemente ale acestei linii de acţiune sunt prezentate în partea IV din raportul final. În primul rând, a fost necesar să se stabilească numărul de cetăţeni europeni din afara Regatului Unit implicaţi şi să se clarifice circumstanţele în care au încheiat poliţe de asigurare cu Equitable Life (adică, la ce dată le-au încheiat, dacă le-au încheiat pe teritoriul sau în afara Regatului Unit, direct sau prin intermediari etc.).

În al doilea rând, urmau să fie colectate informaţii cu privire la amploarea pierderilor financiare contractate de asiguraţii din afara Regatului Unit şi la posibilele acţiuni pe care aceştia le-ar fi putut întreprinde pentru a obţine despăgubiri. În plus, comisia de anchetă urma să clarifice eventualele obligaţii şi constrângeri legale asupra autorităţilor statelor membre în cauză pe teritoriul cărora au fost încheiate poliţele (ex.: Irlanda sau Germania), măsurile pe care le-au luat şi amploarea posibilului control asupra situaţiei. Această linie de investigaţie este legată de principiul „autorizării oficiale unice” şi al controlului „statului membru de origine” din cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă.[8]

Comisia de anchetă a examinat ulterior sistemul căilor de atac disponibile asiguraţilor în cauză. În funcţie de rezultatele investigaţiilor comisiei de anchetă au fost posibile doua scenarii conform punctelor 1 şi 2. În cazul în care aceasta ar constata că sistemul de reglementare britanic a fost în conformitate cu legislaţia UE, comisia de anchetă ar trebui, cu toate acestea, să examineze posibilitatea ca asiguraţii să poată pretinde despăgubiri conform legislaţiei Regatului Unit, precum şi posibilităţile oferite cetăţenilor UE din alte state membre care întâlnesc dificultăţi specifice în acest sens. În cazul în care comisia de anchetă ar constata că Regatul Unit a încălcat legislaţia UE, aceasta ar putea să se concentreze, de asemenea, asupra sistemului de protecţie juridică în conformitate cu legislaţia UE. Statele membre sunt obligate să acopere pierderile şi daunele provocate persoanelor fizice prin încălcarea legislaţiei comunitare pentru care acestea pot fi trase la răspundere conform criteriilor stabilite de Curtea de Justiţie. Aceste probleme ar trebui să fie aprofundate, evaluând dacă instanţele naţionale sunt în măsură să asigure acest drept la despăgubiri sau dacă diferitele standarde de despăgubire variază de la un stat membru la altul.

4.)  Evaluarea supravegherii punerii în aplicare de către Comisie.

Principalele elemente ale acestei linii de acţiune sunt prezentate în partea III din raportul final. Comisia de anchetă a fost solicitată să examineze modul în care Comisia a supravegheat transpunerea Directivelor relevante de către Regatul Unit. În primul rând, a fost necesar să se stabilească dacă Comisia a considerat de la început că măsurile de transpunere notificate de autorităţile britanice au fost în conformitate cu legislaţia comunitară sau dacă aceasta a identificat iniţial lipsuri şi a solicitat ulterior mai multe lămuriri. În plus, a fost necesar să se constate dacă Comisia iniţiase deja o procedură privind încălcarea dreptului comunitar sau dacă investiga plângeri depuse de cetăţeni în acest sens.

Supravegherea transpunerii asigurată de Comisie trebuia să fie apreciată atât pe baza obligaţiilor sale legale în conformitate cu tratatul, cât şi în ceea ce priveşte responsabilităţile sale politice. În cazul în care comisia de anchetă ar constata că Regatul Unit nu respectă legislaţia UE, o sarcină suplimentară care i-ar reveni în conformitate cu această parte din mandat ar fi să evalueze faptul dacă situaţia ar fi putut fi evitată, în cazul în care Comisia şi-ar fi îndeplinit obligaţia de supraveghere a transpunerii.

Măsuri specifice rezultate din lista de acţiuni şi investigaţii adoptată de Comisia de anchetă în Documentul său de lucru din 23 martie 2006

1) Audierea martorilor relevanţi de către comisie:

-    Audierea petiţionarilor şi a asiguraţilor implicaţi;

-    Invitarea Lordului PENROSE şi a mediatorului parlamentar al Regatului Unit;

-    Invitarea factorilor superiori de decizie din Ministerul de Finanţe al Regatului Unit;

-    Invitarea Comisarului McCREEVY şi a Directorului General al DG MARKT;

-    Invitarea conducerii actuale a societăţii de asigurări Equitable Life;

-    Invitarea autorităţilor britanice, irlandeze şi germane de reglementare financiară;

2) Analiza pieţei din Regatul Unit:

-    Analiză contextuală globală a pieţei de asigurări de viaţă din Regatul Unit, precum şi a Equitable Life în calitate de societate (istoric, starea de fapt, perspective) şi a evenimentelor din jurul crizei societăţii de asigurări Equitable Life;

-    Analiză contextuală a cadrului legislativ şi de reglementare al UE în ceea ce priveşte Equitable Life;

-    Clarificarea puterilor relevante ale autorităţilor britanice privind supravegherea Equitable Life;

3) Analiza comparativă a pieţei:

-    Analiza Raportului Penrose, având în vedere cerinţele UE şi standardele de reglementare din alte state membre;

-    Analiză comparativă a transpunerii în Regatul Unit şi în alte state membre, privind supravegherea întreprinderilor de asigurări, prin intermediul unui „tabel de transpunere” (studiu comandat pe baza „bugetului de expertiză” al comisiei de anchetă).

-    Studiu comparativ (în raport cu studiul privind transpunerea) privind abordările de reglementare britanice şi din alte state membre ale UE.

-    Examinarea comunicării şi cooperării între organismele de reglementare din state membre diferite, în special Regatul Unit, Germania şi Irlanda;

-    Studiu comparativ privind despăgubirile disponibile în conformitate cu legislaţia Regatului Unit şi legislaţia UE pentru asiguraţii din Regatul Unit şi din alte state membre (studiu extern comandat pe baza „Bugetului de expertiză” al comisiei de anchetă).

4) Investigaţia:

-    Strângerea de informaţii privind numărul de asiguraţi implicaţi din Regatul Unit şi din state membre diferite de Regatul Unit şi amploarea daunelor suferite.

-    Stabilirea statutul plângerilor asiguraţilor;

-    Misiuni de strângere de date în Regatul Unit, Irlanda şi Germania în scopul întâlnirii cu petiţionari şi reprezentanţi ai autorităţilor financiare şi/sau audierea autorităţilor competente pentru a se stabili dacă dispoziţiile relevante au fost corect aplicate;

-    Solicitarea de informaţii şi documente de la Comisiei privind:

§ transpunerea directivelor relevante şi aplicarea acetona de către autorităţile relevante pe durata perioadei de referinţă;

§ măsurile luate de Comisie privind supravegherea punerii în aplicare;

§ supravegherea transpunerii celei de-a treia directive în Regatul Unit, inclusiv a corespondenţei relevante cu autorităţile britanice.

Rezumatul abordării propuse de raportor

în Documentul de lucru din 23 martie 2006

                                                                                                           UK (ex. Treasury, DTI)

Q: Care a fost modul de punere în aplicare? Germania

                                                                                                           Irlanda

                                                                                                  Spania / Olanda

                                             Q: Care a fost sau ar fi fost modul de reglementare?                   

                                          UK (ex. FSA, PIA, GAD)                  Germania

                                            Irlanda

                                                                                                          Spania / Olanda

                                                                                                          Alt stat?

                                                             

Q: Ce mecanisme sunt/au fost puse la dispoziţia

reclamanţilor în ţara voastră?                                                                           UK

                                                                                                          UK

                                                                                                          Germania

                                                                                                          Irlanda                       

                                                                                                          Spania / Olanda                                 Alt stat?        

Realizarea acestei cercetări va contribui ulterior la oferirea unui răspuns privind problema conexă de care este preocupată Comisia:

III.      Contextul istoric

Istoric

În anul 1762, a fost creată societatea de asigurări Equitable Life, aceasta fiind prima asociaţie de asigurare mutuală pe viaţă, şi încă mai este cea mai veche asociaţie de asigurare mutuală pe viaţă. În următorii 200 de ani, s-a dovedit a fi un furnizor de produse de pensii cu o bună reputaţie şi de încredere. Succesul său s-a datorat parţial reputaţiei sale, strategiei de a nu plăti comisioane agenţilor de asigurări sau consultanţilor independenţi şi tacticii de a păstra întotdeauna rezervele la un nivel redus şi de a returna membrilor săi mai mulţi bani decât alte societăţi. În cursul anului 1950, Equitable a început să vândă aşa-numitele poliţe RAG[9] („rata anuităţii garantate”) împreună cu celelalte produse de pensii ale sale. Acest tip de poliţe asigură investitorilor o anuitate minimă în momentul ieşirii la pensie. Se poate spune că problemele societăţii au început din acest moment: o pensie garantată pe viaţă înseamnă preconizarea duratei de viaţă a populaţiei şi a nivelului ratelor dobânzii pe cel mult 40 de ani în viitor. Equitable nu a preconizat corect creşterea speranţei de viaţă a populaţiei în ansamblu şi nici scăderea istorică a ratelor dobânzii; astfel, în momentul în care au fost introduse poliţele RAG a fost activată o bombă cu explozie întârziată, societatea ne mai deţinând suficiente rezerve pentru anuităţile garantate pe întreaga perioadă şi creându-se un deficit de active din ce în ce mai mare.

În pofida trecerii printr-o perioadă de dezvoltare rapidă în anul 1990 datorită pieţei în creştere din acel deceniu, pe măsură ce ratele dobânzilor au început să scadă a devenit din ce în ce mai greu pentru ELS să-şi onoreze poliţele. Pe întreaga durată a acestei perioade, conducerea ELS a conceput în continuare produse inovatoare care au continuat să atragă noi asiguraţi, de remarcat fiind un nou tip de fond cu profituri, unde o parte a beneficiilor sunt garantate însă majorările gratuite (terminal bonuses) depind de performanţa viitoare a pieţei. Totuşi, când expansiunea s-a oprit, firma a realizat dimensiunea deficitului de active şi a decis să plătească persoanele pensionate recent cu mai puţin decât suma garantată: în 1994, ELS şi-a anunţat planurile de a reduce valoarea majorărilor gratuite plătite la 90 000 din asiguraţii RAG, fapt imediat contestat în instanţă de către unii asiguraţi implicaţi. În acelaşi timp, activitatea cu profituri a societăţii a fost atent analizată în presă.

După o lungă bătălie în justiţie, cu apeluri ulterioare din partea ambelor părţi, în anul 2000 Camera Lorzilor din Regatul Unit (UK House of Lords) a hotărât că abordarea societăţii nu era corespunzătoare şi că aceasta trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de asiguraţii RAG. Prin urmare, situaţia deja existentă privind deficitul de active s-a înrăutăţit (1,5 miliarde £) iar societatea a hotărât să fie scoasă la vânzare. Totuşi, cumpărătorii potenţiali iniţiali s-au retras în ultimul moment. La 8 decembrie 2000, societatea şi-a închis porţile noii activităţi şi a fost numit un nou consiliu. În 2001, noul consiliu a anulat bonusurile intermediare şi a redus toate valorile poliţelor de pensii (4 miliarde £) cu 16% (14% pentru poliţele de asigurare pe viaţă). Înainte de sfârşitul anului 2001, noul consiliu a mai propus asiguraţilor o schemă de compromis pentru a schimba situaţia investiţiilor RAG şi non-RAG, schemă care a fost sancţionată de Înalta Curte de Justiţie a Regatului Unit la 8 februarie 2002.

În faţa tuturor acestor progrese, în Regatul Unit au început treptat mai multe investigaţii: în martie 2001, Comisia de Finanţe a Camerei Comunelor (House of Commons Treasury Select Committee) a publicat „Equitable Life şi industria asigurărilor de viaţă: un raport intermediar”; în august 2001, Lordul Penrose şi-a început investigaţia de mare anvergură; în septembrie 2001, a fost publicat Raportul Corley privind Equitable Life; în octombrie 2001 a fost publicat Raportul Baird privind reglementarea Equitable Life. În aprilie 2002, societatea a încercat să dea în judecată fostul său auditor, Ernst & Young, şi 15 foşti administratori însă acţiunea nu a avut până la urmă succes.

În iunie 2003, mediatorul parlamentar al Regatului Unit a emis un raport care găsea autorităţile de reglementare prudenţiale nevinovate de administrare defectuoasă. În martie 2004, a fost publicat raportul Penrose. În acesta se specifica în fond faptul că, în pofida identificării unor greşeli grave de reglementare în modul de supraveghere a firmei, cea mai parte din vină aparţinea mai curând conducerii ELS decât autorităţilor de reglementare. Mai târziu în acelaşi an, la Comisia pentru petiţii a Parlamentului European au ajuns primele petiţii cu privire la caz. Petiţionarii au argumentat faptul că autorităţile de reglementare britanice nu au supravegheat în mod corespunzător capacitatea societăţii de a-şi îndeplini cerinţele financiare de reglementare iar acţiunile şi omisiunile fostelor autorităţi de reglementare au încălcat normele din Regatul Unit şi directivele UE corespunzătoare privind asigurarea de viaţă. La 18 ianuarie 2006, Parlamentul a decis constituirea Comisiei de anchetă privind criza societăţii de asigurări Equitable Life (EQUI), a cărei adunare constituenta a avut loc la 2 februarie 2006.

Cifre şi poliţe principale

În 2001 când activitatea acesteia atingea apogeul, numărul de asiguraţi cu profituri afectaţi de poliţa redusă a fost aproape de un milion, majoritatea fiind din Regatul Unit. Dacă se include şi asiguraţii fără profituri, conform unor estimări până la 1,7 milioane de asiguraţi au fost afectaţi. În prezent, fondul cu profituri, în valoare de 10 miliarde £, mai are încă aproximativ 600 000 de membri. Se estimează că aproximativ 15 000 de poliţe fuseseră vândute în Germania, Republica Irlanda şi în alte state membre diferite de Regatul Unit până la închiderea ELS în anul 2001. În prezent, se pare că ar fi rămas 8 300 asiguraţi cu profituri în Irlanda şi aproximativ 4 000 în Germania.

Tipuri de poliţe

Înainte de a descrie tipurile de produse vândute de ELS, probabil este necesar să se clarifice pentru nespecialişti ce înseamnă o anuitate. În primul rând, produsul de asigurări este cel care asigură o serie de plăţi periodice garantate din punctul de vedere al sumei şi perioadei de plată. Dacă o persoană alege să accepte plăţi sub formă de anuităţi pe întreaga sa viaţă, aceasta va avea o sursă garantată de venit până la deces. Dacă persoana în cauză decedează înainte de vârsta medie preconizată, aceasta va primi de la asigurator mult mai puţin decât a cotizat regulat. Pe de altă parte, în cazul în care speranţa de viaţă a persoanei în cauză este depăşită, aceasta ar putea primi mult mai mult decât costul anuităţii plus câştigurile. De obicei, impozitele pe câştigurile care apar pe durata anuităţii sunt amânate (adică, nu sunt impozitate până când nu sunt achitate). În continuare sunt prezentate diferite tipuri de produse de anuităţi, cu o indicaţie privind tipurile de poliţe vândute de societate şi sumele rămase[10]:

§ Anuităţi cu primă unică: investiţia este realizată brusc

§ Anuităţi cu primă flexibilă: anuitatea este finanţată printr-o serie de plăţi

§ Anuităţi imediate: plăţile încep imediat după finanţarea anuităţii, de obicei cu primă unică

§ Anuităţi amânate: cu acest tip de anuitate, plăţile încep la mult timp după încheierea contractului de anuităţi. Plăţile programate pot fi primite, fie sub formă de sumă forfetară, fie sub formă de anuitate. Acestea pot fi finanţate cu o primă unică sau flexibilă.

§ Anuităţi fixe sau anuităţi RAG: cu un contract de anuităţi fixe, societatea de asigurări plasează fonduri în investiţii prudente cu venituri fixe, precum obligaţiuni, iar valoarea creditului este garantată. Societatea oferă asiguraţilor o rată a dobânzii garantată pe o anumită perioadă minimă. Această rată a anuităţii garantată (RAG) este modificată crescător sau descrescător la sfârşitul perioadei garantate. ELS încă mai desfăşoară activităţi privind anuităţile fixe de aproximativ 5 miliarde £.

§ Anuităţi variabile: anuitatea variabilă comportă riscuri mai mari decât anuitatea fixă RAG. Oferă cumpărătorului posibilitatea de a alege modul de alocare a sumelor sale de bani mai multor fonduri administrate diferite. Spre deosebire de anuitatea fixă, nu există garanţii ale valorii creditului sau ale dobânzii. Astfel, investiţia este realizată de beneficiarul de anuitate care suportă riscul, şi nu de societatea de asigurări. ELS a vândut un tip de anuitate variabilă denumită anuitate cu profit, o poliţă care a primit o cotă-parte din surplusul distribuit din fondul relevant prin intermediul bonusurilor. ELS a înregistrat majoritatea contractelor cu profit în anul 1990 când rentabilitatea investiţiei era mare. Problemele financiare ale societăţii şi prăbuşirea pieţei de capital din 2002-2003 au dus la o reducere considerabilă a aproximativ o treime din anuităţile cu profit. De asemenea, acest lucru s-a coroborat cu problema aşa-numitei rate a dobânzii garantate („RDG”), o sumă cu care sunt garantate beneficiile de bază pentru a se mări în fiecare an înainte de adăugarea unui bonus declarat. Se estimează că RDG se mai aplică probabil la aproximativ 75% din poliţele cu profit ale ELS. Respectivele poliţe cu RDG beneficiază de o majorare anuală garantată de 3,5%. În ansamblu, RDG a dus la blocarea ELS în obligaţiuni şi împrumuturi guvernamentale care pot genera doar un venit anual de 3,5%. Acest lucru a însemnat faptul că societatea nu a avut mult de câştigat din însănătoşirea pieţei de capital din 2003-2005. În prezent, fondul cu profituri al ELS este estimat la 10 miliarde £.

Funcţionarea unui fond cu profituri în detaliu

Fondurile sunt investite – fie în capitaluri proprii, obligaţiuni, titluri de stat şi proprietate – în funcţie de fond şi obiectivele sale de investiţie. Intenţia fondurilor cu profituri este de a oferi investitorilor relativ precauţi o imagine a pieţei de capital însă cu un risc minim. În schimbul primelor lunare, societatea promite plata unei sume forfetare la sfârşitul duratei poliţei. Primele investitorilor sunt vărsate într-un fond central împreună cu cele ale altor investitori „cu profituri”. O mare parte din valoarea finală a poliţei depinde de bonusurile plătite de firmă pe durata perioadei de investiţie şi când poliţa ajunge la maturitate. Pentru protejarea puterii fondurilor, se impun, de asemenea, penalităţi financiare persoanelor care economisesc şi doresc să-şi retragă banii mai devreme. De asemenea, fondurile cu profituri au un mecanism de siguranţă integrat cunoscut sub numele de „aplatizare”. Acest lucru înseamnă că în anii cu o creştere favorabilă a investiţiilor, societăţile ar trebui reţină profiturile şi să le utilizeze pentru a plăti bonusurile în anii cu o situaţie economică sunt mai dificilă.

IV.      Rezumatul măsurilor întreprinse

Măsuri întreprinse şi declaraţii analizate până în momentul de faţă

1. Audierea martorilor relevanţi în faţa comisiei

Pe durata şedinţelor din 23 martie 2006, 25 aprilie 2006, 29 mai 2006, 21 iunie 2006, 11 iulie 2006, 13 septembrie 2006, 4 octombrie 2006, 23 noiembrie 2006, 19 decembrie 2006, 25 ianuarie 2007 şi 1 februarie 2007, comisia de anchetă a audiat declaraţiile mai multor martori, inclusiv ale asiguraţilor Equitable Life, care adresaseră anterior petiţii Parlamentului European, ale altor asiguraţi din Regatul Unit, Irlanda şi Germania, ale reprezentanţilor guvernelor din Regatul Unit, Irlanda, Germania şi Elveţia, Comisiei Europene şi directorului actual al Equitable Life. Următorii martori au dat declaraţii orale:

Şedinţa din 23 martie 2006 (declaraţia orală H1):

-    Tom LAKE, Preşedinte al grupului de acţiune al membrilor Equitable

-    Paul BRAITHWAITE, Secretar General al grupului de acţiune al membrilor Equitable, (petiţionar)

-    Elemér TERTÁK, Comisia Europeană, Direcţia Generală Piaţă Internă şi Servicii, Director responsabil de instituţiile financiare

-    Karel VAN HULLE, Comisia Europeană, Direcţia Generală Piaţă Internă şi Servicii, Director Unitate Asigurări şi Pensii

-    Alan BEVERLY, Comisia Europeană, Direcţia Generală Piaţă Internă şi Servicii, Unitatea Asigurări şi Pensii

Şedinţa din 25 aprilie 2006 (declaraţia orală H2):

-    Michael JOSEPHS, Consilier Investor's Association

-    Beatrice KNOWD, asigurat irlandez

-    Patrick KNOWD, asigurat irlandez

-    Nicolas BELLORD, asigurat (petiţionar)

-    Paul WEIR, Preşedinte al grupului de acţiune al foştilor contribuabili

-    Charles THOMSON, Director, societatea de asigurări Equitable Life

Şedinţa din 29 mai 2006 (declaraţia orală H3):

- Peter SCAWEN, Grupul beneficiarilor de anuităţi ai păgubiţilor Equitable Life (ELTA)

- Markus J. WEYER, DAGEV (Deutsche Arbeitsgemeinschaft der Equitable Life Versicherungsnehmer), asociaţia reprezentând interesul asiguraţilor care au contractat poliţe Equitable Life în Germania

- Martin McELWEE, autor al raportului Leviathan

Şedinţa din 21 iunie 2006 (declaraţia orală H4):

- Clive MAXWELL, Director Financial Services Policy la Ministerul de Finanţe (HM Treasury)

- David STRACHAN, Director sector asigurări la Financial Services Authority (FSA)

- Christopher DAYKIN, Actuar Guvernamental, Director GAD (Government Actuary's Department)

- Mary O'DEA, Director Consumatori, Anne TROY, Director Supraveghere Asigurări, la Irish Financial Services Regulatory Authority (ISFRA) şi George TREACY, Director Coduri Protecţia Consumatorilor la Irish Financial Services Regulatory Authority (IFSRA)

- Colin SLATER, contabil şi partener Burgess Hodgson.

Şedinţa din 11 iulie 2006 (declaraţia orală H5):

- Richard LLOYD, fost reprezentant vânzări societatea de asigurări Equitable Life

- Stuart BAYLISS, Director General Annuity Direct

Şedinţa din 13 septembrie 2006 (declaraţia orala H6):

- Thomas STEFFEN, Primul Administrator autoritatea de reglementare Supraveghere Asigurări din cadrul Serviciilor Financiare Germane (BaFin) (Bundesanstalt für Finanzdiensleistungsaufsicht)

- Kurt SCHNEITER, membru în Consiliul Biroului Federal Elveţian pentru Asigurări Private

Şedinţa din 4 octombrie 2006 (declaraţia orală H7):

- Domnul BJERRE-NIELSEN, Preşedinte CEIAPO, Comitetul european al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale

- Liz KWANTES, Director Grupul de ajutor al membrilor Equitable Life

- Leslie SEYMOUR, asigurat ELS cu reşedinţa în Bruxelles

Şedinţa din 23 noiembrie 2006 (declaraţia orala H8):

- Charles THOMSON, Director, societatea de asigurări Equitable Life

- Simon BAIN, ziarist de la Glasgow Herald

- Charlie MCREEVY, Comisionar European Piaţa Internă

Şedinţa din 19 decembrie 2006 (declaraţia orala H9):

- Eric DUCOULOMBIER, reprezentant FIN-NET

Şedinţa din 25 ianuarie 2007 (declaraţia orala H10):

- Claire-Françoise DURAND, Director General Adjunct, Serviciul Juridic al Comisiei Europene

- Jacqueline MINOR, Director, Direcţia B (Dezvoltare politică orizontală), Direcţia Generală Piaţă Internă şi Servicii

- Michel AYRAL, Director, Direcţia C (Politică de reglementare), Direcţia Generală Piaţă Internă şi Servicii

- Julio GARCIA-BURGUES, Director Unitatea A.2 (Încălcări), Mediu

Şedinţa din 1 februarie 2007 (declaraţia orală H11):

Paul BRAITHWAITE, Secretar General al grupului de acţiune al membrilor Equitable, (petiţionar)

- Lord NEILL QC şi Matthew MORRISON

2. Martori invitaţi la audieri care au refuzat participarea

Guvernul şi autorităţile de reglementare britanice:

- The Rt Hon domnul Des BROWNE fost Secretar Financiar al Ministerului de Finanţe (Treasury) din Regatul Unit

- The Rt Hon domnul Ed BALLS MP*, actualul Secretar Economic Britanic al Ministerului de Finanţe din Regatul Unit (Ministerul de Finanţe: autoritate de reglementare 1998-2001)

- Domnul Callum McCARTHY*, Preşedinte Financial Services Authority (FSA) (actuala autoritate de reglementare din decembrie 2001)

- Sir Howard DAVIES, fost Preşedinte FSA

- Domnul Martin ROBERTS, fost responsabil Direcţia Asigurări din cadrul Ministerului de Comerţ şi Industrie (Department of Trade and Industry) şi mai târziu la Ministerul de Finanţe (Treasury) (DTI: autoritate de reglementare până în ianuarie 1998)

Alte autorităţi de reglementare:

- Michael MARTIN, Ministrul irlandez al Întreprinderilor, Comerţului şi Muncii (Enterprise, Trade and Employment)

Comisia Europeană:

- Frits BOLKESTEIN, fost Comisionar Piaţa Internă

Alţii:

- John McFall MP*, Preşedinte al Comisiei de Finanţe a Camerei Comunelor a Regatului Unit (UK House of Commons Treasury Committee)

- Tony Wright MP, Preşedinte al Comisiei PA a Camerei Comunelor (UK House of Commons PA committee)

- Lord Penrose

- Ann Abraham*, Mediatorul parlamentar al Regatului Unit

- Iain Ogilvie*, Director Investigaţii privind ELS ale mediatorului parlamentar al Regatului Unit

- Walter Merricks*, Mediatorul de servicii financiare (Financial Services Ombudsman - FOS)

- Stephen Hadrill, Secretar General ABI (Association of British Insurers)

- Daniel Schanté, Director General CEA (Comité européen des assureurs)

- David Forfar, fost Actuar şi Director de Finanţe al unui asigurator scoţian

- Liz Dolan, ziarist la Sunday Telegraph

- Rupert Jones, ziarist la The Guardian

- Roy Ranson şi Chris Headdon, foşti Directori Executivi ai ELS

- Matthias Niesel, fost vânzător ELAS în NRW

*: S-a întâlnit cu delegaţia EQUI la Londra la 16.10.06, a se vedea punctul 8.

3. Lista declaraţiilor scrise acceptate

WE

Primirea declaraţiilor a fost posibilă până la data de închidere 20 martie 2007. Documentele considerate oficial declaraţii scrise şi afişate pe website sunt după cum urmează:

92.  Post-scriptum la prezentarea EMAG din 1 februarie

91.  Răspunsul EMAG la documentele FOS

90.  Scrisoarea adresată de Preşedinte către FOS şi răspunsul FOS

89.  Scrisoarea adresată de mediatorul UE către Preşedinte

88.  Scrisoarea adresată de Young către Preşedinte

87.  Răspunsul FOS la raportul Neill

86.  Rezumatul executiv al raportului Lordului Neill

85.  Raportul Markus Weyer

84.  Avizul lui Josh Holmes asupra directivelor privind asigurarea de viaţă

83.  Raportul Lordului Neill

82.  Prezentarea realizată de domnul Rankin către mediatorul UE

81.  Scrisoare adresată de domnul Deppe către Preşedinte

80.  Răspunsul ISFRA

79.  Lucrarea privind deficitul de active realizată de Investors' Association

78.  Răspunsul H. Davies

77.  Răspunsul PASC

76.  Avizul Consiliului Superior din 27.7.06, Anthony Boswood QC

75.  Notele oficiale ale întâlnirii dintre GAME şi FSA din 14.12.05

74.  Schimbul de scrisori între GAME şi McGuinness

73.  Prezentarea Comisionarului McCreevy din 23.11.06

72.  Prezentarea lui Simon Bain din 23.11.06

71.  Scrisoare adresată de Hebert Smith către ELS

70.  Prezentarea domnului. Thomson din 23.11.06

69.  Alte documente ale Investor’s Association privind frauda

68.  Scrisoarea adresată de Preşedinte doamnei. Meade şi răspunsul din 7.11.06

67. Evaluarea schemei de compromis de către FSA

66. Scrisoarea FSA privind schema de compromis

65. Scrisoarea adresată de Doamna. O'Dea către Preşedinte

64. Scrisoarea adresată de reprezentantul permanent irlandez către UE

63. Cazuri irlandeze prezentate mediatorului

62. Prezentarea realizată de Doamna. Meade pentru delegaţia de la Dublin

61. Prezentarea realizată de Doamna. O'Dea pentru delegaţia de la Dublin

60. Comisia financiară: raportul Comisiei privind reglementarea europeană a serviciilor financiare

59. Declaraţie la Comisia financiară privind profesia actuarială

58.  Memorandum realizat de Cazalet Financial Consulting

57. Prezentarea realizată de domnul McFall pentru delegaţia de la Londra

56. Prezentarea realizată de domnul Merricks pentru delegaţia de la Londra

55. Protocolul Sienna

54. Anexa II la declaraţia domnului. Seymour din 4.10.06, cazul „La vie d'or”

53. Anexa I la declaraţia domnului. Seymour din 4.10.06

52. Declaraţia domnului. Seymour din 4.10.06

51. Declaraţia doamnei Kwantes din 4.10.06

50. Raportul Corley

49. Declaraţia orală a domnului. Schneiter din 13.9.1996

48. Corespondenţa între asiguraţii germani şi FSA

47. Răspunsul domnului. Thomson, Director General ELS

46. Declaraţia domnului. Stonebanks

45. Răspunsul lui Chris Headdon la invitaţia de a depune mărturie

44.  Prezentarea GAME Comisiei pentru petiţii, 13.09.05

43. Scrisoarea adresată de domnul Vinall către Preşedinte privind FSA

42. Notificare de fraudă Josephs McGuinness

41. Lucrare realizată de CE privind aspecte interne

40. A doua prezentare realizată de domnul Brian Chase Grey

39. Scrisoarea Comisiei Europene 6.6.6

38. Declaraţia Directorului Consumatori Irlanda, 21.06.06

37. Declaraţia FSA din 21.06.06

36. Declaraţia domnului. Seymour

35. Scrisoarea adresată de Byrne către McGuinness

34. Burgess Hodgson pentru adunarea din 21.06.06

33. Lucrarea realizată de Michael Nassim, actualizată: „Anatomia fraudei”

32. Prezentarea guvernului britanic pentru adunarea din 21.06.2006

31. Lucrare privind frauda realizată de Investor’s Association

30. Documente de la Comisia de finanţe a Camerei Lorzilor a Regatului Unit:

(al 10-lea raport, 2001-02, Equitable Life şi industria asigurărilor de viaţă: un raport intermediar (martie 2001); al 6-lea raport special, sesiunea 2001-02: răspunsul guvernului la cele menţionate anterior (octombrie 2001); Textul declaraţiei Secretarului Financiar (FST) al Camerei din 8 martie 2004, şi întrebări ulterioare; declaraţia Lordului Penrose şi a FST din 16 martie 2004; „Recăpătarea încrederii în economiile pe termen lung” (al 8-lea raport, sesiunea 2003-04, iulie 2004)

29. Lucrarea privind situaţia actuală a fondului cu profituri al ELS

28.  Lucrarea de opţiuni pentru GAME

27.  Memorandum adresat de FOS către EQUI

26.  Raportul Burgess Hodgson pentru GAME

25.  Scrisoarea adresată de domnul Grey către John McFall MPE

24.  Prezentarea realizată de McElwee la 29.5.2006

23.  Prezentarea realizată de ELTA la 29.5.2006

22.  Prezentarea realizată de DAGEV la 29.5.2006

21.  Declaraţia BAFin – de asemenea, rezumatul declaraţiei BaFin

20.  Raport de punere în aplicare Wilde Sapte, Regatul Unit

19.  Scrisoarea din partea Comisiei Europene 2.5.2006

18.  Declaraţia scrisă a domnului. Brian Edmonds

17.  Raportul Baird

16.  Raportul Penrose

15.  Petiţia din 0611/2004 şi anexa la petiţia din 0611/2004

14.  Petiţia 0029/2005 şi anexa la petiţia nr. 0029/2005

13.  Notificarea membrilor privind petiţiile nr. 0611/2004 şi 0029/2005

12.  Memorandum adresat EP din partea mediatorului Regatului Unit

11.  Memorandum de înţelegere între FSA şi FOS

10.  Declaraţia scrisă a domnului. Peter Schäfer

9.   Declaraţia scrisă a domnului. Brian Chase Grey

8.   Lucrarea realizată de Michael Nassim: „O evaluare echitabilă a drepturilor şi nedreptăţilor”

7.   Lucrarea realizată de Michael Nassim: „Equitable Life: Penrose şi Beyond – anatomia fraudei”

6.   Prezentarea lui Paul Weir despre ELCAG din 25.4.2006

5.   Prezentarea lui Charles Thomson din 25.4.2006

4.   Contribuţia Investor's Association din 25.4.2006

3.   Domnul O'Brion despre asiguraţii irlandezi care primesc compensaţii în Regatul Unit

2.   Contribuţia GAME din 23.3.2006

1.   Contribuţia Comisiei Europene din 23.3.2006

Dosarul WE

Lista declaraţiilor scrise de la dosar, neafişată pe website, WE-File #:

1.  Declaraţia lui Edmonds (scrisoare)

2.  Declaraţia lui Power (scrisoare)

3.  Declaraţia lui O'Brien (scrisoare)

4.  Declaraţia lui Troy (scrisoare)

5.  Declaraţia lui Douglas (scrisoare)

6.  Declaraţia lui Byrne (scrisoare)

7.  Declaraţia lui B.Groves (scrisoare)

8.  Declaraţia lui McGuirk (scrisoare)

9.  Declaraţia lui O'Farrell (scrisoare)

10.  Declaraţia lui Seymour (email) [afişată ulterior pe web ca WE 36]

11.  Declaraţia doamnei. K. Noonan (scrisoare)

12.  Declaraţia lui Peter Thornton (scrisoare)

13.  Declaraţia lui Jim Berry (scrisoare)

14.  Declaraţia lui Jack Duggan (scrisoare)

15. Declaraţia lui John Galvin (scrisoare)

16. Declaraţia lui Patrick McCarthy (scrisoare)

17. Declaraţia lui Roy Harding (email)                                                            

18. Declaraţia DAGEV (copii ale corespondenţei cu FSA; mai târziu WE 48)

19. Declaraţia domnului. O'Farrell (scrisoare şi articol de forum + scrisori Abraham)

20. Declaraţia domnului. N.F.Norrish (scrisoare transmisă de Chichester MPE)

21. Declaraţia domnului. Krege (petiţia 508/2006)

22. Declaraţia S&P (grade de solvabilitate ELAS 1993-2002)

23. Declaraţia lui John Rankin (privind plângerea adresată mediatorului)

24. Declaraţia privind Lloyds, cazul Poole (1)

25. Declaraţia privind Lloyds, cazul Poole (2)

26. Declaraţia domnului. Golding privind Sun Life

27. Declaraţia domnului. Deppe privind FOS

28. Declaraţia lui Manfred Westphal (FIN-USE) privind chestiuni de urmărire

29. Informaţii FSA către asiguraţi iulie 2004

30. Hotărârea Înaltei Curţi PO/Cazul pensionarilor

31. Declaraţia lui Alexander Kern privind chestiuni de urmărire

32. Hotărârea Institutului de Actuari împotriva Ranson, Headdon

WE-Conf

Există 32 de declaraţii scrise confidenţiale, WE-Conf 1-32.

Alte documente de bază:

- Directive: Prima directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă de viaţă, cea de-a doua Directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea directă de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea eficientă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 79/267/CEE; cea de-a treia Directivă 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea directă de viaţă şi de modificare a Directivelor 79/267/CEE şi 90/619/CEE (a treia directivă privind asigurarea de viaţă); Directiva 2002/83/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă.

- Lista dosarelor de la Comisia pentru petiţii a Parlamentului European privind afacerea Equitable Life:

1.) Petiţia nr. 0611/2004 (Arthur White)

- Petiţie cu anexe

- Rezumatul petiţiei şi recomandările Secretariatului PETI (document SIR)

- Răspunsul Comisiei la cererea de informaţii a PETI (CM)

- Discurs ţinut de domnul Nicolas Jerome Bellord în numele petiţionarului la şedinţa PETI din 13 septembrie 2005

- Diverse scrisori adresate de Preşedintele PETI petiţionarului prin care îl informa despre progresele realizate în legătura cu tratamentul petiţiei sale

2.) Petiţia nr. 0029/2005 (GAME)

- Petiţie cu anexe

- Petiţie tradusă în limba germană

- Rezumatul petiţiei realizat de petiţionar

- Rezumatul petiţiei şi recomandările Secretariatului PETI (document SIR)

- Act adiţional la petiţia din 15 iulie 2005 privind despăgubirile

- Act adiţional la petiţia din 9 noiembrie 2005 privind FSA şi FOS

- Răspunsul Comisiei la cererea de informaţii a PETI (CM), acelaşi precum cel de mai sus.

- Discurs ţinut de reprezentanţii GAME la şedinţa PETI din 13 septembrie 2005 şi slide-uri în PowerPoint

- Răspunsul GAME din 22 iunie 2005 la declaraţia Comisiei

- Diverse scrisori adresate de Preşedintele PETI petiţionarului prin care îl informa despre progresul realizat în legătură cu tratamentul petiţiei sale

- Schimburi de email-uri între Secretariatul PETI şi petiţionari

3.) Petiţia nr. 0775/2005 (Manfred Bischof)

- Petiţia

- Rezumatul petiţiei şi recomandările Secretariatului PETI (document SIR)

- Diverse scrisori adresate de Preşedintele PETI petiţionarului prin care îl informa despre progresele realizate în legătură cu tratamentul petiţiei sale

4.) Petiţia nr. 0067/2006 (Franz-Josef Groemping)

- Petiţia

- Scrisoarea către petiţionar, care confirmă primirea petiţiei sale

5.) Cererea de constituire a unei comisii de ancheta

- Nota documentară a Secretariatului PETI privind posibila cerere de constituire a unei comisii de anchetă

- Diverse proiecte de versiuni de mandat

- Scrisoarea Preşedintelui PETI către Preşedintele Borrell în care se solicita constituirea unei comisii de ancheta (29 septembrie 2005)

- Răspunsul Preşedintelui Borrell către Preşedintele PETI (13 octombrie 2005)

- Lista de semnături ale membrilor susţinători ai cererii de constituire a unei comisii de ancheta

- Avizul Serviciului Juridic privind cererea (numai în limba franceză)

- Conferinţa Preşedinţilor: rezumatul deciziilor la şedinţele din 19 decembrie 2005 şi 12 ianuarie 2006

- Decizia EP din 18 ianuarie privind constituirea unei Comisii de ancheta privind criza societăţii de asigurări Equitable Life

6.) Documente privind investigaţiile din Regatul Unit

- Raportul FSA privind revizuirea reglementării ELAS din 1 ianuarie 1999 - 8 decembrie 2000 („Raportul Baird”)

- Raportul Comisiei Ministerului de Finanţe (Treasury Committee): Equitable Life si industria de asigurări de viata: un raport intermediar volumul I: Raportul şi lucrările comisiei (27 martie 2001)

- Raportul Comisiei Ministerului de Finanţe (Treasury Committee): Equitable Life si industria de asigurări de viata: un raport intermediar volumul II: Procesul-verbal al declaraţiilor si anexelor (27 martie 2001)

- Comisia Ministerului de Finanţe (Treasury Committee): Reglementarea Equitable Life; Procesul-verbal al declaraţiilor (30 octombrie 2001)

- Comisia Ministerului de Finanţe (Treasury Committee): Reglementarea Equitable Life; Procesul-verbal al declaraţiilor (13 noiembrie 2001)

- Comisia Ministerului de Finanţe (Treasury Committee): Restabilirea încrederii în economiile pe termen lung: Ancheta Equitable Life; declaraţii orale (16 martie 2004)

- Raportul privind ancheta Equitable Life („Raportul Penrose”)

- Mediatorul parlamentar al Regatului Unit: Reglementarea prudenţială a Equitable Life (primul raport)

- Memorandum adresat Comisiei pentru petiţii a EP de către biroul mediatorului parlamentar al Regatului Unit privind investigaţia reglementarii prudenţiale a Equitable Life

7.) Alte documente

- Prezentarea de către ELAS în fata PETI privind posibilele plângeri adresate de societate si asiguraţi împotriva autorităţilor de reglementare

- Diverse articole de presa

4. Schimburi de informaţii cu Comisia Europeană

S-au solicitat informaţii de la Comisia Europeană privind transpunerea şi punerea în aplicare a 3DAV în Regatul Unit şi în alte state membre. Aceasta presupune aşa-numitele rapoarte de punere în aplicare, precum şi revizuirile rapoartelor de punere în aplicare în cauză. În plus, Comisia Europeană a fost solicitată să furnizeze EQUI o listă completă a tuturor documentelor de care dispune privind afacerea ELS, precum şi o listă a procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar care fusese deschisă cu state membre diferite de Regatul Unit în ceea ce priveşte 3DAV. Comisia a răspuns prin trimiterea studiului privat comandat pe tema punerii în aplicare a 3DAV, a studiului Wilde Sapte, precum şi a nouă rapoarte de corelare de ţară separate. Aceasta a trimis, de asemenea, o listă a procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar şi informaţii suplimentare privind revizuirea studiului şi corespondenţa relevantă.

5. Reuniunea membrilor personalului mediatorului parlamentar al Regatului Unit din 29 martie 2006 la Londra

La 29 martie 2006, raportorul s-a întâlnit cu membrii personalului mediatorului parlamentar al Regatului Unit, care în prezent conduce o anchetă privind presupusa administrare defectuoasă de către autorităţile britanice a reglementării Equitable Life. Printre altele, reuniunea a avut drept scop principal discuţii pe tema domeniului de aplicare şi a sincronizării anchetelor respective şi a cooperării între comisia de anchetă şi mediator.

Cu această ocazie, raportorul a evidenţiat faptul că ar fi dezirabilă cunoaşterea de către comisia de anchetă a constatărilor mediatorului înainte de finalizarea lucrărilor. Personalul mediatorului a confirmat faptul că raportul final va fi publicat înainte de sfârşitul anului 2006 şi că se aşteaptă ca proiectul de raport să fie gata până în iulie 2006 şi trimis pentru comentarii, atât unui reprezentant al reclamanţilor, cât şi guvernului Regatului Unit. Totuşi, evenimentele ulterioare au dus la amânarea publicării raportului de către mediator până la mijlocul anului 2007. La momentul publicării prezentului raport, calendarul nu este încă sigur.

Raportorul a discutat posibilităţile de organizare a unei cooperări între mediatorul Regatului Unit şi comisie înaintea publicării raportului mediatorului. S-a pus problema posibilităţii şi tipului de informaţii pe care mediatorul ar fi dispus să le împărtăşească. De exemplu, mediatorul a efectuat deja o analiză detaliată a sistemului de reglementare britanic privind asigurarea de viaţă, lucru pe care trebuie să îl realizeze şi comisia de anchetă în conformitate cu mandatul său. Totuşi, personalul mediatorului a subliniat faptul că mediatorul nu este împuternicit să dezvăluie alte informaţii obţinute în cursul investigaţiei sale decât cele incluse în raportul său final.

6. Instrumente pentru membri

S-a întocmit un glosar de termeni de specialitate privind asigurările şi ELS şi o fişă cronologică a evenimentelor pentru membrii comisiei (a se vedea anexa), precum şi o notă documentară privind structura de reglementare din Regatul Unit şi o notă privind domeniul de aplicare şi puterile unei comisii de anchetă a Parlamentului European.

Website: s-a creat un website pentru comisia EQUI, aceasta fiind operaţional din 16 februarie 2006. Aici atât cetăţenii, cât şi membrii pot găsi toate informaţiile relevante, precum şi o listă cu numere de contact, precum secretariatul comisiei, consilierii grupului politic şi alte informaţii utile. Membrilor li s-a trimis în mod regulat e-mail-uri cu actualizările website-ului. Presa din Bruxelles a fost, de asemenea, informată de existenţa acestuia. Scopul website-ului este de a permite o cât mai mare transparenţă a lucrărilor comisiei pentru public, fără a aduce atingere necesităţii de păstrare a confidenţialităţii dacă este cazul. Secretariatul EQUI actualizează mereu website-ul pentru a se asigura că sunt disponibile toate documentele relevante (declaraţii scrise şi orale, documentele de bază şi ordinile de zi) şi documentele de lucru, proiectele de rapoarte şi alte documente. Pe website au fost afişate până la 92 de declaraţii înainte de data închiderii, respectiv 20 martie 2007. Membrii au avut, de asemenea, posibilitatea să contribuie la website, propunând adăugarea de documente sau legături internet, la cererea acestora. Stenogramele celor 11 audieri publice ale comisiei au fost, de asemenea, afişate pe website. Legătura internet la website este după cum urmează:

(http://www.europarl.europa.eu/comparl/tempcom/equi/default_en.htm)

7. Studii:

- Studiu privind partea 1 a mandatului (ES 1): pentru a contribui cu sarcinile la dispoziţie, EQUI a solicitat sfatul experţilor externi. În acest scop, s-a comandat un studiu comparativ pe baza bugetului de expertiză al comisiei. Experţii au fost solicitaţi să examineze modul de transpunere în legislaţia Regatului Unit a dispoziţiilor privind supravegherea prudenţială şi conduita profesională a întreprinderilor de asigurare prevăzute în directivele UE relevante. Pentru fiecare dispoziţie, studiul identifică dispoziţiile din Regatul Unit corespunzătoare şi indică data de intrare în vigoare a acestora, prin intermediul unui tabel de transpunere. Transpunerea în Regatul Unit a fost apoi comparată cu legislaţia de punere în aplicare din Irlanda, Germania şi Spania. Rezultatele studiului sunt incluse în constatările raportului final.

- Studiu privind partea 2 a mandatului (ES 2): pentru a oferi membrilor recomandări asupra aspectelor legale şi procedurale privind această parte a mandatului, precum şi pentru a strânge şi analiza documentaţia generală relevantă, comisia de anchetă a comandat un studiu extern privind măsurile de reglementare britanice privind atât supravegherea prudenţială, cât şi conduita profesională a întreprinderilor de asigurare, avute în vedere în contextul cazului Equitable Life. Abordarea comparativă include autorităţile de reglementare financiară din Irlanda, Germania şi Spania şi alte exemple relevante de transpunere şi reglementare în statele membre ale UE. Rezultatele studiului sunt incluse în constatările raportului final.

- Studiu privind partea 3 a mandatului (ES 3): comisia a primit un studiu comparativ privind caracterul adecvat al căilor de atac aflate la dispoziţie în conformitate cu legislaţia din Regatul Unit şi UE pentru asiguraţii din Regatul Unit şi din alte state membre în contextul afacerii Equitable Life. Studiul oferă o listă completă a schemelor căilor de atac juridice şi nejuridice aflate la dispoziţie în conformitate cu legislaţia din Regatul Unit şi UE şi oferă o opinie calitativă asupra caracterului adecvat. Rezultatele studiului sunt incluse în constatările raportului final.

8.  Vizitele delegaţiilor la Dublin si Londra

Comisia a realizat două vizite de strângere de date - la Dublin la 6 octombrie 2006 şi la Londra la 16 octombrie 2006 - ca parte a procesului de strângere a declaraţiilor în scopul pregătirii raportului său.

La Dublin, membrii Parlamentului European (MPE) s-au întâlnit cu asiguraţii Equitable Life şi cu autorităţile de reglementare a serviciilor financiare, precum şi cu Ombudsmanul irlandez pentru servicii financiare şi cu fostul Ombudsman pentru asigurări din Irlanda. La Londra, aceştia s-au întâlnit cu asiguraţii britanici, Ed Balls, Secretar Economic la Ministerul de Finanţe (Treasury), Preşedintele FSA, Callum McCarthy, Mediatorul de servicii financiare (FOS), domnul Merricks, Mediatorul parlamentar, Doamna. Abraham şi alţii. Pe durata ambelor vizite s-au ţinut conferinţe de presă.

9. Ateliere

S-au organizat două ateliere în contextul investigaţiei:

WS 1: prezentare de studii, 5 octombrie 2006, 9:00-12:30

§ Studiu privind transpunerea directivelor UE privind asigurarea de viaţă, prezentare realizată de autori (Taki Tridimas, profesor, Sir John Lubbock, catedra de legislaţie bancară, Centrul de Studii de Drept Comercial, Universitatea Queen Mary din Londra).

§ Studiu privind sistemele de reglementare, prezentare realizată de autori (Jane Welch, Director, Centrul European de Drept Financiar şi al Societăţilor, Institutul Britanic de Drept Internaţional şi Comparativ)

§ Studiu privind mecanismele de redresare, prezentare realizată de autori (Taki Tridimas, profesor, Sir John Lubbock, catedra de legislaţie bancară, Centrul de Studii de Drept Comercial, Universitatea Queen Mary din Londra)

WS 2: aspecte ale transpunerii, 30 noiembrie 2006, 14.30-17.30

§ Sesiunea 1: Aspecte generale privind transpunerea legislaţiei UE în legislaţia naţională (Profesor Stefan Vogenauer; Profesor Bernard Steunenberg)

§ Sesiunea 2: Transpunerea directivelor privind serviciile financiare în legislaţia naţională (Dr. Manfred Westphal. Utilizatori de servicii financiare (Fin-Use); Dr. Kern Alexander; Doamna. Lieve Lowet)

        PARTEA II - TRANSPUNERE

     privind presupusele contravenţii sau administrări defectuoase în aplicarea Directivei 92/96/CEE (cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă) de către Regatul Unit şi privind supravegherea de către Comisia Europeană

INDEX  PARTEA II

I.         Introducere

I.1. Mandatul

I.2. Domeniul de aplicare

I.3. Directiva pe scurt

I.4. Măsuri specifice

II.       Investigarea transpunerii corecte în legislaţia Regatului Unit a 3DAV şi aplicarea/punerea în aplicare a acesteia de către autorităţile britanice privind ELAS

II.1. Analiza transpunerii detaliate pe baza declaraţiilor

II.1.1. Articole cheie din 3DAV: 8, 10, 18, 25, 28, 31

II.1.2. Alte articole din 3DAV

II.1.3. Articole relevante din alte directive

II.2. Declaraţii suplimentare privind transpunerea

II.2.1. Declaraţia Comisiei

II.2.2. Declaraţii din studiul de punere în aplicare

II.2.3. Alte selecţii de declaraţii scrise şi orale privind transpunerea

Concluzii

I.         Introducere

I.1.      Mandatul

Această parte a raportului (Partea II) are drept scop oferirea de informaţii Comisiei de anchetă privind criza societăţii de asigurări Equitable Life (EQUI) privind transpunerea corectă şi punerea în aplicare adecvată a Directivei 92/96/EEC[11] (a treia directivă privind asigurarea de viaţă sau 3DAV) pe plan naţional în Regatul Unit de către autorităţile sale competente. În mandat această secţiune mai este specificată prin reproducerea considerentului 7 din 3DAV privind „supravegherea sănătăţii financiare a întreprinderilor de asigurare, inclusiv a gradului de solvabilitate, existenţa provizioanelor tehnice adecvate şi acoperirea acestora cu active congruente”. Această analiză a transpunerii şi punerii în aplicare a directivelor trebuie realizată având în vedere circumstanţele specifice din jurul societăţii de asigurări Equitable Life (ELAS), precum şi din punctul de vedere al întregului sector de asigurări de viaţă, în special al regimului său de reglementare.

Prin urmare, comisia trebuie să identifice, în primul rând, toate dispoziţiile de drept naţional ale Regatului Unit destinate să asigure cerinţele directivelor şi să verifice dacă aceste cerinţe au fost transpuse integral şi la timp. În al doilea rând, comisia trebuie să examineze dacă diferitele autorităţi britanice au aplicat respectivele dispoziţii legale naţionale care au transpus directiva în conformitate nu numai cu legislaţia Regatului Unit, ci şi cu legislaţia UE. În acest scop, aceasta trebuie să clarifice responsabilităţile respective ale diverselor autorităţi financiare implicate în supravegherea Equitable Life pe durata perioadei de referinţă. Trebuie efectuate investigaţii detaliate pentru a se stabili persoanele, data şi modul de supraveghere a solvabilităţii Equitable Life, precum şi practicile sale de contabilitate şi acoperire şi modul de reacţie a autorităţilor la eventualele carenţe.

În această parte (punctul II.2.1) se examinează, de asemenea, în detaliu modul în care Comisia a monitorizat punerea în aplicare a 3DAV. Această secţiune din prezenta parte este strâns legată de partea V din prezentul raport privind carenţele sistematice ale Comisiei.

I.2.      Domeniul de aplicare (directivă şi durată)

Directiva

Mandatul limitează domeniul de aplicare a EQUI la 3DAV, adoptată în 1992, şi la directiva de codificare (denumită în continuare „directiva codificată”[12] sau DC), adoptată în 2002. Totuşi, ar trebui specificat faptul că directivele anterioare, modificate prin 3DAV şi ulterior codificate prin DC, trebuie să fie, de asemenea, examinate, adică prima[13] (1DAV) şi a doua[14] (2DAV) directivă privind asigurarea de viaţă, din 1979 şi respectiv 1990.

Faptul că 3DAV nu este singurul text juridic luat în considerare este crucial. 3DAV completează şi consolidează dispoziţiile cheie deja incluse în 1DAV şi 2DAV. În plus, orice altă legislaţie comunitară aplicabilă cazului examinat de comisia EQUI garantează, de asemenea, analiza detaliată. Acest lucru este îndeosebi valabil pentru Directiva 2002/12/EC[15], cunoscută şi sub denumirea de Solvency I, însă şi pentru alte directive, enumerate în continuare.

În sensul prezentei anchete, toate aluziile la articole fac trimitere la 3DAV şi în unele cazuri, dacă este cazul, articolele echivalente din alte directive sau din DC sunt menţionate în paranteze. Dacă există diferenţe majore între dispoziţiile incluse în diferitele directive, acestea vor fi specificate. În scopul identificării articolelor, se recomandă citirea cu atenţie a Tabelului de corespondenţă din anexa VI din DC.

Principalele dispoziţii privind ancheta se află la titlul III din 3DAV, şi anume articolele 8-31.

Durata

În ceea ce priveşte durata anchetei, în mandat se specifică faptul că aceasta ar trebui să înceapă odată cu intrarea în vigoare a 3DAV (1 iulie 1994) şi ar trebui să se încheie cu principalele evenimente apărute în jurul cazului ELAS, adică, 1999-2001. Totuşi, în sensul anchetei, şi în conformitate cu cele explicate anterior, este necesar să se analizeze evenimentele anterioare anului 1994, atât în ceea ce priveşte perioadele de timp în care 1DAV şi 2DAV au fost în vigoare, cât şi în ceea ce priveşte întregul proces de adoptare a 3DAV înainte de 1994. În plus, în mandat se menţionează, de asemenea, anul 1989 ca punct de plecare al investigaţiei în ceea ce priveşte Presupunerile împotriva autorităţilor de reglementare britanice. Prin urmare, în linii mari, perioada de referinţă acoperă anii 1989-2001.

I.3.      Directivele pe scurt

3DAV este de o importanţă covârşitoare pentru această anchetă. Acest lucru este bine ilustrat în mandat, atunci când se citează considerentul 7 din directivă când se vorbeşte despre „supravegherea sănătăţii financiare a întreprinderilor de asigurare, inclusiv a gradului de solvabilitate, existenţa provizioanelor tehnice adecvate şi acoperirea acestora cu active congruente”. Prin urmare, acestea sunt elementele cheie care ar trebui să formeze centrul investigaţiei privind corectitudinea transpunerii şi supravegherii.

3DAV, ulterior completată şi pe care se bazează DC 2002, este textul de bază care reglementează piaţa unică de asigurări de viaţă din UE. Regulile de bază din text sunt principiile de autorizare unică şi recunoaştere reciprocă. Directiva a încorporat principalele dispoziţii incluse în 1DAV din 1979 (autorizarea întreprinderilor de asigurare de viaţă de către o autoritate competentă, constituirea de provizioane tehnice suficiente adecvate) şi în 2DAV din 1990, care permitea prestatorilor de servicii de asigurare de viaţă să beneficieze pentru prima dată de libertatea de a presta servicii peste graniţe.

Abordarea globală care predomină în 3DAV a constat în a aduce cu sine un anumit grad de armonizare, considerat la momentul respectiv un mijloc esenţial de obţinere a recunoaşterii reciproce a autorizaţiilor şi a sistemelor de control prudenţiale. Astfel, directiva a făcut posibilă acordarea unei autorizaţii unice valabilă pe întreg teritoriul Comunităţii şi a păstrat cu sfinţenie principiul de supraveghere de către statele membre. Scopul a fost promovarea eficienţei economice şi a integrării pe piaţă, permiţând asiguratorilor să opereze pe întreg teritoriul UE prin deschiderea de agenţii sau prin prestarea transfrontalieră de servicii. Aceasta va oferi consumatorilor o gamă mai largă de asiguratori şi produse de asigurare, oferindu-le, în acelaşi timp, experienţa faptului că toţi asiguratorii vor face obiectul unor standarde minime comparabile. Investigaţiile presupunerilor privind transpunerea şi punerea în aplicare trebuie să verifice dacă atât litera, cât şi spiritul directivei au fost în acord atât cu legislaţia transpusă a Regatului Unit, cât şi cu practica de reglementare din această ţară.

În ceea ce priveşte principiul şi metodele de supraveghere financiară, directiva modifică în mod semnificativ domeniul de competenţă al autorităţilor de supraveghere din statele membre gazdă şi de origine. Aceasta prevede esenţialmente că autorităţile din statul membru de origine sunt responsabile de supravegherea „totalităţii activităţilor” întreprinderilor de asigurare cu sediul social situat pe teritoriul lor şi, în consecinţă, restrânge puterea de supraveghere a autorităţilor din statul membru gazdă asupra societăţilor din CE care operează pe teritoriul acestora.

Pentru a facilita schimbul de informaţii necesare în scopul supravegherii întreprinderilor de asigurare care operează în mai multe state membre, directiva introduce diferite excepţii de la sarcina de confidenţialitate, autorizează schimbul de informaţii între autorităţile competente şi impune auditorilor sarcina de a raporta fapte şi decizii care pot afecta funcţionarea întreprinderii.

Mai multe dispoziţii sunt destinate asigurării armonizării necesare a garanţiilor financiare ale întreprinderilor de asigurare. Sunt furnizate instrucţiuni detaliate şi principii privind provizioanele tehnice, activele de acoperire şi metodele de calculare a acestora, stabilirea categoriilor de investiţie şi evaluarea, regulile de congruenţă şi normele de localizare a activelor. În schimb, în alte articole se prevede coordonarea normelor privind marjele de solvabilitate, articolele pe care le pot include şi marja minimă de solvabilitate care trebuie pusă în aplicare pentru fiecare tip de asigurare subscris.

În directivă sunt, de asemenea, incluse dispoziţii care au drept scop armonizarea suplimentară a conduitei profesionale, inclusiv cele care reglementează informaţiile ce urmează a fi furnizate asiguraţilor şi perioada minimă de anulare la care trebuie să aibă dreptul asiguraţii.

Directiva consolidată (DC) din 2002

Directiva modificată din 2002 a avut drept scop consolidarea dispoziţiilor comunitare privind asigurarea de viaţă, astfel încât să ofere publicului un text unic, clar şi uşor de înţeles. Majoritatea dispoziţiilor din directivă le reformulează pe cele incluse în 1DAV, 2DAV şi 3DAV. Singurele noi dispoziţii se referă la: definirea unei pieţe reglementate, date privind activităţile întreprinderilor mixte, calcularea profiturilor viitoare, prezentarea unei scheme de operaţiuni de sucursalele din ţările terţe ce urmează să fie înfiinţate în UE, abolirea derogărilor şi drepturile obţinute de sucursalele existente.

Altă legislaţie recentă

· Directiva 95/26/CE de consolidare a supravegherii prudenţiale. Această directivă a modificat mai multe directive de servicii financiare, printre care 3DAV, având drept obiectiv consolidarea puterilor autorităţilor de supraveghere în scopul împiedicării fraudei când o întreprindere financiară face parte dintr-un grup. În mod specific, această directivă reglementează dezvăluirea de informaţii despre grup autorităţilor competente, defineşte şi clarifică concepte, precum „legături strânse”. În directivă se prevede, de asemenea, ca un auditor să raporteze prompt autorităţilor ori de câte ori este informat de anumite fapte care pot să afecteze grav situaţia financiară ori organizarea administrativă sau contabilă a unei întreprinderi financiare.

· Directiva 2002/12/CE. Cunoscută şi sub denumirea de Solvency I, are drept scop consolidarea cerinţelor de solvabilitate privind asigurările de viaţă pentru a se asigura cerinţele de capital adecvate. În acest scop, regimul precedent al marjei de solvabilitate din anii ´70 este schimbat: se stabileşte o limită privind posibilitatea de a include profiturile viitoare în marja de solvabilitate disponibilă şi o obligaţie de a le reduce treptat până în 2009. În al doilea rând, se majorează fondul de garanţii minim existent şi se modifică periodic în funcţie de inflaţie. În ultimul rând, intervenţia neîntârziată a autorităţii de reglementare de a lua măsuri de despăgubire este consolidată în cazul în care situaţia întreprinderii se deteriorează şi interesele asiguraţilor sunt ameninţate.

· Directiva 2002/87/EC privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare şi a întreprinderilor de investiţii care aparţin unui conglomerat financiar. Această directivă constituie prima iniţiativă de înlăturare a unei abordări de reglementare specifică sectorului pentru a face faţă provocărilor create de conglomeratele financiare, de exemplu, solicitând stabilirea unor linii adecvate de comunicare între autorităţile de supraveghere responsabile de diferitele sectoare financiare.

· Directiva 2005/1/CE de instituire a unei noi structuri de organizare pentru comitetele competente din domeniul serviciilor financiare (aşa numitele „comitete Lamfalussy”). Printre altele, prin această lege se constituie CEIAPO, Comitetul european al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale. „Procesul Lamfalussy” constă din patru niveluri:

- Nivelul 1: Parlamentul European şi Consiliul European adoptă legislaţia prin procedura de co-decizie, stabilind principii cadru şi instrucţiuni privind puterile de punere în aplicare

- Nivelul 2: măsuri tehnice de punere în aplicare care iau forma altor directive şi/sau regulamente, adoptate conform puterilor delegate la nivelul întâi

- Nivelul 3: stabilirea de legături între autorităţile de reglementare în vederea generării de recomandării interpretative mixte, instrucţiuni consistente şi standarde comune, analize comune şi comparaţii între practicile de reglementare pentru a se asigura punerea în aplicare şi aplicarea

- Nivelul 4: monitorizarea de către Comisia Europeană a conformităţii statului membru cu legislaţia UE şi măsuri de executare, unde este cazul.

· Directiva 2005/68/EC privind activităţile de reasigurare. Deoarece, la acea dată, activităţile de reasigurare desfăşurate de întreprinderi de reasigurare specializate nu făceau obiectul legislaţiei UE, a fost adoptată o directivă specială, pentru a se stabili un cadru legal pentru această activitate şi pentru a se ataca problema carenţelor din dispoziţiile existente, care au dus la diferenţe semnificative în ceea ce priveşte supravegherea întreprinderilor de reasigurare în UE, creându-se treptat obstacole în calea desfăşurării activităţii de reasigurare.

· Viitoarea Directivă Solvency II, o a doua reformă a marjelor de solvabilitate ale societăţilor de asigurări. Acest proiect este de mai mulţi ani în lucru şi se aşteaptă să fie prezentat de Comisiei în iulie 2007. Principalele elemente ale propunerii sunt: armonizarea standardelor privind caracterul adecvat al capitalului şi conceperea mai multor norme pe bază de risc, în efortul de a aduce mai aproape cerinţele de solvabilitate de riscul real cu care se confruntă o întreprindere de asigurare, precum şi lărgirea puterilor de intervenţie ale autorităţilor de reglementare în domeniul asigurărilor.

I.4.      Măsuri specifice preconizate/întreprinse în contextual părţii II

- Audierea petiţionarilor în faţa comisiei (a se vedea lista relevantă);

- Cererea de informaţii de la Comisie privind:

o transpunerea directivelor relevante şi aplicarea acestora de către autorităţile relevante pe durata perioadei de referinţă;

o măsurile luate de Comisie privind supravegherea punerii în aplicare;

- Analiză contextuală a cadrului legislativ şi de reglementare al UE privind Equitable Life;

- Clarificarea puterilor relevante ale autorităţilor britanice privind supravegherea Equitable Life;

- Audierea guvernului şi autorităţilor de reglementare britanice: HMT (Her Majesty's Treasury), FSA (Financial Services Authority) şi GAD (Government Actuary Department);

- Misiuni de strângere de date în Regatul Unit şi Irlanda şi audierea autorităţilor competente pentru a se stabili dacă dispoziţiile relevante au fost corect aplicate;

- Analiză comparativă a transpunerii în Regatul Unit şi în alte state membre: s-a comandat un studiu comparativ pe baza bugetului de expertiză al comisiei, experţii fiind solicitaţi să examineze modul de transpunere în legislaţia Regatului Unit a dispoziţiilor privind supravegherea prudenţială şi conduita profesională a întreprinderilor de asigurare prevăzute în directivele UE relevante. Pentru fiecare dispoziţie, studiul a identificat dispoziţiile corespunzătoare din Regatul Unit şi au indicat data de intrare în vigoare a acestora, prin intermediul unui tabel de transpunere. Transpunerea în Regatul Unit a fost apoi comparată cu legislaţia de punere în aplicare din Irlanda, Germania şi Spania. Conţinutul studiului a servit drept punct de plecare pentru prezentul document de lucru.

II.       Investigarea transpunerii corecte în legislaţia Regatului Unit a 3DAV şi aplicarea/punerea în aplicare a acesteia de către autorităţile britanice privind ELAS

Introducere

Prima sarcină este de a identifica în mod clar respectivele dispoziţii de drept naţional ale Regatului Unit destinate să pună în aplicare cerinţele directivei şi de a verifica dacă aceste cerinţe sunt de aceeaşi calitate şi dacă necesită aceleaşi standarde, atât în ceea ce priveşte litera, cât şi obiectivul final al directivei. Nu este util de la început faptul că Regatul Unit a pus în aplicare directiva într-un mod fragmentat (adică, directiva nu a fost transpusă într-un singur drept naţional, ci a fost împărţită în mai multe legi diferite, ierarhic variabile). Unul din obiectivele acestei investigaţii este stabilirea faptului dacă transpunerea a ridicat dificultăţi care s-au opus reglementării efective.

Un al doilea obiectiv ar fi stabilirea faptului dacă autorităţile de reglementare responsabile au îndeplinit într-adevăr cerinţele de drept naţional şi, în consecinţă, ale directivei UE. Este posibil ca directiva să fie fost transpusă în mod defectuos şi ca autorităţile de reglementare să fi aplicat cu bună credinţă dreptul naţional defectuos şi incomplet; pe de altă parte, este, de asemenea, posibil ca directiva să fi fost transpusă cu bună credinţă şi integral însă ca autorităţile de reglementare să nu-şi fi îndeplinit complet responsabilităţile şi să nu fi acţionat în litera şi spiritul atât al legislaţiei Regatului Unit, cât şi al UE. Dimpotrivă, ambele scenarii ar putea fi greşite, adică nu numai că directiva UE a fost transpusă în mod corect dar şi autorităţile de reglementare au acţionat în mod corespunzător. În cele din urmă, ar fi putut exista un scenariu mixt (transpunere incorectă completată de o aplicare incorectă). Rezultatul acestor investigaţii va fi redat în mod clar în concluziile din această parte a raportului. În plus, aceste concluzii sunt introduse în conţinutul părţii V privind carenţele sistematice ale Comisiei şi modul în care au contribuit la criza ELAS. În această parte, se va dezvolta, de asemenea, conceptul de punere în aplicare folosit ca punct de referinţă în întreg raportul comisie de anchetă.

S-a folosit următoarea metodologie: în primul rând, identificarea succesivă a dispoziţiilor cheie ale 3DAV privind cazul ELAS, în special în ceea pe priveşte supravegherea sănătăţii financiare, a stării de solvabilitate şi stabilirea de provizioane tehnice adecvate; în al doilea rând, identificarea şi analizarea dispoziţiilor corespunzătoare de punere în aplicare din legislaţia Regatului Unit pentru a se stabili dacă acestea îndeplinesc cerinţele de calitate ale directivei; în al treilea rând, evaluarea performanţei autorităţii de reglementare, luând în considerare pragurile, reperele şi cerinţele stabilite în respectivele dispoziţii congruente de punere în aplicare, precum şi în directivă.

În acest scop, principalele surse de probe, altele decât directiva ca atare şi dispoziţiile Regatului Unit, vor fi informaţiile primite de la Comisia Europeană, studiul de punere în aplicare realizat de firma Wilde Sapte, declaraţia orală obţinută pe durata audierilor EQUI şi orice alte declaraţii scrise din lista declaraţiilor oficiale scrise.

II.1.     Analiza transpunerii detaliate pe baza declaraţiilor

Pentru a înţelege 3DAV, este adecvat să se evidenţieze structura sa, alcătuită din patru părţi:

1.  Definiţia şi domeniul de aplicare;

2.  Iniţierea activităţii de asigurare de viaţă;

3.  Condiţiile de reglementare a activităţii de asigurare de viaţă, care includ: principii şi metode de supraveghere financiară, norme privind provizioanele tehnice, marja de solvabilitate şi fondurile de garanţii, norme privind legislaţia contractuală şi condiţiile de asigurare;

4.  Dispoziţiile privind dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii.

Următoarele 16 articole (şi 1 anexă) din 3DAV au fost selectate având în vedere relevanţa acestora pentru prezenta anchetă:

§ Articolele 8, 9, 10, 12, 13 şi 15: supraveghere financiară;

§ Articolele 18, 19, 20, 21 şi 22: provizioane tehnice;

§ Articolul 25: marja de solvabilitate;

§ Articolele 28, 29, 30 şi 31: conduita profesională;

§ Anexa II: informaţii pentru asiguraţi.

Articolele cheie pentru investigaţie (8, 10, 18, 21, 25, 28 şi 31) sunt tratate primele.

În ceea ce priveşte legislaţia Regatului Unit, Regatul Unit a notificat Comisia în legătură cu punerea în aplicare a 3DAV prin scrisoarea din 29 iunie 1994. În scrisoare se specifica faptul că următoarele instrumente legale relevante de punere în aplicare a directivei vor intra în vigoare la 1 iulie 1994, termenul limită prevăzut în directivă:

1.  Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994 de modificare a secţiuni relevante din Insurance Companies Act (ICA)1982 şi Financial Services Act 1986 în scopul introducerii principiului de control al asigurării indirecte de către ţara de origine prevăzut în 3DAV şi directivele de asigurare generală;

2.  Insurance Companies Regulations 1994 de punere în aplicare a normelor 3DAV privind provizioanele tehnice, congruenţa şi localizarea activelor, marja de solvabilitate şi fondurile de garanţii;

3.  Insurance Companies (Accounts and Statements) (Amendment) Regulations 1994 de punere în aplicare a normelor 3DAV privind forma şi conţinutul raportului anual, de modificare a Insurance Companies (Accounts and Statements) Regulations 1983.

În conformitate cu registrele oficiale, Regatul Unit a respectat termenul limită de intrare în vigoare şi a notificat în mod corect Comisia, furnizând copii ale legislaţiei de punere în aplicare.

După cum se poate observa din cele menţionate anterior şi în contrast cu abordarea consolidată adoptată de statele membre, Regatul Unit a optat pentru o transpunere treptată şi indirectă, transpunând directive prin adoptarea de diferite instrumente legale care au introdus modificări la mai multe legi ale Parlamentului şi legislaţia secundară. Această tehnică este utilizată frecvent în Regatul Unit. În plus, şi contrar celei mai bune practici de transpunere[16], măsurile de punere în aplicare ale Regatului Unit nu au identificat ce dispoziţii din directivă au fost transpuse articol cu articol. Fiecare măsură de punere în aplicare a inclus în notele explicative o trimitere la directivă însă nu a inclus un tabel care să arate corelaţia între dispoziţiile din măsurile naţionale de punere în aplicare şi dispoziţiile din directivă.

În plus, structura şi terminologia[17] utilizate în legislaţia de punere în aplicare a Regatului Unit nu coincide întotdeauna şi obligatoriu cu cea din directivă.

Se poate argumenta faptul că această transpunere indirectă nu este suficient de clară şi este posibil să nu fie cea mai bună metodă de încorporare a standardelor UE în legislaţia internă. Totuşi, această lipsă de claritate nu echivalează în mod obligatoriu cu neîndeplinirea cerinţelor 3DAV[18].

Metodologie

Fiecare articol cheie este analizat având în vedere probele primite şi în mod analog, folosind următorul format:

§ Numărul şi titlul articolului

§ Rezumatul obiectivelor

§ Textul articolului

§ Comentarii detaliate privind transpunerea în Regatul Unit

§ Legătura cu cazul ELAS

Eventualele articole echivalente din 1DAV, 2DAV şi 3 DAV sunt menţionate la sfârşitul fiecărui articol.

II.1.1.  Articole cheie din 3DAV: articolele 8, 10, 18, 21, 25, 28 şi 31

Articolul 8 – Autorităţile competente şi supravegherea (articolele 15 din 1DAV şi 10 din DC)

Rezumatul obiectivelor

În articolul 8 se afirmă clar faptul că supravegherea financiară a unei societăţi de asigurări este unica responsabilitate a statului membru de origine. De asemenea, se adaugă faptul că autorităţile ţării gazdă informează autorităţile ţării de origine în cazul în care consideră că activităţile societăţii afectează situaţia sa financiară. Supravegherea financiară include verificarea solvabilităţii şi existenţa provizioanelor tehnice şi a activelor care le acoperă. De asemenea, statul membru de origine solicită fiecărei societăţi să aibă proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate.

Textul articolului

Articolul 8

Articolul 15 din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 15

1. Supravegherea financiară a unei întreprinderi de asigurare, inclusiv cea a activităţii pe care o desfăşoară, fie prin intermediul sucursalelor, fie pe baza libertăţii de a presta servicii, este exclusiv responsabilitatea statului membru de origine. În cazul în care autorităţile competente ale statului membru al angajamentului sunt îndreptăţite să considere că activităţile unei întreprinderi de asigurare i-ar putea afecta starea financiară, acestea informează autorităţile competente din statul membru de origine al întreprinderii. Acestea din urmă stabilesc dacă întreprinderea îndeplineşte principiile prudenţiale stabilite de prezenta directivă.

2. Supravegherea financiară include, în ceea ce priveşte totalitatea activităţilor desfăşurate de întreprinderea de asigurare, verificarea gradului de solvabilitate, a existenţei provizioanelor tehnice, inclusiv provizioane matematice, şi a activelor care să le acopere, în conformitate cu normele stabilite sau cu practicile respectate în statul membru de origine în temeiul dispoziţiilor adoptate la nivel comunitar.

3. Autorităţile competente ale statului membru de origine impun tuturor întreprinderilor de asigurare să aibă proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate”.

Comentarii privind dispoziţiile Regatului Unit[19]

Pentru a-l adapta la principiul de control al ţării de origine, domeniul de aplicare al părţii II din LSA 1982 a fost modificat. Principalele norme interne care au transpus articolul 8 din 3DAV în legislaţia Regatului Unit sunt incluse în Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994 şi în Insurance Companies (Amendment) Regulations 1994. Dispoziţiile care limitează puterea de supraveghere a Secretarului de Stat al Regatului Unit asupra societăţilor din CE cu sediul social situat într-un stat membru diferit de Regatul Unit care desfăşoară activităţi în Regatul Unit prin înfiinţarea unei sucursale sau prin prestarea transfrontalieră de servicii sunt incluse în Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994. Reglementarea 13 a introdus punctul 1A în secţiunea 15 din ICA 1982, care exclude în esenţă societăţile din CE de la aplicarea părţii II din lege în măsura în care societăţile în cauză desfăşoară activităţi de asigurare prin intermediul unei sucursale şi au îndeplinit cerinţele specificate în partea I din apendicele 2F la lege. Reglementarea 45 a introdus apendicele 2F în ICA 1982.

Secretarul de Stat are puterea reziduală de a impune cerinţe pentru protecţia asiguraţilor, care include dreptul de a lua „orice măsură considerată de acesta corespunzătoare”. În principiu, Secretarul de Stat poate exercita această putere numai asupra societăţilor din Regatul Unit şi din afara CE. Totuşi, în anumite circumstanţe, acesta poate exercita această putere asupra societăţilor din CE care funcţionează pe teritoriul Regatului Unit. Condiţiile de exercitare a acestei puteri asupra societăţilor din CE sunt menţionate literă cu literă la punctul 15 din apendicele 2F la lege. În conformitate cu directive, condiţii în cauză stabilesc faptul că Secretarul de Stat poate exercita respectivele puteri asupra societăţilor din CE numai dacă s-a solicitat astfel de autoritatea de supraveghere din statul membru de origine a societăţii.

Punctul 16 din apendicele 2F prevede ceea ce poate să facă Secretarul de Stat în cazul în care o societate nu îndeplineşte orice dispoziţie din legea aplicabilă activităţilor sale de asigurare din Regatul Unit. În conformitate cu acest punct, prima măsură constă în notificarea autorităţii de supraveghere din statul membru de origine (16(2)). Dacă societatea persistă în a încălca dispoziţia în cauză, punctul 16 alineatul (3) permite Secretarului de Stat, după informarea autorităţii de supraveghere a statului membru de origine, să dispună societăţii să înceteze activitatea de asigurare sau prestarea de servicii de asigurare. În cele din urmă, punctul 16 alineatul (4) permite Secretarului de Stat să dispună societăţii încetarea activităţii de asigurare chiar fără informarea autorităţii de supraveghere a statului membru de origine, dacă acesta consideră că trebuie luate astfel de măsuri în regim de urgenţă. Secretarul de Stat trebuie să informeze întotdeauna societatea în scris cu privire la motivele adoptării unei astfel de măsuri.

Dispoziţiile care lărgesc puterea de supraveghere a Secretarului de Stat asupra totalităţii activităţii (în cadrul Comunităţii) societăţilor cu sediul social în Regatul Unit sunt incluse în Insurance Companies (Amendment) Regulations 1994. Reglementarea 4 modifică secţiunea 15 din ICA 1982, inclusiv „toate societăţile din Regatul Unit care îşi desfăşoară activitatea într-un alt stat membru decât Regatul Unit”. Domeniul de competenţă al autorităţilor de supraveghere din Regatul Unit asupra întreprinderilor de asigurare cu sediul social în Regatul Unit este suficient de larg , în conformitate cu cerinţele directivei. Secretarul de Stat are puterea de a verifica gradul de solvabilitate a întreprinderilor de asigurare, existenţa provizioanelor tehnice şi a activelor care să le acopere în ceea ce priveşte totalitatea activităţilor desfăşurate de întreprinderea de asigurare.

Cerinţa ca întreprinderile de asigurare să aibă „proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate” a fost transpusă în dreptul intern prin Reglementarea 5 din Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994 de modificare a secţiunii 5 din ICA 1982 privind condiţiile ce trebuie îndeplinite de întreprinderea de asigurare pentru a obţine o autorizaţie de funcţionare. Reglementarea 5 introduce subsecţiunea (1A) în secţiunea 5 din lege, care împiedică Secretarul de Stat să emită o autorizaţie dacă acesta consideră că solicitantul nu îndeplineşte sau nu va îndeplini criteriile de „gestiune prudentă şi adecvată”. Reglementarea introduce, de asemenea, un întreg apendice la lege, care dezvoltă sensul de „gestiune prudentă şi adecvată”. În apendice se specifică faptul că pentru a se considera că o societate îşi desfăşoară activitatea într-un mod corect şi prudent, aceasta trebuie să păstreze, printre altele, „registre contabile adecvate şi alte registre ale activităţii” şi „sisteme adecvate de control al activităţii şi registrelor sale”. Apoi continuă cu specificarea sensului acestor două standarde. Punctul 6A din apendicele 6 la Insurance Companies (Accounts and Statements)Regulations 1983, aşa cum a fost modificată, stipulează faptul că în certificatul Administratorilor cerut prin Reglementarea 26 litera (a) trebuie să se menţioneze, de asemenea, prin intermediul unei liste, orice notă publicată cu care sunt conforme sistemele de control stabilite şi păstrate de societate în ceea ce priveşte activitatea sa.

Legătura cu cazul ELAS

În prezentul articol există trei elemente legate de cazul ELAS. În primul rând, obligaţia autorităţilor de reglementare de a supraveghea societatea în ansamblu, adică, să ia întotdeauna în considerare „totalitatea activităţilor” sale, în al doilea rând, cerinţa de a avea „proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate”; în al treilea rând, obligaţia autorităţilor ţării gazdă de a informa autorităţile ţării de origine la apariţia unor probleme.

1. Supravegherea „totalităţii activităţilor” şi ARA

Este sigur să se presupună faptul că, atunci când în articol se afirmă într-un mod atât de simplu, clar şi neechivoc că supravegherea financiară trebuie să includă „totalitatea activităţilor desfăşurate de întreprinderea de asigurare”, intenţia organului legislativ a fost exact aceasta şi nu alta. Se pare că „totalitatea activităţilor” înseamnă, în toate limbile şi circumstanţele, totalitatea activităţilor unei societăţi, fără a exista nicio excepţie sau lacună juridică.

După stabilirea acestui fapt, este oportun să se analizeze numeroasele declaraţii primite în care se invocă faptul că autorităţile britanice (statul membru de origine) nu au supravegheat în mod corect societatea deoarece nu au acordat suficientă atenţie sau pur şi simplu ignorat ideea „totalităţii activităţilor”. Declaraţiile care au dezminţit aceste plângeri trebuie să fie luate, de asemenea, în considerare.

În primul rând, Lordul Penrose (WE 16)[20] susţine faptul că autoritatea de reglementare s-a concentrat exclusiv asupra marjelor de solvabilitate şi nu a luat în considerare majorările gratuite cumulate, reprezentând acele beneficii necontractuale distribuite de societate la alegere. Aceste bonusuri pot fi considerate, conform unei interpretări, ca făcând parte integrantă din „totalitatea activităţilor” desfăşurate de societate (aceasta este direct legată de argumentele privind articolul 18 privind provizioanele tehnice). Importanţa acestor bonusuri şi legătura acestora cu aspectul RAG sunt explicate pe larg în partea I (Introducere) şi în partea II (Aspecte de reglementare).

Legislaţia Regatului Unit include o recomandare, nemenţionată în directivă, de a se acorda atenţia cuvenită aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor (ARA). Autoritatea de reglementare din Regatul Unit a susţinut faptul că în ceea ce priveşte majorările gratuite, ARA nu au fost create prin practica societăţii privind bonusul. Acest lucru i s-a spus Lordului Penrose (WE 16)[21]. Totuşi, nefiind convins de aceste argumente, acesta le respinge şi argumentează că ARA au luat într-adevăr naştere datorită practicii societăţii privind majorarea gratuită (cu alte cuvinte, asiguraţii aveau aşteptări rezonabile conform cărora pe lângă beneficiile contractuale, aceştia erau îndreptăţiţi sau ar fi primit bonusuri discreţionare).

În WE 84, Holmes susţine această teză: „Protecţia ARA, în conformitate cu legislaţia Regatului Unit, a avut o mare importanţă datorită schimbului din anii '80 şi '90 în bilanţul beneficiilor furnizat de ELAS în temeiul poliţelor sale în afara beneficiilor garantate pentru o majorare negarantată (ulterior garantată). [...] Întrucât beneficiile garantate clasificate ca « obligaţii » în conformitate cu dreptul comunitar[22], au trebuit să fie, prin urmare, rezervate, singura protecţie acordată unei majorări gratuite nealocate în conformitate cu schema de reglementare britanică era obligaţia de a decide dacă să se intervină în vederea protejării aşteptărilor rezonabile privind un astfel de bonus“. (A se vedea, de asemenea secţiunea II.2. „Declaraţii suplimentare privind transpunerea”)

Din diferitele materiale promoţionale analizate ale ELAS şi diversele declaraţii (WE 26 Burgess Hodgson, WE 52-54 Seymour, H5 Lloyd), se poate trage concluzia că majorările gratuite au făcut parte integrantă din pachetele oferite asiguraţilor, care au fost lăsaţi astfel să se aştepte că aceste bonusuri vor fi plătite numai în funcţie de situaţia pieţelor la data părăsirii fondului. Într-adevăr, societatea a făcut uz de practica privind majorarea negarantată pentru a indica membrilor valorile poliţelor, pentru a efectua plăţi la scadenţă sau la răscumpărare şi pentru a încuraja noi contractări de poliţe prin situaţii privind performanţa anterioară.

Pe scurt, unele declaraţii primite de comisie indică o situaţie în care autoritatea de reglementare s-a concentrat întotdeauna, în mod exclusiv, asupra marjelor de solvabilitate şi a acordat o importanţă insuficientă sau chiar nesemnificativă majorărilor gratuite cumulate în analiza sa globală a sănătăţii financiare a societăţii. Astfel, o linie a raţionamentului afirmă faptul că, în cazul în care se consideră că aceste tipuri de bonusuri fac parte integrantă din „totalitatea activităţilor” desfăşurate de societate, autorităţile de reglementare ar fi trebuit să le ia în considerare în îndeplinirea funcţiilor care le revin, în conformitate cu articolul 8. Opţiunea Regatului Unit de a nu obliga ELAS să-şi creeze rezerve pentru bonusurile discreţionare, nu a exonerat neapărat autorităţile de a face tot posibilul pentru a respecta litera şi obiectivul final al directivei, ceea ce a necesitat, după cum s-a mai spus, ca supravegherea financiară să acopere „totalitatea activităţilor desfăşurate de întreprinderea de asigurare”.

2. Proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate: problema actuarului desemnat

3DAV prevede o linie de referinţă pentru reglementare şi, în conformitate cu natura unei directive contrară unei reglementări, lasă în sarcina statelor membre găsirea celui mai adecvat mijloc de a obţine rezultatele cerute în dispoziţiile directivei. Unul din mijloacele propuse de autorităţile de reglementare britanice a fost imaginea actuarului desemnat (AD), o parte esenţială a cadrului naţional de asigurare din Regatul Unit şi care nu apare în directivă. Unul din rolurile AD a fost de a acţiona parţial în calitate de protector al intereselor asiguraţilor (a se vedea, de asemenea, comentariile privind articolul 10 din 3 DAV).

Mai multe declaraţii primite susţin faptul că, la diferite momente de timp, este posibil ca ELAS să nu fi avut proceduri contabile şi administrative corecte şi nici mecanisme de control intern adecvate, deoarece nu s-a luată nici o măsură pentru rezolvarea unei probleme grave apărută odată cu AD al ELAS.

În H1 domnul LAKE explică cum în anul 1992 „actuarul desemnat, Roy Ranson, a devenit Director General al ELAS fără a renunţa la rolul de actuar desemnat a fost în mod evident în detrimentul intereselor asiguraţilor însă legislaţia Regatului Unit nu prevedea destituirea domnului Ranson”. În conformitate cu declaraţiile, GAD (Government Actuary's Department) din Regatul Unit şi-a exprimat explicit dezaprobarea privind această dualitate a rolului însă nu s-a luat nicio măsură. Clive MAXWELL din cadrul HMT, sub investigaţie pe durata H4, respinge această afirmaţie, argumentând că în 3DAV nu se menţionează imaginea AD şi că aceasta nu este, prin urmare, o problemă pentru directivă. Totuşi, o altă opinie divergentă susţine contrariul, şi anume faptul că în directivă nu se menţionează imaginea AD este de fapt irelevant deoarece, odată pusă în aplicare, imaginea AD a devenit parte integrantă din sistemul de supraveghere al Regatului Unit care, în ansamblu, trebuia să pună în aplicare integral şi corect dispoziţiile articolului 8 din 3DAV, atât în ceea ce priveşte litera, cât şi obiectivul textului.

Toate declaraţiile primite (a se vedea, de asemenea, secţiunea II.2. „Declaraţii suplimentare privind transpunerea”) sugerează faptul că prin neluarea de măsuri rapide privind această problemă, autoritatea de reglementare britanică nu-şi a îndeplinit obligaţia de a solicita ELAS proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate, astfel cum se prevede explicit în articolul 8 din 3DAV.

3. Schimb de informaţii între statul membru de origine/gazdă

O altă problemă este posibilitatea ca alte state membre (Irlanda, Germania) să fi avut vreodată în vedere faptul că activităţile ELAS ar fi putut avea un efect negativ asupra sănătăţii financiare a societăţii, în acest caz acestea trebuind să informeze autorităţile britanice. Corespondenţa între autorităţile de reglementare la care a avut acces această comisie este amănunţit analizată în partea IV (Aspecte de redresare).

Articolul 10 – puteri de supraveghere privind informaţiile contabile, prudenţiale şi statistice (articolele 23 din 1DAV şi 13 din DC)

Rezumatul obiectivelor

Articolul 10 defineşte tipul de informaţii solicitat societăţilor privind situaţia financiară a acestora. Acestea trebuie să înainteze periodic declaraţiile şi documentele necesare supravegherii. Statele membre trebuie să se asigure că autorităţile competente dispun de puterile şi mijloacele necesare pentru supravegherea activităţii întreprinderilor de asigurare cu sediul social pe teritoriul acestora, inclusiv activităţile desfăşurate în afara teritoriilor în cauză. Aceste puteri şi mijloace trebuie să le permită:

a)  să efectueze investigaţii detaliate, de exemplu strângând informaţii sau solicitând prezentarea de documente ori realizând investigaţii la faţa locului;

b)  să adopte orice măsuri adecvate şi necesare pentru a garanta că activitatea este în conformitate cu legea ori să elimine sau să repare toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor;

c)  să garanteze că aplicarea măsurilor în cauză, dacă este nevoie prin executare sau prin intermediul instanţelor judecătoreşti.

Textul articolului

Articolul 10

Articolul 23 alineatele (2) şi (3) din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„2. Statele membre impun întreprinderilor de asigurare cu birourile de pe teritoriul lor să înainteze periodic aceste declaraţii împreună cu documentele statistice, în vederea supravegherii. Autorităţile competente îşi furnizează între ele documentele şi informaţiile necesare în vederea supravegherii.

3. Fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile competente dispun de competenţele şi mijloacele necesare pentru supravegherea activităţii întreprinderilor de asigurare cu sediul social pe teritoriul lor, inclusiv activităţile desfăşurate în afara teritoriilor în cauză, în conformitate cu directivele Consiliului care reglementează respectivele activităţi şi în scopul punerii în aplicare a acestora.

Competenţele şi mijloacele în cauză trebuie, în special, să permită autorităţilor competente:

(a) să efectueze investigaţii detaliate privind situaţia întreprinderii de asigurare şi a întregii sale activităţi, inter alia, prin:

- culegerea de informaţii sau solicitarea prezentării de documente privind activităţile sale de asigurare,

- efectuarea de investigaţii la faţa locului, la sediul întreprinderii de asigurare;

(b) să adopte orice măsuri privind întreprinderea de asigurare, directorii şi conducătorii acesteia sau persoanele care o controlează, adecvate şi necesare pentru a garanta că activitatea întreprinderii continuă să fie în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative pe care întreprinderea trebuie să le respecte în fiecare stat membru şi, în special, cu programul de activităţi, în măsura în care acesta rămâne obligatoriu şi să evite sau să elimine toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor;

(c) să garanteze că aplicarea măsurilor în cauză, dacă este nevoie prin executare prin intermediul instanţelor judecătoreşti, după caz.

Statele membre pot prevedea, de asemenea, posibilitatea autorităţilor competente de a obţine toate informaţiile cu privire la contractele deţinute de intermediari”.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Obligaţia de a prezenta rapoarte şi conturi anuale este cerută prin Legea societăţilor din 1985 (declaraţii legale). Obligaţia de a prezenta declaraţiile de reglementare este cerută prin ICA 1982, care prevede că fiecare societate de asigurare trebuie să prezinte în fiecare an autorităţilor de reglementare prudenţiale, pe lângă declaraţiile legale şi declaraţiile de reglementare. Acestea sunt elaborate luând în considerare evaluarea reglementărilor privind activele şi pasivele, astfel încât să fie puţin probabil ca cifra activelor nete calculată în declaraţie să fie aceeaşi cu cea a activelor nete care apare în declaraţiile financiare publicate ale societăţii. Declaraţiile de reglementare sunt destinate să permită autorităţii de reglementare să supravegheze solvabilitatea asiguratorului. Forma şi conţinutul declaraţiilor de reglementare au fost iniţial reglementate prin Insurance Companies (Accounts and Statements) Regulations 1983. Acest regulament a fost modificat în mai multe rânduri, inclusiv prin Insurance Companies (Accounts and Statements) (Amendment) Regulations 1994 în sensul punerii în aplicare a directivelor privind a treia asigurarea de viată şi asigurarea generală, în măsura în care acestea afectează forma şi conţinutul rapoartelor anuale. În 1996, Regulamentul 1983, astfel cum a fost modificat, a fost consolidat cu modificări prin Insurance Companies (Accounts and Statements) Regulations 1996.

Declaraţiile sunt alcătuite dintr-un bilanţ, un cont de profit şi pierderi, un cont de venituri, un extras de cont al raportului de evaluare anual al actuarului şi informaţii suplimentare privind activitatea în general şi activitatea pe termen lung. Informaţiile suplimentare trebuie prezentate sub formă de declaraţii în care trebuie să se furnizeze informaţii privind, inter alia, principalii reasiguratori facultativi şi prin convenţie, politica societăţii privind investiţia în instrumente derivate şi datele de contact ale tuturor controlorilor societăţii, inclusiv numele şi participaţia acestora. ICA 1982 prevede trei mecanisme de îmbunătăţire a fiabilităţii declaraţiilor de reglementare: a) se consideră infracţiune provocarea sau admiterea intenţionată sau neintenţionată a unei declaraţii false într-un raport amănunţit important ce urmează a fi inclus într-o declaraţie; b) administratorii unei societăţi trebuie să certifice întocmirea corectă a declaraţiei şi conformitatea cu cerinţele de solvabilitate; c) în cazul unei societăţi care desfăşoară activităţi pe termen lung, actuarul desemnat trebuie să certifice, de asemenea, dacă, în opinia sa, s-au luat măsuri corespunzătoare privind obligaţiile sale; d) declaraţiile trebuie auditare. Deşi raportul anual are, în primul rând, scopul de a permite autorităţii de reglementare să supravegheze solvabilitatea asiguratorilor, acesta este, de asemenea, disponibil asiguraţilor şi acţionarilor, la cerere, şi deschis inspecţiei publice la Registrul Comerţului relevant.

Pentru asiguratorii de viaţă, actuarul desemnat trebuie să prezinte un raport anual de evaluare pentru a permite autorităţii de reglementare să-şi formeze o opinie asupra îndeplinirii standardelor minime prevăzute în normele corespunzătoare prin rezervele actuarială. Actuarul desemnat trebuie să întocmească, de asemenea, cel puţin o dată la cinci ani, o situaţie privind activitatea sa pe termen lung.

Cerinţa prevăzută în legislaţia Regatului Unit ca fiecare societate de asigurări să desemneze un actuar în calitate de actuar al societăţii nu este una din cerinţele 3DAV. Actuarul trebuie să aibă calificările prescrise, adică trebuie să fie un membru al Institutului de Actuari sau al Facultăţii de Actuari. Secretarul de Stat trebuie să fie notificat cu privire la desemnarea actuarului şi să primească o situaţie cu informaţii privind participaţia actuarului în societate (ex.: acţiuni sau obligaţiuni garantate în societatea în care actuarul a dobândit participaţia, precizări cu privire la orice interes pecuniar al actuarului în orice tranzacţie între actuar şi societate, remuneraţia şi alte beneficii primite de actuar etc.). Aceste informaţii trebuie furnizate anual Secretarului de Stat.

Obligaţia de a oferi informaţii statistice este prevăzută în reglementările 79 – 83 din Insurance Companies Regulations 1994. Formularele ce urmează a fi utilizate sunt prevăzute în anexele 15 – 16 din acest regulament. Informaţiile statistice trebuie prezentate anual. Neîndeplinirea acestor obligaţii este considerată infracţiune.

Puterile de supraveghere ale autorităţilor competente: legislaţia Regatului Unit atribuie Secretarului de Stat o gamă largă de competenţe pentru a-şi îndeplini atribuţiile de supraveghere, echivalente celor cerute în articolul 10 din 3DAV. În secţiunile 37 - 47 din ICA 1982, astfel cum a fost modificată, se enumeră competenţele şi se stipulează motivele pentru care acestea pot fi exercitate şi formalităţile ce trebuie respectate la exercitarea acestora. În conformitate cu ICA 1982, Secretarul de Stat are competenţe largi pentru a obţine informaţii şi pentru a investiga societăţile de asigurare. În conformitate cu aceste competenţe, Secretarul de Stat poate solicita actuarului desemnat să investigheze situaţia financiară a societăţii sau poate desemna o persoană care să investigheze îndeplinirea criteriilor de gestiune prudentă şi adecvată. Secretarul de Stat sau o persoană autorizată de acesta poate solicita unei societăţi să îi furnizeze informaţii privind probleme specifice şi să îi prezinte cărţi, lucrări sau alte documente, după caz. În cazul în care Secretarul de Stat consideră că există motive rezonabile să creadă că documentele solicitate şi neprezentate sunt păstrate într-un spaţiu oarecare, acesta poate solicita unui judecător de pace să emită un mandat de autorizare a unui poliţist pentru intrarea şi percheziţionarea spaţiului.

Competenţe asupra activelor societăţii: Secretarul de Stat poate solicita păstrarea în Regatul Unit a activelor societăţii folosite la acoperirea obligaţiilor sale. De asemenea, acesta poate solicita păstrarea integrală sau parţială a respectivelor active de către o persoană aprobată de acesta în calitate de curator al societăţii. În plus, acesta poate apela la o instanţă pentru un ordin de limitare a libertăţii societăţii de a dispune de activele sale. Aceste puteri pot fi exercitate numai pe baza unui set restrâns de motive. Exercitarea acestor puteri, în special puterea de a limita libertatea unei societăţi de a dispune de activele sale, face, de asemenea, obiectul unor formalităţi mai stringente.

Secretarul de Stat poate, de asemenea, să impună cerinţe privind investiţiile (în măsura în care valoarea activelor nu depăşeşte valoarea obligaţiilor), poate limita veniturile din prime şi poate solicita informaţii suplimentare şi anterioare. Lista puterilor enumerate în lege se încheie cu o putere reziduală largă care oferă Secretarului de Stat dreptul de a solicita unei societăţi să adopte măsurile corespunzătoare în scopul protejării asiguraţilor împotriva riscului legat de imposibilitatea societăţii de a-şi îndeplini obligaţiile sau de a satisface aşteptările rezonabile ale asiguraţilor sau ale asiguraţilor potenţiali şi în scopul asigurării respectării de către societate a principiilor de gestiune prudentă şi adecvată.

Neîndeplinirea unei cerinţe impuse în exercitarea oricăror puteri menţionate este considerată infracţiune. În conformitate cu ICA 1982, Secretarul de Stat are puteri lărgite pentru a-şi exercita funcţiile şi nici formalităţile pe care trebuie să le respecte, nici motivele pe care trebuie să le invoce nu pot impune limitări stricte asupra acestuia în exercitarea puterilor sale. Dimpotrivă, exercitarea majorităţii puterilor (altele decât limitarea libertăţii unei societăţi de a dispune de activele sale) face obiectul unui prag flexibil şi vag definit, adică protejarea aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor sau ale asiguraţilor potenţiali. În fond, Secretarul de Stat poate interveni în aproape orice ocazie considerată (mai curând) oportună (decât necesară) pentru protejarea asiguraţilor şi nu numai în momentul identificării unor încălcări sau carenţe specifice.

Legătura cu cazul ELAS

Trei elemente din prezentul articol îl leagă de cazul ELAS. În primul rând, problema „puterilor şi mijloacelor” autorităţilor de reglementare; în al doilea rând, problema „tratamentului excesiv de indulgent”; în al treilea rând, obligaţia autorităţilor de reglementare să se asigure că ELAS a respectat legislaţia naţională, ceea ce include, astfel cum s-a explicat anterior, conceptual de ARA.

1.  Puteri şi mijloace

Înainte de toate, este necesar să se pună întrebarea dacă autoritatea de reglementare britanică a dispus de „puterile şi mijloacele necesare” în exercitarea funcţiilor sale la acea dată. Numeroase declaraţii demonstrează carenţele în ceea ce priveşte „mijloacele”; pe de altă parte, declaraţiile primite demonstrează în mod clar faptul că autorităţile de reglementare dispuneau evident de suficiente „puteri”.

1.A. „Mijloacele”

Conform domnului LAKE în H1 „autorităţile de reglementare în domeniu asigurărilor erau foarte slab finanţate în perioada anilor ’90”. Acesta îşi susţine afirmaţia, citând din Raportul Baird (WE 17), citat, de asemenea, de domnul HOLMES (WE 84) când face trimitere la restructurarea personalului implicat în reglementarea în domeniul asigurărilor la 1 ianuarie 1999:

„... numărul total al personalului implicat în reglementarea prudenţială a aproximativ 200 de societăţi de asigurare (…) era de mai puţin de 135. Prin comparaţie, un număr de aproximativ 135 de persoane erau implicate în reglementarea a 400 de bănci autorizate din Regatul Unit, societăţi de construcţii şi sucursale din Regatul Unit ale instituţiilor din state nemembre UE” (WE 17, punctul 2.23.5).

De asemenea, domnul NASSIM (WE7) susţine faptul că „autorităţile de reglementare nu dispus întotdeauna de suficiente rezerve şi nu au avut toate puterile necesare pentru a contribui în mod efectiv la procesul de reglementare şi pentru a-şi exercita cu responsabilitate puterile discreţionare, astfel cum a intenţionat Parlamentul încă din 1973. Prin urmare, acestea nu şi-au îndeplinit funcţiile în mod corespunzător”.

În Raportul Penrose (WE 16, punctul 158) se afirmă, de asemenea, că „divizia de asigurări a DTI a fost slab pregătită pentru a participa la procesul de reglementare. A avut personal necorespunzător şi persoanele implicate la nivel de supraveghere, în special, nu erau calificaţi să contribuie în mod semnificativ la proces. Autorităţile de reglementare ale unităţii de asigurări depindeau, la bază, de GAD în ceea ce priveşte recomandările privind provizioanele matematice, elementele implicite, aspectele tehnice în general şi de ARA şi nu dispunea separat de puteri relevante specifice sau de experienţă pentru a evalua în mod independent situaţia societăţii în aceste privinţe (…). În scopuri practice, GAD s-a ocupat de controlul funcţionării actuariale a firmelor de asigurări de viaţă până la punerea în aplicare a reorganizării în conformitate cu FSA”. Se adaugă faptul că „nivelurile de angajare a personalului aflate la dispoziţia autorităţilor de reglementare prudenţiale variau însă numărul de persoane cu responsabilitate directă faţă de societate şi funcţiile lor în cadrul serviciului civil au rămas în mare parte aceleaşi... Majorarea resurselor ar fi putut îmbunătăţi şansele de identificare a problemelor însă.. Guvernul a solicitat o abordare „mai puţin stringentă” a reglementării şi a alocat resurse în consecinţă” (WE16, punctele 39, 158 şi 159).

În cele din urmă, domnul HOLMES (WE 84) trage concluzia afirmând că „chiar şi ţinând seama de discreţia de care statele membre dispun în luarea deciziilor privind nivelul corespunzător al resurselor de reglementare, trebuie să se pună sub semnul întrebării dacă Regatul Unit a furnizat autorităţilor sale competente mijloacele necesare supravegherii, standard prevăzut în mod explicit în legislaţia comunitară din noiembrie 1992. Pe de o parte, trebuie să se pună problema dacă, din punct de vedere numeric, pentru sarcina respectivă, a fost alocat un număr suficient de persoane. Pe de altă parte, trebuie, de asemenea, să se pună problema dacă personalul disponibil avea calificarea corespunzătoare pentru a asigura supravegherea efectivă”. (A se vedea, de asemenea, secţiunea II.2. „Declaraţii suplimentare privind transpunerea”).

1.B. „Puterile”

În ceea ce priveşte puterile alocate autorităţilor de reglementare britanice, majoritatea declaraţiilor indică o situaţie satisfăcătoare în care autoritatea competentă dispunea de puteri largi, flexibile şi suficiente.

Dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit de transpunere a articolului 10 conferă Secretarului de Stat puteri foarte largi pentru a-şi îndeplini funcţiile de supraveghere, puteri cel puţin echivalente cu cele prevăzute în directivă. Aceste puteri presupun posibilitatea de a obliga o societate să protejeze asiguraţii împotriva riscului legat de imposibilitatea societăţii de a-şi îndeplini obligaţiile sau de a satisface aşteptările rezonabile ale asiguraţilor sau ale asiguraţilor potenţiali (ARA)[23] în scopul asigurării respectării de către societate a principiilor de gestiune prudentă şi adecvată. Întrebarea care apare în cazul ELAS nu este atât dacă Secretarul de Stat dispunea de suficiente puteri, ceea ce se şi întâmpla la suprafaţă, cât dacă acesta utiliza în mod corespunzător aceste puteri lărgite: unele declaraţii strânse până acum par să nege această idee din urmă (pentru detalii, a se vedea comentariile asupra secţiuni privind ARA). A se vedea, de asemenea, secţiunea II.2. „Declaraţii suplimentare privind transpunerea”.

Prin urmare, se poate argumenta faptul că autorităţile de reglementare britanice au avut întradevăr cel puţin „puterile” prevăzute în directivă, dacă nu neapărat „mijloacele”.

2.  Tratament respectuos şi abordare mai puţin stringentă

Cea de-a doua problemă cheie privind articolul 10 este dacă autoritatea de reglementare britanică a efectuat anchete detaliate, solicitând prezentarea de documente sau realizând investigaţii la faţa locului. S-a afirmat faptul că s-au realizat întradevăr investigaţii însă că autorităţile de reglementare au dat întotdeauna dovadă de un respect excesiv şi chiar teamă faţă de gestiunea ELAS. În WE 51, doamna KWANTES spune: „Cred că adevărul este că autorităţile de reglementare au adormit la volan. Acestea păreau că stau cu frică faţă de Equitable şi s-au purtat cu mănuşi. Dacă autoritatea de reglementare ştia că Equitable are probleme, de ce nu a spus nimic? Dacă nu a ştiu, atunci înseamnă că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător sarcina de reglementare”.

Referindu-se la criza ELAS, domnul BAYLISS afirmă în H5 că „Cred întradevăr că va mai exista una complet legată de aroganţa conducerii şi toleranţa acelei aroganţe. Modul în care Equitable s-a purtat şi a tratat autoritatea de reglementare a fost cu adevărat extraordinar”.

Un alt petiţionar, domnul BELLORD (H2) insistă, de asemenea, asupra „relaţiei foarte confortabile între autorităţile de reglementare şi EL”, evidenţiind unele constatări din Raportul Penrose care sugerează faptul că rapoartele aflate la dispoziţia GAD, ce datează de la sfârşitul anilor ’80 făcuseră deja aluzie la practicile de afaceri periculoase ale ELAS însă fuseseră complet ignorate de către GAD.

Mai multe declaraţii sugerează, de asemenea, cu tărie faptul că autoritatea de reglementare a adoptat, conştient şi deliberat, o abordare teoretică în cazul ELAS. Dacă s-ar dovedi a fi adevărat, aceasta ar constitui o încălcare a obligaţiei autorităţii de reglementare de a asigura respectarea ARA şi ca acest lucru să constituie deci o încălcare a literei şi obiectivului articolului 10 din 3DAV. Atât Raportul Baird (WE 17), cât şi Raportul Penrose (WE 16) conţin critici privind lipsa unei „abordări proactive” a autorităţii de reglementare.

În H1, domnul LAKE afirmă că „încrederea excesivă în agenţiile din domeniu şi abordarea tradiţională « mai puţin stringentă »” a determinat Regatul Unit să nu mai dorească să adopte obiectivul directivelor privind asigurarea de viaţă şi, astfel, a înregistrat un eşec în punerea în aplicare a acestora, precum şi în executarea lor.

Unele din aceste afirmaţii, în special „lipsa de provocare a conducerii superioare a ELAS de către autorităţile de reglementare britanice” sunt respinse în mod vehement de WE-CONF8. Constatările din raportul primului mediator parlamentar neagă, de asemenea, aceste afirmaţii, spunând că nu se poate afirma că FSA (împreună cu GAD) ar fi abordat problema constituirii de rezerve RAG şi orice interpretare greşită a situaţiei financiare a ELAS „în orice alt mod decât ferm”, că abordarea lor nu putea fi descrisă drept « pasivă » şi că „FSA a insistat în continuare ca Equitable să se conformeze tuturor cerinţelor sale de a constitui rezerve în faţa opoziţiei puternice din partea Equitable”.

3. ARA

După cum s-a menţionat anterior în secţiunea ce prezintă articolul 8, legislaţia Regatului Unit conferă Secretarului de Stat puterea de a obliga o societate să protejeze asiguraţii împotriva riscului legat de imposibilitatea societăţii de a-şi îndeplini obligaţiile sau de a satisface ARA. Secretarul de Stat poate lua orice măsură considerată de acesta corespunzătoare (alta decât limitarea libertăţii societăţii de a dispune de activele sale) împotriva riscului legat de imposibilitatea societăţii de a îndeplini respectivele aşteptări. În acest sens, legislaţia din Regatul Unit respectă cerinţele articolului 10 din 3DAV, care solicită autorităţilor să ia orice măsuri adecvate şi necesare pentru a garanta că activitatea societăţii continuă să fie în conformitate cu legislaţia Regatului Unit şi pentru a evita sau repara toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor. Pe scurt, prin articolul 10 din 3DAV s-au conferi autorităţilor britanice puteri şi mijloace pentru asigurarea respectării ARA.

S-a stabilit deja faptul că este posibil ca mijloacele să fi fost insuficiente însă că puterile au fost adecvate. Întrebarea care apare în cazul ELAS este dacă Secretarul de Stat a folosit în mod corespunzător puterile sale largi. Aceste puteri au fost folosite pentru protejarea ARA? Declaraţiile primite[24] susţin că au existat într-adevăr neregularităţi care au prejudiciat interesele asiguraţilor însă că autoritatea de reglementare britanică nu a adoptat măsurile corespunzătoare pentru remedierea acestora. Aceste declaraţii par să sugereze că autorităţile de reglementare britanice nu şi-au exercitat mult timp puterile lărgite privind ELAS, în pofida faptului că aveau cunoştinţă de catastrofa iminentă. Într-o revizuire[25] a rapoartelor anuale ale DTI se remarcă faptul că motivul cel mai des pretextat pe baza căruia Secretarul de Stat îşi exercitase puterile a fost faptul că societatea tocmai fusese autorizată (adică, în ultimii cinci ani) sau că existase o schimbare de controlului (din nou, în ultimii cinci ani). În fiecare an, Secretarul de Stat şi-a exercitat puterile numai în câteva cazuri pe alte motive. Această lipsă de proactivitate, în pofida deţinerii puterilor adecvate, a fost, de asemenea, abordată de Charles THOMSON, în prezent Director General al ELAS, atunci când a declarat că „timp de mulţi ani autorităţile de reglementare britanice au avut puteri foarte extinse pentru a interoga societăţile şi puteri considerabile pentru a interveni în cazuri excepţionale [...]. Pe scurt, opinia mea este că autorităţile de reglementare relevante din Regatul Unit, atât înainte, cât şi după schimbările efectuate ca urmare a directivei consolidate privind asigurarea de viaţă, au avut puteri suficiente pentru a reglementa în mod eficient”.

În H1, domnul LAKE susţine, de asemenea, această opinie afirmând că „în legislaţia Regatului Unit, ARA sunt protejate de autorităţile competente” şi că Regatul Unit „nu a pus în aplicare cerinţele legale pentru a permite autorităţilor să supravegheze aplicarea propriei legislaţii privind ARA”, în pofida faptului că acest lucru era necesar şi adecvat, astfel existând o posibilă încălcare a literei şi spiritului articolului 10.

Unul din motivele specifice pentru care nu au fost respectate ARA este legal de marja de solvabilitate (pentru mai multe detalii, a se vedea secţiunea privind articolul 25 - marja de solvabilitate). Argumentul este următorul: autoritatea de reglementare a permis ELAS să-şi îndeplinească cerinţele de solvabilitate, în pofida situaţiei financiare dubioase în care se afla societatea. Acesta fapt este, de fapt, egal cu ascunderea de asiguraţi a situaţiei financiare reale a ELAS şi cu punerea în pericol a viitoarei viabilităţi financiare a societăţii. În consecinţă, ARA au fost expuse riscului şi astfel ar însemna că autorităţile britanice au luat măsuri care nu au fost „adecvate şi necesare pentru a evita sau repara toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor” şi pentru a se asigura că activitatea este conformă legislaţiei Regatului Unit, adică ARA. Astfel, apare posibilitatea încălcării articolului 10 (ARA) printr-o posibilă încălcare a articolului 25 (marja de solvabilitate).

Articolul 18 – Existenţa provizioanelor tehnice (articolele 17 din 1DAV şi 20 din DC)

Rezumatul obiectivelor

Prezentul articol prezintă cerinţa ca fiecare societate de asigurare să constituie suficiente provizioane tehnice pentru întreaga sa activitate. În articol se prevăd, de asemenea, norme de calculare a provizioanelor tehnice, stabilind un număr de principii, care necesită o „evaluare actuarială de perspectivă prudentă” şi o rată prudenţială a dobânzii, transferând asupra autorităţii de reglementare a statului membru obligaţia de a fixa una sau mai multe rate maxime ale dobânzii. Bazele şi metodele folosite la calcularea provizioanelor tehnice trebuie puse la dispoziţia publicului. În plus, toate provizioanele tehnice trebuie acoperite cu active congruente. În articol se impune, de asemenea, obligaţia de localiza respectivele active în cadrul Comunităţii.

Textul articolului

Articolul 18

Articolul 17 din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 17

1. Statul membru de origine cere fiecărei întreprinderi de asigurare să constituie suficiente provizioane tehnice, inclusiv provizioane matematice, pentru întreaga sa activitate.

Valoarea acestor provizioane tehnice se determină în conformitate cu următoarele principii.

A. (i) valoarea provizioanelor tehnice pentru asigurarea de viaţă se calculează printr-o evaluare actuarială de perspectivă suficient de prudentă, luând în considerare toate obligaţiile viitoare determinate de condiţiile de asigurare pentru fiecare contract existent, inclusiv:

- toate beneficiile garantate, inclusiv valorile de răscumpărare garantate,

- bonusurile la care asiguraţii sunt deja îndreptăţiţi, fie colectiv, fie individual, indiferent de descrierea bonusurilor în cauză – dobândite, declarate sau alocate,

- toate opţiunile disponibile pentru asiguraţi pe baza termenilor contractului,

- cheltuieli, inclusiv comisioane,

- luând în considerare primele viitoare datorate;

(ii) se permite utilizarea unei metode retrospective, în cazul în care se poate demonstra că provizioanele tehnice rezultate nu sunt mai mici decât cele necesare pe baza unui calcul de perspectivă suficient de prudent sau în cazul în care nu se poate utiliza o metodă de perspectivă pentru tipul de contract în cauză;

(iii) o evaluare prudentă nu este o evaluare „conform celei mai bune estimări”, dar include o marjă adecvată pentru devierea negativă a factorilor de relevanţă;

(iv) metoda de evaluare pentru provizioanele tehnice trebuie nu numai să fie prudentă în sine, ci şi să aibă în vedere metoda de evaluare pentru activele care acoperă provizioanele în cauză;

(v) provizioanele tehnice se calculează separat pentru fiecare contract. Se permite, cu toate acestea, utilizarea de generalizări sau aproximări adecvate, în cazul în care acestea ar putea să dea aproximativ acelaşi rezultat ca şi calculele individuale. Principiul calculării individuale nu împiedică în niciun fel constituirea de provizioane suplimentare pentru riscuri generale care nu sunt individualizate;

(vi) în cazul în care valoarea de răscumpărare a unui contract este garantată, valoarea provizioanelor matematice pentru contract în orice moment este cel puţin egală cu valoarea garantată la momentul respectiv.

B. rata dobânzii utilizată se alege cu prudenţă. Aceasta se determină în conformitate cu normele autorităţilor competente ale statului membru de origine, aplicând următoarele principii:

(a) pentru toate contractele, autoritatea competentă a statului membru de origine al întreprinderii de asigurare stabileşte una sau mai multe rate maxime ale dobânzii, în special în conformitate cu următoarele norme:

(i) în cazul în care contractele conţin o garanţie a ratei dobânzii, autoritatea competentă din statul membru de origine stabileşte o rată maximă a dobânzii unică. Aceasta poate varia în funcţie de moneda în care este exprimat contractul, cu condiţia să nu depăşească 60 % din rata obligaţiunilor emise de statul în a cărui monedă este exprimat contractul. În cazul în care un contract este exprimat în ECU, această limită se fixează prin trimitere la contractele exprimate în ECU emise de instituţiile comunitare.

În cazul în care un stat membru decide, în temeiul paragrafului anterior teza a doua, stabilirea unei rate maxime a dobânzii pentru contractele exprimate în moneda altui stat membru, întâi consultă autoritatea competentă din statul membru în a cărui monedă este exprimat contractul;

(ii) cu toate acestea, în cazul în care activele întreprinderii de asigurare nu sunt evaluate la preţul lor de achiziţie, un stat membru poate stipula că pot fi calculate una sau mai multe rate maxime ale dobânzii luând în considerare randamentul activelor corespunzătoare în prezent în portofoliu, minus o marjă de prudenţă, şi, în special pentru contractele cu prime periodice, luând, de asemenea, în considerare şi randamentul anticipat al activelor viitoare. Marja de prudenţă şi rata sau ratele maxime ale dobânzii aplicate randamentului anticipat al activelor viitoare se stabilesc de autoritatea competentă din statul membru de origine;

(b) stabilirea unei rate maxime a dobânzii nu implică faptul că întreprinderea de asigurare este obligată să folosească o rată atât de ridicată;

(c) statul membru de origine poate decide să nu aplice litera (a) următoarelor categorii de contracte:

- contracte cu capital variabil;

- contracte cu primă unică pentru o perioadă de până la opt ani,

- contracte fără participare la profit şi contracte de anuităţi fără valoare de răscumpărare.

În cazurile menţionate în primul paragraf a doua şi a treia liniuţă, la alegerea unei rate prudenţiale a dobânzii poate fi luată în considerare moneda în care este exprimat contractul şi activele corespunzătoare deţinute în prezent şi, în cazul în care activele întreprinderii sunt evaluate la valoarea lor actuală, randamentul anticipat al viitoarelor active.

În niciun caz rata dobânzii folosită nu poate fi mai mare decât randamentul activelor calculat în conformitate cu normele contabile ale statului membru de origine, decât dacă se face o deducere adecvată;

(d) statul membru cere întreprinderii de asigurare să îşi păstreze în conturi un provizion pentru a-şi îndeplini angajamentele luate faţă de asiguraţi în ceea ce priveşte rata dobânzii, în cazul în care randamentul prezent sau previzibil al activelor întreprinderii este insuficient pentru a acoperi angajamentele în cauză;

(e) Comisia şi autorităţile competente din statele membre care solicită acest lucru sunt notificate cu privire la ratele maxime ale dobânzilor stabilite în temeiul literei (a).

C. elementele statistice ale evaluării şi alocaţia pentru cheltuieli folosite se calculează cu prudenţă, având în vedere statul angajamentului, tipul de politică şi costurile şi comisioanele administrative care se estimează că vor apărea.

D. în cazul contractelor participative, metoda de evaluare a provizioanelor tehnice poate lua în considerare, fie implicit, fie explicit, toate tipurile de bonusuri viitoare, într-un mod corespunzător cu restul presupunerilor privind viitoarele evoluţii şi cu metoda actuală de distribuire a bonusurilor.

E. provizionul pentru cheltuieli viitoare se poate face implicit, de exemplu având în vedere valoarea netă a primelor viitoare pentru taxele de gestionare. Cu toate acestea, alocaţia generală, implicită sau explicită, trebuie să fie mai mare sau egală cu o estimare prudenţială a viitoarelor cheltuieli relevante.

F. metoda de evaluare a provizioanelor tehnice nu este condiţionată de discontinuităţile care apar de la un an la altul, cauzate de modificările arbitrare aduse metodei sau elementelor de calcul şi trebuie să fie de aşa natură, încât să permită recunoaşterea distribuţiei profiturilor în mod adecvat, pe durata contractului.

2. Întreprinderile de asigurare pun la dispoziţia publicului bazele şi metodele utilizate la calcularea provizioanelor tehnice, inclusiv a provizioanelor pentru bonusuri.

3. Statul membru de origine cere fiecărei întreprinderi de asigurare să acopere provizioanele tehnice pentru întreaga sa activitate cu active congruente, în conformitate cu articolul 24 din Directiva 92/96/CEE. Pentru activităţile înregistrate în Comunitate, aceste active trebuie localizate în cadrul Comunităţii. State membre nu le impun întreprinderilor de asigurare să îşi localizeze activele într-un anumit stat membru. Statele membre pot permite, cu toate acestea, relaxări ale normelor privind localizarea activelor.

4. În cazul în care statul membru de origine permite acoperirea de provizioane tehnice de către creanţele de la reasiguratori, stabileşte procentajul admis. În acest caz, nu poate impune localizarea activelor care reprezintă creanţele în cauză”.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Obligaţiile statului membru de origine/gazdă: puterile de supraveghere ale autorităţilor competente din statul membru de origine trebuie să acopere „totalitatea activităţilor” societăţilor cu sediul social pe teritoriul lor. La nivelul Regatului Unit, extinderea puterilor de supraveghere ale Secretarului de Stat asupra societăţilor cu sediul social în Regatul Unit asupra totalităţii activităţilor lor – pe teritoriul sau în afara Regatului Unit – a fost pusă în aplicare prin Insurance Companies (Amendment) Regulations 1994. Reglementarea 4 din acest regulament modifică secţiunea 15 din ICA 1982, care stabileşte domeniul de aplicare a părţii II – Reglementarea societăţilor de asigurări. Reglementarea 4 prevede ca partea II din lege se aplică, printre altele, „tuturor societăţilor din Regatul Unit care îşi desfăşoară activitatea într-un stat membru diferit de Regatul Unit”. Limitarea puterilor de supraveghere ale Secretarului de Stat a fost, de asemenea, pusă în aplicare prin Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994. Reglementarea 13 din Third Insurance Directives au introdus punctul 1A la secţiunea 15 din ICA 1982, care esenţialmente exonerează societăţile CE de la aplicarea părţii II din Insurance Companies Act, în măsura în care respectivele societăţi îşi desfăşoară activitatea de asigurare prin intermediul unei sucursale şi în care au îndeplinit cerinţele specificate în partea II din apendicele 2F la lege. Reglementarea 45 din 3DAV a introdus apendicele 2F la ICA 1982. Acest apendice este reglementarea de bază în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor autorităţilor de supraveghere din Regatul Unit privind societăţile CE care desfăşoară activităţi în Regatul Unit fie prin intermediul unei sucursale, fie prin prestarea de servicii transfrontaliere. În special, reglementările 15 şi 16 modifică secţiunile 34 şi 35 din ICA 1982, limitând de drept puterea Secretarul de Stat de a controla valoarea, natura şi localizarea activelor societăţilor CE care funcţionează pe teritoriul loc.

Norme de calculare a provizioanelor tehnice: normele Regatului Unit privind evaluarea obligaţiilor pe termen lung sunt prevăzute în Insurance Companies Regulations 1994. Principalele principii de evaluare a obligaţiilor sunt stabilite în reglementarea 64, care prevede după cum urmează: „Stabilirea valorii obligaţiilor pe termen lung (altele decât obligaţiile scadente la plată înainte de data evaluării) se realizează pe criterii actuariale care acordă atenţia cuvenită aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor şi include măsuri corespunzătoare privind toate obligaţiile legate de presupunerile prudenţiale care includ marje adecvate pentru devierea negativă a factorilor de relevanţă. Stabilirea ia în considerare toate obligaţiile de perspectivă prevăzute în condiţiile poliţei pentru fiecare contract existent, luând în considerare primele plătibile după data evaluării. (3) Fără a aduce atingere caracterului general al alineatului (1)de mai sus, valoarea obligaţiilor pe termen lung este stabilită în conformitate cu reglementările 65 – 75 de mai jos şi iau în considerare, inter alia, următorii factori: toate beneficiile garantate, inclusiv valorile de răscumpărare garantate; bonusuri dobândite, declarate sau alocate la care asiguraţii sunt deja îndreptăţiţi, fie colectiv, fie individual; toate opţiunile disponibile asiguraţilor pe baza termenilor contractului; cheltuieli, inclusiv comisioane; toate drepturile conform contractelor de reasigurare privind activitatea pe termen lung; cheltuieli şi deduceri discreţionare, în măsura în care acestea nu depăşesc aşteptările rezonabile ale asiguraţilor”. Principiile menţionate în reglementarea 64 par să fie în conformitate cu cele prescrise în directivă, cu o notă suplimentară, nemenţionată în directivă, aceea de a acorda atenţia cuvenită aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor.

„Principiile actuariale” sunt stabilite în ghidul elaborat de Facultate şi Institut, GN1 şi GN8, concepute ca „standard de practică”, ceea ce înseamnă că sunt, de fapt, obligatorii pentru actuarii desemnaţi.

Atât directiva, cât şi legislaţia Regatului Unit prevăd în mod explicit faptul că o evaluare actuarială de perspectivă prudentă a obligaţiilor unei asigurări trebuie să ia în considerare toate obligaţiile viitoare în conformitate cu termenii poliţei pentru fiecare contract existent, inclusiv beneficiile garantate, bonusurile şi opţiunile contractuale pentru asiguraţi. Alternativ, în directivă se specifică faptul că, în cazul în care valoarea de răscumpărare a unui contract este garantată, valoarea provizioanelor matematice pentru contract în orice moment trebuie să fie cel puţin egală cu valoarea garantată la momentul respectiv. Legislaţia Regatului Unit nu reproduce această dispoziţie însă include o reglementare specifică privind rezervele pentru opţiunile asiguraţilor, în care se prevede după cum urmează: „(1) Se iau măsuri ca presupunerile prudenţiale să acopere orice majorare a obligaţiilor provocate de asiguraţii care îşi exercită opţiunile conform contractelor. (2) În cazul în care un contract include o opţiune prin care asiguratul ar putea să asigure o plată în numerar garantată în termen de 12 luni de la data evaluării, respectiva opţiune trebuie să fie prevăzută astfel încât să se asigure faptul că valoarea din contract nu este mai mică decât valoarea necesară pentru asigurarea plăţilor care ar trebui să fie efectuate dacă opţiunea ar fi exercitată”.

Reglementările 67 – 75 prescriu criterii mai specifice de stabilire a valorii obligaţiilor: Reglementarea 65 prescrie, în conformitate cu 3DAV că, în principiu, obligaţiile pe termen lung trebuie să fie stabilite separat pentru fiecare contract printr-un calcul de perspectivă. Reglementarea permite utilizarea în condiţii excepţionale a aproximărilor corespunzătoare şi a generalizării şi utilizarea metodei retrospective, ambele făcând obiectul excepţiilor de la aceleaşi condiţii prescrise în directivă. În reglementare se prevede că, dacă este necesar, trebuie păstrate sume suplimentare pentru riscuri generale neindividualizate şi, de asemenea, că metoda de calculare nu trebuie să facă obiectul schimbărilor arbitrare de la an la an. Reglementarea 69 privind ratele dobânzii ce urmează a fi utilizate la calcularea valorii actuale a plăţilor viitoare de sau către o societate de asigurări stabileşte standarde prudenţiale echivalente cu cele prevăzute în directivă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul reglementărilor 68 – 71 privind provizioanele pentru cheltuieli. În conformitate cu directiva, dreptul intern solicită societăţii să dezvăluie autorităţilor competente aceste informaţii ca parte a informaţiilor solicitate în sensul susţinerii unei cereri de autorizare de funcţionare. Mai multe informaţii în acest sens se găsesc în raportul anual de evaluare al actuarului, disponibil la cerere asiguraţilor şi acţionarilor şi deschis inspecţiei publice la Registrul Comerţului relevant.

Obligaţia regulii congruenţei: 3DAV împiedică statele membre să solicite societăţilor să-şi localizeze activele într-un stat membru anume. De asemenea, permite statului membru să permită relaxări ale normelor de localizare a activelor. Legislaţia Regatului Unit nu conţine reglementări care, în anumite circumstanţe, solicită întreprinderilor de asigurare să localizeze unele sau toate activele lor într-un anume loc. În primul rând, reglementarea 31 din Insurance Companies Regulations 1994 prevede că activele care acoperă obligaţiile în lire sterline trebuie să fie păstrate în CE iar activele care acoperă obligaţiile în altă monedă trebuie păstrate în CE sau în ţara de provenienţă a monedei respective. În al doilea rând, reglementarea 33 din Insurance Companies Regulations 1994 prevede unele obligaţii de localizare a activelor pentru societăţile din state nemembre CE, al căror sediu social nu se află într-un stat AELS, în ceea ce priveşte activelor acestora care reprezintă marja de solvabilitate din Regatul Unit menţionată la secţiunea 32 alineatul (2) litera (b) din lege. În al treilea rând, secţiunile 39 şi 40 din lege conferă Secretarului de Stat, în anumite circumstanţe, puterea de a solicita unei societăţi din Regatul Unit de a-şi localiza activele CE egale cu valoarea totală sau o parte specificată a angajamentelor sale faţă de rezidenţi şi de a impune un anumit tip de custodie asupra acestora. În conformitate cu secţiunea 37 alineatul (3), respectivele puteri pot fi exercitate cu excepţia cazului în care societatea nu a îndeplinit anumite obligaţii care îi sau i-au revenit, inclusiv cu excepţia cazului în care societatea nu a stabilit valoarea obligaţiilor sale în conformitate cu reglementările. Reglementarea 27 prevede că societatea trebuie să păstreze suficiente active într-o anumită monedă pentru a acoperi obligaţiile societăţii în respectiva monedă numai dacă obligaţiile societăţii din respectiva monedă depăşesc 5% din totalul obligaţiilor sale. În conformitate cu directiva, în schimb, nu există 5% disponibil înainte de declanşarea obligaţiei de congruenţă, însă aceasta nu este o abatere de la obligaţia de congruenţă a directivei, deoarece însăşi directiva permite statelor membre să introducă excepţii de la respectiva obligaţie.

Legătura cu cazul ELAS

Există două aspecte care leagă prezentul articol de cazul ELAS: primul, argumentul de „totalitate a activităţilor”, legat de constituirea opţională de rezerve de bonusuri discreţionare; al doilea, emiterea de ARA, care apare din nou.

1. Argumentul de totalitate a activităţilor şi constituirea opţională de rezerve de bonusuri discreţionare

Articolul 18 solicita Regatului Unit să se asigure că Equitable Life a constituit suficiente provizioane tehnice, inclusiv provizioane matematice pentru totalitatea activităţilor sale, utilizând o evaluare actuarială de perspectivă suficient de prudentă (prin urmare, prezentul articol reiterează cerinţa „totalităţii activităţilor”, deja menţionată în mod explicit în articolul 8). Nici directiva, nici legislaţia Regatului Unit nu au prevăzut alte dispoziţii privind sensul termenilor „evaluare prudentă”, lăsat la aprecierea actuarială. Acesta este un punct important, dat fiind faptul că ELAS a constituit rezerve pentru bonusurile reversibile[26] (acele bonusuri deja declarate care reprezintă beneficii contractuale) însă nu a constituit rezerve pentru bonusurile reversibile viitoare şi majorările gratuite, acordate la alegerea societăţii de asigurare. În conformitate cu unele declaraţii primite, această lipsă de rezerve a reprezentat unul din motivele prăbuşirii societăţii[27]. Importanţa acestor bonusuri şi legătura acestora cu aspectul RAG sunt explicate pe larg în partea I (Introducere) şi în partea II (Aspecte de reglementare).

Directiva impune numai ca obligaţiile viitoare să includă, cu excepţia tuturor beneficiilor garantate, bonusurile la care asiguraţii sunt deja îndreptăţiţi, fie colectiv, fie individual, indiferent de descrierea bonusurilor în cauză – dobândite, declarate sau alocate. Nici reglementările Regatului Unit, nici directiva nu impun constituirea de provizioane tehnice suplimentare, în special pentru bonusurile reversibile viitoare şi majorările gratuite, acordate mai curând la alegerea societăţii de asigurare decât ca urmare a unei obligaţii contractuale. 3DAV lasă la alegerea (secţiunea 1.D) autorităţii de reglementare a statului membru cerinţa privind constituirea de rezerve pentru aceste bonusuri viitoare discreţionare (constituirea de rezerve de „bonusuri viitoare de orice tip”). Nicholas BELLORD afirmă că acest lucru s-a făcut deliberat, deoarece acesta susţine (H2) că „în momentul elaborării celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, s-a constatat că au fost propuse cerinţe mai stricte privind constituirea de rezerve iar delegaţia din Regatul Unit a susţinut aceste cerinţe mai stricte. Totuşi, Treasury, autorităţile de reglementare au realizat că dacă această directivă va continua astfel cum a fost elaborată, s-ar putea afla adevărul în legătură cu Equitable, prin urmare, au reprimat ideea făcând constituirea de rezerve opţională (…). Aşadar, opţiunea de a avea o rezerve corespunzătoare a existat însă autorităţile de reglementare britanice nu au profitat în mod intenţionat de această opţiune”.

În plus, o altă interpretare (WE Conf 11) argumentează faptul că atunci când directiva impune suficiente provizioane tehnice pentru totalitatea activităţilor, acesta fiind sensul exact fără nici o ambiguitate, adică, provizioanele tehnice nu trebuie calculate doar în ceea ce priveşte beneficiile contractuale, ci şi în ceea ce priveşte bonusurile reversibile şi majorările gratuite. Lordul Penrose (WE 16) reafirmă acest punct când spune că autoritatea de reglementare s-a concentrat exclusiv asupra marjelor de solvabilitate şi nu a luat în considerare majorările gratuite cumulate, sugerând faptul că supravegherea ar trebui să includă verificarea totalităţii activităţilor desfăşurate de societate şi nu numai gradul de solvabilitate al acesteia (a se vedea, de asemenea, argumentele similare din secţiunea privind articolul 8).

În conformitate cu diferitele declaraţii menţionate anterior, raţionamentul este următorul: este adevărat că opţiunea din secţiunea 1.D nu obligă autoritatea de reglementare să impună constituirea de rezerve de „bonusuri viitoare de orice tip” (ex.: bonusuri discreţionare); totuşi, bonusurile discreţionare fac încă parte integrantă din „totalitatea activităţilor” desfăşurate de societate, şi anume: opţiunea nu exonerează autorităţile britanice de a face tot posibilul pentru a respecta litera şi obiectivul directivei. Declaraţiile primite de comisie sugerează faptul că neluând în considerare majorările gratuite cumulate (bonusuri discreţionare) în analiza sa globală a sănătăţii financiare a societăţii şi concentrându-se exclusiv asupra marjelor de solvabilitate, autoritatea de reglementare a pierdut din vedere conceptul obligatoriu de „totalitate a activităţilor” şi este posibil să nu fi respectat litera şi obiectivul articolului 18.

Lordul Penrose afirmă în mod clar (WE 16): directiva „prevedea constituirea prudentă de rezerve, sau realizarea de studii realiste, pentru majorări gratuite. Acest lucru ar fi evidenţiat carenţele societăţii într-o fază mult mai timpurie şi ar fi avut ca rezultat luarea de măsuri corective. DTI nu a profitat de această ocazie (...). Reglementările din Regatul Unit de punere în aplicare a directivei au abordat aceeaşi poziţie ca şi cea anterioară”.

2. Argumentul ARA şi constituirea de rezerve de bonusuri discreţionare

După cum s-a menţionat în secţiunile privind articolele 8 şi 10, legislaţia Regatului Unit depăşeşte limitele directivei, introducând o notă privind acordarea atenţiei cuvenite aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor (ARA) la stabilirea valorii obligaţiilor pe termen lung. În contextul cazului ELAS, un argument susţine că unul din aspectele ARA a fost că asiguraţii se aşteptau întradevăr să primească bonusuri discreţionare pe lângă beneficiile contractuale. Raţionamentul continuă prin faptul că în cazul în care autorităţile britanice şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a se asigura de respectarea ARA, acest lucru ar fi dus la o estimare mai reţinută a obligaţiilor societăţii şi s-ar fi putu evita consecinţele hotărârii Camerei Lorzilor privind cazul Hyman, evenimentul care a declanşat dezastrul ELAS, menţionat anterior.

Acest lucru este altfel exprimat de martorul JOSEPHS în H2, care susţine că „Equitable a insistat să trateze toate poliţele în acelaşi mod, indiferent dacă erau sub forma unor contracte cu « beneficiu definit » sau sub forma ulterioară a unor contracte de « investiţii »”. Contractele „erau redactate astfel încât să confere titularilor lor dreptul absolut de a participa la beneficiul societăţii adus de investiţii pro rata la primele nete plătită”. Conform interpretării sale, articolul 18 ar fi prevăzut ca acest drept să fie reflectat în obligaţiile calculate pentru respectivele poliţe, ceea ce, conform opiniei domnului JOSEPHS, nu era cazul.

Bonusurile discreţionare şi necontractuale percepute urmau să fie incluse în ARA? Astfel cum s-a explicat pe larg în secţiunea privind articolul 8, autorităţile de reglementare britanice nu au fost de acord cu acest lucru. Totuşi, din numeroasele declaraţii primite de această comisie şi plecând de la Raportul Penrose (WE 16), se poate trage concluzia că bonusurile discreţionare şi necontractuale au făcut parte integrantă din pachetele oferite asiguraţilor, care au fost lăsaţi astfel să se aştepte că respectivele bonusuri vor fi plătite numai în funcţie de situaţia pieţelor la data părăsirii fondului (a se vedea WE 26 Burgess Hodgson, WE 52-54 Seymour, H5 Lloyd).

Pentru a încheia, argumentul legat de articolul 18 este următorul: dacă autorităţile britanice ar fi fost obligate să respecte ARA, acestea ar fi trebuit, de asemenea, să se asigure că bonusurile discreţionare şi majorările gratuite erau acoperite de rezervele ELAS. Însă, neluând în considerare bonusurile discreţionare ca parte integrantă a „totalităţii activităţilor” desfăşurate de societate şi neobligând ELAS să constituie provizioane tehnice adecvate pentru acestea, autorităţile de reglementare britanice au contribuit în mod indirect la prăbuşirea ELAS la data hotărârii Camerei Lorzilor şi, prin urmare, nu au acordat atenţia cuvenită ARA, pe care trebuiau să le protejeze, încălcând poate litera şi spiritul articolului 18 din 3DAV.

Pentru informaţii suplimentare privind acest punct, a se vedea partea II privind acţiunea de reglementare.

Articolul 21 – active incluse/excluse din provizioanele tehnice (articolul 23 din DC)

Rezumatul obiectivelor

Prezentul articol prescrie tipul de active care poate fi autorizat să acopere provizioanele tehnice (articolul 18) şi prevede câteva principii de evaluare a activelor autorizate. De asemenea, conferă autorităţii de reglementare puterea de a accepta alte categorii de active ca acoperire pentru provizioanele tehnice în circumstanţe excepţionale şi la cererea unei întreprinderi de asigurare. Aceasta trebuie să fie acordată temporar şi pe baza unei decizii motivate în mod corespunzător.

Textul articolului

Articolul 21

1. Statul membru de origine nu poate autoriza întreprinderile de asigurare să îşi acopere provizioanele tehnice decât cu următoarele categorii de active:

A. investiţii

(a) titluri de creanţe, obligaţiuni şi alte instrumente ale pieţei monetare şi de capital;

(b) împrumuturi;

(c) acţiuni şi alte participaţii cu randament variabil;

(d) unităţi în organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) şi alte fonduri de investiţii;

(e) terenuri, clădiri şi drepturi în bunuri imobiliare;

B. creanţe

(f) creanţe privind reasiguratorii, inclusiv părţile reasiguratorilor de provizioane tehnice;

(g) depozite la întreprinderile cesionare şi credite datorate de acestea;

(h) credite deţinute de asiguraţi şi intermediari rezultând din operaţiuni directe şi de reasigurare;

(i) avansuri pentru poliţe;

(j) credite de impozite;

(k) creanţe ale fondurilor de garantare;

C. altele

(l) bunuri corporale, altele decât terenurile şi clădirile, evaluate pe baza amortizării prudenţiale;

(m) numerar la bancă şi în casă, depozite la instituţiile de credit şi orice alte organisme autorizate să accepte depozite;

(n) costuri de achiziţie reportate;

(o) dobânzi şi chirii acumulate, alte conturi de regularizare;

(p) dobânzi reversibile.

În cazul asociaţiei de subscriptori cunoscută sub numele de „Lloyd’s”, categoriile de active includ şi garanţii şi scrisori de credit emise de instituţii de credit în sensul Directivei 77/780/CEE (¹) sau de întreprinderi de asigurare, împreună cu sume variabile provenind din poliţele de asigurare de viaţă, în măsura în care reprezintă fonduri aparţinând membrilor.

(¹) Prima Directivă a Consiliului 77/780/CEE din 12 decembrie 1977 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind iniţierea activităţii instituţiilor de credit şi exercitarea acesteia (JO L 322, 17.12.1977, p. 30). Directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 89/646/CEE (JO L 386, 30.12.1989, p. 1).

Includerea oricărui activ sau a oricărei categorie de active enumerate în alineatul (1) nu înseamnă că toate aceste active trebuie să fie autorizate automat ca acoperire pentru provizioanele tehnice. Statul membru de origine stabileşte norme mai detaliate de stabilire a condiţiilor pentru utilizarea activelor acceptabile; în acest sens, acesta poate solicita titluri sau garanţii de valoare, în special în cazul creditelor deţinute de reasiguratori.

La determinarea şi aplicarea normelor stabilite, statul membru de origine asigură, în special, respectarea următoarelor principii:

(i) activele care acoperă provizioanele tehnice se evaluează la valoarea netă care nu include creditele rezultate din achiziţionarea acestora;

(ii) toate activele trebuie evaluate pe o bază prudenţială, care să permită riscul de nerealizare. În special, bunurile corporale altele decât terenurile sau clădirile pot fi acceptate ca acoperire pentru rezervele tehnice numai dacă sunt evaluate pe baza amortizării prudenţiale;

(iii) împrumuturile, acordate fie întreprinderilor, fie unei organizaţii naţionale sau internaţionale, autorităţilor locale sau regionale sau persoanelor fizice, pot fi acceptate ca acoperire pentru provizioanele tehnice numai dacă există suficiente garanţii cu privire la securitatea acestora, fie că sunt bazate pe statutul împrumutătorului, ipoteci, garanţii bancare sau garanţii acordate de întreprinderi de asigurare sau alte forme de titluri de valoare;

(iv) instrumente derivate, cum ar fi opţiuni, contracte la termen şi operaţiuni swap cu privire la activele care acoperă provizioanele tehnice, pot fi folosite în măsura în care contribuie la o reducere a gradului de risc a investiţiilor sau facilitează gestionarea eficientă de portofoliu. Acestea trebuie evaluate pe o bază prudenţială şi pot fi luate în considerare la evaluarea activelor fundamentale;

(v) valorile mobiliare care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată pot fi acceptate ca acoperire pentru provizioanele tehnice numai dacă pot fi realizate pe termen scurt sau dacă reprezintă participaţii în instituţiile de credit, în întreprinderi de asigurare, în limitele permise de articolul 8 din Directiva 79/267/CEE sau în întreprinderi de investiţii stabilite într-un stat membru;

(vi) creditele şi creanţele privind un terţ pot fi acceptate ca acoperire pentru provizioanele tehnice numai după deducerea tuturor sumelor datorate aceluiaşi terţ;

(vii) valoarea tuturor creditelor şi creanţelor acceptate ca acoperire pentru provizioanele tehnice trebuie calculată pe bază prudenţială, cu includerea riscului de nerealizare. În special, creditele deţinute de asiguraţi şi de intermediari, care rezultă din operaţiile de asigurare directă şi reasigurare, pot fi acceptate numai în măsura în care au ajuns la scadenţă de maxim trei luni;

(viii) în cazul în care activele deţinute includ o investiţie într-o filială care gestionează toate investiţiile întreprinderii de asigurare sau o parte a acestora în numele său, statul membru de origine trebuie, la aplicarea normelor şi principiilor stabilite în prezentul articol, să ia în considerare activele fundamentale deţinute de filială; statul membru de origine poate trata activele altor filiale în mod similar;

(ix) costurile de achiziţionare reportate pot fi acceptate ca acoperire pentru provizioanele tehnice numai în măsura în care sunt compatibile cu calcularea provizioanelor matematice.

2. Fără a aduce atingere alineatului (1), în cazuri excepţionale şi la cererea întreprinderii de asigurare, statul membru de origine poate autoriza, temporar şi pe baza unei decizii motivate în mod adecvat, alte categorii de active ca acoperire pentru provizioanele tehnice, sub rezerva articolului 20.

Legătura cu cazul ELAS

Prezentul articol este legat de caz în conformitate cu alineatul (2), care introduce o clauză de exonerare la lista închisă a categoriilor de active enumerate la punctul 1. În conformitate cu prezenta dispoziţie, „în circumstanţe excepţionale” şi „la cererea unei întreprinderi de asigurare”, statul membru de origine poate accepta „temporar” şi „pe baza unei decizii motivate în mod corespunzător” alte categorii de active ca acoperire pentru provizioanele tehnice.

Aceasta trebuie analizată în contextul articolului 25 privind marja de solvabilitate. Problema iminentă este dacă legislaţia Regatului Unit conferă autorităţii de reglementare (Secretarul de Stat) puteri mai largi decât cele prevăzute în directivă de a renunţa la regulamentele privind admisibilitatea activelor în scopul reglementării. La nivelul Regatului Unit, în conformitate cu secţiunea 68 din ICA 1982, Secretarul de Stat poate renunţa, la cerere sau cu aprobarea asiguratorului, la aplicarea, printre altele, a evaluării reglementărilor privind activele pentru respectiva societate. Exercitarea acestei puteri nu este limitată de standardele menţionate în directivă (adică, „circumstanţe excepţionale”, „temporar”, „pe baza unei decizii motivate în mod corespunzător”). În dispoziţie se stipulează că decizia Secretarului de Stat „poate face obiectul unor condiţii”, conferind în mod clar autorităţii de reglementare libertatea de a decide dacă să impună condiţii sau nu. Aceste puteri par să fie mai large decât cele prevăzute în directivă.

Există riscul ca aceste puteri să fie exercitate cu indulgenţă, subminând aplicarea standardelor armonizate. Acest lucru provoacă unele îngrijorări în ceea ce priveşte compatibilitatea secţiunii 68 din ICA 1982 cu 3DAV. A se vedea argumentele suplimentare în secţiunea privind articolul 25 – marja de solvabilitate.

Articolul 25 – marja de solvabilitate disponibilă (articolele 18 din 1DAV şi 27 din DC, modificate, de asemenea, prin articolul 1.4 din Directiva Solvency I, 2002/12/EC)

Rezumatul obiectivelor

Prezentul articol impune obligaţia de a solicita de la orice societate de asigurare o marjă de solvabilitate disponibilă, adecvată pentru întreaga sa activitate, în orice moment. Marja de solvabilitate reprezintă valoarea activelor împărţită la valoarea obligaţiilor previzibile, minus elementele necorporale. Articolul prevede, de asemenea, unele condiţii privind tipurile de active, care includ: capitalul social vărsat sau, în cazul unei asociaţii mutuale, fondul iniţial efectiv vărsat plus toate conturile membrilor care îndeplinesc următoarele criterii: o jumătate din capitalul social sau din fondul iniţial nevărsat; rezerve; profitul sau pierderile reportate; capital din acţiuni preferenţiale cumulative şi capital din împrumuturi subordonate, opţional, şi până la 50% din marja de solvabilitate; titlurile de valoare fără o dată de scadenţă specificată şi alte instrumente.

Textul articolului

Articolul 25

Articolul 18, alineatul (2), punctul 1 din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„1. Activele întreprinderii de asigurare libere de orice aranjamente previzibile, minus elementele necorporale. În special se includ următoarele:

- capitalul social vărsat sau, în cazul unei asociaţii mutuale, fondul iniţial efectiv vărsat plus toate conturile membrilor care îndeplinesc următoarele criterii:

(a) în statut şi actul constitutiv trebuie să se stipuleze că plăţile pot fi făcute din aceste conturi către membri numai în măsura în care acest lucru nu determină marja de solvabilitate disponibilă să coboare sub nivelul cerut sau, după dizolvarea întreprinderii, în cazul în care au fost plătite restul datoriilor întreprinderii;

(b) în statut şi actul constitutiv trebuie să se stipuleze, cu privire la toate aceste plăţi din alte motive decât rezilierea individuală a calităţii de membru, necesitatea de a notifica autorităţile competente cu cel puţin o lună înainte şi că acestea pot interzice plata în perioada în cauză;

(c) dispoziţiile relevante din statut pot fi modificate numai după ce autorităţile competente au declarat că nu au nicio obiecţie împotriva modificării, fără a aduce atingere criteriilor stabilite la punctele (a) şi (b),

- o jumătate din capitalul social sau din fondul iniţial nevărsat, odată ce partea vărsată reprezintă 25% din capitalul sau fondul social,

- rezervele (legale şi libere) care nu corespund obligaţiilor de subscriere,

- profitul sau pierderile reportate,

- capital din acţiuni preferenţiale cumulative şi capital din împrumuturi subordonate până la 50% din marja de solvabilitate disponibilă sau marja de solvabilitate cerută, din care maxim 25% constă în împrumuturi subordonate cu scadenţă fixă sau capital din acţiuni preferenţiale cumulative cu termen fix, dacă sunt îndeplinite cel puţin următoarele criterii:

(a) în cazul falimentului sau lichidării întreprinderii de asigurare, trebuie să existe contracte obligatorii conform cărora capitalul din împrumuturi subordonate sau capitalul din acţiuni preferenţiale urmează ca prioritate după revendicările tuturor celorlalţi creditori şi nu se rambursează decât după ce au fost plătite toate datoriile scadente la momentul respectiv.

Capitalul din împrumuturi subordonate trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii:

(b) numai fondurile vărsate integral pot fi luate în considerare;

(c) pentru împrumuturi cu scadenţă fixă, scadenţa originală trebuie să fie de minim cinci ani. Cu cel târziu un an înainte de data rambursării, întreprinderea de asigurare trebuie să prezinte pentru aprobare autorităţilor competente un plan care arată modul în care marja de solvabilitate va fi menţinută sau adusă la nivelul cerut la scadenţă, cu excepţia cazului în care măsura în care împrumutul se poate clasifica drept componentă a marjei de solvabilitate se reduce gradual pe durata a cel puţin ultimilor cinci ani înainte de data rambursării. Autorităţile competente pot autoriza rambursarea împrumuturilor în cauză înainte de termen cu condiţia ca întreprinderea de asigurare emitentă să solicite acest lucru şi ca marja de solvabilitate a acesteia să nu coboare sub nivelul cerut.

(d) împrumuturile care nu au scadenţa fixă sunt rambursabile numai pe baza unui preaviz de cinci ani, cu excepţia cazului în care împrumuturile nu mai sunt considerate parte componentă a marjei de solvabilitate sau în care se cere în mod specific acordul prealabil al autorităţilor competente pentru rambursarea înainte de termen. În acest ultim caz, întreprinderea de asigurare trebuie să informeze autorităţile competente cu minim şase luni înainte de data rambursării propuse, specificând marja de solvabilitate cerută şi disponibilă atât înainte, cât şi după rambursarea în cauză. Autorităţile competente autorizează rambursarea numai dacă marja de solvabilitate a întreprinderii de asigurare nu riscă să scadă sub nivelul cerut.

(e) contractul de împrumut nu trebuie să includă nicio clauză care să prevadă că în împrejurări specificate, altele decât lichidarea întreprinderii de asigurare, datoria va trebui rambursată înainte de datele de rambursare convenite;

(f) contractul de împrumut poate fi modificat numai după ce autorităţile competente declară că nu au nicio obiecţie faţă de modificarea în cauză,

- titlurile de valoare fără o dată de scadenţă specificată şi alte instrumente, inclusiv acţiunile preferenţiale cumulative, altele decât cele menţionate la liniuţa anterioară, până la 50 % din marja de solvabilitate pentru toate titlurile de valoare în cauză şi capitalul din împrumuturi subordonate menţionat la liniuţa anterioară, cu condiţia să îndeplinească următoarele:

(a) să nu poată fi rambursate la iniţiativa titularului sau fără acordul prealabil al autorităţii competente;

(b) contractul de emisiune trebuie să permită întreprinderii de asigurare să amâne plata dobânzilor la credit;

(c) revendicările împrumutătorului privind întreprinderea de asigurare trebuie să fie în întregime subordonate celor ale tuturor creditorilor nesubordonaţi;

(d) documentele care reglementează emisiunea de titluri de valoare trebuie să prevadă capacitatea de absorbţie de pierderi pentru credit şi dobânzile neplătite, permiţând, în acelaşi timp, întreprinderii de asigurare să îşi continue activitatea;

(e) numai valorile vărsate integral pot fi luate în considerare”.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Cerinţa privind marja de solvabilitate: la nivelul Regatului Unit, secţiunea 32 alineatul (1) din ICA 1982, astfel cum a fost modificată, prevede ca fiecare societate de asigurare (căreia i se aplică partea II din lege) cu sediul social situat în Regatul Unit să „păstreze o marjă de solvabilitate la valoarea prescrisă sau stabilită în conformitate cu reglementările făcute în sensul prezentei secţiuni”, cunoscută sub denumirea de marja minimă prevăzută (MMP). Secţiunea 32 alineatul (5) litera (a) din lege defineşte marja de solvabilitate a unei societăţi de asigurare ca „surplusul valorii activelor sale împărţit la suma obligaţiilor sale, valoarea şi suma în cauză fiind stabilite în conformitate cu orice reglementări de evaluare aplicabile”. Legea nu stipulează valoarea MMP şi nici dispoziţia privind compoziţia acestuia, lăsând ca ambele aspecte să fie specificate în instrumente legale.

În conformitate cu directiva, societatea de asigurări este obligată să păstreze întotdeauna o marjă de solvabilitate cel puţin egală cu MMP şi nu doar la sfârşitul anului. MMP-ul unei societăţi cu activitate pe termen lung este valoarea maximă a:

§ fondului minim garantat (care, în cazul unei asociaţii mutuale de asigurări de viaţă, este 600 000 EUR)

§ marja de solvabilitate cerută (MSC).

Compoziţia marjei de solvabilitate: 3DAV prevede faptul că marja de solvabilitate trebuie să fie reprezentată de activele libere de orice aranjamente previzibile, cunoscute şi sub denumirea de „patrimoniu explicit” şi, în cazuri excepţionale, de patrimoniu „implicit” sau „necorporal”, cu condiţia obţinerii unei autorizaţii de la autoritatea competentă. Elementele implicite sunt activele unui fond pe termen lung, care sunt necorporale şi care rezultă din subestimarea activelor sau supraestimarea pasivelor. Insurance Companies Regulations 1994 face, de asemenea, diferenţa între elementele explicite şi implicite. Alineatul (3) din reglementarea 22 impune ca, din activele care acoperă MMP-ul unei societăţi, cel puţin 50% din fondul garantat (sau, dacă valoarea este mai mare, 100% din fondul minim garantat) să fie acoperite de „active explicite”. Activele explicite sunt toate tipurile de active altele decât elementele implicite, care sunt în mod expres menţionate în reglementări. În conformitate cu alineatul (1) din reglementarea 22, fondul garantat este echivalent cu o treime din MMP. Prin urmare, din reglementarea 22 rezultă că o şesime din MMP trebuie să fie acoperită de active explicite, în timp ce cele cinci şesimi rămase din MMP pot fi acoperite de patrimoniul implicit.

Insurance Companies Regulations 1994 nu include o dispoziţie în care să fie enumerate elementele explicite şi implicite care pot compune marja de solvabilitate disponibilă. Totuşi, în acestea nu sunt incluse mai multe reglementări care să prevadă modul în care trebuie evaluate activele şi pasivele. Orice active nemenţionate în reglementările de evaluare altele decât numerarul (ex.: aurul sau mărfurile) este tratat ca neavând nici o valoare, prin urmare trebuie exclus din calcule. Odată activele evaluate în conformitate cu reglementările de evaluare a activelor, atunci fiecare categorie de active trebuie comparată cu limitele de admisibilitate prevăzute în reglementări, care, pentru a dispersa riscul, limitează valoarea fiecărei categorii de active ce pot fi luate în considerare în scopul acoperirii obligaţiilor societăţii. Valoarea activelor care depăşeşte obligaţiile ce pot fi luate în considerare pentru îndeplinirea cerinţelor de solvabilitate a societăţii face obiectul unor limite suplimentare, prevăzute în Reglementarea 23 din Insurance Companies Regulations 1994. Reglementarea 23 alineatul (2) permite ca o jumătate din capitalul nevărsat să fie evaluată atâta timp cât un sfert din capital este vărsat (cu dispoziţiile analoge pentru o asociaţie mutuală). Reglementarea 23 alineatul (4) permite ca o asociaţie mutuală care desfăşoară activităţi generale să evalueze contribuţiile nevărsate, sub rezerva limitelor de la literele (a) şi (b). În conformitate cu directiva, Regulations 1994 prevede că se poate lua în considerare capitalul din împrumuturi subordonate în scopul solvabilităţii dacă obligaţia de rambursare a împrumutului este subordonată drepturilor asiguraţilor şi este obţinut un ordin conform secţiunii 68. Patrimoniul implicit menţionat în Regulations 1994 este reprezentat de profiturile viitoare, zilmerizarea şi provizioanele fundamentale. În conformitate cu cerinţele directivei, introducerea de elemente implicite în calcularea marjei de solvabilitate este supusă autorizării prealabile de către autoritatea competentă, astfel cum se prevede în secţiunea 68 din ICA. În momentul punerii în aplicare a celei de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă, Secretarul de Stat al DTI a emis un Ghid prudenţial care oferă informaţii suplimentare privind utilizarea patrimoniului implicit în scopul solvabilităţii şi privind dispunerea de către Secretariatul de Stat a libertăţii de alegere garantată în secţiunea 68 din lege cu privire la acest aspect. În ghid se afirmă faptul că în timp ce ordinele privind profiturile viitoare şi zilmerizarea erau disponibile, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor relevante, ordinile privind provizioanele fundamentale erau date numai ca măsură excepţională.

Zilmerizarea şi provizioanele fundamentale: zilmerizarea este un proces prin care se operează o ajustare a valorii actuariale a activităţii pe termen lung pentru a lua în considerare recuperarea viitoare a costurilor de achiziţie a unei noi activităţi. Ajustarea Zillmer permite eşalonarea pe întreaga durată a poliţei a cheltuielilor iniţiale contractate de o societate la înregistrarea unei noi activităţi, în mod proporţional cu primele datorate. Astfel, costurile iniţiale sunt compensate cu venitul ce rezultă din respectiva poliţă. Ajustările Zillmer sunt aplicate numai poliţelor în care sunt plătibile prime regulate.

Normele care prevăd valoarea marjei minime prevăzute şi admisibilitatea activelor sunt incluse în Insurance Companies Regulations 1994. În conformitate cu respectivele norme, sunt necesare marje diferite pentru diferite tipuri de obligaţii, marja minimă prevăzută fiind suma tuturor marjelor în cauză. În conformitate cu directiva, reglementarea 26 din Regulations 1994 prevede că, în măsura în care nu sunt de natură excepţională, provizioanelor fundamentale ce rezultă din subestimarea activelor şi supraestimarea pasivelor (altele decât provizioanele matematice), le poate fi conferită valoare totală în scopul solvabilităţii.

Legătura cu cazul ELAS

Articolul 25 impune autorităţii de reglementare obligaţia de a solicita de la fiecare societate de asigurare o marjă de solvabilitate disponibilă, adecvată pentru întreaga sa activitate, în orice moment. Conceptul este, prin urmare, reiterat în mod explicit pentru a treia oară. Marja de solvabilitate trebuie să fie reprezentată de active libere de orice aranjamente previzibile.

Marja de solvabilitate ELAS a fost „întotdeauna adecvată”? Există două aspecte ce trebuie analizate: neconstituirea de rezerve de bonusuri discreţionare şi utilizarea profiturilor viitoare şi a zilmerizării.

1. Neconstituirea de rezerve de bonusuri discreţionare, legată de articolele 10 şi 18

Astfel cum s-a explicat amănunţit în secţiunea privind articolele, 8, 10 şi 18, ELAS nu şi-a constituit rezerve pentru bonusurile discreţionare, prin urmare necalculând aceste obligaţii în marja sa de solvabilitate. Există o linie de raţionament care presupune că, fiindu-i permis să acţioneze astfel, ELAS a reuşit, prin mijloace artificiale, să-şi îndeplinească cerinţele de solvabilitate, ascunzând, prin urmare, adevărul de asiguraţi săi şi periclitându-şi viabilitatea financiară viitoare. În continuare se afirmă că acest lucru ar fi însemnat că ARA au fost puse în pericol şi că autorităţile de reglementare au luat măsuri care nu erau „adecvate şi necesare pentru a evita sau repara toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor”, în conformitate cu articolul 10. Neasigurându-se că activitatea respectă legislaţia Regatului Unit privind ARA, este posibil să se fi încălcat articolul 10 (A se vedea, de asemenea, secţiunea II.2. „Declaraţii suplimentare privind transpunerea”).

2. Profituri viitoare şi secţiunea 68

Cel de-al doilea aspect cheie privind marja de solvabilitate îl reprezintă profiturile viitoare, zilmerizarea şi puterile Secretarului de Stat.

La data punerii în aplicare a 3DAV, legislaţia de CE în vigoare[28] privind profiturile viitoare prevedea ca cel mult 50% din profiturile viitoare să poată fi utilizate pentru îndeplinirea cerinţelor de solvabilitate ale întreprinderii, înaintea autorizării de către autoritatea competentă şi sub rezerva anumitor condiţii. Argumentul profund care să la baza acestui lucru a fost anticiparea probabilităţii ca profiturile din investiţii să crească în viitor şi să fie disponibile pentru respectarea obligaţiilor viitoare. Pentru evitarea oricărui risc, estimarea profiturilor viitoare a fost efectuată în mod prudenţial. Această posibilitate a fost mult limitată odată cu adoptarea în 2002 a Directivei Solvency I (a se vedea articolul 1.4), care interzice cu desăvârşire utilizarea acestora din 2009. Legătura cu cazul ELAS devine evidentă conform afirmaţiei lui Baird (WE 17)[29] că, ELAS a solicitat în mai multe rânduri şi a reuşit să obţină autorizarea autorităţii de reglementare de a utiliza în numeroase ocazii profiturile viitoare, zilmerizarea şi capitalul din împrumuturi subordonate pentru a-şi îndeplini cerinţele de solvabilitate. Conform acestei declaraţii, societăţii i s-a permis, prin urmare, să îşi îmbunătăţească percepţia externă asupra puterii sale financiare. Baird a recomandat revizuirea exercitării puterii discreţionare a autorităţii de reglementare privind autorizaţiile de utilizare a profiturilor viitoare pentru îndeplinirea cerinţelor de solvabilitate.

Prin urmare, una din liniile investigaţiei urmărite este dacă discreţia exercitată de Secretarul de Stat conform secţiunii 68 din ICA 1982 a jucat un rol important în afacerea ELAS şi dacă discreţia ca atare este compatibilă cu 3DAV. Directiva prevede că statele membre trebuie să se asigure că autorităţile competente dispun de suficiente puteri şi mijloace pentru a-şi exercita funcţiile de supraveghere (a se vedea articolul 10 din 3DAV). Directiva, în schimb, permite autorităţii competente să renunţe la aplicarea normelor numai într-un număr limitat de cazuri şi sub rezerva unor condiţii stringente însă se pare că nicăieri în directivă autorităţii competente a unui stat membru nu îi sunt conferite astfel de puteri de renunţare precum cele prevăzute în secţiunea 68 din ICA 1982. Investigaţia trebuie să stabilească dacă aceste puteri implică riscul de a fi exercitate cu indulgenţă sau neconsecvent, prin urmare existând posibilitatea de subminare de aplicării standardelor armonizate. În plus, problema este dacă scandalul ELAS ar fi fost evitat dacă aceste puteri ar fi fost limitate.

Secţiunea 68 din ICA 1982

Să analizăm secţiunea 68 mai îndeaproape. În conformitate cu secţiunea 68 din lege, Secretarul de Stat poate renunţa, la cerere sau cu aprobarea asiguratorului şi cu condiţia îndeplinirii anumitor condiţii, la aplicarea normelor prudenţiale privind respectiva societate. Această putere discreţionară este compatibilă cu 3DAV?

Secţiunea 68 este denumită „Puterea de modificare a părţii II privind anumite societăţi”. Terminologia acestei secţiuni acordă Secretarului de Stat puteri considerabile de a nu aplica anumitor societăţi (sau de a aplica cu modificări) un număr substanţial de secţiuni din ICA şi reglementări din respectivele secţiuni. În conformitate cu alineatul (4), Secretarul de Stat poate decide să nu aplice următoarele dispoziţii:

„... secţiunile 16 - 22, 23 alineatul (1) şi 25 – 36 din prezenta lege, reglementările elaborate în sensul oricărei secţiuni şi dispoziţiile oricăror reglementări de evaluare. […]”

Acest vast domeniu de aplicare a dispoziţiilor poate afecta aplicarea unui număr mare de reglementări prudenţiale, inclusiv, printre altele, reglementări privind declaraţiile de reglementare, cerinţe privind provizioanele tehnice şi cerinţe de solvabilitate aflate la discreţia Secretarului de Stat. Secretarul de Stat trebuie să îşi exercite puterea discreţionară pentru a nu aplica dispoziţiile menţionate, la cerere sau cu aprobarea societăţii de asigurare în cauză iar autorizarea trebuie să fie sub formă de ordin. Secţiunea 68 mai stipulează faptul că Secretarul de Stat poate supune autorizaţia unor condiţii specifice şi o poate revoca în orice moment. Nici o altă formalitate sau standard nu limitează exercitarea de către Secretarul de Stat a puterii sale decizionale privind neaplicarea anumitor societăţi de asigurare a dispoziţiilor relevante.

3DAV prevede că statele membre trebuie să se asigure că autorităţile competente dispun de suficiente puteri şi mijloace pentru a-şi exercita funcţiile de supraveghere însă permite autorităţii competente să renunţe la aplicarea normelor numai într-un număr limitat de cazuri şi sub rezerva unor condiţii stricte[30]. Puterile largi de renunţare prevăzute în secţiunea 68 din ICA 1982 nu se regăsesc nicăieri în directivă.

Trebuie notat faptul că comentariile anterioare nu se aplică regimului actual în vigoare în Regatul Unit. Financial and Services Market Act 2000, care a revocat, printre altele, ICA 1982, autorizează, de asemenea autoritatea de reglementare, în prezent FSA, să renunţe la aplicarea anumitor societăţi a reglementărilor prudenţiale. Diferenţa dintre aceasta şi secţiunea 68 din ICA 1982 este că normele actuale includ condiţii mai stricte şi formalităţi mult mai detaliate pentru exercitarea de către FSA a puterii discreţionare acordate prin lege.

Aceste divergenţe arată o incompatibilitate evidentă între legislaţia Regatului Unit şi cerinţele 3DAV, ceea ce ridică numeroase semne de întrebare privind transpunerea corectă în legislaţia Regatului Unit a articolului 25 din 3DAV. Nemodificarea ICA 1982 ar putea fi interpretată ca fiind egală cu transpunerea defectuoasă a 3DAV, dat fiind faptul că legea ar fi trebuit modificată în 1992 pentru a reflecta cerinţele 3DAV.

Rezumat

În concluzie, în ceea ce priveşte articolul 25: declaraţiile citate anterior sugerează faptul că ELAS a făcut uz de aceste două tehnici pentru a obţine marje de solvabilitate care au îndeplinit cerinţele autorităţilor de reglementare însă care nu au reflectat în mod exact sănătatea financiară a societăţii. În conformitate cu aceste declaraţii, rezultă deci că autoritatea de reglementare nu a făcut tot posibilul pentru a se asigura că ELAS avea o marjă de solvabilitate adecvată pentru totalitatea activităţilor sale, în orice moment. Autoritatea de reglementare:

a) a adoptat o viziune o viziune foarte limitată asupra marjelor de solvabilitate deoarece în analiza sa nu a luat în considerare majorările gratuite cumulate. Acest lucru a permis ELAS să evite în mod legal constituirea de rezerve pentru bonusurile discreţionare ca pasive, care, prin urmare, nu au fost luate în calcul în marja sa de solvabilitate. Fiindu-i permis să îndeplinească artificial cerinţele de solvabilitate, ELAS a ascuns adevărul de asiguraţii săi şi şi-a periclitat viabilitatea financiară viitoare. Prin urmare, ARA au fost puse în pericol. Se presupune că autorităţile de reglementare britanice au luat măsuri care nu erau „adecvate şi necesare pentru a evita sau repara toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor” (articolul 10) şi nu s-au asigurat că ELAS a respectat legislaţia Regatului Unit, adică ARA;

b) a autorizat prea frecvent includerea profiturilor viitoare şi a zilmerizării de către ELAS în patrimoniul său implicit; aceasta a redus fiabilitatea şi transparenţa marjei de solvabilitate; prin urmare, s-ar putea argumenta faptul că articolul 25 nu a fost respectat deoarece autorităţile de reglementare britanice nu şi-au îndeplinit obligaţiile de a solicita de la ELAS „o marjă de solvabilitate disponibilă, adecvată pentru întreaga sa activitate, în orice moment”.

Articolul 28 – interesul general (articolul 33 din DC)

Rezumatul obiectivelor

Supravegherea aşa-numitelor norme de „conduită profesională” (adică, condiţii şi practici contractuale care afectează contractarea unei poliţe de către consumator) este un alt domeniu de responsabilitate al autorităţilor de reglementare desemnate de statele membre.

Acest articol angajează statul membru să împiedice un asigurat să încheie un contract cu o societate de asigurări în cazul în care acest lucru ar fi contrar „interesului general”. Dispoziţia nu defineşte sensul sau domeniul de aplicare al „interesului general”, lăsând ca acesta să fie definit de fiecare stat membru în conformitate cu dreptul său intern.

Textul articolului

Articolul 28

Statul membru al angajamentului nu împiedică un titular de poliţă de asigurare să încheie un contract cu o întreprindere de asigurare autorizată în conformitate cu condiţiile din articolul 6 din Directiva 79/267/CEE, atâta timp cât acest lucru nu intră în conflict cu dispoziţiile legale care protejează interesul general în statul membru al angajamentului.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Similar oricărui sistem juridic intern, sistemul juridic din Regatul Unit include o listă deschisă de dispoziţii care vizează protejarea interesului general, care uneori variază şi poate afecta natura produselor de asigurare, documentele contractuale utilizate, marketingul şi publicitatea respectivelor produse şi, în general, condiţiile pe baza cărora trebuie să se desfăşoare activitatea de asigurare în statul membru al angajamentului. Desigur, pentru a fi compatibilă cu legislaţia comunitară, această legislaţie trebuie să vízeze protejarea intereselor încă neprotejate de normele statului membru de origine, trebuie să fie aplicată fără discriminare tuturor întreprinderilor care funcţionează în statul membru respectiv şi trebuie să fie necesară în mod obiectiv şi proporţional cu obiectivul urmărit. Autorităţile consultative din Regatul Unit nu au întocmit o listă a condiţiilor descrise ca fiind consultative privind interesul general. În schimb, acestea au întocmit o listă neexhaustivă care subliniază principalele dispoziţii legale care reglementează activitatea de asigurare în Regatul Unit. Comparativ cu tradiţiile juridice continentale, legislaţia Regatului Unit tinde să se bazeze pe restricţiile autonomiei contractuale a părţilor ca mijloc de protejare a interesului general. Fără a aduce atingere acestei abordări, Regatul Unit nu include un număr mare de dispoziţii care vizează protejarea interesului general. Acestea sunt incluse în partea III din ICA 1982 privind desfăşurarea activităţii de asigurare ce include dispoziţii de limitare a formei şi conţinutului promovării produselor de asigurare şi dispoziţii de reglementare a tipului de informaţii pe care societăţile de asigurări sau intermediarii trebuie să le furnizeze asiguraţilor înainte de încheierea unui contract de asigurare.

Legătura cu cazul ELAS

Problema este dacă autorităţile de reglementare britanice, irlandeze, germane şi din alte ţări nu şi-au îndeplinit îndatoririle legale de a susţine interesul general, împiedicând ELAS să-şi vândă fraudulos poliţele. Deoarece problema responsabilităţilor de origine/gazdă este în principal legată de punerea în aplicare şi priveşte relaţia între autorităţile de reglementare britanice şi cele din alte state membre, este preferabil să se facă trimitere la partea II privind acţiunea de reglementare şi la partea IV privind problemele legate de căile de atac. În mod evident, pentru a urmări această linie de investigaţie, este necesar, în primul rând, să se dovedească dacă subscrierea înşelătoare a avut întradevăr loc, dacă au existat circumstanţe contrare interesului general în care au fost vândute poliţe ELAS.

În ceea ce priveşte gestionarea normelor de conduită profesională în Regatul Unit, domnul LAKE afirmă în H1 că informaţiile privind asiguraţii prevăzute în 3DAV erau sub controlul autorităţii de reglementare a conduitei profesionale, care era separată de autoritatea prudenţială la acea dată în Regatul Unit, şi că această împărţire legală a responsabilităţilor între profesional şi prudenţial prejudicial asiguraţii ELAS. Totuşi, David STRACHAN din cadrul FSA respinge această afirmaţie în H4, spunând că „cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă a fost pusă în aplicare într-un mod care a asigurat transparenţa privind respectivele responsabilităţi ale autorităţilor de reglementare gazdă şi de origine [...] Astfel, se evita o situaţie de altfel confuza în care asiguraţii ar face obiectul diferitelor masuri de protecţie a conduitei profesionale”.

În fond, asiguraţii fac două tipuri de afirmaţii împotriva ELAS:

§ subscrierea înşelătoare, denaturând cu bună ştiinţă faptele despre situaţia financiară a societăţii, în special privind riscurile RAG;

§ omisiunea (posibil bazată pe înşelăciune), neatrăgând atenţia asupra riscurilor RAG, când respectivul risc trebuia dezvăluit asiguraţilor existenţi şi potenţiali.

Există mai multe declaraţii care indică acest fapt, şi anume:

- WE 7 NASSIM

- WE 51, 52

- WE 53 SEYMOUR

- WE 69 JOSEPHS

- WE 72, WE 81 DEPPE

- H5 LLOYD

- H7 KWANTES

- H8 BAIN

- WE-Conf 2

Alte afirmaţii includ:

§ Afirmaţiile privind contractele asiguraţilor „umflaţi”

§ Afirmaţii privind lipsa comunicării între autorităţile de reglementare britanice

§ Probleme privind comunicarea între autorităţile de reglementare britanice şi străine

§ Afirmaţii privind campaniile promoţionale înşelătoare de pe piaţa germană şi irlandeză.

Pentru mai multe detalii, a se vedea partea III privind acţiunea de reglementare şi partea IV privind problemele legate de caile de atac.

Articolul 31 – informaţii pentru asiguraţi (articolul 36 din DC) şi anexa II (anexa III din DC)

Rezumatul obiectivelor

În prezentul articol se afirmă că informaţiile enumerate în anexa II din directivă trebuie comunicate asiguratului, cu posibilitatea solicitării din partea societăţilor de informaţii suplimentare în cazul în care este necesar pentru o asumare corectă de către asigurat a elementelor esenţiale ale angajamentului.

Textul articolului

Articolul 31

1. Înainte de încheierea contractului de asigurare, titularului i se comunică cel puţin informaţiile enumerate în anexa II punctul (A).

2. Titularul poliţei de asigurare este informat pe întreaga durată a contractului de orice schimbare privind informaţiile enumerate în anexa II punctul (B).

3. Statul membru al angajamentului poate cere întreprinderii de asigurare să furnizeze informaţii suplimentare celor enumerate în anexa II numai în cazul în care sunt necesare pentru ca titularul să înţeleagă exact elementele esenţiale ale angajamentului.

4. Normele detaliate de aplicare a prezentului articol şi a anexei II sunt stabilite de statul membru al angajamentului.

ANEXA II

INFORMAŢII PENTRU ASIGURAŢI Următoarele informaţii, care trebuie comunicate asiguraţilor înainte de încheierea contractului (A) sau pe durata contractului (B), trebuie formulate în mod clar şi exact, în scris, într-o limbă oficială a statului membru al angajamentului.

Cu toate acestea, aceste informaţii pot fi redactate într-o altă limbă în cazul în care asiguratul solicită şi în care legislaţia statului membru permite acest lucru sau în cazul în care asiguratul este liber să aleagă dreptul aplicabil.

A. Înainte de încheierea contractului

Informaţii privind întreprinderea de asigurare

Informaţii privind angajamentul

(a) 1. Numele întreprinderii şi forma sa juridică

(a) 2. Numele statului membru în care se află sediul social şi, după caz, agenţia sau sucursala care încheie contractul

(a) 3. Adresa sediului social şi, după caz, a agenţiei sau a sucursalei care încheie contractul

(a) 4. Definiţia fiecărei garanţii şi a fiecărei opţiuni

(a) 5. Durata contractului

(a) 6. Metode de reziliere a contractului

(a) 7. Metode de plată a primelor şi durata plăţilor

(a) 8. Metode de calculare şi atribuire a participaţiilor

(a) 9. Indicarea valorilor de răscumpărare şi a celor vărsate şi măsura în care sunt garantate

(a) 10. Informaţii privind primele pentru fiecare garanţie, atât pentru cele principale, cât şi pentru cele suplimentare, după caz

(a) 11. Pentru poliţele cu capital variabil, definiţia unităţilor pe care sunt bazate beneficiile

(a) 12. Indicarea naturii activelor care acoperă poliţe cu capital variabil

(a) 13.Modalităţi de aplicare a perioadei de reziliere

(a) 14. Informaţii generale privind regimul fiscal care se aplică tipului de poliţă

(a) 15. Aranjamentele pentru examinarea contestaţiilor cu privire la contracte formulate de titularii poliţelor de asigurare asiguraţi sau beneficiarii contractelor, inclusiv, după caz, existenţa unui serviciu de contestaţii, fără a aduce atingere dreptului de a iniţia procedurile judiciare

(a) 16. Dreptul care se aplică contractului în cazul în care părţile nu au dreptul de a alege sau, în care părţile au dreptul de a alege legea aplicabilă, dreptul pe care îl propune asiguratorul

B. Pe durata contractului

În afara condiţiilor generale şi speciale care trebuie comunicate titularului, acesta trebuie să primească următoarele Informaţii pe întreaga durată a contractului

Informaţii privind întreprinderea de asigurare

Informaţii privind angajamentul

(b) 1. Orice modificare a numelui întreprinderii, formei sale juridice, adresei sediului social şi, după caz, a agenţiei sau sucursalei care a încheiat contractul

(b) 2. Toate informaţiile enumerate la punctele (a)4 – (a)12 din titlul A în cazul unei schimbări a condiţiilor de asigurare sau a unei modificări a legislaţiei aplicabile contractului

(b) 3. În fiecare an, informaţii privind situaţia primelor

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Regatul Unit a transpus articolul 31 şi anexa II în dreptul intern prin Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994. Reglementarea 40 din acest regulament introduce secţiunea 72A şi apendicele 2E – Informaţii pentru asiguraţii asiguratorilor din Regatul Unit şi ai societăţilor CE – în ICA 1982. Alineatele (1) şi (2) din apendice prevăd ca informaţiile să fie dezvăluite înainte şi pe durata contractelor de asigurare pe termen lung, în timp ce alineatele (3) şi (4) prevăd ca informaţiile să fie dezvăluite înainte şi pe durata contractelor de asigurare generală. DTI a emis un ghid prudenţial care oferă recomandări asiguratorilor privind metodele prin care pot respecta cel mai bine noua legislaţie privind dezvăluirea. În preambul din acest ghid se afirmă în mod clar că nu poate fi considerat o declaraţie autoritară şi că asiguratorii ar trebuie să consulte regulamentele şi directivele.

Cerinţe precontractuale privind dezvăluirea: domeniul de aplicare a cerinţelor precontractuale privind informaţiile pentru contractile de asigurare pe termen lung este definit la alineatul (1), paragrafele (1) şi (2) din apendice. Conform acestor dispoziţii, cerinţele precontractuale privind dezvăluirea:

§ se aplică contractelor de asigurare directă pe termen lung executate de un sediu social sau o sucursală a unei societăţi de asigurare sau un membru Lloyd situată în Regatul Unit sau într-un stat membru diferit de Regatul Unit în cazul în care una sau mai multe din celelalte părţi din contract sunt rezidente obişnuite ale Regatului Unit.

§ nu se aplică contractelor care reprezintă „activităţi de investiţie”, în conformitate cu FSA Act 1986, asumate de societăţi care sunt persoane autorizate în sensul respectivei legi. Aceste contracte sunt reglementate de normele de dezvăluire SIB/LAUTRO.

Cerinţele precontractuale de dezvăluire privind asigurările pe termen lung aşa cum sunt stabilite de apendicele 2E reformulează în mare cerinţele incluse în anexa II, cu două diferenţe relevante. În primul rând, apendicele prevede dezvăluirea „oricăror aranjamente de compensare sau garanţie care vor fi disponibile dacă asigurătorul nu îşi respectă obligaţiile financiare în temeiul contractului”. Aceasta este o cerinţă suplimentară care nu figurează în anexa II din directivă. Ghidul prudenţial prevede, ca şi cerinţă minimă, că întreprinderea de asigurări trebuie să furnizeze, la cerere, informaţii detaliate referitoare la aranjamentele de compensare care vor fi aplicabile contractului. Dar, ghidul notează că cea mai bună practică este să se furnizeze o scurtă descriere a aranjamentelor de compensare care se vor aplica şi să se specifice că informaţiile suplimentare sunt disponibile la cerere.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte limba care va fi utilizată pentru dezvăluire, directiva prevede ca dezvăluirea să fie în limba statului membru în care s-a încheiat angajamentul (adică statul în care asiguratul este rezident în mod obişnuit) sau, în cazul în care legea respectivului stat membru o permite şi asiguratul solicită acest lucru, aceasta poate fi furnizată în limba altui stat membru. Însă, apendicele 2E prevede că informaţiile vor fi furnizate în limba engleză, cu excepţia cazului în care cealaltă parte contractantă solicită ca informaţiile să fie dezvăluite într-o limbă oficială a unui stat membru altul decât Regatul Unit. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că, în cazul în care asiguratul este în mod obişnuit rezident într-un stat membru, altul decât Regatul Unit, a cărui limbă oficială nu este limba engleză, societatea din Regatul Unit poate respecta cerinţele de dezvăluire furnizând respectivului asigurat informaţiile în limba engleză, cu excepţia cazului în care asiguratul solicită ca respectivele informaţii să fie furnizate în limba sa maternă. Astfel, normele britanice privind limba nu obligă asigurătorul să furnizeze informaţiile într-o limbă diferită de limba engleză, deoarece directiva prevede ca dezvăluirea să fie în limba statului membru în care s-a încheiat angajamentul (adică statul în care asiguratul este rezident în mod obişnuit).

În plus, nota din ghidul prudenţial specifică cerinţele de dezvăluire incluse în apendice. De exemplu, în ceea ce priveşte cerinţa de dezvăluire a metodei de calul şi distribuire a bonusurilor, nota orientativă specifică faptul că asigurătorul trebuie să specifice:

§ modalitatea de distribuire a profiturilor care sunt alocate pentru plata bonusurilor (de exemplu, printr-o creştere în beneficii sau o descreştere în prime)

§ în cazul în care beneficiile crescute care rezultă din bonusuri sunt plătibile exclusiv (supuse oricăror modificări) chiar şi în cazul în care contractul este reziliat prematur de oricare dintre părţile contractante

§ unde bonusul acţionează pentru creşterea beneficiilor, dacă este posibil ca aceste creşteri să aibă loc anual sau doar atunci când sumele poliţei devin plătibile asiguratului

§ baza în funcţie de care bonusurile sunt alocate asiguraţilor (de exemplu, suma asigurată, primele plătite, valoarea bonusurilor existente)

§ dacă poliţele distribuie în mod echitabil toate profiturile fondului pe termen lung sau doar anumite elemente ale acestor profituri, din cauză că, de exemplu, anumite active trebuie ipotecate pentru tipul de contract în cauză astfel încât bonusurile distribuite asiguratului vor fi limitate la profiturile obţinute din aceste active.

Nota din ghidul prudenţial specifică faptul că toate informaţiile trebuie dezvăluite în scris înainte de încheierea contractului. Aceasta mai specifică şi că asigurătorii trebuie să dezvăluie informaţiile, ca şi cea mai bună practică, la începutul procesului de vânzare şi oricând este efectuată o recomandare de produs sau este completat un formular de propunere de către asigurat.

Cerinţe permanente de dezvăluire: sfera de aplicare a cerinţelor permanente de dezvăluire pentru contractele de asigurare pe termen lung este definită în alineatul (2), paragrafele (1) şi (2) din apendice. Conform acestor dispoziţii, cerinţele contractuale permanente de dezvăluire sunt aplicabile contractelor de asigurare directă pe termen lung încheiate de un sediu principal sau o sucursală a unei societăţi de asigurări sau de o societate membră a Lloyd situată în Regatul Unit sau într-un stat membru altul decât Regatul Unit, în cazul în care una sau mai multe dintre celelalte părţi contractante sunt rezidente în mod obişnuit în Regatul Unit. Spre deosebire de cerinţele precontractuale de dezvăluire, cerinţele permanente de dezvăluire sunt aplicabile tuturor tipurilor de contracte de asigurare directă pe termen lung, indiferent dacă acestea au o componentă investiţională sau nu.

În conformitate cu anexa II din directivă, cerinţele permanente de dezvăluire pentru asigurarea pe termen lung, aşa cum sunt stabilite de apendicele 2E, se referă atât la dezvăluirea informaţiilor referitoare la variaţiile contractuale cât şi la starea bonusurilor. Amploarea, forma şi sincronizarea cerinţelor permanente de dezvăluire sunt specificate de către nota din ghidul prudenţial, care se referă la normele SIB/LAUTRO. Normele SIB/LAUTRO referitoare la dezvăluirea informaţiilor privind variaţiile contractuale şi în legătură cu starea bonusurilor sunt mult mai detaliate decât referinţa succintă din cadrul directivei. Normele SIB/LAUTRO stipulează că notificările referitoare la bonus trebuie emise cel puţin în fiecare an calendaristic şi că acestea trebuie să fie efectuate în una dintre formele următoare:

§ o notificare personalizată pe client care indică suma bonusului alocat respectivului asigurat, sau

§ o notificare personalizată pe client care indică valoarea totală a investiţiei, inclusiv valoarea bonusurilor alocate, şi rata bonusului asupra perioadei de timp la care se referă notificarea privind acordarea bonusului, sau

§ o notificare nepersonalizată pe client care furnizează informaţii suficiente pentru a da posibilitatea asiguraţilor să calculeze suma bonusului care le-a fost alocat şi indică metoda de calcul. O astfel de notificare poate lua forma unui tabel de valori pentru bonus pentru anumite sume asigurate date şi pentru anii de începere a contractului sau poate indica suma bonusului ca proporţie din suma asigurată.

Legătura cu cazul ELAS

Prezentul articol este strâns legat de articolul 28.

Problema în acest caz este dacă ELAS a informat în mod corespunzător asiguraţii, în afară de informaţiile iniţiale precontractuale, în legătură cu modificările condiţiilor poliţei lor, de exemplu, referitor la actualizările stării bonusurilor lor. Pentru a urmări această linie de investigaţie, este necesară verificarea faptului dacă ELAS a îndeplinit, într-adevăr, în mod corespunzător aceste obligaţii şi, în caz contrar, ce măsuri au fost luate, dacă au existat, de către autoritatea de reglementare a conduitei profesionale în fiecare dintre cazuri (Regatul Unit, Irlanda, Germania, etc.).

Directiva prevede numai faptul că asiguratul trebuie să fie informat, inter alia, în legătură cu „definirea fiecărui beneficiu şi a fiecărei opţiuni” şi „modalităţile de calcul şi distribuire a bonusurilor”. Aceste cerinţe nu sunt suficient de specifice. Există o puternică mărturie care sugerează că, începând cu anul 1998, ELAS nu a dezvăluit în mod adecvat riscul prezentat de ratele rentei garantate potenţialilor asiguraţi cu rate negarantate. Este dificilă demonstrarea faptului că aceasta a reprezentat o încălcare a directivei, dar este uşor de demonstrat că este necesară intensificarea cerinţelor de dezvăluire în beneficiul asiguraţilor.

Pentru detalii suplimentare, a se vedea partea III referitoare la acţiunile de reglementare şi partea IV privind problemele legate de căile de atac.

II.1.2.  Alte articole din 3DAV

Articolul 9 – supravegherea sucursalelor înfiinţate în alt stat membru (articolele 16 din 1DAV şi 11 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol dă dreptul statului membru de origine să efectueze o supraveghere pe loc a sucursalelor înfiinţate în alt stat membru cu o notificare prealabilă a autorităţilor competente din statul membru gazdă.

Textul articolului

Articolul 9

Articolul 16

din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 16

Statul membru al sucursalei prevede că, în cazul în care o întreprindere de asigurare autorizată într-un alt stat membru îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei sucursale, autorităţile competente ale statului membru de origine, după informarea autorităţilor competente din statul membru al sucursalei, pot efectua ele însele sau prin intermediul persoanelor pe care le desemnează în acest scop, verificări la faţa locului privind informaţiile necesare pentru a asigura supravegherea financiară a întreprinderii. Autorităţile statului membru al sucursalei pot participa la verificarea în cauză”.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Această dispoziţie a fost transpusă în legislaţia Regatului Unit prin reglementarea 45 din Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994, care introduce apendicele 2F la ICA 1982. Punctele 13 şi 14 din apendicele 2F modifică puterea Secretarului de Stat de a obţine informaţii de la societăţile de asigurări, conferită de secţiunea 44 din ICA 1982, dacă puterea respectivă este exercitată în legătură cu o societate din CE. Secţiunea 44 din Lege conferă Secretarului de Stat două tipuri de puteri: subsecţiunea (1) se referă la puterea de a solicita unei societăţi să furnizeze Secretarului de Stat informaţii referitoare la aspectele specificate; subsecţiunile (2) litera (a), (2) litera (b) şi (4) litera (a) se referă la puterea de a solicita unei societăţi să furnizeze registrele şi documentele care pot fi specificate. În ceea ce priveşte puterea de a solicita informaţii referitoare la aspectele specificate, punctul 13 alineatul (1) specifică faptul că Secretarul de Stat poate exercita această putere în legătură cu o societate CE dacă autoritatea de supraveghere din statul membru de origine i-a solicitat acestuia acest lucru sau dacă Secretarul de Stat consideră că informaţiile solicitate sunt necesare pentru a-i permite să îşi exercite funcţiile de supraveghere. În cazul din urmă, Secretarul de Stat are libertatea de utilizare a acestei puteri, care nu este condiţionată de solicitarea autorităţii competente din statul membru de origine. În ceea ce priveşte puterea de a solicita unei societăţi să furnizeze registre şi documente, în conformitate cu directiva, punctul 13 alineatul (2) prevede că Secretarul de Stat va exercita această putere în legătură cu o societate CE numai dacă autoritatea de supraveghere din statul de origine al societăţii i-a solicitat – în scris – să obţină informaţii de la societatea respectivă. Prin urmare, măsura de punere în aplicare în Regatul Unit are caracter mai restrictiv decât directiva prin faptul că solicită statului membru de origine nu numai să notifice autoritatea din statul membru gazdă, dar şi să prezinte această notificare în scris.

În sfârşit, în conformitate cu directiva, punctul 14 alineatul (2) prevede ca un ofiţer sau agent al Secretarului de Stat poate însoţi persoana autorizată de către autorităţile competente din statul membru de origine în momentul exercitării puterii de obţinere a informaţiilor.

Legătura cu cazul ELAS

Conform declaraţiilor analizate până în prezent, nu au fost efectuate vizite pe loc de către autorităţile de supraveghere britanice în alt stat membru în legătură cu cazul ELAS, şi nici nu au fost găsite notificări prealabile către statul membru gazdă referitoare la acest aspect.

Articolul 12 – dificultăţi în respectarea obligaţiilor (articolele 24 din 1DAV şi 37 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol enumeră acţiunile care trebuie luate de autoritatea competentă din statul membru de origine în vederea protejării drepturilor asiguraţilor în cazul în care societăţile de asigurări întâmpină dificultăţi în respectarea garanţiilor lor financiare. Acesta specifică circumstanţele în care pot fi luate aceste măsuri, formalităţile care trebuie respectate şi circumstanţele în care statul membru de origine poate interzice societăţii să dispună în mod liber de activele sale.

Textul articolului

Articolul 12

1. Articolul 24 din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 24

1. În cazul în care o întreprindere de asigurare se conformează articolului 17, autoritatea competentă a statului membru de origine al întreprinderii poate interzice libera dispunere a activelor acesteia după ce şi-a comunicat intenţia în cauză autorităţilor competente ale statelor membre ale angajamentelor.

2. În scopul restaurării situaţiei financiare a unei întreprinderi de asigurare a cărei marjă de solvabilitate a scăzut sub nivelul minim cerut în temeiul articolul 19, autoritatea competentă a statului membru de origine cere prezentarea spre aprobare a unui plan pentru restabilirea unei poziţii financiare echilibrate.

În cazuri excepţionale, în cazul în care autoritatea competentă este de părere că situaţia financiară a întreprinderii de asigurare va continua să se deterioreze, poate şi restricţiona sau interzice libera dispunere a activelor întreprinderii de asigurare. Aceasta informează autorităţile altor state membre pe teritoriul cărora întreprinderea de asigurare îşi desfăşoară activitatea cu privire la măsurile adoptate şi, la cererea sa, acestea adoptă aceleaşi măsuri.

3. În cazul în care marja de solvabilitate scade sub fondul de garantare definit la articolul 20, autoritatea competentă a statului membru de origine cere întreprinderii de asigurare să prezinte spre aprobare un plan financiar pe termen scurt.

De asemenea, aceasta poate restricţiona sau interzice libera înstrăinare a activelor întreprinderii de asigurare. Autoritatea competentă informează în consecinţă autorităţile altor state membre pe teritoriul cărora întreprinderea de asigurare îşi desfăşoară activitatea şi acestea, la cererea autorităţii competente, iau aceleaşi măsuri.

4. Autorităţile competente pot continua să adopte toate măsurile necesare pentru a proteja interesele persoanelor asigurate în cazurile prevăzute la alineatele (1), (2) şi (3).

5. Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru a putea, în conformitate cu legislaţia sa internă, să interzică libera dispunere a activelor aflate pe teritoriul său, în cazurile prevăzute la alineatele (1), (2) şi (3), la cererea statului membru de origine al întreprinderii de asigurare, care desemnează activele urmând a fi acoperite de măsurile în cauză”.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Neconstituirea de suficiente provizioane tehnice: ICA 1982 conferă Secretarului de Stat puterea de a restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale, în cazul în care acesta consideră că societatea nu şi-a acoperit pasivele cu active corespunzătoare care să asigure siguranţa, randamentul şi vandabilitatea. Spre deosebire de directivă, legislaţia internă nu solicită Secretarului de Stat să comunice autorităţilor competente din alte state membre decizia luată de a restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale.

Imposibilitatea de a menţine marja de solvabilitate cerută: la nivelul Regatului Unit, secţiunea 32 alineatul (4) din ICA 1982, aşa cum a fost modificată, prevede ca în cazul în care o societate nu poate să menţină marja de solvabilitate solicitată aceasta, la solicitarea Secretarului de Stat, trebuie să-i furnizeze un plan pentru restaurarea poziţiei sale financiare. În cazul în care Secretarul de Stat consideră planul inadecvat, societatea trebuie să propună modificări ale acestuia. După acceptarea planului de către Secretarul de Stat, societatea trebuie să îl pună în aplicare. Directiva prevede în mod clar că, dacă survine această neconformitate, autoritatea competentă din statul membru de origine trebuie să solicite planul de restaurare. În contrast, dispoziţia internă prevede că „… la solicitarea Secretarului de Stat…” societatea trebuie să depună un plan de restaurare. Dispoziţia internă poate, astfel, să fie interpretată că acordă Secretarului de Stat dreptul de a solicita depunerea planului de restaurare, mai degrabă decât că îi impune obligaţia de a solicita acest plan.

Imposibilitatea de a preveni scăderea marjei de solvabilitate sub fondul garantat: la nivelul Regatului Unit, secţiunea 33 din ICA, aşa cum a fost modificată, prevede că în cazul în care marja de solvabilitate a unei societăţi de asigurări scade sub fondul garantat (o treime din marja de solvabilitate solicitată), la solicitarea Secretarului de Stat, societatea trebuie să depună un program financiar pe termen scurt. Dacă Secretarul de Stat consideră programul inadecvat, societatea trebuie să propună modificări ale acestuia. După acceptarea programului de către Secretarul de Stat, societatea trebuie să îl pună în aplicare. Legea pune accentul pe obligaţia societăţii de asigurări de a depune programul financiar pe termen scurt, dar nu impune Secretarului de Stat obligaţia de a solicita acest program.

Îndatoriri ale statelor membre în cazul în care activele sunt localizate: legislaţia Regatului Unit nu prevede că Secretarul de Stat poate restricţiona libertatea unei societăţi CE de a dispune de activele sale la solicitarea autorităţii de supraveghere din statul de origine al societăţii.

Puterea autorităţii competente de a interzice societăţii să dispună în mod liber de activele sale: în temeiul legislaţiei Regatului Unit, ICA 1982 conferă Secretarului de Stat puterea de a restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale. Secţiunile 37, 40(A) şi 45 din ICA 1982 guvernează motivele exercitării acestei puteri şi formalităţile care trebuie respectate. Secţiunea 37 alineatul (3) din Lege prezintă următoarele motive pe baza cărora Secretarul de Stat poate restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale: în cazul în care Secretarul de Stat a dat (şi nu a revocat) o instrucţiune de retragere a autorizaţiei societăţii de desfăşurare a activităţii de asigurări (secţiunea 11) sau de suspendare a acesteia (secţiunea 12 litera (A)) pe motiv că Secretarul de Stat consideră că societatea nu şi-a îndeplinit obligaţia de menţinere a unei marje minime de solvabilitate (secţiunea 32) sau nu şi-a îndeplinit obligaţiile referitoare la localizarea activelor şi moneda în care sunt exprimate acestea (secţiunea 35); pe motiv că Secretarul de Stat consideră că pasivele societăţii nu au fost determinate în conformitate cu reglementările privind evaluarea sau cu metodele contabile general acceptate; pe motiv că Secretarul de Stat consideră că societatea nu şi-a acoperit pasivele cu active corespunzătoare care să asigure siguranţa, randamentul şi vandabilitatea (secţiunea 35A).

Secţiunea 45 din Lege, aşa cum a fost modificată prin Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994, conferă Secretarului de Stat puterea reziduală „de a lua măsurile pe care le consideră adecvate în scopul protejării asiguraţilor sau a potenţialilor asiguraţi ai societăţii împotriva riscului neîndeplinirii de către societate a obligaţiilor sale financiare sau, în cazul afacerilor pe termen lung, al neîndeplinirii de către societate a aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor sau ale potenţialilor asiguraţi”. Această putere reziduală, care poate fi exercitată numai în cazul în care Secretarul de Stat consideră că aceste scopuri nu pot fi îndeplinite în mod corespunzător prin exercitarea puterilor menţionate în mod expres în lege în secţiunile 38 la 44, include puterea Secretarului de Stat de a restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale. Punctul 2 din secţiunea 45 reformulează, în principal, motivele enumerate în secţiunea 37 alineatul (3) pe baza cărora Secretarul de Stat poate restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale.

În ceea ce priveşte formalităţile care trebuie respectate, legea stipulează că, în exercitarea puterilor conferite de lege, Secretarul de Stat trebuie „să declare motivul pentru care exercită puterea respectivă”. Pentru a restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale, Secretarul de Stat trebuie să solicite instanţei să emită un ordin judecătoresc. Secţiunea 40A prevede condiţiile în baza cărora, la solicitarea Secretarului de Stat, instanţa poate acorda respectivul ordin. O astfel de restricţie este limitată la valoarea pasivelor societăţii CE”. Din dispoziţiile menţionate mai sus reiese că puterea Secretarului de Stat de a bloca activele societăţii în temeiul legislaţiei Regatului Unit este mai largă decât cea conferită de directivă autorităţilor competente din statul membru. Cu alte cuvinte, Secretarul de Stat poate restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale în mai multe circumstanţe decât cele prevăzute în mod excepţional de directivă. Exercitarea de către Secretarul de Stat a puterii sale de a bloca activele unei societăţi este condiţionată, totuşi, de respectarea formalităţilor speciale – inclusiv necesitatea solicitării unui ordin judecătoresc din partea unei curţi – care nu sunt prevăzute în directivă.

Legătura cu cazul ELAS

Aplicabilitatea articolului 12 la criza Equitable Life nu este clară. Autoritatea de reglementare britanică susţine că acest articol nu era relevant şi a justificat lipsa intervenţiei sale în anii 1990 afirmând că, „Equitable a fost întotdeauna solvabilă şi în declaraţiile sale de reglementare a raportat întotdeauna că în prezent îndeplineşte cerinţele de reglementare privind solvabilitatea” (David STRACHAN, conform declaraţiei sale din H4). dat fiind faptul că marja de solvabilitate a fost întotdeauna respectată în mod formal de către ELAS, alineatul 3 din articol nu a fost niciodată aplicat. Pentru informaţii suplimentare privind acest punct, a se vedea secţiunea referitoare la articolul 25 privind marja de solvabilitate şi partea III privind acţiunile de reglementare.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: legislaţia Regatului Unit conferă Secretarului de Stat puterea, în conformitate cu 3DAV, de a interveni în cazul întreprinderilor de asigurări care întâmpină dificultăţi financiare. Dar, contrar directivei, Secretarul de Stat poate solicita depunerea unui plan de restaurare sau a unui program de finanţare pe termen scurt. În plus, Secretarul de Stat poate restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale în mai multe situaţii decât cele prevăzute de 3DAV.

Articolul 13 – Retragerea autorizaţiei (articolele 26 din 1DAV şi 39 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol armonizează motivele pentru retragerea autorizaţiei în ceea ce priveşte o societate de asigurări de către autoritatea competentă din statul membru de origine. În plus, prezenta dispoziţie impune anumite obligaţii statului membru de origine şi statului membru gazdă în cazul retragerii. Acesta tratează, de asemenea unele formalităţi procedurale care trebuie respectate.

Textul articolului

Articolul 13

Articolul 26

din Directiva 79/267/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 26

1. Autorizaţia acordată unei întreprinderi de asigurare de autoritatea competentă a statului membru de origine al întreprinderii poate fi retrasă de autoritatea în cauză în cazul în care respectiva întreprindere:

(a) nu utilizează autorizaţia în termen de 12 luni, renunţă la ea în mod expres sau încetează să îşi mai desfăşoare activitatea pentru o perioadă mai mare de şase luni, cu excepţia cazului în care statul membru în cauză a prevăzut invalidarea autorizaţiei în astfel de cazuri;

(b) nu mai îndeplineşte condiţiile pentru acceptare;

(c) nu a putut, în perioada alocată, să ia măsurile specificate în planul de redresare sau în planul financiar menţionate la articolul 24;

(d) îşi încalcă grav obligaţiile care îi revin pe baza reglementărilor sub rezerva cărora se află.

În cazul unei retrageri sau invalidări a autorizaţiei, autoritatea competentă a statului membru de origine notifică autorităţile competente ale celorlalte state membre în mod corespunzător şi acestea iau măsurile adecvate pentru a împiedica întreprinderea de asigurare de la începerea de noi activităţi pe teritoriile lor, fie pe baza libertăţii de stabilire, fie pe baza libertăţii de a presta servicii. Autoritatea competentă a statului membru de origine, în concordanţă cu autorităţile în cauză, adoptă toate măsurile necesare pentru a proteja interesele asiguraţilor şi restricţionează, în special, libera dispunere a activelor întreprinderii de asigurare în conformitate cu articolul 24 alineatele (1), (2) al doilea paragraf şi alineatul (3) al doilea paragraf.

2. Orice decizie de a retrage o autorizaţie trebuie susţinută de motive precise şi adusă la cunoştinţa întreprinderii de asigurare în cauză.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Mai multe motive pentru retragerea autorizaţiei au existat deja în legislaţia Regatului Unit înainte de adoptarea 3DAV (de exemplu întreprinderea nu utilizează autorizaţia o perioadă de douăsprezece luni; întreprinderea renunţă în mod expres; nerespectarea condiţiilor de admisiune). În cazurile în care întreprinderea îşi încetează desfăşurarea activităţii pentru o perioadă de peste şase luni, dispoziţiile britanice permit Secretarului de Stat să retragă autorizaţia dacă întreprinderea „încetează desfăşurarea activităţii de asigurare sau a activităţii de asigurări de orice tip” dar nu califică dreptul Secretarului de Stat de a retrage autorizaţia cu respectarea unei perioade minime de şase luni. În ceea ce priveşte neadoptarea măsurilor prevăzute de planul de restaurare, legislaţia Regatului Unit conferă Secretarului de Stat puteri ample de retragere a unei autorizaţii dacă acesta consideră că o societate nu a respectat obligaţiile la care este supusă în temeiul ICA sau al Actului privind Serviciile Financiare din anul 1986.

Încălcarea „gravă”a obligaţiilor la care este supusă: această calificare nu este inclusă în legislaţia Regatului Unit, iar Secretarul de Stat poate retrage autorizaţia unei întreprinderi pentru nerespectarea obligaţiilor la care este supusă, chiar şi în cazul în care respectiva încălcare nu este „gravă”. Acesta poate retrage autorizaţia dacă este de părere că vreunul dintre criteriile privind gestiunea prudentă şi adecvată nu este sau nu a fost îndeplinit, sau este posibil să nu fie sau să nu fi fost îndeplinit, în ceea ce priveşte societatea.

Obligaţiile Regatului Unit în calitate de stat membru de origine în cazul retragerii autorizaţiei unei societăţi din Regatul Unit care îşi desfăşoară activitatea în alte state membre decât în Regatul Unit: directiva prevede că statul membru de origine trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a proteja interesele persoanelor asigurate şi va restricţiona, în special, libertatea de a dispune de activele întreprinderii de asigurări. În temeiul legislaţiei Regatului Unit, Secretarul de Stat are puterea de a restricţiona libertatea societăţii de a dispune de activele sale nu numai în cazul în care a dat (şi nu a revocat) o instrucţiune de retragere a autorizaţiei societăţii pentru desfăşurarea activităţii sale, dar şi dacă a dat o instrucţiune de suspendare a autorizaţiei respective.

Legătura cu cazul ELAS

Prezenta dispoziţie solicită autorităţii de reglementare britanice să retragă autorizaţia acordată ELAS inter alia dacă aceasta din urmă şi-a încălcat „grav obligaţiile sale stabilite în temeiul reglementărilor la care este supusă”. Mai multe declaraţii (WE 2, 4, 6-8, 14-17, 22-23, 31, 33-34, 36, 44, 51-54, 69, 72, 79 şi 84) susţin că Equitable într-adevăr şi-a încălcat în mod grav aceste obligaţii. Dar, autoritatea de reglementare nu a considerat niciodată că aceste condiţii pentru aplicarea prezentului articol au fost respectate. Pentru detalii suplimentare, a se vedea secţiunea II.2. „Declaraţii suplimentare privind transpunerea”.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: directiva prevede că statul membru de origine trebuie să notifice autorităţile competente din celelalte state membre. Măsura de punere în aplicare naţională nu stipulează că Secretarul de Stat trebuie să informeze autoritatea competentă din alte state membre.

Articolul 15 – secretul profesional (articolul 16 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol stabileşte obligaţia păstrării secretului profesional în vederea protejării confidenţialităţii informaţiilor şi apoi introduce o serie de excepţii de la această obligaţie. Acesta descrie scopurile pentru care autorităţile competente pot utiliza informaţiile confidenţiale şi enumeră circumstanţele şi condiţiile în care poate avea loc schimbul de informaţii confidenţiale între autorităţile competente din statele membre sau cu alte organisme, cum ar fi alte autorităţi de supraveghere, actuari independenţi, bănci centrale şi alte departamente.

Textul articolului

Articolul 15

1. Statele membre prevăd ca persoanele care lucrează sau au lucrat pentru autorităţile competente, precum şi auditorii sau experţii care acţionează în numele autorităţilor competente, să aibă obligaţia de a păstra secretul profesional. Aceasta înseamnă că nicio informaţie confidenţială pe care aceştia o pot primi pe durata desfăşurării îndatoririlor lor nu poate fi divulgată niciunei persoane sau autorităţi, decât în formă sumară sau generalizată, astfel încât întreprinderile de asigurare în cauză să nu poată fi identificate, fără a aduce atingere cazurilor care cad sub incidenţa dreptului penal.

Cu toate acestea, în cazul în care o întreprindere de asigurare a fost declarată în stare de faliment sau este lichidată forţat, informaţiile confidenţiale care nu se referă la terţi implicaţi în încercări de a salva întreprinderea în cauză pot fi divulgate în cadrul procedurilor civile sau comerciale.

2. Alineatul (1) nu împiedică autorităţile competente ale altor state membre să facă schimb de informaţii în conformitate cu directivele aplicabile întreprinderilor de asigurare. Informaţiile în cauză se află sub rezerva condiţiilor secretului profesional indicate în alineatul (1).

3. Statele membre pot încheia acorduri de cooperare care prevăd schimbul de informaţii cu autorităţile competente ale ţărilor terţe, numai dacă informaţiile divulgate se află sub rezerva unor garantări ale secretului profesional cel puţin echivalente cu cele menţionate în prezentul articol.

4. Autorităţile competente care primesc informaţii confidenţiale în conformitate cu alineatele (1) sau (2) pot folosi aceste informaţii numai în îndeplinirea funcţiilor care le revin:

- să verifice îndeplinirea condiţiilor care reglementează iniţierea activităţii de asigurare şi să faciliteze controlul condiţiilor de exercitare a activităţii în cauză, în special în materie de supraveghere a provizioanelor tehnice, marjelor de solvabilitate, procedurilor administrative şi contabile şi mecanismele de control intern sau

- să impună sancţiuni sau

- în apeluri administrative împotriva deciziilor autorităţii competente sau

- în procedurile judecătoreşti iniţiate în temeiul articolului 50 sau conform unor dispoziţii speciale prevăzute în directivele adoptate în domeniul întreprinderilor de asigurare.

5. Alineatele (1) şi (4) nu exclud schimbul de informaţii în cadrul unui stat membru, în cazul în care există două sau mai multe autorităţi competente în acelaşi stat membru sau între statele membre, între autorităţile competente şi:

- autorităţile responsabile cu supravegherea oficială a instituţiilor de credit şi a altor instituţii financiare şi autorităţile responsabile cu supravegherea pieţelor financiare,

- organismele implicate în lichidarea sau falimentul întreprinderilor de asigurare şi în alte proceduri similare şi

- persoanele responsabile cu auditarea reglementară a conturilor întreprinderilor de asigurare şi ale altor instituţii financiare,

pentru îndeplinirea funcţiilor lor de supraveghere, precum şi transmiterea către organisme care gestionează procedurile de lichidare (obligatorii) sau fondurile de garantare, de informaţii necesare pentru îndeplinirea funcţiilor acestora. Informaţiile primite de aceste autorităţi, organisme şi persoane se află sub restricţia obligaţiei de a păstra secretul profesional stabilită la alineatul (1).

6. În plus, fără a aduce atingere alineatelor (1) şi (4), statele membre pot autoriza, pe baza dispoziţiilor stabilite prin lege, divulgarea anumitor informaţii către alte departamente ale administraţiei guvernamentale centrale ale acestora responsabile cu legislaţia privind supravegherea instituţiilor de credit, instituţiilor financiare, serviciilor de investiţii şi întreprinderilor de asigurare şi inspectorilor acţionând în numele departamentelor în cauză.

Cu toate acestea, comunicările în cauză pot fi făcute numai în cazul în care sunt necesare din motive de control prudenţial.

Cu toate acestea, statele membre prevăd că informaţiile primite în temeiul alineatelor (2) şi (5) şi cele obţinute prin intermediul verificărilor la faţa locului menţionate la articolul 16 din Directiva 79/267/CEE nu pot fi divulgate în cazurile menţionate în prezentul alineat, decât cu acordul expres al autorităţilor competente care au divulgat informaţiile sau al autorităţilor competente ale statului membru în care a fost efectuată verificarea la faţa locului.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

În temeiul legislaţiei Regatului Unit, restricţiile privind divulgarea informaţiilor sunt guvernate de secţiunea 41A şi apendicele 2B din ICA 1982, introduse prin reglementarea 26 din Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994 pentru punerea în aplicare a celei de-a treia directive privind asigurările de viaţă, aşa cum au fost modificate prin reglementarea 20 din Financial Institutions (Prudential Supervision) Regulations 1996, pentru punerea în aplicare a Directivei 95/96/CE.

Obligaţia păstrării secretului profesional: la nivel intern, obligaţia păstrării secretului profesional este guvernată de alineatul 1 din apendicele 2B din lege. Din punct de vedere al sferei de aplicare, obligaţia este aplicabilă „oricărei persoane” care divulgă „informaţii confidenţiale” nerespectând alineatul 1. „Informaţiile confidenţiale” se referă la informaţiile obţinute de Secretarul de Stat în scopul, sau în îndeplinirea funcţiilor sale în temeiul Actului sau al oricăror norme sau reglementări efectuate în temeiul legii, care se referă la afacerile sau alte activităţi ale „persoanelor relevante”, adică, „orice societate din Regatul Unit, CE sau din afara CE şi orice inspector, manager, director general, reprezentant general, agent sau angajat al unei astfel de societăţi”. Alineatul 5 extinde obligaţia de a nu divulga informaţiile confidenţiale la informaţiile care au fost furnizate Secretarului de Stat în scopul îndeplinirii funcţiilor sale în temeiul legii de către o autoritate de supraveghere dintr-un stat membru, altul decât Regatul Unit sau care au fost obţinute în aceste scopuri de către Secretarul de Stat sau de către o persoană care acţionează în numele acestuia, în alt stat membru. Se poate spune că sfera de aplicare a obligaţiei prevăzută de dispoziţia naţională este chiar mai largă decât cea stabilită de directivă, deoarece aceasta este aplicabilă „oricărei persoane” (nu numai persoanelor care lucrează, sau care au lucrat pentru autoritatea competentă). În plus, dispoziţia naţională specifică în mod expres că „informaţiile confidenţiale” acoperă nu numai informaţiile referitoare la întreprinderile de asigurări în sine, dar şi informaţiile referitoare la conducerea şi angajaţii acestor societăţi. În sfârşit, dispoziţia naţională se extinde mai mult decât directiva, impunând o penalitate pentru persoanele care au încălcat obligaţia de a nu divulga informaţiile confidenţiale nerespectând condiţiile prevăzute de alineatul 1.

Schimbul de informaţii între autoritatea competentă dintr-un stat membru şi alte autorităţi competente sau organisme relevante: la nivelul Regatului Unit, alineatul 3 din apendicele 2B se referă la autorizarea Secretarului de Stat de a divulga informaţii în scopul facilitării îndeplinirii funcţiilor de către alte autorităţi de reglementare, iar alineatul 4 se referă la alte divulgări autorizate în scopul facilitării îndeplinirii funcţiilor de către alte organisme relevante. Conform directivei, toate divulgările autorizate sunt permise autorităţilor de supraveghere, autorităţilor de reglementare sau altor organisme relevante identificate în mod expres de către legislaţia naţională şi în toate cazurile scopul autorizării este de a permite acestor organisme să îşi îndeplinească funcţiile. Mai mult, normele naţionale prevăd în mod expres că informaţiile divulgate nu vor fi utilizate în alt scop decât în scopurile menţionate în mod expres şi impun penalităţi penale pentru persoanele care utilizează informaţiile încălcând aceste norme.

Legătura cu cazul ELAS

Articolul este relevant în ceea ce priveşte schimburile (sau lipsa acestora) de corespondenţă între Autoritatea de reglementare britanică şi autorităţile de reglementare irlandeze sau germane. Pentru informaţii suplimentare privind acest punct, a se vedea partea III referitoare la acţiunile de reglementare şi partea IV privind remedierea. WE-Conf 9 conţine o listă a corespondenţei confidenţiale între autorităţile de reglementare referitoare la cazul ELAS.

În ceea ce priveşte sarcinile auditorilor, a se vedea referinţa la articolul 17 din DC. Au fost puse întrebări referitoare la acţiunile auditorilor ELAS pe parcursul desfăşurării afacerii. Dar, mandatul comisiei EQUI nu acoperă în mod explicit acest domeniu. A fost intentat proces împotriva foştilor auditori ai ELAS (Ernst&Young) de către noua conducere în anul 2001, dar acesta a fost respins în cele din urmă.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: dispoziţia britanică prevede că informaţiile nu sunt considerate „informaţii confidenţiale” dacă „sunt informaţii prezentate pe scurt” sau sunt „informaţii construite în aşa fel încât să nu permită furnizarea de informaţii referitoare la o anumită persoană care să fie confirmată din acestea”. Prin urmare, dispoziţia din Regatul Unit contrazice directiva deoarece aceasta permite o excepţie suplimentară de la obligaţia păstrării secretului profesional, şi anume, aceea că este suficientă diseminarea informaţiilor referitoare la societate „sub forma unei prezentări pe scurt”. În contrast, ceea ce permite directiva este diseminarea informaţiilor „sub forma unei prezentări pe scurt [sau sub formă globală] astfel încât întreprinderile individuale de asigurări să nu poată fi identificate”.

Articolul 19 - Prime pentru noile afaceri (articolul 21 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol stabileşte anumite orientări generale referitoare la caracterul adecvat al primelor pentru noile afaceri, şi anume: acestea trebuie să fie suficiente în condiţii actuariale rezonabile pentru a permite societăţii să îşi respecte angajamentele şi să stabilească provizioanele tehnice adecvate. În acest scop, singurele intrări care vor fi luate în considerare în vederea respectării marjei de solvabilitate sunt cele care provin din prime şi alte surse sistematice şi permanente de venit.

Textul articolului

Articolul 19

Primele pentru activităţi noi trebuie să fie suficiente, în funcţie de presupunerile actuariale rezonabile, pentru a permite întreprinderilor de asigurare să îşi îndeplinească angajamentele şi, în special, să constituie provizioane tehnice adecvate.

În acest scop, pot fi luate în considerare toate aspectele situaţiei financiare a unei întreprinderi de asigurare, fără ca aportul din resurse altele decât primele şi venitul câştigat să fie sistematice şi permanente, astfel încât să pericliteze solvabilitatea întreprinderii pe termen lung.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Aceste standarde au fost transpuse în legislaţia Regatului Unit prin Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994. Reglementarea 18 din acest regulament a introdus secţiunea 35B în ICA 1982, care transpune în mod corect dispoziţiile directivei, inclusiv toate orientările sale privind caracterul adecvat al primelor. Legislaţia Regatului Unit depăşeşte dispoziţiile directivei şi solicită ca actuarul desemnat al unei societăţi care îşi desfăşoară o activitate pe termen lung să certifice faptul că primele pentru contractele încheiate pe parcursul anului financiar şi venitul obţinut din acestea respectă aceste standarde.

Legătura cu cazul ELAS

Nu există o legătură clară cu cazul. Pentru informaţii suplimentare privind acest punct, a se vedea partea III privind acţiunile de reglementare.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: nu au fost găsite.

Articolul 20 – Active de acoperire a provizioanelor congruente (articolul 22 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol oferă unele orientări generale privind standardele de investiţie pe care activele de acoperire a provizioanelor tehnice trebuie să le îndeplinească: acestea trebuie să asigure siguranţa, randamentul şi vandabilitatea investiţiilor sale şi trebuie diversificate şi distribuite în mod adecvat.

Textul articolului

Articolul 20

Activele care acoperă provizioanele tehnice iau în considerare tipul de activitate desfăşurată de o întreprindere de asigurare, astfel încât să garanteze securitatea, randamentul şi tranzacţionabilitatea investiţiilor pentru care întreprinderea asigură diversitatea şi repartizarea adecvată.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Aceste standarde au fost transpuse în legislaţia Regatului Unit prin Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994.

Legătura cu cazul ELAS

Nu există o legătură clară cu cazul. Este necesară revizuirea strategiei de investiţii a ELAS pe parcursul unor ani şi chiar al unor decade pentru a stabili dacă activele de acoperire a provizioanelor tehnice au fost sigure şi diversificate. În orice caz, principalul punct contencios în acest caz nu este atât de mult standardul de investiţie al activelor de acoperire a provizioanelor tehnice ci mai degrabă posibila lipsă a unor rezerve suficiente. Pentru informaţii suplimentare referitoare la acest punct, a se vedea partea III privind acţiunile de reglementare.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: nu au fost găsite.

Articolul 22 - Norme pentru diversificarea investiţiilor

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol se referă la normele şi principiile pe care statele membre trebuie să le respecte în reglementarea investiţiilor întreprinderilor de asigurări. Acesta acoperă, pe de o parte, limitele de investiţii pentru active specifice şi, pe de altă parte, principiile generale de investiţii pentru activele admisibile.

Textul articolului

Articolul 22

1. În ceea ce priveşte activele care acoperă provizioanele tehnice, statul membru de origine cere fiecărei întreprinderi de asigurare să investească maximum:

(a) 10 % din valoarea totală brută a provizioanelor sale tehnice în orice parcelă de teren sau clădire sau într-un număr de parcele de teren sau clădiri suficient de apropiate unele de altele pentru a fi considerate efectiv ca o singură investiţie;

(b) 5 % din valoarea totală brută a provizioanelor sale tehnice în acţiuni şi alte titluri negociabile tratate ca acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit şi alte instrumente ale pieţei monetare sau de capital pentru aceeaşi întreprindere sau în credite garantate acordate aceluiaşi împrumutător, luate împreună, creditele fiind credite altele decât cele acordate unui stat, unei autorităţi locale sau regionale sau unei organizaţii internaţionale de care aparţin unul sau mai multe state membre. Această limită poate fi ridicată la 10 %, în cazul în care o întreprindere investeşte maxim 40 % din provizioanele sale tehnice brute în creditele sau titlurile de valoare ale organismelor emiţătoare şi împrumutătorilor, în fiecare dintre acestea investind minim 5 % din activele sale;

(c) 5 % din valoarea totală brută a provizioanelor sale tehnice în creditele fără garanţii, inclusiv 1 % pentru fiecare credit fără garanţii, altele decât creditele acordate instituţiilor de credit, întreprinderilor de asigurare – în măsura în care articolul 8 din Directiva 79/267/CEE permite acest lucru – şi întreprinderilor de investiţii stabilite într-un stat membru. Limitele pot fi ridicate la 8 % şi, respectiv, la 2 % printr-o decizie luată pentru fiecare caz în parte de autorităţile competente din statul membru de origine;

(d) 3 % din valoarea totală brută a provizioanelor sale tehnice sub forma numerarului din casă;

(e) 10 % din valoarea totală brută a provizioanelor sale tehnice în acţiuni, alte titluri de valoare tratate ca acţiuni şi titluri de creanţe care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată.

2. Lipsa dispoziţiii unei limite la alineatul (1) pentru investiţiile în categorii specifice nu implică faptul că activele din categoria în cauză trebuie acceptate fără limită ca acoperire pentru provizioanele tehnice. Statul membru de origine stabileşte norme mai detaliate de fixare a condiţiilor privind utilizarea activelor acceptabile. În special, se asigură că, la determinarea şi aplicarea normelor în cauză, se respectă următoarele principii:

(i) activele care acoperă provizioanele tehnice trebuie diversificate şi răspândite astfel încât să garanteze că nu există o prea mare dependenţă de o anumită categorie de active, sector special de investiţii sau anumite investiţii;

(ii) investiţiile în tipuri specifice de active care indică niveluri ridicate de risc, fie datorită naturii activelor, fie datorită calităţii emiţătorului, trebuie restricţionate la niveluri prudenţiale;

(iii) limitele impuse diferitelor categorii de active trebuie să ia în considerare tratamentul reasigurării în calcularea provizioanelor tehnice;

(viii) în cazul în care activele deţinute includ o investiţie într-o filială care gestionează toate investiţiile întreprinderii de asigurare sau parte din acestea în numele său, statul membru de origine trebuie să ia în considerare, la aplicarea normelor şi principiilor stabilite în prezentul articol, activele fundamentale deţinute de filială; statul membru de origine poate trata activele altor filiale în mod similar;

(v) procentajul din active care acoperă provizioanele tehnice plasate în investiţii nedisponibile trebuie menţinute la un nivel prudenţial;

(vi) în cazul în care activele deţinute includ credite sau titluri de credit emise de anumite instituţii de credit, statul membru de origine poate lua în considerare, la aplicarea normelor şi principiilor incluse în prezentul articol, activele fundamentale deţinute de instituţiile de credit în cauză. Acest tratament poate fi aplicat numai în cazul în care instituţia de credit are sediul social într-un stat membru, este deţinută în întregime de statul membru în cauză şi/sau autorităţile locale ale statului şi activitatea acesteia, în conformitate cu statutul şi actul său constitutiv, constă în acordarea, prin intermediarii săi, de împrumuturi către sau garantate de state sau autorităţi locale sau acordarea de împrumuturi organismelor care au legături strânse cu statul sau autorităţile locale.

3. În contextul normelor detaliate de stabilire a condiţiilor pentru utilizarea de active acceptabile, statul membru acordă un tratament mai limitativ:

- oricărui împrumut neînsoţit de o garanţie bancară, o garanţie emisă de o întreprindere de asigurare, o ipotecă sau orice altă formă de garanţie, în comparaţie cu împrumuturile însoţite de astfel de garanţii,

- OPCVM necoordonate în sensul Directivei 85/611/CEE (¹) şi alte fonduri de investiţii, în comparaţie cu OPCVM coordonate în sensul directivei în cauză,

- titluri de valoare care nu sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, în comparaţie cu cele care sunt tranzacţionate,

- obligaţiuni, titluri de credit şi alte instrumente ale pieţei monetare şi de capital care nu sunt emise de state, autorităţi locale sau regionale sau întreprinderi aparţinând zonei A conform definiţiei din Directiva 89/647/CEE (²) sau care sunt emise de instituţii internaţionale care nu includ cel puţin un stat membru al Comunităţii printre membrii lor, în comparaţie cu aceleaşi instrumente financiare emise de astfel de organisme.

4. Statele membre pot ridica limita stabilită la alineatul (1) litera (b) la 40 % în cazul anumitor titluri de credit (¹) Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 375, 31.12.1985, p. 3). Directivă astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 88/220/CEE (JO L 100, 19.4.1988, p. 31).

(²) Directiva 89/647/CEE a Consiliului din 18 decembrie 1989 privind rata de solvabilitate a instituţiilor de credit (JO L 386, 30.12.1989, p. 14).

- titluri, în cazul în care acestea sunt emise de o instituţie de credit cu sediul social într-un stat membru care este plasată prin lege sub rezerva unei supravegheri oficiale speciale cu scopul de a proteja titularii titlurilor de credit în cauză. În special, sumele provenind din emisiunea de astfel de titluri de credit trebuie investite în conformitate cu legea în active care, pe întreaga perioadă de validitate a titlurilor de credit, pot acoperi revendicările legate de titlurile de credit şi care, în cazul falimentului emiţătorului, ar fi folosite în funcţie de prioritate pentru rambursarea valorii creditului şi pentru plata dobânzilor acumulate.

5. Statele membre nu impun întreprinderilor de asigurare să investească în categorii specifice de active.

6. Fără a aduce atingere alineatului (1), în cazuri excepţionale şi la cererea întreprinderii de asigurare, statul membru de origine poate permite, temporar şi pe baza unei decizii motivate în mod corespunzător, excepţii de la normele stabilite la alineatul (1) literele (a) – (e), sub rezerva articolului 20.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Legislaţia Regatului Unit nu impune restricţii directe asupra opţiunii de investiţii a unei societăţi. Dar, evaluarea reglementărilor privind activele exercită o influenţă indirectă semnificativă asupra politicilor de investiţii ale unei societăţi. Prin stipularea faptului că un anumit tip de active este inadmisibil sau prin limitarea valorii acestor active care poate fi luată în considerare în scopul reglementării, evaluarea reglementărilor privind activele încurajează societăţile să aibă o distribuţie prudentă a activelor cu risc relativ scăzut, care respectă dispoziţiile directivei referitoare la diversificarea investiţiilor.

Limite de investiţii pentru active specifice: directiva prevede anumite limite de investiţii pentru un anumit tip de active exprimate în procentaje din totalul brut al provizioanelor tehnice. De exemplu, maximum 10% poate fi investit într-o parcelă de teren, maximum 3% sub formă de numerar, şi aşa mai departe. În mod similar, legislaţia Regatului Unit include norme care impun o limită pentru valoarea maximă admisibilă pentru fiecare tip de active care poate fi luată în considerare în scopul reglementării.

Reglementarea 57 prevede că, în cazul în care expunerea totală a societăţii la active indiferent de descrierea acestora depăşeşte „valoarea maximă admisibilă” pentru activele cu descrierea respectivă, „nu vor fi luate în considerare activele egale ca valoare cu surplusul”. Reglementarea 57 defineşte „valoarea maximă admisibilă” pentru o societate care desfăşoară o activitate pe termen lung ca fiind suma egală cu procentajul „sumei afacerii pe termen lung” specificată în apendicele 12, partea I.

Spre deosebire de directivă, legislaţia Regatului Unit impune restricţii de procentaj prin referinţă nu la provizioanele tehnice, ci în ceea ce priveşte „suma afacerii pe termen lung”. DTI susţine că nu era necesară introducerea unor modificări deoarece normele britanice sunt, în majoritatea cazurilor, mai prudente decât normele stabilite de directivă. [31]

De exemplu, valoarea maximă admisibilă pentru sumele în numerar este de 3% din suma afacerii pe termen lung. Norma britanică nu stabileşte în mod expres că întreprinderile de asigurări nu pot investi mai mult de 3% în numerar; ceea ce prevede norma britanică este că, în cazul în care societatea investeşte mai mult de 3% în numerar, excesul nu va fi luat în considerare în evaluarea respectivului activ.

În anumite cazuri limitele naţionale totale de expunere sunt mai prudente decât limitele de investiţii stabilite de directivă. De exemplu, directiva limitează investiţiile într-o parcelă de teren la maximum 10% din provizioanele tehnice totale brute ale societăţii, în timp ce măsura naţională limitează expunerea totală a societăţii la o parcelă de teren la maximum 5% din suma afacerii pe termen lung a întreprinderii. În alte cazuri, limitele sunt identice, de exemplu pentru activele necotate (10%) şi numerar (3%). Reglementările din Regatul Unit stabilesc unele limite care nu sunt prevăzute de directivă, de exemplu, 5% în holdinguri în programele autorizate de unităţi de trusturi, 5% pentru echipamente informatice şi 2,5% în echipamente de birou.

Legătura cu cazul ELAS

Prezentul articol are legătură cu cazul ELAS în ceea ce priveşte alineatul 6, care introduce o clauză de salvare la cerinţele conţinute în restul articolului. Conform acestei dispoziţii, „în circumstanţe excepţionale” şi „la solicitarea întreprinderii de asigurări”, statul membru de origine poate să permită „temporar” şi „în baza unei decizii justificate în mod corespunzător”, excepţii de la normele stabilite în alineatul 1.

Acesta trebuie văzut în contextul articolului 25 privind marja de solvabilitate şi al articolului 21 privind activele permise pentru acoperirea provizioanelor tehnice. Problema este dacă legislaţia Regatului Unit acordă autorităţii de reglementare (Secretarul de Stat) puteri mai largi decât cele stabilite de directivă pentru a renunţa la reglementările privind supravegherea prudenţială. La nivelul Regatului Unit, în temeiul secţiunii 68 din 1982 ICA, Secretarul de Stat, la solicitarea sau cu acordul unui asigurător, poate renunţa la aplicarea normelor privind supravegherea prudenţială. Exercitarea acestei puteri nu este constrânsă de standardele menţionate în directivă (adică „circumstanţe excepţionale”, „temporar”, „în baza unei decizii justificate în mod corespunzător”). Dispoziţia stipulează că decizia Secretarului de Stat „poate fi supusă unor condiţii”, atribuind clar autorităţii de reglementare discreţia de a decide dacă să impună aceste condiţii sau nu. Acestea se pare că sunt puteri mai largi decât cele stabilite de directivă.

Aceste puteri atrag riscul exercitării lor într-un mod indulgent, subminând aplicarea standardelor armonizate. Acest fapt provoacă anumite îngrijorări în ceea ce priveşte compatibilitatea secţiunii 68 din ICA 1982 cu 3DAV. A se vedea argumentele suplimentare din secţiunea care acoperă articolul 25 referitor marja de solvabilitate.

Articolul 29 – Condiţii privind asigurarea şi primele (articolul 34 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Scopul acestui articolul este de a încuraja statele membre să adopte practici cu caracter mai puţin restrictiv asupra comerţului. Acesta împiedică statele membre să solicite aprobarea prealabilă a condiţiilor poliţei, scalelor primelor, bazelor tehnice utilizate pentru calculul scalelor primelor şi provizioanelor tehnice şi a altor documente imprimate pe care asigurătorul le poate utiliza în relaţia sa cu asiguraţii.

Textul articolului

Articolul 29

Statele membre nu adoptă dispoziţii care impun aprobarea prealabilă sau notificarea sistematică a condiţiilor generale şi speciale de asigurare, valoarea primelor, bazele tehnice utilizate în special la calcularea valorii primelor şi provizioanelor tehnice sau formulare şi alte documente tipărite pe care o întreprindere de asigurare intenţionează să le folosească în relaţia sa cu titularii poliţelor de asigurare.

Fără a aduce atingere primului paragraf, în scopul verificării respectării dispoziţiilor de drept intern referitoare la principiile actuariale, statul membru de origine poate solicita comunicarea sistematică a bazelor tehnice utilizate în special la calcularea valorii primelor şi provizioanelor tehnice, fără ca solicitarea în cauză să constituie o condiţie prealabilă pentru ca o întreprindere de asigurare să îşi desfăşoare activitatea.

La cinci ani cel târziu de la data aplicării prezentei directive, Comisia prezintă Consiliului un raport privind punerea în aplicare a dispoziţiilor în cauză.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

Dispoziţiile directivei au fost transpuse în legislaţia Regatului Unit prin reglementarea 4 şi apendicele 1, alineatul 11 din Insurance Companies Regulations 1994. În conformitate cu aceste norme, solicitanţilor nu li se mai cere furnizarea de informaţii referitoare la poliţele generale şi speciale sau condiţiile tratatului pe care societatea le propune să fie utilizate. Aceste informaţii au fost solicitate prin Insurance Companies Regulations 1981, însă deoarece Insurance Companies Regulations 1994 a intrat în vigoare, solicitantul trebuie să furnizeze informaţii numai privind „ natura angajamentelor pe care societatea le propune să fie acoperite” şi nu şi cu privire la aspectele menţionate mai sus.

Legătura cu cazul ELAS

Neclară. Pentru informaţii suplimentare referitoare la acest punct, a se vedea Partea III privind acţiunile de reglementare.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: nu au fost găsite.

Articolul 30 – Perioada de reziliere (articolele 15 din 2DAV şi 35 din DC)

Prezentare pe scurt a obiectivelor

Prezentul articol solicită statelor membre să prevadă o perioadă de reziliere pentru asiguraţi, între 14 şi 30 de zile de la data informării acestuia asupra faptului că a fost încheiat contractul.

Textul articolului

Articolul 30

1. La articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 90/619/CEE se elimină „într-un caz prevăzut în titlul III”.

2. Articolul 15 alineatul (2) din Directiva 90/619/CEE se înlocuieşte cu următorul text:

„2. Statele membre nu trebuie să aplice alineatul (1) contractelor cu o durată egală sau mai mică decât şase luni, nici în cazul în care, datorită situaţiei titularului poliţei de asigurare sau condiţiilor în care se încheie contractul, titularul nu are nevoie de protecţia specială în cauză. Statele membre specifică în legislaţia lor cazurile în care nu se aplică alineatul (1)”.

Comentarii privind transpunerea în Regatul Unit

În versiunea originală, prezenta dispoziţie permitea statelor membre să nu prevadă o perioadă de reziliere numai în cazul contractelor cu o durată de şase luni sau mai puţin. Articolul 30 din 3DAV introduce o a doua excepţie, permiţând statelor membre să nu solicite o perioadă de reziliere în cazul în care, conform statutului asiguraţilor sau circumstanţelor în care este încheiat contractul, nu este necesară o protecţie specială. Dispoziţia lasă la alegerea fiecărui stat membru specificarea normelor care prevăd cazurile în care, conform orientărilor stabilite, nu se aplică perioada de reziliere. Regatul Unit a transpus acest articol în legislaţia Regatului Unit prin intermediul Insurance Companies (Cancellation) Regulations 1993 şi al Insurance Companies (Cancellation No 2) Regulations 1993 înlocuite ulterior prin Insurance Companies Regulations 1994. Reglementarea 2 din Insurance Companies (Cancellation) Regulations 1993 modifică secţiunea 75 (Notificare statutară de către asigurător în cazul poliţei de asigurare pe termen lung) şi secţiunea 76 (Dreptul de retragere din tranzacţie în cazul poliţei de asigurare pe termen lung) din ICA 1982.

Legătura cu cazul ELAS

Neclară. Pentru informaţii suplimentare referitoare la acest punct, a se vedea partea III privind acţiunile de reglementare.

Divergenţe între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare: nu au fost găsite.

II.1.3.  Articole relevante din alte directive

· Prima directivă privind asigurarea de viaţă (1DAV), 1979/267/CE

Articolul 18.3 privind utilizarea profiturilor viitoare (devenit articolul 27.4 din DC) [A se vedea, de asemenea, articolul 18 din 3DAV privind provizioanele tehnice, articolul 21 din 3DAV privind includerea activelor în provizioanele tehnice şi articolul 25 din 3DAV privind solvabilitatea].

La solicitarea întreprinderii de asigurare adresată, cu documente justificative, autorităţii de supraveghere a statului membru pe a cărui teritoriu este situat sediul social şi cu acordul autorităţii în cauză:

( a ) o valoare egală cu 50% din profiturile viitoare ale întreprinderii; valoarea profiturilor viitoare se obţine prin înmulţirea profitului anual estimat cu un factor care reprezintă perioada medie rămasă din derularea contractelor; factorul utilizat nu poate fi mai mare de 10; profitul anual estimat este media aritmetică a profiturilor obţinute în ultimele cinci exerciţii financiare din activităţile enumerate la articolul 1.

bazele de calculare a factorului prin care profitul anual estimat este înmulţit şi articolele care conţin profiturile obţinute sunt definite de comun acord de autorităţile competente ale statelor membre în colaborare cu comisia. În aşteptarea unui astfel de acord, articolele în cauză sunt stabilite în conformitate cu legile statului membru pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea întreprinderea (sediul social, agenţia sau sucursala).

în cazul în care autorităţile competente au definit conceptul de profituri obţinute, comisia prezintă propuneri de armonizare a acestui concept prin intermediul unei directive privind armonizarea conturilor anuale ale întreprinderilor de asigurare şi asigurarea coordonării stabilite în articolul 1 alineatul (2) din Directiva 78/660/CEE (7);

( b ) în cazul în care nu se practică ajustarea actuarială sau în care, deşi se practică, aceasta este mai mică decât sarcina pentru costuri de achiziţie inclusă în primă, diferenţa dintre un provizion matematic neajustat actuarial sau parţial ajustat actuarial şi un provizion matematic ajustat actuarial la o rată egală cu sarcina pentru costuri de achiziţie inclusă în primă. Această valoare nu poate depăşi, cu toate acestea, 3,5 % din suma diferenţelor dintre sumele capitale relevante ale activităţilor de asigurare de viaţă şi provizioanele matematice pentru toate contractele pentru care este posibilă ajustarea actuarială. Diferenţa se reduce cu valoarea tuturor costurilor de achiziţie neamortizate înregistrate ca active;

( c ) în cazul aprobării acordate de autorităţile de supraveghere ale statelor membre în cauză pe teritoriul cărora întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, orice provizioane fundamentale care rezultă din subevaluarea activelor şi supraevaluarea obligaţiilor, altele decât provizioanele matematice, în măsura în care aceste provizioane fundamentale nu au caracter excepţional.

· Directiva consolidată (DC), 2002/83/CE

Articolul 17, sarcinile auditorilor (original articolul 5 din Directiva 95/26/CE) [A se vedea, de asemenea, articolul 15 din 3DAV privind secretul profesional].

1. Statele membre prevăd cel puţin că:

(a) orice persoană autorizată în sensul Directivei 84/253/CEE a Consiliului (1), care îndeplineşte în cadrul unei întreprinderi de asigurare sarcina descrisă în articolul 51 din Directiva 78/660/CEE a Consiliului (2), articolul 37 din Directiva 83/349/CEE sau articolul 31 din Directiva 85/611/CEE a Consiliului (3) sau oricare altă funcţie reglementară, are datoria de a raporta prompt autorităţilor competente orice fapt sau decizie, cu privire la întreprinderea în cauză, pe care le-a întâlnit în timpul îndeplinirii sarcinii în cauză şi care ar putea:

— constitui o încălcare importantă a actelor cu putere de lege sau a actelor administrative care stabilesc condiţiile care reglementează autorizarea sau care reglementează în mod specific executarea activităţilor întreprinderilor de asigurare sau,

sau

— afecta funcţionarea continuă a întreprinderii de asigurare sau

— determina refuzarea certificării conturilor sau exprimarea unor rezerve;

(b) persoana în cauză are, de asemenea, datoria de a raporta toate faptele şi deciziile pe care le întâlneşte în timpul îndeplinirii unei sarcini, în conformitate cu litera (a), într-o întreprindere care are legături strânse rezultate dintr-o relaţie de control cu întreprinderea de asigurare în cadrul căreia persoana îşi îndeplineşte sarcina menţionată anterior.

2. Divulgarea oricăror fapte sau decizii menţionate la alineatul (1), făcută cu bună credinţă de persoanele autorizate în sensul Directivei 84/253/CEE către autorităţile competente, nu constituie o încălcare a restricţiilor privind divulgarea de informaţii impuse prin contract sau pe baza oricăror acte cu putere de lege sau acte administrative şi nu presupune nicio responsabilitate pentru persoanele în cauză.

· Directiva 2002/12/CE, Solvency I

Articolul 1.4 privind utilizarea profiturilor viitoare (original articolul 18.3 din 1DAV) [A se vedea, de asemenea, 25 din 3DAV].

4. La solicitarea întreprinderii de asigurare adresată, cu documente justificative, autorităţii competente a statului membru de origine şi cu acordul autorităţii competente în cauză, marja de solvabilitate disponibilă poate consta şi în:

(a) până la 31 decembrie 2009, o valoare egală cu 50% din profiturile viitoare ale întreprinderii, dar care să fie mai mică sau egală cu 25% din marja de solvabilitate disponibilă şi marja de solvabilitate cerută, în funcţie de care este mai mică. Valoarea profiturilor viitoare se obţine prin înmulţirea profitului anual estimat cu un factor care reprezintă perioada medie rămasă din derularea contractelor. Factorul utilizat poate fi maxim şase. Profitul anual estimat este mai mic sau egal cu media aritmetică a profiturilor obţinute în ultimele cinci exerciţii financiare din activităţile enumerate la articolul 1 punctul 1. Autorităţile competente pot accepta includerea unei astfel de sume pentru marja de solvabilitate disponibilă numai:

(i) în cazul în care autorităţilor competente li se prezintă un raport actuarial care dovedeşte posibilitatea obţinerii acestor profituri în viitor; şi

(ii) în măsura în care partea în cauză a profiturilor viitoare provenind din provizioanele fundamentale nete menţionate la litera (c) nu a fost deja luată în considerare;

(b) în cazul în care nu se practică ajustarea actuarială sau în care, deşi se practică, aceasta este mai mică decât sarcina pentru costuri de achiziţie inclusă în primă, diferenţa dintre un provizion matematic neajustat actuarial sau parţial ajustat actuarial şi un provizion matematic ajustat actuarial la o rată egală cu sarcina pentru costuri de achiziţie inclusă în primă. Această valoare nu poate depăşi, cu toate acestea, 3,5 % din suma diferenţelor dintre sumele capitale relevante ale activităţilor de asigurare de viaţă şi provizioanele matematice pentru toate contractele pentru care este posibilă ajustarea actuarială. Diferenţa se reduce cu valoarea tuturor costurilor de achiziţie neamortizate înregistrate ca active;

(c) toate provizioanele fundamentale nete provenind din evaluarea activelor, în măsura în care provizioanele fundamentale nete în cauză nu au un caracter excepţional;

(d) o jumătate din capitalul social sau din fondul iniţial nevărsat, odată ce partea vărsată reprezintă 25% din capitalul sau fondul social, până la 50% din marja de solvabilitate disponibilă şi cerută, în funcţie de care este mai mică.

· Directiva 2005/1/CE privind o nouă structura de organizare pentru comitetele competente din domeniul serviciilor financiare

Articolele 5 – 8 de constituire a CEIAPO

Articolul 5

Directiva 91/675/CEE

Directiva 91/675/CEE se modifică după cum urmează:

1. În titlu, termenii „Comitet de asigurări” se înlocuiesc cu termenii „Comitet european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale”;

2. „Articolul 1

1. Comisia este sprijinită de Comitetul european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale instituit prin Decizia 2004/9/CE a Comisiei din 5 noiembrie 2003 [23] (denumit în continuare „comitet”).

2. Preşedintele Comitetului european al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, instituit prin Decizia 2004/6/CE [24] a Comisiei, ia parte la reuniunile comitetului în calitate de observator.

3. Comitetul poate invita experţi şi observatori să participe la reuniunile sale.

4. Secretariatul Comitetului este asigurat de Comisie.

3. „Articolul 2

1. Perioada prevăzută la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE se stabileşte la trei luni.

2. Comitetul îşi adoptă regulamentul de procedură.

4. Articolele 3 şi 4 se elimină.

Articolul 6

Directiva 92/49/CEE

La articolul 40 alineatul (10) prima teză din Directiva 92/49/CEE, termenii „supune Comitetului de asigurări instituit prin Directiva 91/675/CEE un raport recapitulând numărul şi tipul” se înlocuiesc cu termenii „informează Comitetul european de asigurări şi pensii ocupaţionale în ceea ce priveşte numărul şi tipul”.

Articolul 7

Directiva 98/78/CE

Directiva 98/78/CE se modifică după cum urmează:

1. La articolul 10 alineatul (3) litera (a) se înlocuieşte cu următorul text:

„3. Fără a aduce atingere articolului 300 alineatele (1) şi (2) din tratat, Comisia, sprijinită de Comitetul european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, examinează rezultatul negocierilor prevăzute la alineatul (1) şi situaţia rezultată”;

2. La articolul 11 alineatul (5) se înlocuieşte cu următorul text:

„5. Până la 1 ianuarie 2006, Comisia publică un raport privind aplicarea prezentei directive şi, după caz, privind necesitatea unei armonizări ulterioare”.

Articolul 8

Directiva 2002/83/CE

Directiva 2002/83/CE se modifică după cum urmează:

1. La articolul 46 alineatul (9) prima teză, termenii „Comisia transmite Comitetului de asigurări un raport recapitulând” se înlocuiesc cu termenii „Comisia informează Comitetul european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale privind”;

2. Articolul 58 se înlocuieşte cu următorul text:

„Articolul 58

Informaţii care trebuie comunicate Comisiei de către statele membre

(a) orice autorizaţie a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă reglementate de legislaţia unei ţări terţe;

(b) orice participare a unei astfel de întreprinderi într-o întreprindere de asigurare din Comunitate, astfel încât aceasta din urmă ar deveni filiala sa.

Atunci când autorizaţia prevăzută la litera (a) se acordă unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă reglementate de legislaţia unei ţări terţe, structura grupului este precizată în notificarea pe care autorităţile competente o adresează Comisiei şi celorlalte autorităţi competente”;

3. La articolul 65 alineatul (1) se înlocuieşte cu următorul text:

„1. Comisia este sprijinită de Comitetul european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, instituit prin Decizia 2004/9/CE a Comisiei [26].

II.2.  Declaraţii suplimentare privind transpunerea

II.2.1. Declaraţii ale Comisiei

Cu titlu introductiv, trebuie să amintim în primul rând care sunt responsabilităţile exacte ale Comisiei în ceea ce priveşte transpunerea dreptului comunitar[32]. Articolul 211 din Tratatul CE prevede că această Comisie are responsabilitatea monitorizării aplicării dreptului comunitar, ceea ce presupune:

1) verificarea faptului dacă statele membre au adoptat măsurile naţionale de punere în aplicare şi le-au comunicat Comisiei în termenul limită prevăzut;

2) verificarea conformităţii măsurilor naţionale de punere în aplicare cu legislaţia comunitară;

3) asigurarea respectării actuale a dispoziţiilor de către autorităţile, organismele şi entităţile private şi publice (aplicare).

Luând în considerare aceste repere, Comisia EQUI a ascultat declaraţia Comisiei. În primul rând, Comisia, reprezentată de Directorul unităţii de asigurare, Elmer TERTAK, s-a prezentat la audierea EQUI din data de 23 martie 2006 (declaraţie verbală H1). Ulterior, au fost luate şi declaraţii scrise. În al doilea rând, Comisarul pentru Piaţa Internă, Charlie McCREEVY, a depus mărturie la data de 23 noiembrie 2006 (declaraţie verbală H8). În timpul acestor schimburi de informaţii, Comisia a răspuns întrebărilor puse de membri şi a prezentat declaraţiile solicitate privind transpunerea directivelor relevante şi aplicarea acestora de către autorităţile competente pe parcursul perioadei de referinţă, precum şi referitoare la acţiunile luate de către Comisie în ceea ce priveşte monitorizarea punerii în aplicare. Această declaraţie include studiul de punere în aplicare privind 3DAV efectuat de firma de avocatură din Regatul Unit, Wilde Sapte (WE 20), o listă a procedurilor în cazurile de încălcare a dreptului comunitar (WE 19) şi o listă a tuturor documentelor referitoare la ELAS aflate în posesia Comisiei, inclusiv scrisori, e-mailuri şi diverse alte documente (WE 39). Comisia a elaborat, de asemenea, o lucrare privind problemele referitoare la ţara de origine / ţara gazdă (WE 41). Informaţii suplimentare au fost furnizate în WE Conf-11: revizuirea studiului de punere în aplicare, informaţii privind identitatea oficialilor responsabili la momentul respectiv, informaţii privind persoanele responsabile din cadrul firmei Wilde Sapte, şi alte probleme.

Prezentare pe scurt a temelor care rezultă din declaraţia verbală şi scrisă

1. Punerea în aplicare corectă şi la timp a 3DAV

Domnul Elmér TERTAK, Director pentru Instituţiile Financiare de pe Piaţa Internă şi Direcţia Generală Servicii a Comisiei, susţine că, în conformitate cu declaraţiile aflate în posesia sa, „Regatul Unit a pus în aplicare 3DAV la timp şi în mod corect" (H1). Această afirmaţie este dovedită de faptul că statul membru „a notificat Secretarul General al Comisiei în legătură cu punerea în aplicare de către acesta a 3DAV, prin scrisoarea din data de 29 iunie 1994”. În această scrisoare, Regatul Unit a specificat că dispoziţiile de punere în aplicare „vor intra în vigoare la 1 iulie 1994, termenul limită prevăzut în directivă. Prin urmare, Regatul Unit a respectat termenul limită pentru intrarea în vigoare prevăzut în directivă, a respectat practica adecvată în notificarea sa şi a furnizat copii ale legislaţiei de punere în aplicare”. Comisia a verificat respectarea de către statele membre în colaborare cu consultanţi externi care au elaborat un raport de punere în aplicare şi un tabel de corelare detaliat. Studiul care acoperă transpunerea atât a 3DAV cât şi a directivelor privind asigurarea generală a fost întreprins de firma de avocatură Wilde Sapte. Grecia şi Spania nu au fost incluse. Domnul TERTAK susţine că raportul şi examinarea de către serviciile Comisiei a acestuia şi a legislaţiei de punere în aplicare din Regatul Unit „nu indică lacune majore sau probleme în ceea ce priveşte punerea în aplicare în Regatul Unit” (H1).

Comisarul McCREEVY, în H8, afirmă din nou că „concluzia noastră a fost că Regatul Unit a transpus corect cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă în legislaţia sa naţională".

2. Rolul Comisiei

Domnul TERTAK clarifică faptul că această Comisie „nu are un rol direct în supravegherea întreprinderilor individuale de asigurări în statele membre şi că directivele privind asigurările din Regatul Unit nu conferă Comisiei puteri specifice de supraveghere, iar Comisia nu autorizează şi nici nu supraveghează întreprinderile care doresc să înregistreze activităţi de asigurare, şi că este responsabilitatea fiecărui stat membru de a organiza şi executa această responsabilitate de supraveghere naţională" (H1). Sarcina Comisiei este de a se asigura că, în exercitarea acestor puteri de supraveghere, statele membre îşi respectă obligaţiile în temeiul directivelor CE relevante şi nu împiedică funcţionarea corespunzătoare a pieţei interne. Numai în cazul în care nu sunt respectate aceste obligaţii în temeiul Tratatului, Comisia are permisiunea de a deschide proceduri formale privind încălcarea dreptului comunitar.

Comisarul McCREEVY descrie dificultăţile întâmpinate de uneori de Comisie (H8): „Controlul punerii în aplicare de către statele membre a legislaţiei comunitare este un exerciţiu dificil. Acesta consumă timp şi resurse. Sunt întâmpinate probleme lingvistice. Traducerile nu sunt întotdeauna disponibile. Statele membre pun în aplicare în mod frecvent directivele noastre prin modificarea multiplelor acte legislative existente şi adesea nu furnizează tabele de transpunere". Acesta continuă adăugând: „Însă, trebuie să subliniez că această Comisie nu este responsabilă de supravegherea întreprinderilor individuale de asigurări. Aceasta este sarcina autorităţilor naţionale. Nici nu putem să stăm în spatele autorităţilor naţionale de supraveghere pentru a ne asigura că acestea îşi îndeplinesc responsabilităţile în mod corespunzător. Aşa cum am declarat anterior şi cum au declarat-o şi oficialii mei, Comisia nu este şi nu poate fi autoritatea de supraveghere a autorităţilor de supraveghere".

3. Procedurile privind încălcarea dreptului comunitar: au fost iniţiate unele proceduri minore, dar în prezent sunt încheiate

În H1, domnul TERTAK susţine că în prezent, Comisia nu are cunoştinţă de nicio încălcare a directivelor UE privind asigurările în ceea ce priveşte ELAS şi că nu este în măsură să formuleze o părere definitivă în ceea ce priveşte faptul dacă ar fi putut avea loc o încălcare în aplicarea practică a directivei în cazul ELAS şi, chiar dacă ar fi putut avea o astfel de părere şi ar fi fost convinsă că a avut loc o încălcare în practică, aceasta nu ar fi fost în măsură să iniţieze proceduri privind încălcarea dreptului comunitar în faţa Curţii, în baza rolului Comisiei şi a naturii procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar în temeiul Tratatului aşa cum interpretează Curtea de Justiţie. Domnul TERTAK a dezvoltat ideea afirmând „că, din informaţiile pe care le deţin, majoritatea încălcărilor la nivelul DG Markt au avut loc din cauză că (…) persoanele care cred că ceva nu merge bine se prezintă în faţa Comisiei, aducându-ne la cunoştinţă că ceva nu este în regulă. Bineînţeles, raportul pe care îl elaborăm prezintă declaraţia şi o clarificare a faptului că într-adevăr a avut loc o încălcare a normelor, şi luăm măsuri; dar, pe de altă parte, nu avem dreptul să îndeplinim rolul de poliţie şi chiar ne sunt impuse de către Curte limitările pe care le-am citat şi trebuie să acţionăm în aceste limite”.

Domnul BEVERLY din cadrul Comisiei clarifică faptul că încălcarea „nu este doar o greşeală, iar dacă această greşeală are într-adevăr legătură cu nerespectarea dreptului comunitar, aceasta este din nou ceva ce trebuie dovedit. Pe scurt, din informaţiile pe care le deţin, nu aveam nicio declaraţie la momentul respectiv ca să putem iniţia procedurile privind încălcarea dreptului comunitar şi, din nou, din informaţiile pe care le deţineam, nu am primit nicio plângere la momentul respectiv care să fi reclamat că ar fi trebuit iniţiate proceduri privind încălcarea dreptului comunitar împotriva Regatului Unit pentru nerespectarea în ceea ce priveşte Equitable Life a dispoziţiilor celei de-a treia directive privind Asigurările de Viaţă".

Totuşi, Comisia a transmis comisiei o listă a procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar (WE 19) care au fost iniţiate împotriva statelor membre în ceea ce priveşte 3DAV. Această listă afirmă că „procedurile pentru aplicarea incorectă au fost iniţiate împotriva unor state membre, inclusiv împotriva Regatului Unit, în ceea ce priveşte aspecte specifice ale măsurilor lor naţionale. În cazul Regatului Unit, de exemplu, problema era referitoare la schimbul de informaţii statistice între autorităţile de supraveghere”. WE 19 clarifică faptul că „toate aceste cazuri au fost în prezent încheiate” şi că „niciunul dintre acestea nu se pare că au legătură cu cerinţele prudenţiale fundamentale ale directivei".

4. Lipsa plângerilor înaintate Comisiei înainte de anul 2001 - Comisia nu poate lua măsuri împotriva unor presupuse încălcări ale dreptului comunitar care au avut loc în trecut şi care au fost corectate

Chestionat, domnul TERTAK a clarificat faptul că în cazul în care faptele nu sunt aduse la cunoştinţa Comisiei în timp util, în mod formal, acestea nu există. Acest fapt este aplicabil şi cazului ELAS, în care, la momentul respectiv, nimeni nu a notificat Comisia. Dar, trebuie avut în vedere că această Comisie poate obţine informaţii şi prin alte modalităţi.

În ceea ce priveşte problema corespondenţei referitoare la ELAS aflată în posesia Comisiei, domnul TERTAK susţine în H1 că „cea mai veche corespondenţă care apare în dosarele Comisiei datează de la începutul anului 2001, fiind formată din scrisorile domnului Domnul James Elles MEP şi ale domnului Roy Perry MEP. Domnul Perry a scris din nou Comisarului Bolkestein în luna iulie 2001 după prăbuşirea Independent Insurance Company şi după decizia Equitable Life de a reduce valorile poliţei de asigurare de pensie cu 16%. Domnul Perry a întrebat comisia dacă era mulţumită de faptul că au fost adoptate directivele europene în acest sens." Domnul TERTAK a continuat, afirmând că această Comisie va continua să caute în arhivele sale istorice schimburi de corespondenţă înainte de data respectivă. Comisarul McCREEVY, în H8, repetă aceste fapte: "Comisia nu a avut cunoştinţă de problemele Equitable Life până la începutul anului 2001, când membrii acestui parlament au început să ne contacteze în numele alegătorilor care erau asiguraţi ai Equitable. V-am furnizat o listă completă a tuturor documentelor noastre referitoare la Equitable Life. Autorităţile din Regatul Unit au reacţionat rapid după criza prin care a trecut societatea şi închiderea noii afaceri. În baza Raportului Baird şi a Reformelor Tiner, Regatul Unit şi-a modificat radical normele referitoare la asigurarea de viaţă în general şi la poliţele cu profit în special, la asociaţiile mutuale şi rolul actuarului. Consider că se poate afirma că regimul aplicat înainte de criza înregistrată de Equitable Life nu mai există".

În ceea ce priveşte problema implicării Comisiei, domnul Clive MAXWELL în H4 afirmă că în legătură cu problema "implicării Comisiei în supravegherea Equitable Life, nu deţin detalii ale implicării Comisiei Europene în preluarea cazurilor individuale".

În legătură cu acest punct, Comisia a insistat asupra faptului că nu putea să îşi exprime o opinie sau să investigheze încălcările dreptului comunitar care au fost remediate de către statul membru în cauză. Aceasta din cauza naturii procedurilor privind încălcarea dreptului comunitar, al căror obiectiv era doar asigurarea respectării dreptului comunitar. Victimele încălcărilor trecute ale dreptului comunitar pot încă testa compatibilitatea comportamentului statului membru prin tribunalele naţionale. Membrii şi-au exprimat uimirea că nu există nicio modalitate de a redeschide cazurile de încălcare a dreptului comunitar sau de a investiga încălcările trecute, în special dacă urmările prejudicioase ale acestor încălcări sunt dezvăluite numai într-o etapă ulterioară.

În sfârşit, Alan BEVERLY din cadrul Comisiei, în H7, apără acţiunile instituţiei sale, susţinând opiniile domnului TERTAK, şi afirmând că „rolul Comisiei nu este acela de autoritate de supraveghere a autorităţilor de supraveghere. Aceasta nu este atribuţia noastră şi nu putem în nici un caz să facem acest lucru. V-am declarat înainte de aceasta, după ce am verificat că punerea în aplicare a fost îndeplinită în statele membre, depindem în mod virtual de plângerile sau scrisorile cetăţenilor pentru a ne forma o idee dacă ceva nu este în regulă. Din nou, aşa cum deja v-am informat, nu am fost informaţi în legătură cu nicio problemă înainte de cele mai vechi scrisori primite, care au fost trimise în anul 2001, după închiderea noii afaceri [...] De ce nu am auzit nimic înainte de 2001? Probabil că din cauză că în anii 1990 persoanele care au părăsit Equitable Life au obţinut sume generoase şi nu au avut niciun motiv pentru a se plânge”.

5. Rapoarte de punere în aplicare efectuate de firma din Regatul Unit

La solicitarea membrilor comisiei, Comisia a furnizat aşa-numitele rapoarte de punere în aplicare a 3DAV. Raportul a fost elaborat de o firmă de avocatură din Regatul Unit denumită Wilde Sapte. Raportul include o prezentare generală precum şi nouă rapoarte individuale de corelare de ţară. Comisia afirmă că directiva a fost implementată prea târziu în două ţări pentru ca acestea să facă obiectul raportului. Domnul VAN HULLE, din cadrul Comisiei, a explicat că licitaţia publică normală a fost efectuată în vederea selectării firmei, şi că această firmă a fost selectată pentru a efectua un studiu asupra întregii Uniuni Europene, care include şi Regatul Unit; este regretabil că s-a făcut o astfel de corelare, dar la data efectuării studiului, problema afacerii ELAS nu survenise încă. Comisia „încearcă să selecteze în mod normal o firmă care are contacte în toate statele membre” (H1), ceea ce reprezintă o sarcină dificilă.

Comisarul MCCREEVY (H8) a explicat, de asemenea, „modalitatea în care noi am verificat punerea în aplicare a celei de-a treia generaţii de directive privind asigurările în anul 1994-1995 utilizând parţial un studiu autorizat al unei firme de avocatură foarte cunoscute. V-am pus la dispoziţie rapoartele studiului şi propriile documente interne care prezintă clar problemele întâmpinate. Aceste documente prezintă, de asemenea, eforturile considerabile ale membrilor Comisiei de a atinge optimizarea resurselor şi de a obţine cel mai bun rezultat posibil”.

6. Transpunerea: Comisia poate doar vizualiza un „instantaneu”

Chestionat domnul TERTAK a recunoscut că la analizarea transpunerii unei directive „poţi doar să ai un instantaneu al unui moment dat care nu acoperă în mod automat ceea ce s-a întâmplat după momentul respectiv (…). Nu trebuie să uităm că mai presus de toate instituţiile, în special cele care au puteri de supraveghere, Parlamentele naţionale exercită, de asemenea, o anumită supraveghere, şi este de aşteptat ca Parlamentul democratic să fie suficient pentru supravegherea acţiunilor instituţiilor în limitele lor, şi a faptului dacă acestea respectă legea respectivă, din moment ce directivele sunt transpuse de legile lor naţionale”. În WE-Conf 11, lipsa resurselor pentru Comisie în domeniul transpunerii (în special capacităţile lingvistice, deoarece legislaţia de punere în aplicare furnizată nici măcar nu este tradusă) devine vizibilă, consolidând impresia că această Comisie poate efectua o monitorizare adecvată a transpunerii numai dacă are mai multe mijloace la dispoziţia sa.

În ceea ce priveşte problema resurselor, Comisarul McCREEVY face referire în H8 „la unele dintre dificultăţile întâmpinate în verificarea dosarului privind transpunerea şi a problemelor existente în prezent şi în trecut. De la înfiinţarea noii Comisii Barroso şi de la numirea mea, tema Comisiei Barroso a fost o mai bună reglementare. Unul dintre sensurile sale este o mai bună reglementare din partea Europei. Prin urmare, în mod logic, ar trebui să fie mai multe persoane disponibile în întregul sistem pentru a observa transpunerea directivelor, punerea în aplicare, procedurile privind încălcarea dreptului comunitar etc.”.

7. Transpunerea conţine elemente de bifare a căsuţei

Chestionat de membri, Domnul TERTAK a recunoscut că, în ceea ce priveşte funcţionarea aspectelor privind piaţa unică, s-ar putea spune doar că crearea, adoptarea şi punerea în aplicare a noilor directive privind asigurarea de viaţăa fost un exerciţiu de bifare a căsuţei „deoarece noi am creat ceva nou, făcând ca oferirea libertăţii serviciilor, în special, a celor transfrontaliere de către societăţile europene să fie mai facilă. Prin urmare, am efectuat verificarea punerii în aplicare la un timp destul de scurt după termenul limită acordat pentru punerea în aplicare. Deci, aproape prin definiţie, nu exista experienţă în aplicarea practică a noilor măsuri în etapele respective (...). Aşadar, există un element de bifare a căsuţei dar, de asemenea, este mai mult de atât”.

Pe parcursul diverselor dezbateri, membrii au pus problema că transpunerea este în prezent un exerciţiu static şi mărginit şi trebuie să devină mai dinamică, de exemplu, prin evaluarea calităţii unui act legislativ în primii ani ai aplicării acestuia şi nu doar la începutul aplicării lui. Comisarul McCREEVY a făcut referire la acest fapt în H8: „Este sarcina noastră să ne asigurăm că normele sunt aplicate. Prin urmare, cum putem să ne atingem obiectivele în cel mai eficient mod posibil? Cu resursele de care dispunem, de abia putem să trimitem echipe de oficiali care să investigheze cazurile de aplicare incorectă în cele 25 – în curând 27 – de state membre. Însă, ceea ce putem face, şi ceea ce deja facem, este să încurajăm autorităţile de reglementare şi autorităţile de supraveghere din statele membre să colaboreze din ce în ce mai strâns. Pe măsură ce colaborarea lor devine din ce în ce mai strânsă şi mai regulată, pe măsură ce acestea efectuează analize comune, adoptă protocoale sau memorandumuri de înţelegere pentru aplicarea coordonată a directivelor specifice şi în general urmează o politică de convergenţă de supraveghere, vom constata că problemele de aplicare incorectă a legislaţiei comunitare vor fi selectate şi soluţionate într-o etapă mai timpurie”.

8. Calitatea rapoartelor de punere în aplicare şi revizuire

Membrii au ridicat problema dacă vor fi învăţate anumite lecţii de către comisie din acest caz particular. Aceştia au întrebat, de asemenea, în timpul H1 o revizuire a studiilor de punere în aplicare. Chestionată, comisia a recunoscut că „nu a fost mulţumită de modalitatea de desfăşurare a studiului în ceea ce priveşte anumite ţări” (H1). Comisia îşi ia răspunderea să compileze un dosar complet din arhivele istorice, pentru a informa comisia unde şi asupra căror puncte şi în legătură cu care ţări nu au fost mulţumiţi de studiu (WE-Conf 11). Domnul BEVERLY susţine că a fost efectuată o revizuire a studiului. Acesta afirmă că „atunci studiul a fost revizuit cu atenţie deoarece cu siguranţă am ridicat probleme referitoare la consultant la momentul respectiv” (H1).

Dar, această probă pare să contrazică ceea ce s-a afirmat în WE 19, unde Comisia afirmă că „din documentele şi din contactele noastre cu un oficial ieşit la pensie reiese în mod clar că au fost întâmpinate probleme majore pe parcursul executării studiului. Rezultatul final a fost că o versiune îmbunătăţită a raportului provizoriu a devenit raportul final şi bugetul final a fost redus cu 50%”. Comisia concluzionează că „nu a fost efectuată nicio revizuire scrisă a studiului „dar susţine că poate confirma faptul că „oficialii responsabili în momentul respectiv de studiu, chiar dacă nu au verificat toată munca depusă de consultanţi în toate statele membre individuale, totuşi au avut un rol activ în monitorizarea efectuării studiului”. Tot în WE 19, comisia afirmă că „este evident că partea alocată Regatului Unit în raport este unul dintre cele mai importante aspecte ale studiului”. Aceste afirmaţii ar părea că sunt coroborate în WE Conf-11.

9. Nicio dispoziţie referitoare la comitologie

Chestionată, comisia a afirmat că 3DAV nu prevedea nicio procedură referitoare la comitologie pentru punerea în aplicare a detaliilor tehnice. Directiva a fost implementată exact aşa cum a fost transmisă de Parlament şi Consiliul de Miniştri şi nu a existat nici un proces referitor la comitologie pentru detaliile tehnice.

10. Solvency II este o revizuire majoră

Comisia este de părere (H1) că „trebuie să ne amintim că directivele privind asigurările conţin în special norme minime, şi acesta este motivul pentru care uneori statele membre doresc să mai facă adăugări la aceste norme (…). Pregătim Directiva  « Solvency II » care este o revizuire majoră a cerinţelor privind solvabilitatea pentru societăţile de asigurare. Lucrăm la aceasta de o bună perioadă de timp, ... , şi motivul pentru care facem acest lucru este bazat pe experienţele de tipul Equitable Life”. În opinia comisiei, Directiva Solvency II „va avea un sistem care este mai expus riscului, astfel încât toate persoanele interesate, autorităţile de supraveghere precum şi societăţile, vor fi obligate să examineze riscurile produselor pe care le introduc pe piaţă; cum ar fi riscul pieţei de capital care a fost un aspect major şi în cazul Equitable Life”.

Comisarul McCREEVY în H8 comentează în legătură cu proiectul Solvency II: „Prioritatea noastră actuală cea importantă este proiectul Solvency II. Scopul este acela de a efectua o revizuire fundamentală a supravegherii şi reglementării asigurărilor în Uniunea Europeană. Vârsta regimului actual de solvabilitate, ca şi în cazul multora dintre noi, din păcate, îşi spune cuvântul! Cerinţele privind marja de solvabilitate pentru asigurători au fost introduse pentru prima dată la nivelul Uniunii Europene cu treizeci de ani în urmă, iar metoda de calcul a rămas în esenţă neschimbată de atunci. Acestea au fost concepute pentru o industrie a asigurărilor şi o lume care nu mai există. Directivele privind asigurările stabilesc standarde minime care pot fi şi care sunt completate în diverse moduri prin norme suplimentare la nivel naţional. Prin urmare, noi nu avem o bază comună reală”.

Dezbătând problema utilizării mai multor regulamente în locul directivelor, domnul McCREEVY afirmă în continuare că „intenţionăm ca Directiva Solvency II să fie cât mai armonizată şi să nu avem toate aceste derogări, etc. Dar, deoarece aceste directive sunt supuse procesării de către Consiliul de Miniştri şi Parlamentului European, în mod inevitabil, există adăugări şi nu avem o armonizare corectă. Să fim foarte sinceri în legătură cu acest aspect: nu multe dintre statele membre fac tot posibilul să solicite Comisiei să le acorde mai multă putere directă în aceste domenii şi să nu aibă aceste derogări. Acest lucru nu se întâmplă în niciun domeniu, şi cel mai puţin în serviciile financiare. Haideţi să fim brutal de sinceri. Chiar şi în cele mai înfocate susţinătoare ţări europene, nu văd vreun ministru, indiferent de orientarea politică a acestuia – de centru, de dreapta sau de stânga – care să dorească acest lucru. Există motive foarte solide din punctul lor de vedere în ceea ce priveşte motivul pentru care aceştia nu doresc să urmeze direcţia respectivă, şi, prin urmare, este dificil să le combatem în totalitate”.

11. Informaţii financiare îmbunătăţite, analogie cu ENRON

În ceea ce priveşte problema lipsei de informaţii furnizate investitorilor, domnul TERTAK (H1) răspunde că „în prezent cerinţele privind informaţiile financiare şi cerinţele privind transparenţa au crescut în mod extraordinar şi s-au îmbunătăţit pe parcursul ultimilor ani. [...] Nu am efectuat încă o analiză a faptului dacă practica în Regatul Unit a fost sau nu la momentul respectiv cea mai bună practică, sau cel puţin dacă a fost nu foarte îndepărtată de nivelul european. Dar un lucru este sigur: a nu se compara reglementările anterioare cu cele existente în prezent, deoarece reglementările actuale conţin întotdeauna toate lecţiile care au fost învăţate de-a lungul timpului. Cu siguranţă că Enron a însemnat o lecţie, atunci când nimeni nu era conştient, cineva a apărut şi s-a întâmplat ca multe reglementări privind cerinţele de raportare, sarcinile auditorilor, toate acestea să fie modificate în Statele Unite şi în mod similar, unele modificări vor fi efectuate, de asemenea, şi în Europa”.

12. Filozofia 3DAV: armonizarea minimă, recunoaşterea reciprocă şi controlul în ţara de origine, dar ţara gazdă poate aplica normele privind interesul general

Domnul Alan BEVERLY, în H3, prezintă pe scurt filozofia generală pe care se bazează 3DAV. În opinia sa „a fost creată impresia (…) că ţara gazdă, ţara în care este înfiinţată filiala, nu are nici un rol posibil de nicio natură. Această impresie nu este corectă. Este foarte adevărat că directivele şi, în special, cea de-a treia directivă, stabilesc baza minimă de armonizare, adică armonizarea minimă a legilor privind asigurările în statele membre”. Această armonizare minimă este „baza pentru recunoaşterea reciprocă şi controlul în ţara de origine – adică sistemul Paşaport European”. În ceea ce priveşte filialele, întreprinderea care doreşte să înfiinţeze o filială în altă ţară poate fi supusă „normelor obligatorii care trebuie aplicate în ţara în care este localizată filiala în temeiul interesului general. Aceasta este o opţiune politică la alegerea ţării care găzduieşte filiala, dar nu este eliminată în totalitate din cadru, aceasta poate informa întreprinderea de asigurări care înfiinţează respectiva filială asupra normelor locale care trebuie respectate”. Acest concept al interesului general face obiectul articolului 40 alineatul (4) din Directiva codificată privind asigurările de viaţă. Conform acestei directive, ţara în care filiala este înfiinţată are un control considerabil asupra acordurilor de vânzări şi asupra modalităţii în care informaţiile trebuie furnizate asiguraţilor.

Într-un document ulterior privind aspectele ţară de origine/ţară gazdă elaborat de Comisie (WE 41) sunt explicate aceste aspecte: „Statul membru de origine este responsabil de supravegherea financiară. Însă, acesta are, de asemenea, o responsabilitate cu caracter mai general pentru acţiunile asigurătorilor pe care îi autorizează şi este în ultimă instanţă responsabil de asigurarea respectării de către asigurător a dispoziţiilor referitoare la interesul general existente în diversele state membre gazdă în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Statul membru în care este înfiinţată o filială sau în care sunt furnizate servicii transfrontaliere are, de asemenea, de îndeplinit un rol, în special în ceea ce priveşte verificarea respectării dispoziţiilor locale aplicabile contractelor de asigurări care au ca scop protejarea interesului general. Acesta nu este privat de toate mijloacele de monitorizare a activităţii de asigurări desfăşurată de asigurătorii din alte state membre şi poate solicita aplicarea propriilor norme privind desfăşurarea activităţii justificate de interesul general. Directiva poate funcţiona fără obstacole doar dacă există o bună colaborare între autorităţile statului de origine şi cele ale statului gazdă. Nu este o situaţie satisfăcătoare cea în care asiguraţii nedreptăţiţi sunt trimişi de către autoritatea din statul gazdă la autoritatea din statul de origine şi apoi sunt trimişi înapoi de autoritatea din statul de origine la autoritatea din statul gazdă, şi, prin urmare, aceştia se află în imposibilitatea de a avea cazul examinat de vreuna dintre autorităţi”.

II.2.2.  Dovezi din studiul de punere în aplicare (WE 20)

Studiul care acoperă transpunerea de către statele membre atât a 3DAV cât şi a celei de-a treia directivă privind asigurarea generală a fost întreprins de firma de avocatură din Regatul Unit, Wilde Sapte. Raportul final a fost prezentat serviciilor Comisiei la 14 noiembrie 1995. Studiul nu acoperea toate cele 12 state membre existente la momentul respectiv, deoarece Grecia şi Spania au înregistrat întârzieri în punerea în aplicare.

Studiul este alcătuit din trei părţi: o parte care cuprinde o analiză detaliată sub 7 rubrici specifice specificate de Comisie, altă parte referitoare la divergenţele specifice dintre directivă şi legislaţia de punere în aplicare din Regatul Unit, şi a treia secţiune cuprinde problemele practice rezultate în ceea ce priveşte punerea în aplicare.

Prezentare pe scurt a temelor care rezultă din studiu

În general se poate spune că studiul de punere în aplicare nu prezintă multe informaţii privind calitatea transpunerii. În primul rând, textul în sine este destul de scurt, vag şi imprecis. În al doilea rând, deoarece dispoziţiile privind punerea în aplicare care transpun 3DAV sunt cuprinse în 3 acte diferite de punere în aplicare din Regatul Unit, este dificil să se obţină o imagine coerentă. În plus, în studiu se prezintă modul în care anumite dispoziţii ale directivei pur şi simplu nu au fost transpuse deoarece autorităţile din Regatul Unit au considerat că acestea sunt acoperite deja de legislaţia existentă din Regatul Unit, complicând şi mai mult situaţia.

Studiul a fost însoţit de un tabel de corelare detaliat[33] (aproximativ 300 de pagini), care specifică pur si simplu, pentru fiecare articol al directivei, articolul corespondent din dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit. Pentru a verifica nivelul coerenţei şi calitatea transpunerii în Regatul Unit, a fost necesară verificarea fiecărei dispoziţii de punere în aplicare din Regatul Unit. Această sarcină a fost efectuată cu ajutorul studiului experţilor referitor la transpunere (ES 1) sub supravegherea Comisiei EQUI. Acest studiu, finanţat din bugetul pentru expertiză al comisiei, nu se axează numai pe transpunerea în Regatul Unit, ci încearcă să prezinte şi o comparaţie cu transpunerea 3DAV (A se vedea partea II.1 „Transpunerea în detaliu” pentru o analiză articol cu articol mai exactă a transpunerii în Regatul Unit) în alte state membre.

În concluzie, din studiul Wilde Sapte şi din tabelul de corelare care îl însoţeşte nu rezultă nici o concluzie clară în legătură cu faptul dacă transpunerea a fost sau nu adecvată. Aşa cum s-a discutat mai jos, Comisia a părut mulţumită de rezultatele studiului şi de transpunere, în general.

1.  Condiţii privind obţinerea autorizaţiei: gestiunea prudentă şi adecvată; persoane care trebuie notificate; divulgarea informaţiilor;

Conform studiului, şi în conformitate cu articolele 7 şi 14 din 3DAV „societăţile trebuie gestionate în conformitate cu principiile gestiunii prudente şi adecvate”. Studiul susţine că dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit "impun directorilor noi cerinţe care prevăd menţinerea unui sistem de control”. Acesta concluzionează, afirmând ceea ce este evident, adică faptul că „DTI are puteri de lua măsuri de reglementare dacă societăţile de asigurări nu sunt gestionate în mod adecvat şi prudent”.

În ceea ce priveşte persoanele care trebuie notificate, studiul nu face decât să descrie articolele din cadrul dispoziţiilor de punere în aplicare din Regatul Unit. În ceea ce priveşte divulgarea informaţiilor, studiul susţine că dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit respectă cerinţele privind informaţiile din cadrul 3DAV. Dispoziţiile sunt puse în aplicare separat prin acte diferite.

2.  Provizioane tehnice, analiză detaliată

Studiul nu găseşte nicio divergenţă între 3DAV şi dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit, în afara articolului 22 alineatul (1). A se vedea mai jos, „divergenţe”.

3.  Înfiinţarea filialelor

Studiul prezintă detaliat procedurile de autorizare şi notificare şi modalitatea prin care DTI intenţionează să respecte cerinţele în acest sens. Nu se înţelege clar din text dacă transpunerea a fost adecvată sau nu, iar Comisia a părut mulţumită de explicaţiile prezentate.

4.  Norme care protejează interesul general

Studiul descrie cum autorităţile consultative din Regatul Unit nu au elaborat o listă cu condiţiile descrise ca reprezentând interesul general. În schimb, acestea au elaborat o listă cu caracter non-exhaustiv care prezintă deciziile principale care reglementează domeniul asigurărilor în Regatul Unit şi care pot fi aplicate asigurătorilor străini cu sediul social în Regatul Unit. Aceasta include, printre altele, norme privind publicitatea, divulgarea legăturilor de către intermediari, informaţii înşelătoare, încetarea acoperirii (nu sunt norme specifice), probleme de limbaj, competenţa legislativă (liberă în Regatul Unit) şi drepturi de anulare (nu există în legislaţia din Regatul Unit).

5.  Divergenţe specifice:

§ Articolul 12

„Dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit nu solicită în mod specific Secretarului de Stat să informeze autoritatea competentă din statul membru în legătură cu aranjamentul că riscul îşi are originea în circumstanţele relevante”. DTI a considerat că acest lucru nu era necesar deoarece Secretarul de Stat avea deja puterea de a face schimb de informaţii cu alte autorităţi competente în temeiul legislaţiei existente din Regatul Unit.

§ Articolul 13

„Dispoziţia de punere în aplicare din Regatul Unit nu precizează că autoritatea de supraveghere din Regatul Unit trebuie să informeze autoritatea competentă din alte state membre” în cazul retragerii autorizaţiei altui stat membru, conform dispoziţiilor directivei.

§ Articolul 14 alineatul (2)

„Autoritatea de supraveghere din Regatul Unit a considerat că, deoarece nu are nicio putere să se opună unei dispuneri, era irelevant faptul dacă notificarea a fost efectuată înainte de dispunere sau cu şapte zile după aceasta”. Prin urmare, acest articol nu a fost transpus.

§ Articolul 21 alineatul (1)

Prezentul articol prevede ca activele care acoperă provizioanele tehnice vor fi evaluate fără datoriile care rezultă din achiziţionarea acestora. Această dispoziţie nu a fost pusă în aplicare în totalitate. Studiul afirmă că DTI a furnizat informaţii prin care se specifică faptul că legislaţia din Regatul Unit prevede deja ca pasivele să fie acoperite în mod corespunzător de active.

§ Articolul 22 alineatul (1)

Prezentul articol prevede ca activele care acoperă provizioanele tehnice să fie investite până la un anumit procentaj maxim menţionat în active specificate. Legislaţia de punere în aplicare din Regatul Unit impune restricţii de procentaj făcând trimitere nu la provizioanele tehnice, ci la sume din afaceri pe termen lung. Studiul afirmă că „autoritatea competentă a considerat că nu era necesară modificarea acestei abordări deoarece normele din Regatul Unit sunt, în majoritatea cazurilor, mai prudente decât normele stabilite în directive”.

6. Probleme practice privind punerea în aplicare

Studiul subliniază faptul că punerea în aplicare a fost „obţinută în totalitate prin legislaţia subordonată”. Acesta susţine că „acest cadru din directive a respectat în mare parte sistemul de reglementare existent în Regatul Unit. În consecinţă, nu erau necesare schimbări substanţiale în stilul de supraveghere din Regatul Unit”.

Studiul afirmă că, la momentul respectiv, „ABI, Royal sau Lloyd's nu şi-au exprimat îngrijorarea în ceea ce priveşte divergenţele tehnice între directivă şi dispoziţiile de punere în aplicare din Regatul Unit”. Singurele îngrijorări exprimate au fost în legătură cu modalitatea în care se va determina care sunt dispoziţiile privind „interesul general”.

Acesta explică ulterior că „din perspectiva Regatului Unit se pare că, numai din motive comerciale, punerea în aplicare a directivelor nu a modificat în mod substanţial modelele existente sau nu a provocat creşterea comerţului transfrontalier al societăţilor de asigurări din Regatul Unit”.

Altă problemă este aceea că „societăţile din Regatul Unit sunt împiedicate să se extindă în alte state membre din cauză că acestea sunt îngrijorate că pot întâmpina probleme legale în ceea ce priveşte nearmonizarea dreptului contractelor şi necesitatea în afacerile pe termen lung de a furniza contracte care vor fi supuse legilor locale din ţara gazdă”.

7. Revizuirea studiului

Comisia susţine (H1) că „raportul şi examinarea de către serviciile Comisiei a acestuia şi a legislaţiei de punere în aplicare din Regatul Unit nu indică lacune majore sau probleme în ceea ce priveşte punerea în aplicare în Regatul Unit a celei de-a treia directive privind asigurările de viaţă”. Dar, în WE 19, Comisia afirmă că „din documentele şi din contactele noastre cu un oficial ieşit la pensie reiese în mod clar că au fost întâmpinate probleme majore pe parcursul executării studiului. Rezultatul final a fost că o versiune îmbunătăţită a raportului provizoriu a devenit raportul final şi bugetul final a fost redus cu 50%". Comisia concluzionează că „nu a fost efectuată nicio revizuire scrisă a studiului” dar susţine că poate confirma faptul că „oficialii responsabili în momentul respectiv de studiu, chiar dacă nu au verificat toată munca depusă de consultanţi în toate statele membre individuale, totuşi au avut un rol activ în monitorizarea efectuării studiului”. Tot în WE 19, Comisia afirmă că „este evident că partea alocată Regatului Unit în raport este unul dintre cele mai importante aspecte ale studiului”. În H8, Comisarul MCCREEVY explică cum Comisia a pus la dispoziţia comisiei EQUI rapoartele studiului şi documentele interne ale Comisiei „care prezintă în mod clar problemele întâmpinate. Aceste documente prezintă, de asemenea, eforturile considerabile ale membrilor Comisiei de a obţine optimizarea resurselor şi cel mai bun rezultat posibil”.

În WE-Conf 11, găsim o posibilă dovadă a calităţii inferioare a studiului Wilde Sapte şi faptul că această Comisie a încercat tot posibilul pentru a aduce textului modificări şi îmbunătăţiri. Acest fapt pune problema calităţii generale şi a gestiunii procedurilor de achiziţie ale Comisiei pentru aceste tipuri de studii externe la momentul respectiv şi dacă aceste practici au fost îmbunătăţite de atunci.

II.2.3.  Alte probe scrise şi orale selectate privind transpunerea

Din alte probe scrise şi orale, este surprinzător să observăm că de puţine ori se menţionează directivele şi problema transpunerii corecte/incorecte. Martorii şi alţi experţi (Penrose, Baird) fac întotdeauna referire, în mod logic, la legile din Regatul Unit şi sistemele de reglementare din Regatul Unit. Prin urmare, este dificil să separăm ceea ce în mod clar este un aspect pur legat de transpunere de aspectele referitoare la supravegherea şi reglementarea ELAS. Accentul pus pe aceasta din urmă este tratat mult mai detaliat în partea III referitoare la sistemul de reglementare. Pentru a structura investigaţia, diversele probe sunt incluse – dacă este posibil - în rubrici care prezintă fiecare articol cheie al 3DAV. Dacă nu este găsită nici o trimitere specifică la un articol, proba este inclusă într-o rubrică „teme generale”:

· Teme generale

· Articolul 8 – Supraveghere prudenţială

· Articolul 10 – Competenţe de supraveghere & raport contabil

· Articolul 18 – Dispoziţii tehnice

· Articolul 25 – Marjă de solvabilitate

· Articolul 28 – Interesul general

· Articolul 31 – Informaţii oferite asiguraţilor

Teme generale

1. Punerea în aplicare şi executarea nesatisfăcătoare a 2DAV şi 3DAV au cauzat în mod direct o carenţă a reglementării ELAS

Domnul Tom LAKE, din cadrul Grupului de acţiune al membrilor Equitable (GAME), afirmă că „punerea în aplicare şi executarea 2DAV şi 3DAV a fost nesatisfăcătoare şi că acest fapt a afectat în mod direct calitatea supravegherii de reglementare a ELAS” (H1). Acesta argumentează că scopul acestor directive – protecţia corespunzătoare a asiguraţilor – nu a fost atins de reglementarea în Regatul Unit a ELAS.

2. Suspiciuni serioase în legătură cu faptul că una din cele 3 directive CE privind asigurarea de viaţă a fost transpusă cu succes

Domnul JOSEPHS, în H2, declară că el şi asociaţia din care face parte (Investor's Association) „are suspiciuni serioase în legătură cu faptul că vreuna dintre cele trei directive CE privind asigurarea de viaţă ar fi putut fi transpusă cu succes în mediul de reglementare din Regatul Unit, date fiind diferenţele de filozofie dintre intenţiile Comisiei şi modalitatea în care sistemul din Regatul Unit a operat în realitate”.

Domnul KNOWD, un asigurat, afirmă, de asemenea, că „Equitable nu a respectat reglementările UE pentru o perioadă îndelungată”.

3. Comisia trebuia să fie mai proactivă

În H3, Peter SCAWEN din cadrul ELTA, consideră că, în ceea ce priveşte rolul Comisiei în supravegherea punerii în aplicare a dreptului comunitar, acesta „trebuie să fie proactiv. Consider că eşecul în Regatul Unit a constat în faptul că departamentul a fost pasiv, aşteptând apariţia unor evenimente, sperând, cu pumnii strânşi, că situaţia ar putea să se amelioreze. Cred că asta s-a întâmplat. Părerea mea este că erau foarte conştienţi de aceasta, dar nu aveau nici cea mai vagă idee cum să acţioneze”. Se pare că domnul SCAWEN se referă la autorităţile din Regatul Unit şi nu la Comisie.

4. 3DAV a fost corect pusă în aplicare şi legislaţia din Regatul Unit s-a conformat deja în mare parte

Domnul MCELWEE în H3 este de părere că Regatul Unit „a pus corect în aplicare directiva. Nu am întâlnit încă nimic care să-mi sugereze că a fost vreo modalitate ieşită din comun prin care nu a fost pusă în aplicare în mod corespunzător”. Clive MAXWELL, din cadrul HMT, afirmă în H4 că „a treia directivă privind asigurarea de viaţă şi cele anterioare acesteia au fost transpuse corect în legislaţia din Regatul Unit. De fapt, legislaţia din Regatul Unit anterioară respecta deja în mare măsură dispoziţiile directivei”. Domnul MAXWELL a enumerat apoi actele legislative prin care 3DAV a fost transpusă în legislaţia din Regatul Unit, adică, Insurance Companies (Third Insurance Directives) Regulations 1994, Insurance Companies Regulations 1994 şi Insurance Companies (Accounts and Statements) Regulations 1994. În plus, în timpul H4, David STRACHAN din cadrul FSA a afirmat că „Regatul Unit a depăşit în mod consistent cerinţele formale ale celei de-a treia directive în punerea în aplicare schemelor de compensare succesivă a investitorului şi de protecţie a cetăţeanului”.

5. Guvernul Regatului Unit este responsabil de transpunere

Domnul MAXWELL, în H4, clarifică faptul că „Guvernul Regatului Unit este responsabil, din punct de vedere legislativ, de transpunerea corectă a directivelor în Regatul Unit. [...] În ceea ce priveşte transpunerea corectă a directivelor europene în Regatul Unit, în fond, statul membru trebuie să fie responsabil de aceasta, din punct de vedere al dreptului comunitar”.

6. Transpunerea fragmentată nu afectează calitatea transpunerii

Răspunzând întrebării unui membru (H4) dacă transpunerea în diverse legi şi regulamente are semnificaţie juridică sau de altă natură în ceea ce priveşte seriozitatea cu care directiva şi alte directive au fost transpuse în legislaţia din Regatul Unit, Clive MAXWELL a răspuns răspicat nu: „legea este lege: nu are importanţă dacă ceva face obiectul unei legi a parlamentului sau al unui regulament al parlamentului sau al regulamentului FSA. Are încă putere executorie şi este încă o modalitate validă de transpunere a directivei. [...] Cred că multe state membre au un sistem de transpunere a directivelor într-o serie de instrumente legislative diferite în funcţie de acordurile naţionale. [...] Depinde, bineînţeles, de acordurile şi tradiţiile naţionale şi de modalitatea de reglementare”.

7. Directivele sunt numai o linie de referinţă

Martin McELWEE, în H3, are o opinie opusă faţă de ceilalţi martori şi declară că „directivele au stabilit în mod necesar o linie de referinţă pentru reglementare şi, în conformitate cu natura unei directive spre deosebire de un regulament, aceasta lasă la latitudinea statelor membre să găsească metodele cele mai adecvate pentru a obţine rezultatele solicitate de dispoziţiile directivei. Directivele sunt în mod necesar mai puţin prescriptive decât regulamentele, şi din acest motiv apar uneori unele suspiciuni privind punerea corectă în aplicare a acestora”.

Această opinie a fost întărită de Clive MAXWELL din cadrul HMT în H4: „A treia directivă privind asigurarea de viaţă, precum şi cele anterioare acesteia, a fost o directivă de armonizare minimă. [...] Statelor membre li s-a solicitat să pună în aplicare în legislaţia naţională standardele minime pe care le conţine directiva, dar acest lucru poate fi făcut în contextul abordării politicii lor interne. Intenţia nu a fost ca statele membre să creeze regimuri interne identice”.

8. Directivele nu prevăd un regim lipsit eşecuri

În H3, domnul MCELWEE distruge mitul că directivele prevăd, sau chiar implică, un regim lipsit de eşecuri: „Ar fi dificil să construieşti un astfel de regim dar bănuiesc că acest lucru ar putea fi realizat, cel puţin teoretic. Ar necesita un nivel de reglementare care, în opinia mea, ar fi contrar interesului final al consumatorului. (…) Nimic din cadrul directivelor nu semnalează intenţia de a crea un astfel de regim”. De asemenea, Clive Maxwell din cadrul HMT afirmă că „regimul nu a avut ca scop, şi în continuare nu are acest scop, prevenirea tuturor eşecurilor sau problemelor pe care le întâmpină firmele reglementate” (H4).

9. Libertate cu publicitate, care are ca scop stimularea inovaţiei

În H4, Clive MAXWELL din cadrul HMT adaugă la punctul anterior încercând să explice modul în care abordarea Regatului Unit a „supravegherii prudenţiale a fost caracterizată ca fiind „libertate cu publicitate”. Societăţilor de asigurări li s-a acordat libertatea în cadrul legislaţiei aplicabile de a-şi stabili politicile şi de a lua propriile decizii, cu condiţia ca anumite informaţii să fie divulgate publicului. Abordarea a fost în mod intenţionat concepută pentru a evita intervenţia inoportună în afacerile societăţilor, deoarece s-a considerat că este posibil să fie împiedicată inovaţia şi comportamentul întreprinzător, ceea ce ar fi fost în detrimentul opţiunilor asiguraţilor şi ale consumatorilor”.

10. Autorităţile de reglementare au aplicat legea

Răspunzând la o întrebare a unui membru dacă guvernul Regatului Unit a fost mulţumit că autorităţile de reglementare, în ceea ce priveşte intrarea în vigoare a 3DAV, au aplicat cu stricteţe dispoziţiile de punere în aplicare, precum şi spiritul directivei, domnul MAXWELL declară în H4 că, referitor la „punerea în aplicare a legii, autorităţile de reglementare au aplicat legea”.

11. Responsabilitatea finală în ceea ce priveşte criza stă în mâinile managementului ELAS

În H3, domnul MCELWEE afirmă, de asemenea, că „principalul motiv pentru care Equitable Life a trecut printr-o criză îl reprezintă în egală măsură şi gestiunea, venală sau ignorantă”. Aceasta este şi una dintre concluziile parţiale ale raportului Penrose (WE 16). Dar, Brian CHASE (WE 9) susţine faptul că guvernul britanic este responsabil de prăbuşirea ELAS. Acesta denunţă complicitatea la ELAS pentru o perioadă de 6 ani în vederea suprimării probelor cauzei reale a prăbuşirii, o conspiraţie care, în opinia sa, în fiecare etapă a fost inspirată, a provenit şi a fost susţinută de HM Treasury. Acesta susţine aceste afirmaţii referindu-se la Raportul Penrose (WE 16), raportul Burgess Hodgson (WE 26) şi rapoartele doctorului Michael Nassim (WE 8, 7 şi 33).

În ceea ce priveşte responsabilitatea, WE Conf 3 susţine că ELAS a minţit în mod repetat în ceea ce priveşte starea societăţii şi succesul pe care îl înregistra. Aceştia au fost neglijenţi pentru că nu au economisit câştigurile obţinute din creşterea bursei de valori pentru asiguraţii „cu profit” şi nici nu au prevăzut posibilitatea plăţilor viitoare pentru asiguraţii cu rentă garantată. Acesta susţine, de asemenea, că managementul a plătit salariile substanţiale, bonusurile mari şi beneficiile de pensionare importante care îi reveneau. Sunt incluse aici şi plângeri împotriva auditorilor, Ernst & Young, pentru că nu au efectuat un audit corespunzător al conturilor Equitable Life şi pentru că nu au confirmat că nu existau sume suficiente pentru a acoperi fondurile asiguraţilor cu rentă garantată.

12. Regimul trebuie să evolueze iar răspunsul este Solvency II

În H4, Clive MAXWELL din cadrul HMT afirmă că „nici un sistem de supraveghere nu poate stagna în pieţele aflate în permanenţă în schimbare. Este important ca acest cadru european pentru supravegherea societăţilor de asigurări de viaţă să continue să evolueze pentru a asigura un nivel adecvat de protecţie pentru asiguraţi. Prin urmare, guvernul Regatului Unit susţine proiectul Solvency II al Comisiei Europene “.

Articolul 8 - Supraveghere prudenţială

13. Articolul 8 din 3DAV nu a fost respectat

Articolul 15 alineatul (3) din 1DAV, astfel cum a fost modificată prin 3DAV (articolul 8) prevede ca autorităţile competente din statul membru de origine să solicite ca fiecare asigurare să aibă proceduri complete administrative şi contabile şi mecanisme adecvate de control intern. Din nou, această dispoziţie nu a fost respectată corect, susţine domnul LAKE în H1. Argumentul său este următorul: o parte esenţială a cadrului naţional de asigurări din Regatul Unit este actuarul desemnat calificat pe care asigurătorii îl desemnează să ofere recomandări în ceea ce priveşte rezervele, bonusurile, aşteptările, etc. şi cine ar trebui să acţioneze parţial în calitate de apărător al intereselor asiguraţilor. Domnul LAKE susţine că faptul că în anul 1992 „actuarul desemnat, Roy Ranson, a devenit Director General al ELAS fără a renunţa la rolul de actuar desemnat a fost în mod evident în detrimentul intereselor asiguraţilor însă legislaţia Regatului Unit nu prevedea destituirea domnului Ranson” (H1). În opinia domnului LAKE, rezultă că punerea în aplicare defectuoasă a lăsat autorităţile din Regatul Unit neputincioase. GAD din Regatul Unit şi-a exprimat dezaprobarea în mod expres în legătură cu rolul dublu al domnului Ranson, dar nu a luat nicio măsură.

Domnul HOLMES (WE 84) oferă detalii privind problema lipsei procedurilor complete administrative şi contabile şi a mecanismelor adecvate de control intern, adică problema actuarului desemnat, citând raportul Penrose (WE 16) şi repetând afirmaţiile din acesta.

Dar, Clive MAXWELL din cadrul HMT, fiind întrebat în timpul H4, respinge această afirmaţie, argumentând că „a treia directivă privind asigurarea de viaţă nu se referă la un individ denumit actuar desemnat. Problema dacă un actuar desemnat îşi poate continua acel anumit rol, nu este, prin urmare, o problemă pentru a treia directivă privind asigurarea de viaţă. A fost un acord comun încheiat cu o serie de alte societăţi de asigurare de viaţă ca actuarul desemnat să joace acest gen de rol în sistemul din Regatul Unit”.

14. Penrose stabileşte eşecurile generale în ceea ce priveşte supravegherea prudenţială a ELAS

Raportul Penrose (WE 16) stabileşte eşecurile generale în ceea ce priveşte supravegherea prudenţială a ELAS: „Regulamentul şi recomandarea GAD, s-au axat exclusiv pe marja de solvabilitate asupra răspunderii contractuale şi nu au luat în considerare majorările gratuite cumulate, în ciuda faptului că la data raportului din 1989 expunerea la pieţele în declin era reală şi era cunoscută GAD şi autorităţilor de reglementare”. (Capitolul 16-16). „Societatea... era prea respectabilă pentru a reprezenta o îngrijorare reală, şi lipsa de informaţii a furnizat motivele lipsei de acţiune... Autorităţilor de reglementare li s-a oferit o imagine asupra practicilor Societăţii care în mod rezonabil ar fi putut să le alerteze în legătură cu necesitatea unei monitorizări a practicilor actuale şi viitoare. Nu au fost luate măsuri speciale pentru a pune în practică un sistem adecvat”. (Capitolul 16-21)

În susţinerea acestor idei, WE Conf 3 susţine că autorităţile de reglementare britanice nu au tratat problemele ELAS atunci când se cunoşteau dificultăţile majore din cadrul organizaţiei înainte de 1997 şi chiar din anul 1991. Acestea nu au realizat că fondurile nu erau suficiente pentru a acoperi asiguraţii cu rentă garantată.

15. ARA protejată de legislaţia din Regatul Unit

Domnul LAKE în H1 afirmă că „în Legislaţia din Regatul Unit « aşteptările rezonabile ale asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi » (ARA) se bucură de protecţia autorităţilor competente”.

Probele domnului HOLMES (WE 84) susţin această teză: „Protecţia ARA, în conformitate cu legislaţia Regatului Unit, a avut o mare importanţă datorită schimbului din anii '80 şi '90 în bilanţul beneficiilor furnizat de ELAS în temeiul poliţelor sale în afara beneficiilor garantate pentru o majorare gratuită negarantată (ulterior gratuită). [...] Întrucât beneficiile garantate calificate ca « obligaţii » în temeiul dreptului naţional şi al legii societăţilor, prin urmare, au trebuit rezervate, pentru singura protecţie acordată unei majorări gratuite nealocate în conformitate cu schema de reglementare din Regatul Unit era obligaţia de a decide dacă să se intervină în vederea protejării aşteptărilor rezonabile referitoare la acest bonus”.

16. ARA erau create prin practica ELAS

Referitor la problema ARA, raportul Penrose (WE 16) susţine că autorităţile de reglementare britanice au afirmat că ARA, în ceea ce priveşte majorările gratuite, nu au fost create de practica societăţii privind bonusurile. În schimb, susţine contrariul, afirmând că ARA au rezultat din cauza practicii societăţii privind majorările gratuite (cu alte cuvinte, că asiguraţii aveau în mod rezonabil aşteptări la care avea dreptul sau ar fi primit bonusuri discreţionare pe lângă beneficiile contractuale). Alineatul 220, capitolul 18, WE 16, afirmă: „GAD şi Treasury au informat comisia de anchetă asupra faptului că autorităţile de reglementare şi GAD au recunoscut întotdeauna relevanţa majorării gratuite însă în ceea ce priveşte majorarea gratuită, ARA nu au fost create prin practica legată de bonusuri a societăţii. Acestea insistă asupra notelor prin care s-a afirmat faptul că nu a fost garantată o majorare garantată. Totuşi, GAD şi Treasury recunosc, de asemenea, că ARA nu au fost limitate la beneficiile garantate. Nu este necesar să se tragă concluzia că asiguraţii ar avea aşteptări rezonabile în ceea ce priveşte primirea unei sume exacte ca bonus pentru a fi de părere că ar fi fost create, totuşi, aşteptări rezonabile. Punctul este subliniat în declaraţiile GAD: „S-a acceptat în mod general pe piaţa asigurărilor de viaţă că nivelurile anterioare ale majorării gratuite nu au creat aşteptări rezonabile pentru viitor, deoarece acestea ar fi depins în totalitate de condiţiile de piaţă, supuse unui grad de atenuare, care variază în mod considerabil de la o societate la alta”. Aşteptarea rezonabilă nu ar însemna că valoarea exactă a poliţei cotată ar fi plătibilă, indiferent de condiţiile de piaţă sau de atenuare, ci că orice reducere ar reflecta condiţiile nefavorabile de piaţă. O poziţie în care societatea nu ar putea să îşi permită să onoreze valorile poliţei fără să ridice valorile de piaţă sau transferurile între generaţii nu ar fi fost înţeleasă de asiguraţii societăţii la notificarea furnizată şi nu ar fi comunicat aşteptările lor rezonabile”.

17. Controlul efectiv în mâinile industriei asigurărilor de viaţă

„Investor's Association concluzionează că sistemul prudenţial din Regatul Unit a fost elaborat pentru a oferi aparenţa unei reglementări adecvate dar a lăsat controlul efectiv în mâinile industriei asigurărilor de viaţă”, este concluzia domnului JOSEPHS în H2. Acesta a solicitat EQUI să examineze „dacă acest şablon consistent de mascare şi îndrumare greşită este sau ar trebui să fie compatibil cu regimul de reglementare implicit din directivele CE privind asigurările de viaţă”.

18. FSA care să nu fie condusă de industrie

Referindu-se la afirmaţiile că FSA este „condusă de industrie”, şi, de asemenea, finanţată de industrie şi că FSA „este orientată înspre calea industriei”, domnul McELWEE în H3 este de părere că aceasta nu este o caracterizare corectă. În opinia sa, „FSA are patru obiective statutare: încrederea pieţei, cunoaşterea publică, protecţia consumatorului şi reducerea crimei financiare. În temeiul statutului, FSA trebuie, pe cât posibil, să acţioneze într-o manieră compatibilă cu aceste obiective. Dintre aceste patru obiective, cel puţin trei mi se par că sunt orientate spre consumator şi unul, păstrarea încrederii pieţei, cel puţin neutră între consumator şi practician. La un nivel mai înalt, bineînţeles, chiar şi aceasta este în fond în beneficiul consumatorilor, în măsura în care oferă beneficii participanţilor pe piaţă. Aceste beneficii sunt în cele din urmă transmise consumatorilor”.

Acelaşi mesaj a fost transmis de David STRACHAN din cadrul FSA în H4, care explică faptul că „FSA nu depinde de guvernul Regatului Unit. Acesta nu este finanţat de impozitarea generală. Mai degrabă, suntem finanţaţi în totalitate prin puterea noastră de a impune taxe firmelor pe care le reglementăm sau care utilizează bursa de valori mobiliare din Regatul Unit. [...] Noi suntem o autoritate statutară de reglementare înfiinţată de Parlament; nu suntem un organism de autoreglementare sau o asociaţie comercială bazată pe voluntariat. [...] Societăţile reglementate din toate sectoarele financiare trebuie să suporte costurile reglementării”.

Articolul 10 – Competenţe de supraveghere & raport contabil

19. ELAS a devenit un fond Ponzi

Domnul LAKE este, de asemenea, de părere că „eşecurile înregistrate de guvernul Regatului Unit şi de autorităţile de reglementare au permis ELAS' cu fonduri obţinute din profituri să devină un « fond Ponzi » în care plăţile atractive erau subvenţionate din investiţiile în creştere ale asiguraţilor noi şi existenţi“ (H1). Acesta susţine că reţinerea fondurilor în vederea efectuării plăţilor preconizate a fost protejată prin lege, dar autorităţile din Regatul Unit nu au reuşit să-şi îndeplinească misiunea de aplicare a legii.

Domnul SEYMOUR în H7 este de aceeaşi părere: „autoritatea de reglementare din Regatul Unit ar fi putut cu uşurinţă să determine existenţa unei scheme piramidale, împreună cu absenţa rezervelor – aşa cum au procedat Penrose şi Burgess şi Hodgson – şi să ia acţiunile de remediere solicitate de directivă. Acest lucru era esenţial, în special deoarece prezenţa declarată a fondului de rezervă era un punct cheie de vânzare în Comunitate”.

20. Încredere excesivă în abordarea „mai puţin stringentă”

M. LAKE afirmă în H1 că aceste eşecuri privind punerea în aplicare acoperă puterile de a trata prejudiciile cauzate asiguraţilor, caracterul neadecvat al rapoartelor de reglementare, resursele neadecvate, distribuirea inaplicabilă a responsabilităţii în ceea ce priveşte reglementarea informaţiilor pentru consumatori „şi încrederea excesivă în agenţiile conduse de industrie şi abordarea tradiţională  « mai puţin stringentă »“. Acesta susţine că această abordare a făcut ca Regatul Unit să nu mai dorească să adopte obiectivul directivelor privind asigurarea de viaţă şi, astfel, a înregistrat un eşec în punerea în aplicare a acestora, precum şi în executarea lor.

Domnul SEYMOUR în H7 coroborează această opinie: referitor la cerinţa directivelor privind supravegherea, „termenul « va » este menţionat peste tot în document. Nu este utilizat „poate”, ci „va”. Singura interpretare care a fost citată pentru reglementarea din Regatul Unit este « mai puţin stringentă » – pe care o numesc reglementarea „cu capul în nisip”. Acesta aminteşte numeroasele practici nereglementate din cadrul ELAS, inclusiv „astfel de erori, precum un contract de reasigurare care la un control s-a dovedit fără valoare, şi un actuar al societăţii care era angajat să reprezinte drepturile asiguraţilor în timp ce, de fapt, era directorul general al societăţii”. Cu toate acestea, el declară că nu crede în reglementarea greoaie, dar „că ar trebui să i se furnizeze asiguratului informaţii clare şi corecte referitoare la poliţa lui. Acest lucru este prevăzut în directive; este un lucru total rezonabil. De asemenea, este rezonabil faptul că autoritatea de reglementare trebuie să supravegheze şi să cunoască amănunţit ceea ce se întâmplă într-o afacere de asigurare, al cărei sediu principal era în teritoriul său, să facă doar atât, şi să se asigure că nu sunt furnizate informaţii eronate şi că societatea nu poate să îşi desfăşoare activitatea contrar materialului promoţional”.

21. Rapoartele Societăţii nu respectă cerinţele directivei

În raportul contabil, Penrose (WE 16) afirmă că „atât timp cât există un test de solvabilitate de reglementare prevăzut în temeiul directivelor europene, va fi nevoie de declaraţii financiare care să respecte cerinţele de reglementare elaborate în acest scop. În baza regimului istoric, aceste declaraţii au fost extrem de misterioase, foarte complexe şi foarte prolixe şi detaliate până la punctul în care efectul global substanţial a fost estompat. Rapoartele Societăţii au fost atât de complicate încât informaţiile materiale au scăpat atenţiei autorităţilor de reglementare şi consilierilor lor în GAD”.

Această lipsă de claritate a rapoartelor ar putea contraveni cerinţelor articolului 10, care solicită autorităţii de reglementare din Regatul Unit să efectueze anchete detaliate şi solicită depunerea documentelor sau efectuarea investigaţiilor pe loc. Se pare că alte probe sugerează faptul că autorităţile de reglementare au avut întotdeauna un respect excesiv şi chiar s-au temut de conducerea ELAS.

Penrose are mai mult de spus în ceea ce priveşte rapoartele: „Rapoartele de investigaţie privind rapoartele de reglementare ale Equitable de la sfârşitul anilor ’80 au fost relativ scurte, documente concise, în mod normal de o pagină, o pagină şi jumătate. Acestea au fost elaborate de către GAD ...Rapoartele de investigaţie înregistrau câteva cifre mai importante, suma noilor afaceri înscrisă, mutarea în rezervele matematice şi acoperirea pentru marja minimă solicitată (MMS) a activelor în raport cu pasivele”. (Capitolul 16-1.) Acoperirea Societăţii pentru MMS a fost în mod clar un indice cheie...scăzând în perioada cuprinsă între mijlocul anilor ’80 şi sfârşitul anilor ’80, de la 8,5x în 1984 la 3,8x în 1988. În lipsa dosarelor aferente, nu este posibil să afirmăm cu exactitate care au fost dubiile în legătură cu rapoartele, sau cum a fost privită tendinţa de scădere a acoperirii pentru MMS, dar nu pare să fi fost o problemă de mare importanţă pentru autorităţile de reglementare”. (Capitolul 16-3). „Nu există dosare aferente DTI care să aibă ca obiect Equitable pentru perioada anterioară anului 1991. Un grup de dosare anterioare a fost distrus ... în anul 1998 în timp ce dosarele pentru rapoartele de reglementare erau încă disponibile (1987 şi 1988 lipsesc) în anul 1981”. (Capitolul 15-46, 47, 53).

22. Articolul 10 din 3DAV nu este respectat: în temeiul refinanţării şi al nerespectării ARA

Domnul LAKE în H1 afirmă că „autorităţile de reglementare în domeniul asigurărilor erau foarte slab finanţate în perioada anilor ’90”, ceea ce contravine articolului 23 alineatul (3) din 1DAV, astfel cum a fost modificată prin 3DAV (articolul 10). Acesta continuă şi afirmă că articolul 23 alineatul (3) litera (b) din 1DAV, astfel cum a fost modificată prin 3DAV (articolul 10) prevede ca puterile şi mijloacele să fie suficiente pentru a permite autorităţilor competente să evite sau să repare neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor, ceea ce nu s-a făcut în cazul de faţă.

Raportul Baird (WE 17) susţine, de asemenea, ideea că autorităţile de reglementare în domeniul asigurărilor erau foarte slab finanţate în anii de importanţă crucială când criza ELAS a luat amploare. Acesta se referă la restructurarea personalului implicat în activitatea de asigurare la data de 1 ianuarie 1999: „... numărul total al personalului implicat în reglementarea prudenţială a aproximativ 200 de societăţi de asigurare (…) era de mai puţin de 135. Prin comparaţie, un număr de aproximativ 135 de persoane erau implicate în reglementarea a 400 de bănci autorizate din Regatul Unit, societăţi de construcţii şi sucursale din Regatul Unit ale instituţiilor din state nemembre UE” (punctul 2.23.5).

Domnul HOLMES (WE 84) dă crezare raportului Baird când critică lipsa de mijloace disponibile autorităţilor de reglementare din perioada anilor 90. În plus, acesta afirmă că „chiar şi ţinând seama de discreţia de care statele membre dispun în luarea deciziilor privind nivelul corespunzător al resurselor de reglementare, trebuie să se pună sub semnul întrebării dacă Regatul Unit a furnizat autorităţilor sale competente mijloacele necesare supravegherii, standard prevăzut în mod explicit în legislaţia comunitară din noiembrie 1992. Pe de o parte, trebuie să se pună problema dacă, din punct de vedere numeric, pentru sarcina respectivă, a fost alocat un număr suficient de persoane. Pe de altă parte, trebuie, de asemenea, să se pună problema dacă personalul disponibil avea calificarea corespunzătoare pentru a asigura supravegherea efectivă”.

Domnul LAKE, tot în H1, susţine că articolele 23 alineatul (1), 23 alineatul (2) şi 23 alineatul (3) din 1DAV aşa cum a fost modificată prin 3DAV (articolul 10) prevăd conturi anuale şi rapoarte periodice, însoţite de documentele statistice, necesare în scopul supravegherii, care trebuie să permită autorităţilor competente să ia măsurile necesare şi adecvate pentru a se asigura că activităţile întreprinderilor continuă să respecte legile din fiecare stat membru, inclusiv din statul membru de origine. Domnul LAKE afirmă, de asemenea, că Regatul Unit pur şi simplu nu a pus în aplicare cerinţele legale pentru a da posibilitatea autorităţilor să monitorizeze aplicarea propriilor legi în ceea ce priveşte ARA, în ciuda faptului că aceasta era adecvată şi necesară, şi, prin urmare a încălcat dreptul comunitar.

23. Conformitatea regimului de reglementare din Regatul Unit, opinii care diferă

Contrar opiniei celorlalţi martori, Charles THOMSON, în prezent Director General al ELAS declară în H2 că „timp de mulţi ani autorităţile de reglementare britanice au avut puteri foarte extinse pentru a interoga societăţile şi puteri considerabile pentru a interveni în cazuri excepţionale. În mod special, Secretariatul de Stat a avut puterea de a interveni în cazul în care nu erau îndeplinite aşteptările rezonabile ale asiguraţilor sau ale viitorilor asiguraţi. Pe scurt, opinia mea este că autorităţile de reglementare relevante din Regatul Unit, atât înainte cât şi după schimbările efectuate ca urmare a directivei consolidate privind asigurarea de viaţă, au avut puteri suficiente pentru a reglementa în mod eficient”.

Domnul Clive MAXWELL din cadrul HMT în H4 confirmă faptul că au existat „probleme cu sistemul de reglementare pus în aplicare în momentul respectiv. Nu este vorba de faptul că directivele individuale – a treia directivă privind asigurarea de viaţă, de exemplu – nu au fost transpuse în mod corespunzător; mai degrabă, cu beneficiul înţelegerii ulterioare, sistemul pus în aplicare nu a fost modernizat: nu era în mod necesar sistemul optim de pus în practică”.

24. Finanţarea slabă a autorităţilor de reglementare nu înseamnă în mod necesar că abordarea din Regatul Unit a fost necorespunzătoare

Articolul 10 din 3DAV prevede că autorităţile competente trebuie să dispună de „puterea şi mijloacele necesare pentru luarea măsurilor în vederea prevenirii sau remedierii neregularităţilor care prejudiciază interesele persoanelor asigurate”. Opinia domnului MCELWEE referitoare la constatările lui Lord Penrose este că „autorităţile de reglementare britanice nu au fost (…) în unele perioade bine finanţate”. Prin urmare, nu au dispus de „mijloacele” necesare pentru îndeplinirea în totalitate a sarcinilor care le reveneau. „Aşadar, consider că această comisie ar trebui să fie precaută în stabilirea concluziei, care, din cauza unei abordări diferite, a fost luată în diverse state membre, că abordarea din Regatul Unit nu a fost corespunzătoare”. Acest punct de vedere a fost susţinut de Clive MAXWELL în H4, care, când a făcut comentarii în legătură cu aspectele referitoare la finanţarea autorităţilor de reglementare, afirmă că „în raportul său, Lord Penrose atrage atenţia asupra unor probleme cum ar fi finanţarea anumitor aspecte ale sistemului de reglementare pus în aplicare în diverse perioade de timp. Dar, consider că este corect să afirm că aceste comentarii au fost făcute cu beneficiul înţelegerii ulterioare şi din multe puncte de vedere reflectă propriile opinii preferitoare la necesitatea unei forme de reglementare mai puternice. [...] Prin urmare, acest tip de comentarii în legătură cu finanţarea trebuie să fie luate în considerare în lumina respectivă”.

Articolul 18 – dispoziţii tehnice; Articolul 25 – marjă de solvabilitate

25. Sistemul din Regatul Unit nu respectă intenţia directivei

Domnul JOSEPHS (H2) este de părere că scopul directivei a fost ca aceste contracte de asigurări să fie evaluate foarte atent pentru a se calcula obligaţiile financiare. Acest fapt trebuie să se bazeze pe o formulare precisă a fiecărei clase de contract. Domnul JOSEPHS consideră că „sistemul din Regatul Unit nu a făcut deloc acest lucru, dacă luăm în considerare evidenţele perioadelor lungi de timp acordate diverselor aspecte – de exemplu, ce a văzut personalul de reglementare, ce a făcut acesta şi aşa mai departe”.

26. Articolele 18 şi 25 din 3DAV nu sunt respectate? Diverse modalităţi de calcul al solvabilităţii

Domnul JOSEPHS, în H2, consolidează această opinie susţinând că articolul 18 din 3DAV privind dispoziţiile tehnice nu a fost respectat dat fiind faptul că „Equitable a insistat să trateze toate poliţele în acelaşi mod, indiferent dacă erau sub forma unor contracte cu « beneficiu definit », sau sub forma ulterioară a unor contracte de « investiţii »”. Contractele „erau redactate astfel încât să confere titularilor lor dreptul absolut de a participa la beneficiul societăţii adus de investiţii pro rata la primele nete plătită”. Articolul 18 prevede ca acest drept să fie reflectat în obligaţiile calculate pentru aceste poliţe, ceea ce, conform opiniei domnului JOSEPHS, nu era cazul. Acesta concluzionează că a „dat posibilitatea transferului continuu al activelor de la posesorii poliţelor mai noi la grupurile favorizate”.

Dar, Christopher DAYKIN, Actuarul Guvernamental, Şeful GAD, susţine în H4 că „în ceea ce priveşte baza pentru crearea de rezerve, Equitable Life a adoptat o abordare de creare de rezerve din primele brute, care era diferită de abordarea utilizată de majoritatea restului societăţilor, dar a trebuit să demonstreze că aceasta era echivalentă cu cerinţa privind rezerva din prima netă. Întotdeauna a reuşit acest lucru în mod satisfăcător. Astfel, rezervele sale – cel puţin până în anul 1998 – au respectat întotdeauna cerinţele reglementărilor”.

Articolul 25 privind cerinţa solvabilităţii minime prevede ca activele unei societăţi să depăşească pasivele acesteia, iar diferenţa dintre acestea să fie cel puţin egală cu cerinţa privind marja de solvabilitate. Dar, se pare că există modalităţi diferite de calcul al solvabilităţii. David STRACHAN, FSA încearcă să clarifice acest aspect în H4 afirmând că „Equitable a fost întotdeauna solvabilă şi în rapoartele sale de reglementare a raportat întotdeauna faptul că în prezent îndeplineşte cerinţele de reglementare privind solvabilitatea. De fapt, există cel puţin trei baze diferite care sunt utilizate: abordarea Chris Daykin a descris baza care a caracterizat regimul pentru majoritatea anilor 90 şi a respectat a treia directivă privind asigurarea de viaţă; există o bază de calcul care a fost elaborată de Lord Penrose în raportul său şi care se baza pe cifrele furnizate de Equitable în scopuri proprii – aceste cifre nu au fost furnizate autorităţii de reglementare; a treia bază, care este baza utilizată în prezent, reprezintă noile cerinţe realiste privind solvabilitatea ale FSA”.

Dar, răspunzând întrebării unui membru în timpul H5, Stuart BAYLISS, Director Executiv al Annuity Direct, afirmă că autorităţile de reglementare britanice „au crezut povestea lui Equitable privind marja de solvabilitate pentru o perioadă foarte îndelungată de timp. Aceasta revine la ilustraţia asupra noilor vânzări: atât timp cât generezi noi vânzări cărora să le faci faţă, eşti OK. Dacă noua ta afacere este destul de mare, poţi umple golul. Asta au făcut ei şi, într-o anumită măsură, unele dintre autorităţile de reglementare probabil că trebuie să fi observat. Nu îmi pot imagina că nu ar fi putut să observe, deoarece era ceva a cărei creştere era impusă de şablonul de creştere al societăţii”.

Alan BEVERLY, din cadrul Comisiei, dezbate asupra acestui punct în H6, cu referire la schemele de garanţie de asigurare: „problema în cazul Equitable Life este că Equitable Life nu a devenit insolvabilă, nu a înregistrat un eşec. Prin urmare, chiar şi schemele existente de compensare – schema de garanţie de asigurare în Regatul Unit – nu au intrat în schemă în cazul Equitable Life. [...] De aceea, chiar dacă ar fi existat o directivă la nivel european care să stabilească un sistem de scheme de garanţie de asigurare, este foarte clar că ar fi fost relevantă în cazul Equitable Life deoarece nu exista nici o insolvabilitate sau eşec”.

27. Deficitul persistent de active din cauza rezervelor puţine

În ceea ce priveşte articolul 18 privind dispoziţiile tehnice, WE 79 (Raportul Asociaţiei Investitorilor privind deficitul de active) furnizează o imagine utilă a ceea ce acesta susţine că a fost cauza situaţiei ELAS. Raportul afirmă că „punctul slab cheie din regimul prudenţial aplicat în Regatul Unit a fost că nu a existat nicio dispoziţie privind plata veniturilor ulterioare obţinute din investiţii persoanelor care aveau dreptul la aceste venituri, adică asiguraţii «  poliţelor de investiţii ». Normele aveau în mod deliberat un caracter ambiguu în ceea ce priveşte decizia privind furnizarea bonusurilor ulterioare lăsate în voia actuarului. Dar, consecinţele nestipulării unor astfel de dispoziţii nu erau deloc ambigue, deoarece în lipsa acestor dispoziţii, fondul cu profit era aproape sigur că nu va funcţiona”.

Raportul consideră că problema ELAS era deficitul acut de active, în comparaţie cu pasivele reale. Acest deficit de active a persistat din anul 1985 până când Equitable a închis noile afaceri la sfârşitul lui 2000. Acesta era alcătuit din următoarele elemente:

„A) Imposibilitatea de a permite în mod corespunzător bonusuri garantate ulterioare la care posesorii poliţelor de investiţii aveau dreptul prin contract;

B) Imposibilitatea de a prevedea garanţii în cadrul contractelor (cum ar fi celebra rentă garantată);

C) Imposibilitatea de a avea o dispoziţie privind bonusurile negarantate deja alocate;

D) O interpretare excesiv de libertină şi în interesele proprii a normelor legale (şi posibil a îndrumării profesionale)”.

Raportul concluzionează că, în perioada 1990 - 2000, a existat un deficit persistent de active care varia de la aproximativ 5 miliarde £ la aproximativ 7 miliarde £, excluzând „orice provizion pentru « majorările gratuite », care se susţine că „nu erau gratuite”, în ciuda faptului că asiguraţii au fost făcuţi să creadă că aceste bonusuri vor fi, de asemenea, plătite, numai în funcţie de starea pieţei în momentul renunţării la Fond. De fapt, întreaga majorare gratuită nu a fost acoperită de active în toată perioada în cauză. [...] Sumele în cauză erau substanţiale, şi estimăm că au crescut de la aproximativ 3 miliarde £ în anul 1990 la 11 miliarde £ în anul 2000, reprezentând aproximativ 45% din active în cei 11 ani în cauză”.

28. Nicio rezervă pentru majorările gratuite: alegerea opţiunii în Legislaţia din Regatul Unit aducea prejudicii

Nicholas BELLORD afirmă în H2 că „în momentul elaborării celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, s-a constatat că au fost propuse cerinţe mai stricte privind crearea de rezerve iar delegaţia din Regatul Unit a susţinut aceste cerinţe mai stricte. Totuşi, Treasury, autorităţile de reglementare au realizat că dacă această directivă va continua aşa cum a fost elaborată, s-ar putea afla adevărul în legătură cu Equitable şi, prin urmare, au reprimat ideea făcând crearea de rezerve opţională (…). Aşadar, opţiunea de a avea o creare de rezerve corespunzătoare a existat însă autorităţile de reglementare britanice nu au profitat în mod intenţionat de această opţiune”.

În ceea ce priveşte acest aspect, WE Conf 11 susţine de asemenea că 3DAV, aşa cum a fost adoptată, a avut un defect major, adică faptul menţionat mai sus, acela că acordarea bonusurilor ulterioare a devenit opţională în versiunea finală a textului (vezi, de asemenea, secţiunea privind articolul 18 din 3DAV). WE Conf-11 afirmă că acest lucru a fost făcut sub presiunea exercitată de Regatul Unit de-a lungul negocierilor pentru adoptarea directivei. Aşa cum a fost explicat în altă parte, într-adevăr, Regatul Unit nu a declarat ulterior că nu optează pentru această dispoziţie. În WE-Conf 11 se explică modalitatea în care neacordarea de majorări gratuite, unul dintre motivele pentru care societatea nu a avut suficiente active când Camera Lorzilor a forţat-o să plătească asiguraţilor cu rentă garantată bonusurile promise, a devenit legală pentru ELAS.

WE 26 (Raportul Burgess Hodgson pentru GAME) explică, de asemenea, modalitatea în care nicio rezervă nu a fost alocată majorărilor gratuite şi consecinţele acestui fapt. Acesta explică modalitatea în care cifrele contabile furnizate Autorităţii de Reglementare de către ELAS nu au inclus provizioanele pentru majorările gratuite. Cifrele erau suficiente pentru a acoperi marja minimă prevăzută în scopul raportării statutare (din anul 1994 până în anul 1999, marja era în jur de 7%). Dar, raportul susţine că „trebuia să fi fost clar autorităţii de reglementare, în calitate de expert actuarial, că era imposibil să fie suficient pentru a acoperi majorările gratuite. Aceasta ar fi putut estima în mod rezonabil că în acest scop marja ar fi trebuit să fie de aproximativ 20%. Pe scurt, autoritatea de reglementare trebuie să fie întrebată dacă a ştiut (sau ar fi trebuit să ştie) că activele Equitable Life nu acopereau declaraţiile privind bonusurile ale administratorului în niciun an după anul 1993. Autoritatea de reglementare ar fi trebuit să ştie că majorările gratuite au fost utilizate: a) pentru a indica membrilor valorile poliţelor; b) pentru a efectua plăţi la scadenţă sau renunţare; c) pentru a încuraja noi vânzări de poliţe prin intermediul declaraţiilor performanţelor anterioare. Dacă ar fi fost conştientă de faptul că începând cu anul 1998 obligaţiile financiare contractuale au inclus un provizion pentru costul rentei garantate, aceasta ar fi ştiut şi că efectul său era redus în mare parte de valoarea incertă a poliţei de reasigurare încheiată cu Irish European Reinsurance Company Limited”.

Penrose (WE 16) susţine, de asemenea, ideea că o creare prudentă de rezerve ar fi dezvăluit punctul slab al ELAS. Acesta susţine că autoritatea de reglementare din Regatul Unit s-a axat în exclusivitate pe marjele de solvabilitate şi nu a luat în considerare majorările gratuite cumulate, şi prin urmare, este posibil să fi încălcat articolul 18, care prevede că supravegherea include verificarea întregii activităţi a societăţii şi nu doar starea de solvabilitate a acesteia.

Penrose susţine că directiva „prevedea crearea prudentă de rezerve, sau realizarea de studii realiste, pentru majorări gratuite. Acest lucru ar evidenţiat carenţele al societăţii într-o fază mult mai timpurie şi ar fi avut ca rezultat luarea de măsuri corective. DTI nu a profitat de această ocazie, fiind de părere că „unele alocaţii corespunzătoare ar trebui făcute în mod implicit în parametrii sistemului”. Reglementările din Regatul Unit de punere în aplicare a directivei au adoptat aceeaşi poziţie ca şi cea anterioară”. Penrose critică şi lipsa unei „abordări pro-active” din partea autorităţii de reglementare.

29. Utilizarea profiturilor viitoare pentru îndeplinirea marjei de solvabilitate nu respectă articolul 25

Domnul SEYMOUR susţine în H7 că atunci când autoritatea de reglementare din Regatul Unit a constatat gravitatea problemelor din cadrul ELAS şi au început discuţiile referitoare la utilizarea fondului de asigurări de urgenţă, Autoritatea de reglementare din Regatul Unit a intrat în panică (deoarece aceasta ar fi impus un impozit sau o taxă asupra tuturor celorlalte societăţi de asigurare în vederea compensării asiguraţilor ELAS) şi pentru a evita această situaţie, autoritatea de reglementare „a aprobat un sistem care includea cinci ani de profituri viitoare teoretice pentru a echilibra registrele unei societăţi închise – ELAS, făcând astfel imposibil accesul la fondul de compensare”. El afirmă că „acesta este o inepţie pentru întregul concept de solvabilitate”.

În WE 54 („La Vie d’Or”, Cazul 98/2863 la Curtea Districtuală de la Haga, data pronunţării sentinţei 13 iunie 2001), domnul SEYMOUR (H7) explică modalitatea în care reclamantul susţine că „includerea profiturilor viitoare în bilanţul contabil nu oferea o imagine reală a solvabilităţii societăţii de asigurări şi, prin urmare, nu a respectat directivele UE privind asigurările de viaţă. [...] Este important să menţionăm că s-a pus problema legalităţii profiturilor viitoare în ceea ce priveşte directivele UE referitoare la asigurările de viaţă”.

Investigaţia raportului Baird (WE 17) în ceea ce priveşte problema profiturilor viitoare trebuie, de asemenea, analizată detaliat. Citând schimburile cu GAD, acesta afirmă că „directivele UE şi legislaţia din Regatul Unit permit ca o valoare să fie plasată în profiturile viitoare ale unei societăţi de asigurări. Acesta este denumit “articol implicit din profiturile viitoare”. (...) GAD ne-a explicat provenienţa acestor articole: “Legislaţia de fond …provine din directivele europene, în special prima directivă privind asigurarea de viaţă din anul 1979. Aceasta prevede că, la discreţia autorităţii de supraveghere, societăţii i se poate permite să adauge aceste articole până la 5/6 din marja sa de solvabilitate, la calculul profiturilor sale viitoare. Calculul profiturilor viitoare este apoi specificat în aceeaşi directivă ca fiind, de fapt, 50% din profiturile medii obţinute în ultimii cinci ani înmulţit cu durata preconizată a poliţei în vigoare. Directiva afirmă doar că autoritatea de supraveghere îşi poate exercita discreţia, şi poate fi permisă ca o marjă de solvabilitate”.

Această opţiune a fost limitată prin adoptarea în anul 2002 a Directivei Solvency I (articolul 1 alineatul (4)), care interzice în totalitate această practică începând cu anul 2009. Baird explică modalitatea în care ELAS a solicitat şi a obţinut cu succes, în numeroase ocazii, autorizaţia din partea autorităţii de reglementare pentru utilizarea profiturilor viitoare în vederea respectării cerinţelor sale privind solvabilitatea. Autoritatea de reglementare a utilizat prerogativele sale în secţiunea 68 din ICA 1982 pentru a acorda autorizaţii repetate. Acest fapt, conform opiniei lui Baird, a permis societăţii să intensifice percepţia externă a puterii sale financiare. Baird a recomandat revizuirea exercitării discreţiei de către autoritatea de reglementare în ceea ce priveşte autorizaţiile pentru utilizarea profiturilor viitoare în vederea respectării cerinţelor privind solvabilitatea.

Acest fapt este strâns legat de una dintre liniile investigaţiei efectuate în ceea ce priveşte transpunerea corectă a 3DAV. Problema este dacă discreţia exercitată de Secretarul de Stat în temeiul secţiunii 68 din ICA 1982 a avut un rol important în afacerea ELAS, aşa cum susţine Baird. Ceea ce trebuie evaluat în acest context este dacă discreţia în sine este compatibilă cu 3DAV. Directiva prevede că statele membre trebuie să se asigure că autorităţile competente dispun de puteri şi mijloace suficiente pentru a-şi exercita atribuţiile de supraveghere (vezi articolul 10 din 3DAV). Directiva, prin contrast, permite autorităţii competente să renunţe la aplicarea normelor numai într-un număr limitat de ocazii şi în baza unor condiţii stricte (vezi articolele 21 alineatul (2) din 3DAV şi 22 alineatul (6) din 3DAV) dar se pare că nicăieri în directivă autorităţii competente a unui stat membru nu îi sunt conferite puteri de renunţare ca cele prevăzute de secţiunea 68 din ICA 1982. Se pare că astfel de puteri atrag riscul de a fi exercitate într-un mod indulgent, sau într-un mod inconsistent, care ar putea fi benefic pentru unele societăţi dar nu şi pentru altele, astfel fiind posibil să submineze aplicarea standardelor armonizate. Dacă aceste puteri ar fi fost cumva constrânse, este posibil ca acest colaps al ELAS să fi fost evitat sau cel puţin minimalizat.

Articolul 28 – Interesul general; articolul 31 – Informaţii oferite asiguraţilor

30. C.O.B/ separarea prudenţială a fost prejudicioasă

În ceea ce priveşte problemele referitoare la comunicarea cu asiguratul, domnul LAKE afirmă (H1) că informaţiile referitoare la asigurat solicitate de 3DAV au ajuns sub controlul autorităţii de reglementare a afacerii, care era separat de autoritatea de reglementare prudenţială, şi că această diviziune legală a responsabilităţilor între prudenţial a fost prejudicioasă pentru asiguraţii ELAS. În sfârşit, în ceea ce priveşte cazurile de punere în aplicare supuse procedurilor legale din Regatul Unit, acesta afirmă că nu cunoaşte niciuna care să facă referire la nepunerea în aplicare a dreptului comunitar.

Dar, David STRACHAN din cadrul FSA a prezentat o opinie diferită în H4, susţinând că „a treia directivă privind asigurarea de viaţă a fost pusă în aplicare într-o modalitate care a asigurat claritatea în ceea ce priveşte responsabilităţile respective ale autorităţilor de reglementare din ţara de origine şi ţara gazdă [...]. Respectând a treia directivă privind asigurarea de viaţă, este responsabilitatea autorităţii de reglementare a acestor filiale – autoritatea de reglementare din ţara gazdă, în acest caz – să aplice propriile norme. Acest fapt evită o situaţie de altfel confuză în care asiguraţii ar fi supuşi unei protecţii diferite a desfăşurării activităţii în funcţie de faptul dacă aceştia fac afaceri cu o instituţie internă sau cu o filială a unei instituţii SEE”.

31. Anexa II nu a fost respectată

Leslie SEYMOUR în H7 furnizează dovezi scrise (WE 53) care susţin că nu a fost respectată Anexa II la 3DAV – renumerotată anexa IV în CD –, care prevede ca asiguratului să i se furnizeze informaţiile referitoare la poliţa sa în mod „clar” şi „corect”. WE 53 prezintă documentele de vânzări ale ELAS explicând performanţa superioară a fondurilor de pensie ELAS şi susţinând că ELAS a putut să asigure o performanţă superioară datorită costurilor sale de gestiune mai mici. Acesta susţine, de asemenea, că a avut un management al investiţiilor superior. Alt document explică modul în care a procedat ELAS cu „precauţie”, păstrând rezerve, şi că în fiecare an asiguratul ar primi un bonus, cu o anumită sumă de bani pe care societatea a obţinut-o şi care a fost păstrată pentru a acoperi crizele economice viitoare la bursele de valori sau în investiţiile pe care le-a făcut. Domnul SEYMOUR susţine că toate aceste promisiuni au fost false şi, prin urmare, informaţiile nu au fost clare şi corecte.

Domnul SEYMOUR afirmă că „directiva prevede ca asiguraţii să primească informaţii regulate, clare şi corecte referitoare la obligaţiile asumate prin asigurare. Autoritatea de reglementare nu a făcut nimic pentru a se asigura că această parte vitală a directivei a fost aplicată”.

Concluzii PARTEA II, TRANSPUNERE

PARTEA II - TRANSPUNERE

Transpunerea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă (3LD)

1. În ciuda faptului că a identificat unele discrepanţe între reglementările naţionale specifice ale Regatului Unit şi articolele celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă[34], comisia consideră că natura şi numărul discrepanţelor menţionate nu este destul de important pentru a caracteriza procesul formal de transpunere drept defectuos.

2. Totuşi, comisia face o excepţie în ceea ce priveşte puterile ample conferite Secretarului de Stat prin legislaţia naţională a Regatului Unit (secţiunea 68 a ICA 1982) de a renunţa la aplicarea regulamentelor prudenţiale. Aceste puteri par a fi incompatibile cu litera şi obiectivul directivei respective şi au fost folosite necorespunzător[35] (în special la autorizarea în repetate rânduri a includerii profiturilor viitoare în marja de solvabilitate); astfel, în acest caz particular, există temeri substanţiale cum că a treia directivă privind asigurarea de viaţă nu a fost transpusă corect în întregime.

3. Comisia consideră că transpunerea de către Regatul Unit a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă nu a fost făcută de o manieră care să permită îndeplinirea eficientă a obiectivelor sale subiacente. Comisia consideră că tehnica Regatului Unit de aplicare a directivei pe fragmente (de exemplu directiva nu a fost transpusă într-o singură lege naţională, ci în mai multe acte juridice de ierarhie diferită) e lipsită de claritate şi nu pare să constituie cea mai bună metodă de a încorpora principiile şi normele comunitare în legislaţia naţională.

Aplicarea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă

4. Comisia consideră că este clar că obligaţiile impuse statelor membre prin directive nu privesc doar competenţele lor legislative, ci şi cele administrative şi judiciare. În plus, adoptarea unor dispoziţii naţionale de aplicare a directivelor nu duce la încetarea efectelor acestora. Aplicarea unei directive în întregime poate fi asigurată doar dacă dispoziţiile naţionale de punere în aplicare sunt aplicate de o asemenea manieră încât să se obţină rezultatele dorite în directivă. Într-adevăr, în caz contrar, aplicarea diferită a directivelor ar avea un efect negativ asupra uniformităţii şi echivalenţei din cadrul ordinii juridice comunitare.

5. Comisia consideră că, în cazul ELAS, aplicarea de către Regatul Unit a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă a prezentat anumite deficienţe, iar autorităţile publice şi autorităţile de reglementare britanice nu au respectat în mod adecvat obiectivul final al directivei. Comisia consideră că, în acest caz, combinarea unei transpuneri formaliste cu o punere în aplicare defectuoasă din mai multe puncte de vedere duce la concluzia că procesul însuşi de punere în aplicare a prezentat mari carenţe.

Probleme specifice legate de aplicare

Conceptul de supraveghere financiară a totalităţii activităţilor desfăşurate

6. Comisia reaminteşte că directiva stabileşte că supravegherea financiară trebuie să includă „totalitatea activităţilor desfăşurate de întreprinderea de asigurare”[36]. În calitate de legiuitor, comisia subliniază că o astfel de terminologie simplă nu prezintă ambiguitate şi trebuie să fie interpretată corect şi în sens larg.

7. Comisia consideră că supravegherea de către autorităţile britanice a ELAS (Equitable Life Assurance Society – societatea de asigurări „Equitable Life”) a desconsiderat sau a interpretat greşit conceptul de „supraveghere financiară a totalităţii activităţilor desfăşurate”, contrar dispoziţiilor din articolele 8[37], 18[38] şi 25[39] din a treia directivă privind asigurarea de viaţă.

8. Comisia consideră că opţiunea de la articolul 18 alineatul (1d) din a treia directivă privind asigurarea de viaţă nu exclude faptul ca viitoarele prime discreţionare sau necontractuale să facă parte integrantă din totalitatea activităţilor desfăşurate de întreprindere şi nu exonerează autorităţile statului membru de la a face tot posibilul pentru a respecta litera şi obiectivul directivei. Mai mult, din documentele de care a dispus comisia[40] rezultă că unul dintre motivele principale pentru colapsul financiar al ELAS a fost faptul că, de-a lungul anilor, aceasta nu a constituit rezerve corespunzătoare pentru viitoarele prime discreţionare sau necontractuale.

9. Au existat argumente[41] în favoarea faptului că ELAS nu era obligată să constituie rezerve pentru viitoarele prime discreţionare sau necontractuale, deoarece în cadrul directivei acest lucru era opţional, iar autoritatea britanică de reglementare a decis să nu se prevaleze de această opţiune. Comisia consideră că, deoarece constituirea de rezerve pentru primele discreţionare a fost considerată opţională, forţa şi coerenţa internă a directivei au fost subminate. Deşi autorităţile de reglementare din Regatul Unit aveau dreptul să introducă o astfel de opţiune, se poate arăta că acest lucru nu corespundea obiectivului global al directivei respective.

10. Anumite documente supuse atenţiei comisiei[42] sugerează că autoritatea de reglementare a tins să se concentreze pe marjele de solvabilitate într-un sens restrâns şi a ţinut seama puţin sau deloc de viitoarele prime discreţionare sau necontractuale în analiza sa globală a sănătăţii financiare a societăţii. Astfel, comisia consideră că este probabil că autoritatea de reglementare nu a reuşit să garanteze că ELAS deţinea în orice moment o marjă de solvabilitate adecvată pentru toate activităţile sale.

Lipsa unor proceduri administrative şi contabile corecte şi a unor mecanisme de control intern adecvate

11. Există indicaţii clare cum că autorităţile britanice de reglementare nu au pus în cauză, cu bună ştiinţă, rolul dual – şi deci conflictual – al actuarului desemnat al ELAS, care timp de şase ani a deţinut şi un post important în administraţia societăţii în calitate de director executiv. Comisia consideră că această dualitate a rolurilor a creat un conflict de interese care a adus atingere intereselor asiguraţilor, care ar fi trebuit pus în cauză de către autorităţile de reglementare ca un exemplu de proastă gestiune a societăţii. Mai mult, comisia consideră că, deoarece autoritatea de reglementare nu a luat rapid măsuri cu privire la rolul dublu al actuarului desemnat, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita ELAS „să aibă proceduri contabile şi administrative corecte şi mecanisme de control intern adecvate”, astfel cum este solicitat explicit de a treia directivă privind asigurarea de viaţă, autoritatea încălcând articolul 8[43]. Comisia insistă că rolul actuarului desemnat este fundamental pentru sistemul de supraveghere britanic, iar faptul că nu s-a garantat eficienţa acestui post de răspundere a subminat întregul sistem de supraveghere, controalele interne devenind astfel complet inadecvate. Comisia consideră că, după instituirea acestui post, indiferent dacă acest lucru a fost cerut sau nu de legislaţia comunitară, actuarul desemnat a devenit parte integrantă din sistemul britanic de reglementare şi supraveghere, care intră în totalitatea sa sub incidenţa celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă. Mai mult, unele declaraţii[44] au determinat comisia să considere că această carenţă făcea parte dintr-o practică administrativă mai amplă, care submina eficacitatea garanţiilor prevăzute în legislaţia comunitară.

Nerespectarea aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor (ARA)

12. În conformitate cu unele declaraţii făcute în faţa comisiei[45], conceptul de ARA includea faptul că asiguraţii se aşteptau să primească prime discreţionare, în plus faţă de beneficiile contractuale. Dacă autorităţile britanice ar fi fost obligate să respecte ARA ca parte a obligaţiilor pe care le au în conformitate cu legislaţia comunitară, comisia consideră că acestea ar fi trebuit să se asigure că rezervele acopereau primele discreţionare. Comisia consideră că, deoarece autorităţile de reglementare britanice nu au considerat primele discreţionare ca parte integrantă din totalitatea activităţilor desfăşurate de societate şi nu au obligat ELAS să furnizeze provizioane tehnice adecvate pentru acestea, autorităţile respective nu au acordat ARA atenţia cuvenită şi par astfel să fi încălcat litera şi obiectivul articolului 18 din a treia directivă privind asigurarea de viaţă.

13. Comisia reaminteşte faptul că articolul 10 din a treia directivă privind asigurarea de viaţă solicita ca autorităţilor britanice să li se acorde puterile şi mijloacele necesare pentru a garanta atât respectarea ARA, cât şi luarea măsurilor adecvate şi necesare pentru a garanta faptul că activităţile ELAS continuau să fie conforme legislaţiei britanice[46], pentru a preveni sau a repara toate neregulile care aduc atingere intereselor asiguraţilor.

14. Anumite declaraţii[47] făcute în faţa comisiei sugerează că, în anii ’90, autorităţile britanice de reglementare nu au făcut uz de toate puterile lor în cazul ELAS, în ciuda faptului că existau indicaţii suficiente privind criza iminentă. Unele rapoarte[48] indică faptul că autoritatea de reglementare a adoptat, conştient şi deliberat, o atitudine tolerantă de tipul laissez faire în cazul ELAS. Comisia consideră că s-ar putea ca aceasta să fi constituit o încălcare a obligaţiei autorităţilor de reglementare de a asigura respectarea ARA şi ca acest lucru să constituie deci o încălcare a literei şi obiectivului articolului 10 din a treia directivă privind asigurarea de viaţă.

Indulgenţa excesivă a autorităţilor britanice de reglementare cu privire la marja de solvabilitate

15. Diverse declaraţii[49] sprijină concluzia că ELAS a îmbunătăţit artificial percepţia externă a puterii sale financiare şi a reuşit să-şi respecte obligaţiile în materie de solvabilitate doar deoarece a reuşit să obţină de la autoritatea de reglementare numeroase autorizaţii de a include profiturile viitoare şi zilmerizarea în patrimoniul său implicit. Aceste autorizaţii au fost acordate pe baza puterilor de renunţare ale Secretarului de Stat prevăzute în secţiunea 68 a ICA 1982, a căror compatibilitate cu litera şi obiectivul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă ridică pentru comisie semne de întrebare. Indulgenţa excesivă a autorităţilor de reglementare în această privinţă pare a fi o încălcare a articolelor 10 şi 25 din cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă.

16. Comisia consideră că, deoarece i s-a permis artificial să-şi îndeplinească cerinţele de solvabilitate, ELAS a ascuns adevărul de la asiguraţii săi şi şi-a periclitat viabilitatea financiară viitoare. Prin urmare, ARA au fost puse în pericol, iar autorităţile britanice de reglementare se presupune că au luat măsuri care nu erau „adecvate şi necesare” pentru ca „să evite sau să elimine toate neregularităţile care prejudiciază interesele asiguraţilor”[50].

17. Comisia consideră că folosirea excesivă a profiturilor viitoare şi a zilmerizării a determinat ca marja de solvabilitate să devină un indicator relativ înşelător al sănătăţii financiare a ELAS; în consecinţă, autorităţile britanice de reglementare nu şi-au îndeplinit obligaţiade a solicita de la ELAS „o marjă de solvabilitate disponibilă, adecvată pentru întreaga sa activitate, în orice moment”.

18. Numeroase documente[51] indică faptul că, în special la începutul anilor ’90, autorităţile britanice de supraveghere şi reglementare nu erau echipate adecvat cu mijloacele corespunzătoare, atât în ceea ce priveşte personalul competent, cât şi resursele adecvate, pentru a-şi îndeplini îndatoririle legate de supraveghere şi reglementare, încălcând normele stabilite la articolul 10 alineatul (3) din a treia directivă privind asigurarea de viaţă. Acest tip de puteri şi mijloace necesare, precum şi posibilitatea care decurge din acestea de a exercita o supraveghere eficientă, sunt cu atât mai importante cu cât, o dată cu intrarea în vigoare a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, statul membru de origine este singurul responsabil pentru supravegherea financiară a întreprinderilor de asigurare de viaţă.

Cerinţe în materie de informare

19.  Unele documente de care dispune comisia[52] ridică semne de întrebare cu privire la faptul dacă cerinţele în materie de informare stabilite de cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă au fost puse în aplicare în mod corect de Marea Britanie şi dacă au fost încălcate în cazul societăţii „Equitable Life”.

PARTEA III – SISTEMUL DE REGLEMENTARE

privind evaluarea regimului de reglementare din Regatul Unit referitor la Equitable Life

INDEX  PARTEA III

I.         Dispoziţiile legislaţiei comunitare

            1. Aplicabilitatea dispoziţiilor celei de a treia directive privind asigurarea de viaţă

            2. Responsabilitatea supravegherii prudenţiale

            3. Responsabilitatea supravegherii derulării activităţii

            4. Evaluarea situaţiei financiare a societăţilor

            5. Punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere

            6. Supravegherea societăţilor stabilite în străinătate

            7. Supravegherea situaţiei contabile şi financiare

            8. Supravegherea societăţilor aflate în dificultate

 9. Comisia Europeană şi cazul Equitable Life

10. CEIAPO şi Protocolul de la Siena

11. Proiectul Solvency II

12. Întrebări care necesită răspuns

II.        Sistemul de reglementare a asigurărilor de viaţă din Regatul Unit

1. Aplicarea dispoziţiilor celei de a treia directive privind asigurarea de viaţă

2. Supraveghere prudenţială     

                       a) Perioada 1982-1998

                       b) Perioada 1998-2001

                       c) Perioada post-2001 

            3. Reglementare privind derularea activităţii

            4. Actuarul desemnat

5. Puterile de intervenţie ale autorităţilor de reglementare

6. Răspunderea autorităţilor de reglementare

III.      Constatări cheie din rapoartele Penrose şi Baird privind autorităţile de reglementare în domeniul asigurării de viaţă

1. Raportul Baird (octombrie 2001)

            2. Raportul Penrose (martie 2004)

                       2.1 Definiţia supravegherii prudenţiale

                       2.2 Puterile de intervenţie ale autorităţilor de reglementare

                       2.3 Interacţiunea autorităţilor de reglementare

                       2.4 Rolul dublu, necontestat, al domnului Ranson

                       2.5 Pretinsele deficienţe generale ale autorităţii de reglementare

                                  a) Lipsa cunoştinţelor şi/sau slaba monitorizare

                                  b) Politica de automulţumire sau „permisivă” a autorităţilor de reglementare

                                  c) Neglijenţa autorităţilor de reglementare

                       2.6 Termenul de confirmare a aspectelor referitoare la EL de către autorităţile de reglementare

                       2.7 Concluziile raportului Penrose

IV.      Alte probe verbale sau scrise examinate de Comisie

            1. Pretinsa neglijenţă în reglementarea şi supravegherea prudenţială

                       a) Acţiuni privind deficienţele operaţionale ale autorităţilor britanice de reglementare

                       b) Pretinsa obstrucţionare de către autorităţile britanice de reglementare şi înţelegea secretă cu EL

c) Acţiuni privind influenţele din sectorul autorităţilor de reglementare

d) Acţiuni privind politica „permisivă” de reglementare practicată de autorităţile de reglementare

e) Acţiuni privind „respectul” excesiv al autorităţilor de reglementare faţă de EL

                       f) Acţiuni privind decizia autorităţilor de reglementare de a evita insolvabilitatea EL

                       g) Dublul rol al Preşedintelui Executiv al EL şi al Actuarului Desemnat

h) Caracterul adecvat al resurselor disponibile autorităţilor de reglementare

2. Problema GAR

           a) Program

b) Informaţii istorice

c) Pretenţii legate de incompetenţa autorităţilor de reglementare privind recunoaşterea riscului GAR

3. Pretinsa neloialitate a „Planului de Compromis” 2001

           a) Program

                       b) Raportul actuarului independent

                       c) Condiţiile de compromis, în detaliu

d) Rolul FSA în „Planul de Compromis”

           e) Reclamaţiile asiguraţilor

           f) Reclamaţii ale conducerii EL necalificate ca „adecvate şi corespunzătoare”

4. Pretinsa neglijenţă privind supravegherea desfăşurării activităţii (DA)

                       a) Declaraţii privind falsa vânzare şi falsul în declaraţii în Regatul Unit

                       b) Declaraţii privind falsa vânzare în alte state membre

c) Declaraţii privind „umflarea” numărului contractelor cu asiguraţii

                       d) Pretenţii legate de necomunicarea dintre autorităţile de reglementare din Regatul Unit

e) Comunicări dintre autorităţile de reglementare britanice şi străine

f) Publicitatea înşelătoare pe pieţele din Germania şi Irlanda

Concluzii

Introducere

Răspunzând la punctul 3 din mandat, Comisia de anchetă a iniţiat analizarea rolului şi eficienţei autorităţilor de reglementare din Regatul Unit şi alte state membre implicate, în vederea evaluării existenţei sau inexistenţei unei nesupravegheri consecvente de reglementare a sectorului asigurărilor de viaţă în general şi a supravegherii practicilor comerciale şi situaţiei financiare a Equitable Life, în particular. Comisia a analizat, de asemenea, declaraţiile legate de neasigurarea de către autorităţile de reglementare a protecţiei asiguraţilor şi consumatorilor datorită unei puneri în aplicare incorecte a directivei a treia privind asigurarea de viaţă[53], evaluând în special modul în care sistemul britanic de reglementare s-a prezentat cu ocazia judecării acestuia comparativ cu sistemele similare din mediul UE.

Constatările raportului Penrose[54] şi ale raportului Baird[55], ale căror investigaţii se întrepătrund cu anumite părţi ale mandatului comisiei, au fost considerate un punct de plecare, dar au fost luate în consideraţie într-un context european mai larg[56].

I.         Dispoziţiile legislaţiei comunitare

Rolul şi responsabilitatea autorităţilor de reglementare din domeniul asigurărilor de viaţă cu privire la supravegherea societăţilor de asigurare sunt codificate în articolele 8 - 10 ale Directivei a Treia privind asigurarea de viaţă (3LD)[57] care modifică articolele 15, 16 şi 23 din Prima Directivă privind asigurarea de viaţă (1LD)[58].

Normele referitoare la dispoziţii tehnice şi reprezentarea acestora de către societăţile de asigurări (incluzând marjele de solvabilitate) sunt codificate de articolele 18 - 27 din 3LD care modifică articolele 17 - 21 din 1LD[59].

Dispoziţiile care afectează normele de desfăşurare a activităţii (DA), incluzând legislaţia contractuală, condiţiile de asigurare etc., sunt codificate în articolele 28 - 31 şi Anexa II la 3LD, separat de dispoziţiile articolelor 4 şi 15 din Directiva a Doua privind asigurarea de viaţă (2LD)[60].

În cele din urmă, dispoziţiile aplicabile societăţilor de asigurare aflate în dificultate erau codificate de articolul 24, paragrafele 2 - 4 (1LD)[61].

A treia directivă privind asigurarea de viaţă prevede, astfel, crearea unei pieţe unice în UE/SEE pentru produsele de asigurare, în baza regulii conform căreia regimul prudenţial din fiecare stat membru este recunoscut ca fiind echivalent de către alte state membre, iar o societate de asigurări reglementată într-un stat membru şi care îşi vinde produsele pe piaţa internă, poate fi considerată de autorităţile de reglementare din ţara gazdă a fi suficient de solvabilă pentru a-şi vinde produsele în alt stat membru, fără a fi necesară îndeplinirea altor cerinţe legate de solvabilitate.

1.         Aplicabilitatea dispoziţiilor celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă

Spre deosebire de regulamente, directivele sunt executorii în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, dar lasă la discreţia autorităţilor naţionale forma şi normele de aplicare[62]. A treia directivă privind asigurarea de viaţă trebuia transpusă de statele membre până la data de 31 decembrie 1993 şi aplicată cel târziu până la 1 iulie 1994. Avizul formal comunicat de autorităţile din Regatul Unit Comisiei în legătură cu transpunerea 3LD în legislaţia britanică a fost datat 29 iunie 1994, confirmând intrarea în vigoare la 1 iulie 1994[63].

Acest termen limită este important în ceea ce priveşte examinarea rolului autorităţilor de reglementare din Regatul Unit în cazul Equitable Life, acţiunile acestora în perioada 1989-1993 (cercetarea rapoartelor de actuariat, supraveghere prudenţială) fiind reglementate de dispoziţiile primei directive privind asigurarea de viaţă (79/267/CEE).

Hotărârile pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) au pus în mod repetat accentul pe scopul unei directive.[64] În mod corespunzător, aspectul esenţial este dacă un stat membru a adoptat toate măsurile necesare în vederea asigurării deplinei eficienţe a directivei, în conformitate cu obiectivul urmărit de aceasta. Astfel cum a subliniat CEJ „statele membre au obligaţia de a asigura aplicarea integrală şi eficientă a unei directive, prin aceasta înţelegându-se că un stat membru nu este exonerat de obligaţiile sale de transpunere doar ca urmare a adoptării măsurilor necesare de punere în aplicare. Statele membre continuă să aibă obligaţia de a asigura deplina aplicare a directivei chiar şi ulterior adoptării măsurilor de punere în aplicare şi în consecinţă persoanele au dreptul să se adreseze instanţelor naţionale împotriva statului, ori de câte ori aplicarea integrală a directivei nu este de fapt asigurată. În consecinţă, nu numai în cazul în care directiva nu a fost pusă în aplicare sau a fost pusă în aplicare incorect, ci şi în cazul în care măsurile naţionale de punere în aplicare corectă a directivei nu sunt aplicate astfel încât să se realizeze rezultatul vizat. În plus, CEJ a reţinut în mod repetat faptul că directivele sunt opozabile tuturor autorităţilor statelor membre: nu numai autorităţilor executorii, ci şi agenţiilor administrative responsabile pentru aplicarea de zi cu zi a legii.” (ES-1, alineatul 7-8)

2.         Responsabilitatea supravegherii prudenţiale

Articolele 8 şi 9 din 3LD definesc în mod clar limitarea şi întinderea responsabilităţii de supraveghere a statelor membre, inclusiv cazurile în care societăţile de asigurare funcţionează în alte state membre, menţionând că „supravegherea financiară va include verificarea, cu privire la întreaga activitate a societăţii de asigurări, a solvabilităţii acesteia, a stabilirii dispoziţiilor tehnice, inclusiv a dispoziţiilor matematice, şi a activelor aferente, în conformitate cu regulile stabilite sau practicile aplicate în statul membru de origine, în virtutea dispoziţiilor adoptate la nivelul Comunităţii.”

În cazul unei societăţi care a înfiinţat o sucursală operaţională în alt stat membru, „autorităţile competente din statul membru de origine vor impune fiecărei societăţi de asigurări să deţină proceduri sigure administrative şi contabile şi mecanisme de control intern adecvate.” În ceea ce priveşte controlul, „statul membru aferent sucursalei se va asigura de faptul că... autorităţile competente din statul membru de origine pot... derula în nume propriu, sau prin intermediul persoanelor desemnate... verificarea pe teren a informaţiilor necesare pentru asigurarea supravegherii financiare a societăţii. Autorităţile statului membru aferent sucursalei pot participa la aceste verificări.” Statul membru de origine poate impune comunicări sistematice ale dispoziţiilor tehnice pentru supravegherea prudenţială, dar exclusiv în scopul „verificării conformităţii cu dispoziţiile naţionale privind principiile de actuariat, fără ca acele cerinţe să reprezinte o condiţie suspensivă privind derularea activităţii de către acea societate de asigurare.”

3.         Responsabilitatea supravegherii derulării activităţii

Supravegherea aşa-numitelor norme de „desfăşurare a activităţii” (şi anume dispoziţiile contractuale şi practicile care afectează consumatorul care încheie o poliţă) reprezintă un alt domeniu de responsabilitate a autorităţilor de reglementare desemnate de statele membre. Articolul 4 din 2LD prevede că „legea aplicabilă contractelor... va fi legea statului membru aferent angajamentului... Statele membre vor aplica contractelor de asigurare regulile generale de drept internaţional privat referitoare la obligaţiile contractuale.” Obligaţia autorităţii de reglementare din ţara gazdă de a interveni este astfel limitată la cazurile care intră în contradicţie „cu dispoziţiile legale care protejează bunul general[65] din statul membru de angajament.”

Ca măsură de protejare a consumatorilor, persoanele care încheie poliţe trebuie să beneficieze de un termen de anulare „între 14 şi 30 de zile de la data la care au fost informaţi cu privire la încheierea contractului.” (articolul 15, 2LD). În plus, cel puţin informaţiile enumerate la Anexa II din 3LD trebuie aduse la cunoştinţa asiguratului, cu posibilitatea de a „solicita societăţilor de asigurări furnizarea de informaţii suplimentare... doar în măsura în care acestea sunt necesare pentru o înţelegere adecvată de către asigurat a elementelor esenţiale ale angajamentului. Normele detaliate de punere în aplicare a prezentului articol şi anexei II vor fi stabilite de statul membru aferent angajamentului.” (articolul 31 3LD)

4.         Evaluarea situaţiei financiare a societăţilor

Articolul 10 alineatul (2) din 3LD defineşte tipul de informaţii care trebuie comunicate de societăţile de asigurare, menţionând faptul că „statele membre solicită societăţilor de asigurare cu sedii centrale situate pe teritoriul acestora să depună în mod periodic declaraţii, însoţite de documente statistice, necesare în vederea supravegherii. Autorităţile competente îşi comunică reciproc orice documente şi informaţii utile în vederea supravegherii.”

5.         Punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere

Articolul 10 alineatul (3) din 3LD defineşte instrumentele care trebuie adoptate de statele membre pentru a putea pune în aplicare aceste măsuri de supraveghere, menţionând că „fiecare stat membru întreprinde toate acţiunile necesare pentru asigurarea deţinerii de către autorităţile competente a puterilor şi mijloacelor necesare pentru supravegherea activităţii societăţilor de asigurări cu sediile centrale situate pe teritoriul acestora, incluzând activităţile derulate în afara acestor teritorii, în conformitate cu directivele Consiliului care guvernează aceste activităţi şi în scopul verificării punerii în aplicare a acestora.”

Articolul 10 alineatul (3) mai prevede că „aceste puteri şi mijloace trebuie, în special, să le permită autorităţilor competente:

(a) să efectueze investigaţii detaliate cu privire la situaţia societăţii de asigurare şi la întreaga activitate a acesteia, printre altele, prin strângerea de informaţii sau solicitarea depunerii de documente referitoare la activitatea de asigurare, prin derularea de investigaţii pe teren, la sediul societăţii de asigurare;

(b) să întreprindă toate măsurile referitoare la societatea de asigurare, la administratorii sau directorii acesteia sau la persoanele care o controlează, adecvate sau necesare pentru asigurarea faptului că activitatea societăţii continuă să respecte legile, reglementările şi dispoziţiile administrative care trebuie respectate de către societate în fiecare stat membru şi în particular cu planul de operaţiuni, în măsura în care acesta rămâne imperativ, şui să prevină şi să remedieze orice neregularităţi care afectează interesele persoanelor asigurate;

(c) să asigure exercitarea acelor măsuri, chiar şi prin aplicare, în funcţie de caz chiar şi prin mijloace judiciare.”

6.         Supravegherea societăţilor stabilite în străinătate

Aspectul privind supravegherea prudenţială a societăţilor stabilite în străinătate este guvernată de articolul 8 al 3LD, care prevede în mod clar faptul că „supravegherea financiară a unei societăţi de asigurare, inclusiv a activităţii derulate de aceasta prin intermediul sucursalelor sau în virtutea libertăţii furnizării de servicii, reprezintă responsabilitatea exclusivă a statului membru de origine.” Se mai adaugă faptul că „în cazul în care autorităţile competente ale statului membru aferent angajamentului au motive să considere că activităţile unei societăţi de asigurare ar putea afecta siguranţa financiară, atunci acestea informează autorităţile competente ale statului membru de origine al societăţii.”

7.         Supravegherea situaţiei contabile şi financiare

Articolul 18 din 3LD prevede că „statul membru de origine impune fiecărei societăţi de asigurare constituirea unor dispoziţii tehnice suficiente, incluzând dispoziţii matematice, cu privire la întreaga activitate a acesteia” care vor fi determinate în conformitate cu principii bine definite[66]. În special, articolul 20 din 3LD stipulează că „activele care acoperă dispoziţiile tehnice sunt calculate în funcţie de tipul de activitate desfăşurată de o societate astfel încât să asigure siguranţa, randamentul şi caracterul comercial al investiţiilor acesteia.”

Cu toate acestea, s-a sugerat că determinarea primelor din contractele de asigurare şi a „efectelor de atenuare” asupra poliţelor – un factor cheie în evaluarea operaţiunilor EL – „nu deriva din legislaţia UE, ci a trebuit considerată mai degrabă un aspect de drept contractual privat”[67].

8.         Supravegherea societăţilor aflate în dificultate

Articolul 24, alineatele 2 - 4 din 1LD prevede că „în vederea restabilirii situaţiei financiare a unei societăţi... autoritatea de supraveghere a statului membru de origine solicită depunerea spre aprobare a unui plan de restabilire a unei situaţii financiare stabile. În cazul în care marja de solvabilitate devine inferioară fondului de garantare... autoritatea de supraveghere din statul membru de origine solicită societăţii să depună spre aprobare un plan financiar pe termen scurt ... Aceasta va comunica orice măsuri autorităţilor celorlalte state membre pe ale căror teritorii societatea este autorizată, iar acestea din urmă, la solicitarea primei autorităţi, aplică aceleaşi măsuri. Autorităţile de supraveghere competente pot să întreprindă, de asemenea, orice măsuri necesare pentru protejarea intereselor asiguraţilor...”

9.        Comisia Europeană şi cazul Equitable Life

În conformitate cu probele vizate şi confirmate de Comisarul UE Charlie McCREEVY (H8), cea mai veche corespondenţă primită de Comisie privind cazul Equitable Life datează din luna februarie 2001[68], şi anume atunci când cazul fusese deja dezbătut pe larg în presa britanică, precum şi ulterior hotărârilor adoptate de Camera Lorzilor şi închiderii noilor sedii ale Equitable Life. În primele răspunsuri, Comisia menţiona că „aştepta rezultatul raportului Penrose înainte de a stabili acţiunile care trebuie întreprinse şi necesitatea întreprinderii acestora.”[69]

În luna martie 2004, plângerile primite încă nu erau înregistrate ca reclamaţii oficiale de către Secretariatul General al Comisiei, care susţinea că obiectivul acţiunilor Comunităţii aferente încălcării constă în „restabilirea sau stabilirea compatibilităţii dintre legislaţia naţională şi legislaţia comunitară şi nu pronunţarea de decizii privind pretinsa incompatibilitate a unui regim anterior de reglementare sau supraveghere”, adăugând că „orice acţiuni legate de pretinse daune trebuie exercitate în faţa instanţelor naţionale.” În fond, Comisia - citând „asistenţa juridică puternică bazată pe jurisprudenţa Curţii”[70] – a susţinut în mod constant faptul că nu trebuia să pronunţe o hotărâre privind pretinsa incompatibilitate anterioară cu legislaţia CE a supravegherii prudenţiale exercitate de autorităţile britanice de reglementare în legătură cu Equitable Life, în măsura în care compatibilitatea actuală a regimului de reglementare este confirmată.

În H8 Comisarul Domnul McCREEVY a confirmat că este „responsabilitatea cheie a Comisiei asigurarea punerii în aplicare adecvate a legislaţiei comunitare”, adăugând că „verificarea punerii în aplicare de către statele membre a legislaţiei comunitare reprezintă un exerciţiu dificil. Acesta necesită timp şi resurse. Există probleme de natură lingvistică. Traducerile nu sunt întotdeauna disponibile. Statele membre aplică deseori directivele noastre modificând numeroase componente ale legislaţiei existente şi rareori asigură tabele de transpunere”.

Mesajul clar al acestuia a menţionat „Comisia nu este responsabilă pentru supravegherea societăţilor individuale de asigurare. Aceasta este responsabilitatea autorităţilor naţionale.... Comisia nu este şi nu poate fi supraveghetorul supraveghetorilor.” Evaluând cazul Equitable Life în particular, Comisarul McCREEVY a concluzionat afirmând că „autorităţile britanice au reacţionat rapid ca urmare a crizei societăţii şi închiderii noilor sedii... Consider că se poate afirma cu certitudine că regimul aplicabil anterior crizei Equitable Life nu mai există.” (WE73)

10.       CEIAPO şi „Protocolul de la Siena”

Comitetul european al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale (CEIAPO[71]) – denumită anterior „Conferinţa europeană a autorităţilor de supraveghere a asigurărilor” – a fost înfiinţată în virtutea Deciziei 2004/6/CE din 5 noiembrie 2003 şi şi-a început activitatea la 28 mai 2004. CEIAPO este compus din reprezentanţii la nivel înalt ai autorităţilor de supraveghere a asigurărilor şi pensiilor din statele membre UE[72].

În aplicarea „Procesului Lamfalussy”[73] în sectoarele pieţelor bancare şi de capital, CEIAPO a exercitat funcţiile „Comisiei de nivel 3” privind sectoarele asigurărilor, reasigurărilor şi pensiilor. Acest rol implică furnizarea de asistenţă către Comisie, privind redactarea măsurilor de implementare a directivelor cadru (de exemplu privind „Solvency II”, acţiunea centrală în prezent[74]) şi asistenţă privind reglementările legate de asigurare şi pensii, precum şi stabilirea standardelor de supraveghere. Recomandările şi instrucţiunile acesteia sunt destinate perfecţionării convergenţei şi aplicării eficiente a acestor reglementări, facilitând astfel cooperarea dintre autorităţile naţionale de supraveghere şi actualizând „Protocolul de la Siena” din 1997. Cu toate acestea, cu privire la puterile sale specifice de punere în aplicare, CEIAPO trebuie considerat un „mecanism de mediere, unde autorităţile naţionale de reglementare fac obiectul presiunii de grup, şi nu aplicării concludente.”[75]

„Protocolul de la Siena”, semnat la 30 octombrie 1997, se referă la colaborarea dintre autorităţile de reglementare ale statelor membre UE cu ocazia aplicării directivelor privind asigurările de viaţă şi alte asigurări. Consideră că „adoptarea directivelor cadru privind asigurările de viaţă şi alte asigurări 3LD, care stabilesc o autorizare şi o supraveghere unice, în special supravegherea financiară exercitată exclusiv de către autorităţile competente ale statului membru de origine, conduce la necesitatea unei cooperări mai strânse, deja reglementate de protocoalele care aplică prima şi a doua directivă.” A fost destinat „susţinerii colaborării practice dintre serviciile administrative naţionale, în vederea facilitării supravegherii asigurării directe din Uniunea Europeană şi examinării oricăror dificultăţi survenite cu ocazia aplicării acestor Directive.” (WE55)

Autorităţile de supraveghere au declarat că „analizarea situaţiei societăţilor în ţările de origine ale acestora impune o varietate de metode şi practici de supraveghere şi o colecţie de diverse documente şi statistici contabile. Standardizarea supravegherii ar putea fi perfecţionată prin intermediul unui limbaj comun de analizare şi prin armonizarea documentaţiei şi statisticilor contabile de asigurări. Autorităţile de supraveghere confirmă faptul că trebuie să deţină un document standard care să le permită să verifice situaţia marjei de solvabilitate, aceasta nerezultând imediat dintr-o examinare a conturilor unei societăţi."[76]

Cu privire la cooperare şi secretul profesional, autorităţile de supraveghere au convenit să „schimbe informaţii confidenţiale ori de câte ori acest fapt va fi posibil, în limitele regulilor prevăzute de cele Trei Directive...) în vederea îmbunătăţirii eficienţei supravegherii asigurărilor în Comunitatea Europeană”, adăugând că „normele de colaborare prevăzute de protocol se pot dovedi inadecvate în situaţia cazurilor efective şi convin în consecinţă să le extindă în funcţie de necesităţi.”[77]

11.      Proiectul Solvency II

Cu privire la lucrarea aflată în derulare, referitoare la proiectul principal de reglementare pentru activităţile de asigurare[78], Comisarul McCREEVY (H8) a declarat că proiectul Solvency II „a creat deja un nou climat al cooperării de supraveghere la nivelul UE”, confirmând că acesta a reprezentat „prioritatea actuală principală” a Comisiei privind asigurările cu obiectivul ambiţios de a asigura „doar o revizuire fundamentală a reglementării şi supravegherii asigurărilor în UE. Regimul actual de solvabilitate... îşi arată vârsta! Cerinţele privind marja de solvabilitate pentru asigurători au fost introduse iniţial la nivelul UE în urmă cu peste treizeci de ani, iar metoda de calculare a rămas în mod esenţial neschimbată. Acestea erau proiectate pentru un sector al asigurărilor şi o lume care nu mai există... Solvency II are obiectivul provocator de a realiza echilibrul dintre aşteptările consumatorilor, autorităţilor de supraveghere şi asigurătorilor. Este crucial ca acest sector să nu îşi piardă apetitul pentru risc ca urmare a unor obligaţii excesive de supraveghere. Dar, de asemenea, este important ca societăţile să cunoască pe deplin riscurile asumate şi să accepte consecinţele corespunzătoare. În cadrul proiectului Solvency II, cerinţele de solvabilitate se vor baza pe profilul de risc al societăţii. Unui asigurător care controlează îşi mai bine riscurile i se poate permite să deţină un capital mai redus.” (WE73)

Pe scurt: obiectivul proiectului Solvency II nu constă în majorarea nivelului global aferent cerinţelor de capital, ci în asigurarea unui standard ridicat de evaluare a riscului şi unei alocări eficiente a capitalului. Acest fapt va contribui la o transparenţă mai ridicată a pieţei şi va susţine dezvoltarea unui anumit nivel în Europa, ca un punct cheie al punerii în aplicare unei pieţe unice reale în serviciile financiare. De fapt, deoarece capitalul impus în prezent societăţilor de asigurare în virtutea proiectului Solvency I pare a fi alocat în mod inadecvat, acest fapt a condus la întărirea reglementărilor într-o serie de state membre, creând astfel un amestec eterogen de reguli de solvabilitate. Noul cadru comun privind solvabilitatea va trebui în consecinţă să se bazeze pe principii economice clare de măsurare a activelor şi pasivelor, riscurile fiind măsurate în baza unor principii consecvente şi unor cerinţe de capital bazate direct pe aceste măsurători.[79]

Astfel, în cazul unei aplicări corecte, cadrul Solvency II ar avea un impact pozitiv asupra asiguraţilor, acordându-le o protecţie superioară, ca urmare a asigurării perfecţionării de către societăţi a practicilor de gestionare a riscului şi deţinerii unor niveluri adecvate de capital. În acelaşi timp, ar conduce la o alocare mai eficientă a capitalului în întregul sector, la un risc mai scăzut de eşec al societăţii şi, în consecinţă, la o mai mare încredere în activitatea de asigurare şi stabilitatea financiară a acesteia.

12.       Întrebări care necesită răspuns

Analizând dispoziţiile legislaţiei CE definite de a treia directivă privind asigurarea de viaţă, în contextul acestei părţi a mandatului, comisia a trebuit să găsească răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Au fost organismele de supraveghere şi reglementare din Regatul Unit create în mod eficient şi prevăzute cu personal şi resurse adecvate pentru îndeplinirea obligaţiilor detaliate la articolul 10 alineatul (3) din 3LD ?

2. Ce – şi când – s-ar fi putut solicita în mod rezonabil organismelor de reglementare din Regatul Unit referitor la constatările cazului Equitable Life, dacă şi-ar fi exercitat în mod corect puterile de supraveghere şi reglementare privind reglementarea prudenţială, ca urmare a dispoziţiilor detaliate la articolele 10 şi 13 din 3LD ?

3. Au reacţionat autorităţile de reglementare din Regatul Unit la timp şi în mod corect ulterior aflării problemelor legate de Equitable Life, în particular privind identificarea şi sublinierea riscurilor inerente GAR, conform cerinţelor articolului 13 alineatul (3) din 3LD ?

4. Autorităţile de reglementare din Regatul Unit şi din alte state membre implicate au supravegheat în mod corect aplicarea regulilor de desfăşurare a activităţii în teritoriul relevant? Au asistat asiguraţii cu ocazia adresării plângerilor acestora către autorităţile de reglementare?

5. A existat un flux adecvat de informaţii şi o acţiune concertată între autorităţile de reglementare britanice şi din alte state membre cu privire la activităţile EL desfăşurate pe teritoriul acestora?

II.       Sistemul de reglementare a asigurărilor de viaţă din Regatul Unit

Societăţilor de asigurare din Regatul Unit li s-a impus întocmirea de declaraţii contabile şi actuariale[80] pentru a permite monitorizarea solvabilităţii acestora de la adoptarea „Life Assurance Companies Act” din anul 1870. Un regim mai formal de autorizare, dublat de puteri de reglementare, a fost ulterior pus în aplicare în anul 1967, iar ulterior a fost întărit de introducerea conceptului de „aşteptări rezonabile ale asiguraţilor” (ARA)[81] şi rolului statutar al „Actuarilor desemnaţi” în anul 1974[82].

Se pare că supravegherea prudenţială britanică a societăţilor de asigurare de viaţă a fost în mod tradiţional inspirată de o doctrină a „libertăţii de publicitate” definită ca „societăţile de asigurare de viaţă îşi vor divulga afacerile prin intermediul includerii în domeniul public a informaţiilor financiare.” În consecinţă, era de dorit deţinerea „unei anumite supravegheri prudenţiale a activităţilor de asigurare de viaţă pentru protejarea intereselor asiguraţilor, dar era de asemenea de dorit să nu se restricţioneze libertatea comercială ... deoarece o supraveghere prudenţială excesivă ar putea avea un efect inhibitor asupra dezvoltării unei pieţe inovatoare şi competitive a asigurărilor de viaţă ... În principiu, regimul de supraveghere a rămas unul bazat pe libertatea de acţiune a societăţilor de asigurare şi nu pe reguli prescriptive.”[83] Cu toate acestea, academicienii sugerează că legislaţia UE privind serviciile financiare a perfecţionat cadrul legal britanic care guvernează prestarea serviciilor financiare: „În majoritatea sectoarelor reglementărilor financiare britanice, de la abuzul pe piaţă / tranzacţiile cunoscătorilor, caracterul adecvat al capitalului, ratelor de insolvabilitate pentru asigurători, şi reglementarea pieţei de capital, regimul juridic britanic a beneficiat în mare măsură şi a fost reformat de legislaţia UE. Aplicarea legii serviciilor financiare UE în legea britanică nu a subminat sistemul britanic „permisiv” privind reglementarea financiară.”[84]

În ultimele două decenii, cadrul de reglementare şi supraveghere privind societăţile de asigurare de viaţă din Regatul Unit s-a dezvoltat în diferite etape, conducând la înfiinţarea unicei Autorităţi financiare de supraveghere (Financial Supervising Authority - FSA), care şi-a câştigat competenţe depline de reglementare în decembrie 2001. Până la acea dată, societăţile de asigurare din Regatul Unit care vindeau produse de investiţii pe termen lung au fost reglementate de două departamente ale guvernului britanic: Departamentul de Comerţ şi Industrie (DTI) între anii 1989-1997, iar ulterior de Trezoreria Majestăţii Sale (HM Treasury - HMT) între anii 1998 - 2001[85], cu asistenţa tehnică asigurată de Departamentul de Actuariat al Guvernului (GAD)[86] responsabil pentru analiza actuarială a declaraţiilor şi operaţiunilor societăţilor, în conformitate cu un mandat specific („contracte de nivel servicii”[87]) şi care avea responsabilitatea aducerii la cunoştinţa autorităţii de reglementare a oricăror elemente de îngrijorare descoperite de analiza efectuată. Cu toate acestea, se pare că o parte din personalul responsabil pentru supravegherea prudenţială „de zi cu zi” a societăţilor de asigurare a migrat de la DTI la HMT şi ulterior la FSA, asigurând astfel continuitatea acţiunilor şi responsabilităţii de reglementare.

1.         Aplicarea dispoziţiilor celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă

Cu privire la aplicarea practică a supravegherii prudenţiale şi desfăşurării activităţii de către autorităţile britanice de reglementare, ES-1 a identificat „trei categorii diferite de discrepanţe între reglementări naţionale specifice şi articole ale 3LD, deşi natura şi numărul acestor discrepanţe nu furnizează dovezi concludente care să sugereze că legislaţia britanică a încălcat litera sau spiritul legislaţiei CE privind societăţile de asigurare de viaţă.”[88]

În conformitate cu articolul 10 din Tratatul CE, statele membre şi agenţiile administrative ale acestora au obligaţia de a acţiona printr-o „cooperare sinceră”, în acest context impunându-se în mod specific autorităţilor naţionale competente de reglementare obligaţia exercitării funcţiilor de supraveghere cu diligenţa necesară, deşi dispoziţiile 3LD le-au acordat „o discreţie considerabilă privind derularea adecvată a acţiunii de la caz la caz, şi anume privind momentul şi mijloacele de intervenţie în vederea prevenirii sau înlăturării neregularităţilor” (ES-1, alineatul 28)

2.        Supravegherea prudenţială

Supravegherea prudenţială a activităţii de asigurare de viaţă poate fi definită ca:

· asigurând faptul că societăţile care nu sunt corespunzătoare şi adecvate, care nu beneficiază de resurse adecvate şi management sigur, nu desfăşoară activităţi de asigurare de viaţă

· protejând asiguraţii împotriva riscului ca societăţile de asigurare de viaţă să nu poată achita cererile de despăgubire valabile sau să îndeplinească aşteptările rezonabile ale asiguraţilor

Cerinţele prudenţiale aferente guvernării societare şi managementului financiar[89] care trebuie aplicate de autorităţile britanice de reglementare păreau în mare măsură echivalente cerinţelor prudenţiale din alte state membre, cu excepţia adăugării caracteristicilor specifice britanice, cum ar fi conceptul de „aşteptări rezonabile ale asiguraţilor” (ARA), GAD şi actuarul societăţii (actuarul desemnat).

2a)      Perioada 1982 - 1998

În virtutea Legii Societăţilor de Asigurare din 1982, care a încorporat dispoziţii impuse de aplicarea 1LD, Departamentul de Comerţ şi Industrie (DTI) era responsabil pentru supravegherea prudenţială a societăţilor de asigurare (incluzând Equitable Life), precum şi pentru politica şi legislaţia din acest sector. Până la data de 4 ianuarie 1998, departamentul DTI cunoscut sub denumirea de „Direcţia Asigurări” a deţinut responsabilitatea imediată pentru reglementarea asigurării prudenţiale (şi anume asigurarea solvabilităţii societăţilor), cu asistenţa Departamentului de actuariat al guvernului (GAD).

„GAD a început să furnizeze autorităţii competente prudenţial asistenţă actuarială privind aspecte de asigurări în anii 1960. Aceasta a inclus asistenţă privind anumite societăţi, noilor cereri de autorizare a activităţii de asigurare de viaţă şi privind aspecte legate de poliţe, fie de natură generală, fie referitoare la afacerile anumitor societăţi... GAD a acţionat exclusiv cu titlul de consultant al autorităţii competente prudenţiale. Toate puterile legale au fost reţinute de autoritatea prudenţială competentă, GAD neavând nici o autoritate de a impune unei societăţi sau actuarului desemnat al acesteia întreprinderea anumitor acţiuni, ci doar de a furniza asistenţă autorităţii prudenţiale competente cu privire la îndeplinirea responsabilităţilor de supraveghere ale acesteia. În practică, în anii următori, GAD a corespondat cu societăţile în mod direct, pe probleme de natură tehnică.” (WE32)[90]

Din punct de vedere instituţional, GAD era subordonat Cancelarului de Trezorerie, iar ministrul acestuia este Secretarul Financiar al Trezoreriei. În practică, „GAD era responsabil pentru monitorizarea situaţiei financiare a fiecărei societăţi de asigurare de viaţă, incluzând verificarea declaraţiilor anuale reglementate, declaraţiilor trimestriale reglementate... şi altor informaţii, discutarea aspectelor cu societatea, şi în particular cu actuarul desemnat, clarificarea oricăror neclarităţi şi, pe cât posibil, soluţionarea oricăror dezacorduri. GAD raporta apoi DTI ... GAD şi-a creat propriile reguli de funcţionare pentru definirea aspectelor acceptabile... emise ca un ghid pentru actuarii desemnaţi, sub forma unor scrisori ...” (WE32)[91]. Principalul rezultat al monitorizării de către GAD a unei societăţi de asigurare consta într-un „Raport Detaliat de Verificare” destinat autorităţii de supraveghere prudenţială.

La începutul perioadei examinate, „GAD era în mod evident partenerul dominant privind supravegherea societăţilor de asigurare de viaţă. GAD deţinea resurse şi experienţă tehnică superioare funcţionarilor din divizia de asigurări a DTI. Dar balanţa puterii a înclinat mai mult către personalul implicat în supraveghere la data transferării responsabilităţii de supraveghere de la DTI la Trezorerie, în anul 1997, parţial ca urmare a numărului ridicat şi calităţii mai ridicate a personalului de supraveghere”.[92]

În luna mai 1997, Guvernul britanic a anunţat înfiinţarea unei autorităţi unice de reglementare în domeniu (viitoarea FSA), independente de guvern, care urma să preia rolurile unui număr de nouă organisme de reglementare existente.

2b)      Perioada 1998 - 2001

În timp ce FSA era în curs de înfiinţare, Trezoreria Majestăţii Sale şi-a asumat (din 5 ianuarie 1998 până la 1 ianuarie 1999) „deplina responsabilitate, ca autoritate prudenţială competentă, responsabilă pentru acţiunile anterioare ale DTI, în această capacitate” (WE32)[93]. Ca parte a acestei etape de tranziţie, personalul Direcţiei de Asigurare DTI a fost temporar transferat la Trezorerie, anterior transferării la FSA. Astfel, Trezoreria era direct responsabilă pentru reglementarea prudenţială a societăţilor de asigurare, cum ar fi Equitable Life. De la 1 ianuarie 1999, ca parte a unui acord intermediar, Trezoreria a asigurat FSA serviciile de supraveghere de zi cu zi a societăţilor de asigurare, rămânând responsabilă şi rezervându-şi rolul de reglementare până în momentul în care FSA a dobândit puteri legale depline, în virtutea Legii Serviciilor şi Pieţelor Financiare din 2000 (FSMA).

2c)      Perioada post-2001

În prezent, FSA este un organism independent non-guvernamental, o societate cu garantare limitată şi finanţată de sectorul serviciilor financiare.  Trezoreria numeşte Consiliul FSA, care în prezent este compus dintr-un preşedinte, un preşedinte executiv, trei administratori delegaţi şi 10 administratori neexecutivi. Consiliul stabileşte politica globală, managementul de zi cu zi reprezentând responsabilitatea executivului. În calitate de autoritate unică de reglementare, FSA este subordonată Trezoreriei, şi, prin aceasta, Parlamentului britanic.

FSA a dobândit puteri depline de reglementare la 1 decembrie 2001 şi în prezent deţine, din cele nouă echipe de sector, o echipă destinată în mod specific supravegherii sectorului de asigurări. Funcţiile sale cheie constau în identificarea riscului (identificarea riscurilor de asigurare apărute şi coordonarea modalităţilor de limitare a acestora), gestionarea contactelor cu o gamă largă de persoane externe cheie pentru sectorul asigurărilor, verificarea coerenţei cerinţelor şi politicilor FSA aferente sectorului de asigurări şi, în funcţie de caz, interpretarea noilor reguli şi cerinţe. În fiecare an, fiecare asigurător autorizat de FSA trebuie să depună la aceasta o declaraţie de asigurare care include informaţiile financiare auditate şi rapoartele auditorilor.

3.        Regulamentul de desfăşurare a activităţii (DA)

Scopul normelor de desfăşurare a activităţii în sectorul asigurării de viaţă poate fi definit ca asigurând faptul că:

· produsele de asigurare cu amănuntul oferite pe piaţă sunt corespunzătoare pentru investitori

· investitorii înţeleg toate riscurile implicate de poliţa contractată

· publicitatea aferentă produselor de asigurare este corectă, clară şi nu este înşelătoare prin mesajul transmis

· previziunile de performanţă se bazează pe justificări adecvate.

La sfârşitul anilor 1980, regulamentul de Desfăşurare a Activităţii (DA) era guvernat de „Legea Serviciilor Financiare” din 1986, care înlocuia „Legea prevenirii fraudei de investiţii” din 1958 şi stabilea un regim de reglementare privind desfăşurarea activităţii de investiţii cu amănuntul.

Operatorii aveau obligaţia fie de a obţine o autorizaţie de la Consiliul de valori mobiliare şi investiţii (Securities & Investments Board - SIB), nucleul viitoarei autorităţi a serviciilor financiare, fie de a deveni membri ai unei Organizaţii de autoreglementare (OAR), care supraveghea membrii în baza propriilor regulamente. Astfel, OAR-urile îşi derivau puterile din raporturile contractuale cu membrii acestora şi consultanţii financiari independenţi supuşi reglementării sau cu alţi subiecţi din domeniul produselor de investiţie cu amănuntul, destinate publicului general. OAR era de asemenea responsabilă pentru soluţionarea reclamaţiilor de fals în vânzare. Cu toate acestea, „în cazul în care o OAR retrăgea calitatea de membru a unei societăţi de asigurări de viaţă, efectul nu consta în retragerea autorizaţiei acesteia de desfăşurare a activităţii de asigurare sau de vânzare a poliţelor acesteia, ci doar în transferarea acelei societăţi de asigurări sub supravegherea SIB.” (ES-2)

Legea Serviciilor Financiare din 1986 a desemnat două OAR particulare aferente supravegherii desfăşurării activităţii[94]:

- LAUTRO (Life Assurance and Unit Trust Regulatory Organisation – Organizaţia de reglementare a asigurărilor de viaţă şi societăţilor de investiţii)

- FIMBRA (Financial Intermediaries Manager and Broker Regulatory Association – Asociaţia de reglementare a directorilor şi brokerilor intermediari financiari)

În anul 1994 acestea au fuzionat şi au format PIA[95] (Personal Investment Authority – Autoritatea de investiţii personale) care, începând din anul 1998, şi-a delegat funcţiile către FSA, anticipând devenirea acesteia din urmă unica autoritate de supraveghere prudenţială şi privind desfăşurarea activităţii.

Relaţia dintre autoritatea de supraveghere prudenţială şi autoritatea de supraveghere a desfăşurării activităţii era critică în Regatul Unit, în timp ce o cooperare strânsă şi schimbul de informaţii erau vitale pentru asigurarea unei supravegheri adecvate a societăţilor de asigurare. Ca o condiţie pentru recunoaşterea ca OAR, PIA trebuie să fie „capabilă şi să dorească să promoveze şi să menţină standarde înalte de integritate şi tranzacţionare loială cu ocazia desfăşurării activităţii de investiţie şi să coopereze, prin schimbul de informaţii şi în alt mod, cu Secretarul de Stat şi cu orice alte autorităţi, organisme sau persoane responsabile pentru supravegherea sau reglementarea activităţii de investiţii sau altor servicii financiare.”[96] În timp ce aspectele legate de DA pot fi simptomatice pentru identificarea unei afecţiuni mai largi în cadrul societăţii, care trebuia urmărită de autoritatea de supraveghere prudenţială, autorităţile de reglementare DA deţineau de asemenea un interes în orice probleme prudenţiale care afectau o societate de asigurări de viaţă, deoarece asemenea probleme puteau indica necesitatea verificării mai atente a materialelor de marketing, pentru asigurarea faptului că acestea nu sunt înşelătoare.

Anterior datei de 1 ianuarie 1999, când FSA a preluat monitorizarea de zi cu zi a respectării regulilor PIA de desfăşurare a activităţii, împreună cu supravegherea prudenţială a societăţilor de asigurare de viaţă, cele două autorităţi de reglementare au funcţionat în baza unei legislaţii separate în diverse locaţii, cu un contact oficial limitat, şi nu au stabilit nici un fel de proceduri de schimb periodic de informaţii. Începând din anul 1999, personalul responsabil pentru supravegherea de zi cu zi a societăţilor de asigurări de viaţă în virtutea celor două contracte de nivel servicii funcţiona în aceeaşi clădire în FSA, dar puterile de decizie au continuat să fie deţinute de Consiliul PIA privind regulile de DA şi de HMT pentru aspectele prudenţiale, până la intrarea în vigoare a FSMA, la finele anului 2001. Fiecare parte a necesitat o anumită perioadă de timp pentru dobândirea unei înţelegeri mai bune a obiectivelor şi preocupărilor celeilalte părţi şi pentru a învăţa să coopereze.

La 1 decembrie 2001 (când FSMA a intrat în vigoare), OAR-urile s-au dizolvat şi FSA a devenit, separat de autoritatea de supraveghere prudenţială, unica autoritate de reglementare privind Desfăşurarea Activităţii de către societăţile de asigurare de viaţă.

4.        Actuarul desemnat (AD)

Conceptul de actuar desemnat (AD) a fost introdus de „legea societăţilor de asigurare” din 1974 şi timp de patru decenii a reprezentat trăsătura critică a sistemului britanic de reglementare. Ideea a constat în „desemnarea unei persoane profesioniste specifice din cadrul societăţii pe care autoritatea competentă să se poată baza în vederea monitorizării situaţiei financiare a societăţii, pe baze continue... Monitorizarea situaţiei financiare globale a societăţii a fost considerată responsabilitatea profesională a AD. Deţinerea AD în centrul societăţii (cu drept deplin de acces în Consiliu) ... a fost destinată asigurării protejării intereselor asiguraţilor, precum şi unui sistem intern puternic de control financiar şi gestionare a riscului.” (WE32)[97] În mod normal a reprezentat „primul punct de contact pentru GAD din cadrul fiecărei societăţi de asigurări de viaţă.” (ES-2)

AD „avea obligaţia de a deţine « calificările prevăzute », care includeau cerinţa ca actuarul să fi împlinit vârsta de 30 de ani şi să fie membru al Institutului actuarilor sau al Facultăţii de actuari; ulterior a fost introdusă cerinţa... deţinerii unui « certificat de practică », eliberat de Facultatea şi Institutul de actuari” (WE32)[98]

În termeni practici, AD trebuia „să asigure existenţa unor active suficiente ale societăţii, pentru îndeplinirea promisiunilor şi activităţilor societăţii.” (WE59)[99] AD deţinea îndatoriri specifice de raportare către consiliu a situaţiei financiare a societăţii, de comunicare a distribuirii primelor şi probabil privind interpretarea Aşteptărilor Rezonabile ale Asiguraţilor (ARA). Acesta avea obligaţia întocmirii unui raport anual privind situaţia financiară a societăţii şi depunerii acestuia în atenţia consiliului, raport care includea în extras declaraţiile de reglementare ale societăţii, transmise GAD.

În consecinţă, actuarii desemnaţi nu deţineau nici un fel de funcţii de reglementare ca atare, ci doar obligaţia de a raporta autorităţii de reglementare neluarea în consideraţie de către consiliu a recomandărilor acestora privind anumite aspecte cheie, posibil de declanşare a acţiunii de reglementare. De asemenea, aveau obligaţia de a certifica secţiunea declaraţiilor de reglementare care prezenta evaluarea pasivelor societăţii, conducând la o potenţială examinare mai detaliată a declaraţiilor de către autorităţile de reglementare. Statutul Actuarului Desemnat a variat în mod considerabil de la o societate de asigurări de viaţă la alta.

Reforma reglementării asigurărilor realizată de FSA, intrată în vigoare din 1 ianuarie 2005, a abrogat rolul Actuarului Desemnat, în favoarea impunerii consiliilor şi conducerii de vârf a societăţilor a condiţiei asumării responsabilităţii pentru aspectele actuariale şi aducerii acestor aspecte în limitele obiectului auditului extern al societăţii. (WE37)[100] [101]

Profesia de Actuar q fost prima care a determinat înfiinţarea unei comisii independente de investigare (decembrie 2000) a evenimentelor legate de închiderea noilor birouri Equitable Life şi a implicaţiilor aferente. Raportul Corley[102], publicat în luna septembrie 2001, a prezentat o verificare a naturii adecvate a îndrumării profesionale acordate Actuarilor Desemnaţi, pentru verificarea existenţei oricăror factori determinanţi referitori la problemele Equitable Life. S-a concluzionat în termeni generali că îndrumarea a fost adecvată, dar s-a recomandat ca profesia să impună supunerea activităţii Actuarilor Desemnaţi unei „verificări atente” (WE50).[103]

5.        Puterile de intervenţie ale autorităţilor de reglementare

Aspectul major al supravegherii prudenţiale în Regatul Unit se referea la resursele financiare ale societăţii. În vederea evaluării naturii adecvate a acestora, autorităţile de reglementare trebuiau să verifice rezervele tehnice ale societăţilor de asigurare, marjele de solvabilitate şi fondurile minime de garantare, având dreptul să obţină informaţii şi documente necesare pentru evaluare. Supravegherea prudenţială se baza pe comunicarea şi monitorizarea declaraţiilor de reglementare depuse de societăţi, destinate probării nu numai a situaţiei solvabile actuale a societăţii, ci şi, prin intermediul testelor de rezilienţă, a sensibilităţii acesteia la viitoare schimbări defavorabile. Declaraţiile de reglementare erau, de asemenea, publicate, astfel încât informaţiile legate de situaţia financiară a societăţii de asigurări de viaţă erau disponibile consultanţilor financiari, jurnaliştilor financiari şi concurenţilor.

În baza Legii Societăţilor de Asigurări din 1982, orice intervenţie oficială a autorităţilor britanice de reglementare trebuia să fie iniţiată de autoritatea de supraveghere prudenţială (DTI, HMT sau FSA, nu şi GAD) ori de câte ori o societate nu îndeplinea criteriile stabilite de management sigur şi prudent sau ori de câte ori se constata încălcarea de către o societate a cerinţelor specifice LSA. De exemplu, incapacitatea de a menţine marja minimă de solvabilitate putea da naştere unei cereri a autorităţii de supraveghere prudenţială, în baza secţiunii 33 din LSA de a depune un plan financiar pe termen scurt de restabilire a conformităţii societăţii[104]. De asemenea, autoritatea de reglementare putea impune o serie de sancţiuni, cum ar fi obligarea societăţii să îşi depună declaraţiile de reglementare la un termen anterior, limitarea venitului maxim global din prime, transferarea activelor societăţii către un administrator judiciar şi, în final, retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii, în conformitate cu LSA 82, secţiunile 38-44.

Secţiunea 45[105] din LSA 82 prevedea compentenţa Secretarului de Stat „de a impune unei societăţi întreprinderea acelor acţiuni considerate de acesta ca fiind adecvate în vederea protejării asiguraţilor şi potenţialilor asiguraţi ai societăţii împotriva riscului incapacităţii societăţii de a-şi îndeplini obligaţiile sau ... de a respecta aşteptările rezonabile ale asiguraţilor şi potenţialilor asiguraţi.” Cu toate acestea, aplicarea secţiunii 45 era limitată la cazurile în care scopul protejării asiguraţilor nu putea fi asigurat prin exercitarea puterilor prevăzute de secţiunile 38-44 şi pentru prevenirea „limitării libertăţii societăţii de a dispune de propriile sale active.”[106]

Amendamentele aduse LSA 82, introduse odată cu aplicarea 3LD şi care au intrat în vigoare de la 1 iulie 1994 „au introdus noi criterii de « management sigur şi prudent », prevăzute într-o nouă Anexă 2C la Lege, şi în completarea motivelor în baza cărora, conform secţiunii 11, Secretarul de Stat putea obliga o societate de asigurare să îşi înceteze noile activităţi, ca urmare a neîndeplinirii sau posibilităţii neîndeplinirii criteriilor de management sigur şi prudent cu privire la societate.”[107]

Într-o comparaţie internaţională, ES-1 consideră că autorităţile britanice de supraveghere „au preferat să evite utilizarea puterilor oficiale statutare, ori de câte ori a fost posibil”. Astfel, în timp ce autorităţile de supraveghere britanice şi irlandeze deţineau puteri similare de aplicare, puterile autorităţii germane de supraveghere a asigurărilor erau „mai extinse şi mai specifice şi susţineau o abordare mai intervenţionistă... Sistemul german prevedea un sistem mai intruziv de monitorizare şi inspectare decât cel din alte state membre, permiţându-le reprezentanţilor autorităţii de supraveghere să participe la reuniunile consiliului de supraveghere, să efectueze inspecţii inopinate, fără cerinţa menţionării motivelor aferente, până la schimbarea personalului de conducere şi membrilor consiliului de supraveghere.”

Cu privire la aplicarea regulilor DA, utilizarea puterilor de intervenţie de către PIA, în legătură cu societăţile de asigurare de viaţă (cum ar fi restricţiile legate de tranzacţionarea activelor sau cerinţa menţinerii anumitor active) putea fi exercitată exclusiv de către autoritatea de supraveghere prudenţială (DTI/HMT), aflându-se în afara ariei de competenţe a PIA. Propusa utilizare a puterilor de intervenţie de către PIA/SIB trebuia notificată în avans DTI/HMT, care deţinea un drept de veto privind propusa acţiune de intervenţie.[108]

6.        Răspunderea autorităţilor de reglementare[109]

În ceea ce priveşte răspunderea autorităţilor de reglementare, este important de observat faptul că, în baza dreptului comun, o autoritate de supraveghere poate fi ţinută răspunzătoare exclusiv pentru contravenţia de „abuz în serviciu public”. Aceasta ar impune un element probat de „rea credinţă”, răspunderea limitându-se la pierderile care ar fi putut fi prevăzute de autoritate, ca o consecinţă a acţiunii/omisiunii acesteia[110].

Organizaţiile de autoreglementare (OAR) şi funcţionarii acestora nu erau răspunzători pentru prejudiciile cauzate de acţiunile sau omisiunile acestora de serviciu, cu excepţia cazului în care se dovedea că acţiunea sau omisiunea era cu „rea credinţă”[111].

Conform legislaţiei CE, răspunderea de supraveghere se limitează la „încălcări grave” privind aplicarea legislaţiei CE, dar exclusiv în cazul în care încălcarea a afectat drepturile individuale şi există o legătură cauzală directă cu dauna susţinută de partea prejudiciată. Deciziile pronunţate recent de CEJ par să fi slăbit încă mai mult răspunderea de supraveghere, susţinând responsabilitatea autorităţilor de supraveghere de a acţiona „exclusiv în interesul public”, înţelegându-se prin aceasta că funcţiile de supraveghere trebuie îndeplinite pentru protejarea unei pluralităţi de interese şi nu intereselor unui anumit grup de investitori[112].

Ulterior publicării Raportului Penrose în anul 2004, un studiu juridic[113] evalua şansele acţiunilor iniţiate de EL sau asiguraţii individuali împotriva autorităţilor britanice de reglementare, în baza eşecurilor de reglementare ale acestora, astfel cum sunt subliniate la Capitolul 19 al Raportului. Concluziile nu au fost încurajatoare în ceea ce priveşte acţiunea în justiţie, menţionând destul de clar faptul că „Societatea nu deţine pretenţii realiste împotriva autorităţilor de reglementare”. Pretenţiile legate de „neglijenţa de drept comun” sau „încălcarea obligaţiei legale” de către autorităţile de reglementare prudenţială au fost considerate prea puţin fundamentate, deoarece „nu se poate afirma că autoritatea de reglementare nu a verificat dacă este cazul exercitării puterilor sale de intervenţie în baza LSA 1982 sau nici o autoritate de reglementare prudenţială nu ar fi acţionat astfel; şi, în plus, LSA 1982 nu acordă societăţii măsuri reparatorii de drept privat.” Cu privire la posibilele pretenţii legate de „abuzul în serviciu public”, s-a concluzionat că „nu există nici un aspect... care să sugereze că oricare sau mai multe persoane angajate de autoritatea de reglementare prudenţială şi-au exercitat puterile în mod nelegal, intenţionând în mod specific să prejudicieze societatea, sau cu indiferenţă faţă de posibilitatea producerii unei asemenea prejudicieri. Nu există nici o perspectivă realistă privind descoperirea unor asemenea dovezi.” În cele din urmă, nu s-au găsit nici un fel de argumente care să susţină o acţiune în justiţie iniţiată de asiguraţi împotriva autorităţilor de reglementare DA, în baza „încălcării drepturilor omului” sau „relei credinţe”.

O şansă externă a fost prevăzută exclusiv cu privire la o „posibilă pretenţie discutabilă ridicată de asiguraţi în legătură cu încălcarea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, privind valoarea excesivă atribuită tratatului de reasigurare în provizioanele tehnice ale societăţii”, subliniind cu toate acestea „nesiguranţa legată de fondul unei noi pretenţii de acest tip " şi concluzionând că aceasta ar determina „numeroase aspecte complexe de cauzalitate şi pierderi, un litigiu de lungă durată şi costisitor, neclarificând măsura în care societatea ar putea beneficia financiar de pe urma unei asemenea acţiuni.” (WE71)

III.      Constatări cheie în rapoartele Penrose şi Baird privind autorităţile de reglementare a asigurărilor de viaţă

1.         Raportul Baird (octombrie 2001)

Raportul Baird a reprezentat un audit intern derulat de FSA şi de aceea se concentrează în principal pe propriul rol specific de evaluare a cazului Equitable Life. Cu toate acestea, conţine anumite constatări care pot face lumină privind rolul autorităţilor de reglementare financiară în general şi în acest caz în particular[114].

În termeni generali, raportul defineşte rolul autorităţilor de reglementare prudenţială ca trebuind „... să exercite judecăţi pentru a se asigura de faptul că societatea va rămâne solvabilă şi va îndeplini aşteptările rezonabile ale asiguraţilor, fără a interveni în mod nerezonabil în managementul societăţii” (alineatul 6.1.5). Dar, în acelaşi timp, reaminteşte faptul că sarcina FSA includea o opinie unitară conform căreia „nu este nici realistă şi nici de dorit în mod necesar într-un climat care doreşte încurajarea concurenţei, inovaţiei şi opţiunii consumatorului, încercarea de a realiza o rată a succesului de 100% privind evitarea colapsului unei societăţi.”

Cu privire la natura adecvată a resurselor disponibile ale autorităţilor de reglementare, raportul reaminteşte modul în care „FSA beneficiază de resurse limitate şi, în consecinţă, exercită în mod permanent verificarea riscurilor pentru stabilirea modului de utilizare a resurselor sale în cel mai eficient mod” (alineatul 6.3.3). Recunoscând că „elementul de comparaţie al „resurselor de personal alocate pentru fiecare instituţie reglementată” prezintă băncile şi societăţile de credit ca deţinând mai mult decât dublul resurselor alocate în cazul societăţilor de asigurare de viaţă” (alineatul 7.9), acesta raportează că nu a observat la FSA „lipsa resurselor ca o problemă privind reglementarea prudenţială a Equitable Life, ... ci mai degrabă o mai bună aplicare a resurselor” (alineatul 6.3.4).

Cu privire la aspectul legat de reacţia FSA în cazul Equitable Life, recunoaşte faptul că „în momentul transferării responsabilităţii reglementării prudenţiale privind Equitable Life către FSA, Equitable Life ... reprezenta deja un aspect mediatizat, o problemă „vie” şi care a făcut obiectul dezbaterilor iniţiate de HMT-ID” (Departamentul de Trezorerie Asigurări) (alineatul 6.2.2.). Cu toate acestea, s-a ajuns la concluzia că „din data de 1 ianuarie 1999, „zarurile au fost aruncate” şi nu am descoperit nimic ce ar fi putut întreprinde ulterior FSA şi care ar fi limitat, în orice manieră esenţială, impactul rezultatului acţiunii în instanţă, în ceea ce priveşte asiguraţii, sau care ar fi prezentat o diferenţă benefică esenţială faţă de rezultatul final, cu privire la Equitable Life.” (alineatul 6.2.4.).

Cu toate acestea, raportul admite că a existat „o serie de acţiuni care ar fi putut fi întreprinse mai bine de către FSA... ocazii când autorităţile de reglementare prudenţială şi a desfăşurării activităţii nu au identificat aspectele care impuneau soluţionare sau, ulterior identificării, nu le-au urmărit”, menţionând ca principal motiv „slabul nivel de comunicare şi coordonare dintre cele două ramuri de reglementare, prudenţială şi a desfăşurării activităţii.” (alineatul 6.2.5).

În Capitolul 7 („Lecţii care trebuie învăţate”), raportul face în final o serie de recomandări tehnice[115] privind viitoarea structură de reglementare FSA pentru prevenirea unor neajunsuri similare.

2.         Raportul Penrose (martie 2004)[116]

Raportul Penrose examinează mai detaliat rolul autorităţilor de reglementare, descriind şi comentând verificarea de către autorităţile de reglementare a declaraţiilor de reglementare ale Equitable Life' încă de la finele anilor 1980. Cu toate acestea, raportul a fost „împiedicat în mod explicit să stabilească vina sau compensaţiile.”[117] În Partea a 6-a (Capitolele 15 - 18), Lordul Penrose relatează modul în care puterea financiară a societăţii a fost percepută de autorităţile de reglementare prudenţială şi în care acestea şi-au abordat îndatoririle de supraveghere, modul în care acestea au considerat raportul din reglementarea prudenţială şi de desfăşurare a activităţii şi modul în care au reacţionat pe parcursul crizei.

2.1       Definiţia supravegherii prudenţiale

Alineatele 7 şi 8 din capitolul 15 definesc aspectul cheie al supravegherii prudenţiale ca „siguranţa financiară a asigurătorului şi capacitatea acestuia de a gestiona riscurile la care este expus şi de a-şi îndeplini obligaţiile. Astfel, conform definiţiei din contractul de nivel servicii din anul 1995 încheiat între DTI şi GAD:

· să reglementeze sectorul de asigurări în mod eficient (în limitele îndatoririlor şi atribuţiilor prevăzute de legea din [1982]) astfel încât asiguraţii să aibă încredere în capacitatea asigurătorilor britanici de a-şi îndeplini obligaţiile şi de îndeplini aşteptările rezonabile ale asiguraţilor.”

· să protejeze consumatorii asigurându-se de faptul că persoanele sau societăţile care nu sunt corespunzătoare sau adecvate, care nu beneficiază de resursele necesare sau neadministrate în mod sigur, nu desfăşoară activităţi de asigurare în Regatul Unit.

· să protejeze asiguraţii împotriva riscului incapacităţii societăţilor de a achita cereri valabile de despăgubire. În cazul societăţilor de asigurare de viaţă, acest fapt include riscul incapacităţii de a îndeplini aşteptările rezonabile ale asiguraţilor.”

Sau, pe scurt: „Scopul principal al legislaţiei de supraveghere a asigurărilor constă în protejarea publicului împotriva pierderii ca urmare a insolvabilităţii, relei credinţe sau incompetenţei unui asigurător.”

Lordul Penrose mai reaminteşte faptul că „separat de informarea autorităţilor de reglementare din cadrul DTI şi consultanţilor acestora din cadrul GAD, declaraţiile de reglementare reprezentau documente publice, iar această transparenţă reprezenta fundamentul impunerii disciplinei suplimentare aferente societăţilor de asigurare de viaţă, prin expunerea detaliilor legate de situaţia financiară a acestora analizei critice a comentatorilor informaţi...” (alineatul 9).

2.2       Puteri de intervenţie ale autorităţilor de reglementare

În virtutea Legii Societăţilor de Asigurare din 1982 şi unor temeiuri specifice, autorităţile de reglementare prudenţială aveau dreptul de a emite un ordin de retragere a autorizaţiei unei societăţi privind derularea de noi activităţi, precum şi dreptul de a interveni într-o serie de circumstanţe. În plus, o „putere reziduală le permitea autorităţilor de reglementare prudenţială să întreprindă orice acţiuni necesare pentru protejarea asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi împotriva riscului ca societatea să nu îşi poată îndeplini obligaţiile sau ARA asiguraţilor[118].

În raportul său, Lordul Penrose specifică faptul că „rolul de reglementare al DTI a fost susţinut de diverse puteri deţinute de Secretarul de Stat în baza legii, incluzând puterea de a solicita informaţii, de a respinge aprobarea unor noi inspectori, şi de a interveni pe parcursul desfăşurării activităţii în numeroase moduri, până la retragerea autorizaţiei de derulare a unor noi activităţi...” (alineatul 10).

Considerând înfiinţarea ARP ca mecanismul declanşator al intervenţiei din anul 1973 „autoritatea de reglementare a fost obligată să examineze nu numai dacă îngrijorările legate de ARP erau suficiente pentru justificarea exercitării, ci şi modalitatea cea mai adecvată de exercitare, în funcţie de scop... Autoritatea de reglementare trebuie să pună în balanţă o serie de interese concurente, de exemplu aşteptările unor numeroase grupuri de asiguraţi, sau interesele actualilor şi potenţialilor asiguraţi.” (alineatul 11).

O interpretare diferită a fost prezentată de GAD cu ocazia investigaţiei Penrose, declarând că „intervenţia va fi exercitată exclusiv în cazul “evidenţei” faptului că aşteptările rezonabile nu vor fi îndeplinite, şi că acest fapt se va „opri la un moment dat” să mai caute o valoare pentru bani sau un nivel special de bonificare în ciuda excedentului indicat de valorificările periodice.” (alineatul 12)

2.3       Interacţiunea dintre autorităţile de reglementare

Definirea „examinării iniţiale” ca autoritatea de reglementare care este „îndrumată în mod specific... să verifice dacă documentele sunt corecte şi complete, şi care are obligaţia de a comunica cu societatea de asigurare “în vederea corectării oricăror informaţii inexacte şi completării oricăror deficienţe” (alineatul 13).

În anul 1984, responsabilităţile DTI şi GAD privind reglementarea societăţilor de asigurări au luat o formă oficială prin intermediul unui „contract de nivel servicii” (revizuit în 1995), care prevedea în detaliu că „DTI îşi rezerva responsabilitatea pentru întreprinderea acţiunii oficiale în numele Secretarului de Stat, şi ... a rămas interfaţa principală cu societatea, dar GAD era responsabilă pentru verificarea declaraţiilor şi i se acordau puteri discreţionare privind adresarea întrebărilor în mod direct societăţilor de asigurare... deşi nu li se permitea abordarea auditorilor în mod direct, şi nici contactarea actuarilor desemnaţi”. (alineatul 34)

Contractul prevedea un plan de stabilire a priorităţilor (1-4) alocate de GAD în baza examinării iniţiale a declaraţiilor (1 = primă prioritate, 4 = prioritate redusă). Un contract ulterior a fost încheiat în luna octombrie 1998 pentru transferarea funcţiilor de la DTI către Trezorerie. „Nivelul de personal aferent autorităţilor de reglementare prudenţială a variat, dar numărul angajaţilor cu responsabilitate directă privind societatea şi gradele acestora în serviciul civil au rămas constante.” (alineatul 39).

„Interacţiunea dintre organismele de reglementare prudenţială şi DA... (considerate parţial organisme de reglementare de tipul „bifează”) pare să fi fost relativ limitată în anii 1980. Începând din anul 1992 a existat o anumită oficializare suplimentară a interacţiunii prin intermediul mecanismului cunoscut sub denumirea de „colegiu al autorităţilor de reglementare”: reuniuni periodice ale diverselor organisme de reglementare ale serviciilor financiare, găzduite şi prezidate de organismul perceput ca autoritate principală de reglementare pentru un anumit tip de societate: pentru asigurările de viaţă, acesta era DT." (alineatele 26 şi 29).

2.4       Dublul rol, necontestat al domnului RANSON

În virtutea Legii societăţilor de asigurare din 1982, DTI avea, de asemenea, îndatorirea verificării dacă o societate de asigurare şi conducerea acesteia (şi anume administratorii, actuarul desemnat şi acţionarii semnificativi) erau „corespunzători şi adecvaţi” pentru asumarea rolului deţinut.

Un aspect deosebit constă în rolul domnului Roy RANSON, actuar desemnat al Equitable Life din anul 1982, care, la 30 iunie 1991 a devenit preşedinte executiv al societăţii, fără a renunţa la mandatul deţinut anterior. Acest fapt a ridicat chestiunea unui posibil conflict de interese care putea afecta în mod negativ interesele asiguraţilor – o problemă soluţionată de autorităţile de reglementare în diverse ocazii, dar fără a se întreprinde nici o acţiune oficială de către acestea.

Raportul detaliază modul în care „GAD a fost consultat. Actuarul guvernamental, Christopher Daykin, a comunicat în 17 aprilie 1991 intenţia sa de a-l descuraja pe Ranson cu privire la deţinerea ambelor funcţii, altfel decât pe baze temporare... Societatea a fost informată de DTI la 26 aprilie că se considera de nedorit ca aceeaşi persoană să deţină ambele funcţii... Ranson a afirmat că actuarii angajaţi ai societăţii trebuiau să beneficieze de aproximativ 12 luni de experienţă managerială de vârf pentru a-şi putea asuma rolul de actuar desemnat. Se prefera ca acesta să rămână actuar desemnat termen de 12-18 luni, anterior numirii unui actuar înlocuitor... Daykin a convenit să accepte această situaţie temporară, iar Burt a informat DTI la 13 mai cu privire la acceptul GAD, cu condiţia ca situaţia să se aplice o perioadă limitată de timp.” (Capitolele 16-35 şi 36).

În realitate, domnului RANSON i s-a permis deţinerea acestui dublu rol cu mult peste „perioada de tranziţie” alocată de 12-18 luni, rămânând în ambele funcţii termen de peste 6 ani, până la pensionarea acestuia, în luna iulie 1997.

2.5       Pretinse deficienţe ale autorităţilor de reglementare în general

Raportul Penrose enumeră o serie de deficienţe ale autorităţilor britanice de reglementare privind îndeplinirea obligaţiilor de reglementare şi supraveghere ale acestora, rezumate aici pentru o mai facilă clasificare în trei grupuri, în funcţie de gravitate. Din nou, ar trebui ar trebui luată în consideraţie o referire la perioada de timp aferentă aplicării Primei (1LD) sau celei de a treia (3LD) directive privind asigurarea de viaţă (şi anume anterior/ulterior lunii iulie 1994), pentru evaluarea corectă a constatărilor raportului.

a) Lipsa informaţiilor şi/sau slaba monitorizare

„Rapoartele de verificare privind declaraţiile de reglementare ale Equitable de la mijlocul la finele anilor 1980 au fost relativ sumare, documente concise, derulându-se în general pe o pagină sau o pagină şi jumătate. Acestea erau întocmite de GAD ... Rapoartele de verificare înregistrau anumite cifre semnificative, valoarea noii activităţi, circulaţia rezervelor matematice şi acoperirea marjei minime impuse (RMM) a activelor faţă de pasive.” (Capitolul 16-1.) Acoperirea societăţii privind RMM a reprezentat în mod cheie un indicator cheie... care a scăzut de la mijlocul la finele anilor 1980, de la 8,5xîn 1984 la 3,8x în anul 1988. În absenţa dosarelor de corespondenţă, nu putem afirma cu exactitate ce îndoieli au existat cu privire la declaraţii, sau modul în care a fost privită tendinţa descendentă a acoperirii RMM, dar nu pare a fio reprezentat o îngrijorare majoră a autorităţilor de reglementare.” (Capitolul 16-3)

„Nu există dosare de corespondenţă DTI referitoare la Equitable, anterioare anului 1991. O serie de dosare anterioare a fost distrusă... în anul 1998, în timp ce dosarele aferente declaraţiilor de reglementare din anul 1981 erau încă disponibile (1987 şi 1988 lipseau).” (Capitolele 15-46, 47 şi 53).

„Verificarea declaraţiilor din anul 1989 a fost finalizată la 5 decembrie 1990. Raportul s-a întins numai pe o pagină.” (Capitolele 16-14)

Pickford (actuarul GAD) a observat faptul că în anul 1991 „mandatul nostru s-a concentrat în principal pe solvabilitate, şi nu pe declaraţiile privind primele. Tehnicile de alocare a activelor erau în curs de realizare în acea perioadă. Nu am monitorizat un proces de netezire a primelor societăţii, şi în consecinţă ne-am concentrat pe conformitatea cu reglementările, în special privind evaluarea pasivelor şi marjelor de solvabilitate... prin urmare, sistemul, ca întreg, a fost deschis exploatării prin intermediul deciziilor independente de reglementare privind mixul de prime.” (Capitolele 16-53).

Lordul Penrose menţionează discutării „formulării notificării primei în contextul ARP. ... dar nici o persoană din cadrul GAD sau DTI nu pare să fi observat modificarea formatului la acea dată. Nici o organizaţie nu obişnuia să verifice declaraţiile privind primele. Într-adevăr, abordarea primelor de către societate, care am înţeles că era unică, nu a fost menţionată de autorităţile de reglementare decât în martie 1993.” (Capitolele 16-57)

„Inspectorii de linie şi inspectorii principali de linie nu beneficiau de calificarea sau experienţa necesare pentru a-şi forma o imagine independentă privind semnificaţia acestor aspecte.” (Capitolele 16-81).

În analiza declaraţiilor aferente anului 1991 nu s-a observat faptul că „se pare că „marja era redusă sau inexistentă” în ratele de evaluare utilizate în anul 1991. În vederea achitării primelor declarate în anii 1989 şi 1991, societatea trebuia să câştige 11¼% pe an. De fapt, pe parcursul celor doi ani, societatea a câştigat +3% din necesarul de 23%.” (Capitolele 16-83)

„Nu se aştepta ca GAD să « acorde o atenţie deosebită aspectelor legate de declararea primelor, decât în cazurile în care ARA reprezentau o sursă de litigiu ». Contractul de nivel servicii nu prevedea obligaţia GAD de a urmări în mod proactiv aspectele de politică privind primele aferente societăţilor.” (Capitolele 16-120)

„Raportul de verificare aferent declaraţiilor anului 1993 ... cuprindea 17 pagini. Acesta era prima verificare de stil nou şi conţinea nu numai mult mai multe informaţii referitoare la societate, ci şi secţiuni care subliniau „Caracteristicile cheie” şi „Punctele de acţiune”. Rapoartele de stil nou, ulterior materializate în contractul încheiat în anul 1995 între DTI şi GAD, reprezentau o vastă îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii informaţiilor puse la dispoziţia DTI.” (Capitolele 16-142)

„În ceea ce priveşte autorităţile de reglementare, se pare că răspunderea acţionarilor societăţii privind debitul creditului prezenta o prioritate redusă. Este posibil ca autorităţile de reglementare să nu fi înţeles riscul. La 9 decembrie 1997, inspectorul de linie s-a adresat corespondenţilor săi germani ca răspuns la o solicitare de informaţii privind situaţia societăţii: « Equitable este o societate de asigurare reciprocă. Aceasta înseamnă că este deţinută de asiguraţii acesteia şi că nu există acţionari. Calitatea de asociat nu implică nici un fel de obligaţii, altele decât obligaţia achitării primelor. » Nu pot adera la această opinie. Equitable a fost şi este o societate cu răspundere nelimitată”. (Capitolele 16-215)

b) Politica de automulţumire sau „permisivă” a autorităţilor de reglementare

„Regulamentul şi consultanţa GAD se concentrau exclusiv pe marja de solvabilitate aferentă obligaţiilor contractuale şi nu luau în consideraţie prima cumulată terminală sau finală, cu toate că, la data raportului aferent anului 1989, expunerea la pieţele în colaps era reală şi cunoscută de GAD şi de autorităţile de reglementare.” (Capitolele 16-16)

„Societatea ... era prea respectabilă pentru a reprezenta o îngrijorare reală, iar lipsa informaţiilor asigura temeiul inacţiunii... Autorităţilor de reglementare li s-au comunicat detalii legate de practica societăţii care în mod normal le-au alertat cu privire la necesitatea monitorizării practicii curente şi viitoare. Nu au fost luate nici un fel de măsuri speciale pentru aplicarea unui sistem adecvat.” (Capitolele 16-21)

La 19 mai 1992 a avut loc o reuniune între Equitable Life şi autorităţile de reglementare, „reuniunea a făcut parte dintr-un program de trei vizite anuale derulate de DTI şi GAD la societăţi şi a reprezentat prima vizită la societate, în baza programului, precum şi prima reuniune dintre GAD şi societate după noiembrie 1990 ... Inspectorul principal de linie din partea DTI cu privire la societate, în perioada 1986 – 1991, a menţionat pe parcursul investigaţiei că nu întâlnise nici o persoană din cadrul societăţii faţă în faţă. Această situaţie de fapt a fost explicată în baza următoarelor: « Deoarece se considera că ELAS era administrată adecvat şi sigur, nu existau motive pentru solicitarea unei întâlniri. »” (Capitolele 16-58)

„Pickford (GAD) a afirmat că nu a mers aşa cum se aşteptau şi că a devenit destul de nervos şi frustrat că nu au fost în măsură să vadă şi să evalueze nici un alt director al societăţii.” (Capitolele 16-70)

„Percepţia legată de unicitatea societăţii a avut ecou într-o serie de declaraţii ale autorităţilor de reglementare făcute pe parcursul investigaţiei. Păcat că această considerare a naturii unice a societăţii nu a dat naştere unui interes mai puternic privind implicaţiile pentru asiguraţi.” (Capitolele 16-71)

„Pe parcursul derulării verificării (a declaraţiilor anului 1991) , se acorda consultanţă... Secretarului de Stat cu privire la o invitaţie la prânz primită din partea societăţii. Din dosare nu rezultă comunicarea către DTI de către GAD a valorilor, conform scrisorii lui Ranson din 15 iunie şi, cel mai probabil, rezumatul s-a întocmit în baza valorilor anterioare.” (Capitolele 16-74)

„Reuniunea din 19 mai 1992 a reprezentat ... o oportunitate importantă pentru a obţine informaţiile disponibile şi a identifica problemele societăţii. Din nefericire, se pare că deşi anumite probleme au fost ridicate cu privire la societate, aproape nici una dintre acestea nu a fost rezolvată.” (Capitolele 16-99)

„Probabil datorită schimbărilor de personal în cadrul GAD şi DTI, ulterior raportului de verificare din anul 1991, se pare că îngrijorarea generală legată de societate şi întrebările specifice ridicate ... au fost abandonate. Procesul s-a întins pe o perioadă îndelungată. Calitatea răspunsului GAD la întrebări a fost scăzută, iar scrisorile nu aduceau informaţii. Decizia de a nu adresa alte întrebări, ci de a aştepta anul următor, reflecta practica anterioară. Dar a condus la nereuşita de a obţine o declaraţie completă privind situaţia societăţii.” (Capitolele 16-103)

„Etichetarea societăţii ca unică pare frecventă în documentele de reglementare, dar ceea ce lipseşte este orice analiză privind măsura în care acest fapt ar putea reprezenta o barieră în calea unei reglementări eficiente şi a schimbărilor necesare privind sistemul actual de reglementare ... În ciuda primelor finale, bazei evaluării şi efortului noii activităţi, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost soluţionat în mod efectiv sau rezolvat de GAD sau DTI. Procesul de verificare aferent declaraţiilor din anul 1991 indică faptul că, fără asistenţa explicită a GAD, autorităţile de reglementare nu ar fi deţinut cunoştinţele referitoare la societate care să le permită să realizeze o evaluare mai exactă a puterii financiare a societăţii. GAD nu a furnizat explicaţii detaliate în legătură cu numeroase probleme ridicate.” (Capitolele 16-104)

„Nu a existat un răspuns imediat de reglementare cu privire la declaraţia societăţii aferentă verificării GAD (privind distribuirea primei). Nu putem afirma ce măsuri au fost aplicate cu privire la primul punct enigmatic, dacă „au fost avute în vedere ... tendinţele previzionate privind cota activelor.” (Capitolele 16-106)

„La sfârşitul anului 1993, societatea a primit un rating de AA rating din partea Standard & Poor's pentru excelenta capacitate de plată a despăgubirilor.” (Capitolele 16-123)

„Declaraţia societăţii prezentată cu ocazia verificării primei impunea o verificare analitică. Nu era auto-explicativă iar referirea la viitoare tendinţe ale cotelor de active impunea în mod evident o anchetă. Informaţiile furnizate... nu puteau fi reconciliate cu răspunsurile privind metodologia cotei activelor şi ciclul de nivelare, decât în baza faptului că perioada nu fusese una normală. Natura şi întinderea anomaliilor impuneau o investigaţie suplimentară. Nici una nu a fost întreprinsă.” (Capitolele 16-131)

„Neasigurarea unei reacţii la informaţiile oferite privind garanţiile de anuitate şi soluţia propusă a reprezentat o eroare gravă. Răspunsurile verificării primelor arătau că asiguraţilor nu li se furnizaseră nici un fel de informaţii privind posibila frecvenţă a modificărilor ratelor primelor finale. ... Necoroborarea problemei ratelor reduse ale dobânzii şi majorării primei finale în această etapă şi neexplorarea descrierii de către Ranson a abordării societăţii, chiar confuză şi obscură, a condus la nedeţinerea de către autorităţile de reglementare a unor informaţii legate de problema garantării anuităţilor anterior divulgării publice, în anul 1998.” (Capitolele 16-132)

„Se pare că DTI nu deţinea suficiente surse de informare, interne sau externe societăţii, care să probeze sau să nege informaţiile conform cărora aceste garanţii de anuitate existau şi deveneau valoroase. DTI nu a primit o copie a actului Consiliului din luna decembrie decât în ultima jumătate a anului 1998, cu mult timp după apariţia problemei GAR ... Acceptarea cazuală a situaţiei societăţii privind garanţiile, ca aspect legat de vânzare, şi nu ca unul care dă naştere aspectelor prudenţiale, reflectă auto-mulţumirea nejustificată privind informaţiile puse la dispoziţia autorităţii de reglementare prudenţială şi GAD.” (Capitolele 16-134 şi 135)

Reuniunea din data de 9 decembrie 1994 „a fost prima reuniune la care au participat din partea societăţii şi alte persoane decât Ranson ... iar Ranson a anunţat că îşi va menţine rolul dublu până în primăvara anului 1996” (Capitolele 16-153)

„În măsura în care GAD nu a considerat acest aspect ca fiind îngrijorător, DTI nu trebuia să se alerteze” (Capitolele 16-166)

„Documentele întocmite pentru reuniunea din decembrie 1994 au reflectat o anumită îngrijorare privind societatea în acel an; defectele evaluării pasivelor, bazarea pe active „aspiraţionale”, vulnerabilitatea la şocuri, riscul ca politicile de distribuţie să genereze aşteptările rezonabile ale asiguraţilor, supra-distribuirea şi necesitatea unei vigilenţe speciale de supraveghere. Aceste aspecte nu au fost pe deplin dezbătute sau soluţionate. Declararea unei rate de dezvoltare de 10%, comparativ cu o profitabilitate negativă a investiţiilor de 4,2%, combinată cu evaluarea defectivă, ar fi trebuit să determine autorităţile de reglementare să verifice mai detaliat sănătatea financiară a societăţii. Din nou, cu excepţia observării faptului că societatea era vulnerabilă, autorităţile de reglementare au părut mulţumite de situaţia acesteia(reflectată în ... reducerea la un rating de 4, acest fapt însemnând că anterior unui termen de 9 luni, nu exista necesitatea unei noi verificări)”. (Capitolele 16-191 şi 192)

„La 17 noiembrie 1997, directorul executiv al Serviciului Naţional de Sănătate se adresa în scris DTI solicitând informaţii legate de natura adecvată a Societăţii pentru a reprezenta furnizorul acestuia de AVC. Un memorandum intern referitor la solicitare menţiona că acoperirea RMM a societăţii aferentă declaraţiilor anului 1996 era de 2,53x şi 2,07x fără termen implicit. Într-o notă de mână... inspectorul de linie menţiona că s-au referit la acoperirea puternică de solvabilitate a unei alte societăţi bine-cunoscute în răspunsul la o solicitare recentă similară, dar că acoperirea societăţii nu este „atât de fierbinte”. Ulterior luării în calcul a răspunsului adecvat, răspunsul către NHS, datat 26 noiembrie 1997, menţiona că, în baza declaraţiilor anului 1996: « putem afirma că societatea este sigură din punct de vedere financiar. Nu există aspecte nesoluţionate, de natură esenţială, referitoare la reglementarea de către DTI a [societăţii sau filialelor acesteia]. » Nu există motive pentru considerarea acestei declaraţii altfel decât oneste şi este clar că s-a acordat o anumită atenţie răspunsului, dar, ca evaluare onestă, reflecta slaba înţelegere de către DTI a situaţiei financiare reale a societăţii în noiembrie 1997.” (Capitolele 16-226)

„Raportul de verificare din 1996 sugera, pentru prima dată într-un raport de verificare, că ar fi « de dorit » pentru societate să îşi păstreze o sumă mai ridicată din surplusul rezultat, declarând prime garantate mai scăzute, menţinând plăţi ridicate ale primei finale, atâta timp cât aşteptările nu se vor majora. Imaginea care rezultă constă într-o înţelegere incompletă a cerinţei de reglementare şi o abordare limitată a evaluării ARA. Acesta a fost primul raport de evaluare care includea un titlu specific denumit ARA (în cadrul secţiunii privind prima). În ciuda acestui fapt, se pare că tot nu exista un sistem pus în aplicare (sau în stadiul de proiect) prin care ARA să poată fi evaluate în mod activ. Corespondenţa ulterioară verificării... pare ... să demonstreze că în timp de GAD devenea din ce în ce mai îngrijorat de vulnerabilitatea societăţii, de declararea primelor şi ARA... considera mandatul său în acest domeniu ca limitându-se la unul de solicitare şi primire de asigurări din partea societăţii privind soluţionarea problemelor.” (Capitolele 16-247 şi 248)

În luna ianuarie 1999 „se pare că exista o lipsă de entuziasm pentru intervenţii pozitive, solicitarea de asistenţă şi avertizare privind posibilitatea eşecului măsurilor de remediere aplicate de societate . Nota de informare aferentă reuniunii din 15 decembrie 1998 a prezentat o imagine a unei societăţi care nu îşi permitea să declare o primă, iar în cadrul reuniunii s-a concluzionat că, în baza umbrelei unei administrări sigure şi prudente, exista puterea prevenirii unei asemenea declaraţii. Cu intervenţie, ca ultimă resursă... declararea unei prime era « probabil necesară pentru administrarea prudentă a societăţii ». În orice caz, FSA nu a insistat.” (Capitolele 17-110)

„Interpretarea auto-indulgentă a lui Headdon (EL) privind « câteva puncte % » a fost neglijată de toţi actuarii implicaţi, cu excepţia celui mai junior dintre aceştia. GAD a considerat că nu era putea fi întreprinsă nici o acţiune eficientă.” (Capitolele 17-111)

„Datorită explodării problemei privind garanţia de anuităţi, nu s-a încheiat nici un raport de verificare privind declaraţiile aferente anului 1997 şi de aceea autorităţile de reglementare nu au beneficiat de un asemenea raport de la raportul de verificare a anului 1996 din decembrie 1997. GAD a finalizat verificarea iniţială a declaraţiei aferente anului 1998 pe 9 aprilie 1999 ... La 1 februarie 1999 FSA încă nu deţinea informaţii suplimentare privind proiecţiile de solvabilitate şi planul de rezervă necesar.... Au urmărit societatea pentru acestea (şi o copie a acordului finalizat de reasigurare) la 15 aprilie. Raportul integral de verificare, datat 20 mai 1999, se întindea pe 23 de pagini şi menţiona rating-ul de prioritate al societăţii ca fiind 2. Raportul combina declaraţiile aferente anilor 1997 şi 1998.” (Capitolele 17-128,133 şi 139)

„Relativa mulţumire privind raportul din 1998 reflectă măsura siguranţei acordate acordului de reasigurare de GAD şi FSA, şi concentrarea atenţiei pe solvabilitatea de reglementare şi nu pe orice altă opinie realistă referitoare la situaţia pe termen lung a societăţii.” (Capitolele 17-146)

„În luna august 1999, în timp ce se aştepta rezultatul cazului (aflat pe rolul Curţii de Justiţie), FSA a întocmit o « evaluare iniţială de risc » a societăţii, ca parte a unui proiect pilot pentru o nouă abordare a supravegherii, bazate pe risc. În aceasta, societatea a fost clasificată cu « risc financiar ridicat » datorită nivelului beneficiilor garantate, poziţiei inferioare a activelor libere şi dificultăţii de atragere a unei finanţări externe. La titlul « Management », atitudinea culturală a societăţii era descrisă ca prezentând: « O tendinţă de superioritate arogantă cu privire la eficienţa operaţiunilor acesteia şi prioritatea ridicată acordată intereselor asiguraţilor. Acest fapt îi poate împiedica să identifice riscurile financiare care pot surveni ca urmare a garantării unor niveluri ridicate de beneficii. Cu toate acestea, este deschisă faţă de autoritatea de reglementare şi nu există îngrijorări speciale legate de nivelul de cooperare prezentat anterior. » Evaluarea a confirmat că existau puţine dovezi disponibile cu privire la guvernarea societară.” (Capitolele 18-22)

„În 13 septembrie 1999, inspectorul principal de linie din cadrul FSA i-a sugerat lui Headdon că ar trebui efectuată o inspecţie generală a societăţii la începutul lunii decembrie (ultima asemenea vizită avusese loc în noiembrie 1996).” (Capitolele 18-25)

c) Neglijenţa autorităţilor de reglementare

„În dosarele DTI sau GAD nu s-a găsit nici un raport de verificare cu privire la anii 1987 sau 1988, iar cu ocazia investigaţiei actuarul principal a afirmat ... că este posibil să nu fi fost întocmit nici un raport detaliat de verificare deoarece GAD a derulat un proces de recrutare ... pentru ocuparea unor numeroase posturi vacante.” Dar „aceşti ani erau cruciali pentru că 1987 fusese un an slab pentru societate pe pieţe ... iar activele disponibile ale societăţii erau insuficiente pentru acoperirea valorii totale a poliţelor la finele fiecărui an.” (Capitolele 16-7)

„Burt (actuarul principal din cadrul GAD) a încheiat cu o concluzie surprinzătoare ... « În prezent nu deţinem suficiente informaţii referitoare la societate pentru a putea fi mai specifici şi, într-adevăr, dacă societatea nu semnalează mai multe aspecte, nu sugeram solicitarea altor informaţii. Societatea este societatea de asigurări de viaţă cu cea mai îndelungată existenţă şi este respectată pe piaţă »”. Însă „examinarea practicii societăţii ar fi descoperit faptul că, în ciuda unei alocări totale cu mult inferioară profitabilităţii investiţiei în 1989 ... valoarea poliţelor reprezenta 104% din activele disponibile, care, la rândul său, ar fi dezvăluit un deficit semnificativ reportat din 1987 sau anterior. Dar aceste informaţii nu erau solicitate ca parte a declaraţiilor, şi nici societăţii nu i s-a solicitat comunicarea acestora în această etapă.” (în 1990 - Capitolele 16-21 şi 28)

Verificând declaraţiile anului 1990, GAD nu a realizat faptul că „societatea a alocat o rată totală noţională de dezvoltare de 12%, în ciuda unei profitabilităţi nete a investiţiei de minus 10,4%, prima profitabilitate negativă a societăţii din 1974 ... Pickford (GAD) a intrat în posesia unor informaţii critice care divulgau situaţia precară a societăţii şi natura extremă a măsurilor luate pentru menţinerea alocării primei într-un an cu pierderi severe.” Dar „se pare că Pickford a respectat solicitarea lui Ranson de a nu transmite documentele către DTI. Într-o notă nedatată către Burt, cu privire la scrisoare şi conţinutul acesteia, Pickford a concluzionat că: « Nu credem că trebuie să o arătăm DTI decât dacă derularea situaţiei o va garanta. »” (Capitolele 16-40 şi 43)

Conduita neglijentă pare evidentă atunci când „la 26 iulie, la scurt timp de la primirea de către DTI a declaraţiilor aferente anului 1990, Pickford (GAD) i-a scris lui Ranson mulţumindu-i pentru documente, referindu-se la discuţiile următoarei reuniuni referitoare la aspecte « din acest domeniu general » şi asigurându-l că vor asigura « o circulaţie extrem de limitată ». ... Ulterior, Pickford a confirmat că a greşit permiţând ca o înţelegere personală cu Ranson să afecteze obligaţiile sale ca autoritate de reglementare.” (Capitolele 16-43 şi 44)

În legătură cu acest aspect, Lordul Penrose concluzionează afirmând că „GAD a răspuns pe parcursul investigaţiei că era constantă practica prin care informaţiile « de natură tehnică şi actuarială în principal şi comunicate GAD » să nu fie transmise ca regulă către DTI, şi că documentele în discuţie nu dezvăluiau informaţii critice imediate cu privire la solvabilitatea societăţii. De asemenea, GAD părea să respingă opinia mea conform căreia documentele prezentau modificări importante ale sistemului de prime al societăţii... Nu accept opinia GAD privind conţinutul sau importanţa documentelor, sau privind baza în care au fost împiedicaţi de autorităţile de reglementare. Raportul de verificare 1990 a fost transmis DTI la 20 noiembrie 1991. Având o pagină şi jumătate, era tipic pentru acea perioadă, dar datorită îngrijorărilor existente în acel moment, pare total neadecvat... Documentele transmise de Ranson către Pickford prezentau o abordare a alocării primei în 1990 care ar fi trebuit să ridice serioase semne de întrebare printre autorităţile de reglementare. Ulterior primirii, se pare că Pickford nu le-a prea utilizat ... Nu le-a transmis DTI.” (Capitolele 16-46, 47 şi 52)

„Roberts (DTI) a comentat în 4 noiembrie 1992: « Aceasta ne înfăţişează o imagine îngrijorătoare. Supra-distribuirea de către o societate cu o acoperire redusă (deliberat) a RMM şi o politică (continuă) de expunere ridicată a capitalului propriu. Cred că ar trebui să solicităm GAD o evaluare mai adecvată a situaţiei şi opţiunilor disponibile pentru societate în cazul unei crize semnificative ulterioare pe piaţă... Cât timp va mai putea continua cu primele actuale în situaţia unui randament zero? » Aceste comentarii nu par să fi fost transmise lui John Rathbone, care a preluat de la Burt funcţia de actuar principal, până la 14 ianuarie 1993.” (Capitolele 16-86)

„Rating-ul de prioritate pentru declaraţiile de reglementare ale societăţii aferente anului 1992 a fost din nou 3. Raportul de verificare pentru 1992 nu a fost finalizat decât la 28 martie 1994 şi s-a întins pe două pagini. În general punctele erau favorabile.” (Capitolele 16-124)

„Autorităţile de reglementare nu au reacţionat la existenţa ratelor garantate de anuitate şi la soluţia propusă de societate, astfel cum era dezvăluită (deşi opac) în declaraţii şi cu ocazia reuniunii din noiembrie 1993. Nicăieri în raportul de verificare aferent anului 1993 nu se menţiona nimic despre garantarea anuităţii ... Nu a existat nici o explicaţie a neobservării de către cei implicaţi a importanţei acestui aspect... Autorităţile de reglementare au pierdut de asemenea şansa de a efectua o evaluare completă a utilizării integrale şi prezentării primei finale de către societate.” (Capitolele 16-163 şi 164)

„În fiecare an, din 1987... până în 2000, valorile totale ale poliţelor au depăşit valoarea de piaţă a activelor disponibile (deşi cu diverse sume şi procente) pe baza fondului. Valorile perioadei ulterioare anului 1991 care ar fi demonstrat acest fapt nu s-au aflat niciodată în posesia autorităţilor de reglementare şi, până la finele anului 1997, nu au fost niciodată solicitate de acestea.” (Capitolele 16-173)

"Orice i s-a comunicat GAD cu privire la situaţia din noiembrie 1996, orice informaţii care ar fi prezentat durata şi întinderea excesului, se pare că nu au fost solicitate societăţii. Astfel, în legătură cu două aspecte importante (poliţa finală şi situaţia valorilor în exces ale poliţelor), se pare că a existat un eşec al autorităţilor de reglementare privind solicitarea şi analizarea valorilor sau documentelor suplimentare care le-ar fi permis să efectueze o evaluare adecvată a problemelor care erau discutate la acea dată cu societatea." (Capitolele 16-206)

"Indiferent de nivelul îngrijorării în cadrul GAD (în luna mai 1998) şi exprimat cu privire la aceste diverse aspecte, documentele disponibile nu reflectă nici o îngrijorare aferentă din partea Trezoreriei, sau opinia conform căreia GAD ar fi comunicat autorităţii de reglementare această îngrijorare. Trezoreria a rămas complet pasivă, depinzând de GAD iniţierea oricărei acţiuni necesare." (Capitolele 16-251)

„Îngrijorarea sporea, dar se păstra la un nivel redus. Trezoreria Majestăţii Sale părea mulţumită de faptul că permisese GAD să deruleze dialogul cu societatea, fără participarea activă a Trezoreriei ... conform contractului de nivel servicii (un contract revizuit fusese încheiat în decembrie 1998). Cu toate acestea, citirea contractului de nivel servicii nu face decât să adâncească impresia că orice opinie mai largă de reglementare era subordonată discuţiilor tehnice aflate în derulare exclusiv pe baze actuariale. Era o etapă de tranziţie în dezvoltarea reglementării. Este dificil de evitat opinia că reglementarea cădea între două laturi, personajul principal al discuţiilor neavând nici un fel de puteri de reglementare, iar autoritatea împuternicită de reglementare deţinând un rol minor în procesele de instruire a acţiunii de reglementare.” (Capitolele 16-252)

„Audierea din cadrul Curţii de Justiţie trebuia să înceapă la 5 iulie 1999. În jurul datei de 8 iunie, inspectorul principal de linie a circulat un document denumit « Posibile Scenarii ale Dosarului Equitable Life ». Conform constatărilor investigaţiei, acesta era primul document întocmit de GAD sau FSA care includea o examinare de fond a dosarului. ... Formularea consecinţelor celui mai defavorabil scenariu se concentrau pe problemele administrative imediate sau pe termen scurt. Nu identifica nici un fel de aspecte pe termen lung legate de viitorul societăţii.” (Capitolele 18-1 şi 6)

„Prima reuniune cu societatea referitoare la litigiu a avut loc în 29 iunie 1999 (cu câteva zile anterior începerii audierii şi la peste şase luni de la notificarea de către societate a HMT privind intenţia de a iniţia o acţiune în justiţie).” (Capitolele 18-17)

„În 22 mai 2000, inspectorul principal de linie şi-a comunicat opinia conform căreia « [Societatea] nu este cea mai puternică societatea de asigurări de viaţă existentă dar nici nu există perspectiva imediată a falimentului acesteia (chiar în cazul pierderii la Camera Lorzilor) ». Pe scurt, sentinţa pronunţată împotriva societăţii nu a fost considerată ca afectând în mod esenţial poziţia financiară a societăţii, iar acţiunile FSA au fost nesemnificative cu privire la dosar, între data pronunţării sentinţei de către Curtea de Apel, în luna ianuarie, şi zvonurile legate de posibilul rezultat din iunie şi iulie al audierii la Camera Lorzilor. Nu a existat nici o actualizare a documentului anterior privind scenariile (întocmit pentru audierea la Curtea de Justiţie) anterioară celei apărute cu o zi înaintea sentinţei pronunţate de Camera Lorzilor.” (Capitolele 18-47)

2.6       Termenul de confirmare a aspectelor referitoare la Equitable Life de către autorităţile de reglementare

14.11.1990: „Burt (actuarul principal din cadrul GAD) şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la situaţia societăţii, în special în condiţiile agravării situaţiei pe piaţă sau chiar a menţinerii nivelului actual. Ranson a confirmat că, în cazul scăderii pieţei cu încă 20%, societatea va avea probleme şi el ar trebui să ia în consideraţie acţiunile necesare. Deşi existau îngrijorări evidente, din memorandumurile ambilor actuari GAD rezulta că nu se impunea nici o acţiune suplimentară.” (Capitolele 16-11, 23) Cu toate acestea, „fiind îngrijorate în legătură cu situaţia societăţii în 1990 (astfel cum rezultă din reuniunea din 14 noiembrie 1990 şi corespondenţa ulterioară), nici GAD şi nici DTI nu par să îşi fi menţinut acest nivel de interes în societate pe parcursul anului 1991.” (Capitolele 16-51)

14.05.1992: „Pe marginea memorandumului întocmit de Burt (GAD), una dintre echipele de supraveghere din cadrul DTI menţiona, în plus, că «Paul Burt consideră că societatea a achitat sume prea ridicate pentru prime. » ... Iar la puncte slabe menţiona: ... Funcţia Domnului Ranson de director executiv principal şi actuar poate crea probleme pentru că nu există nici o persoană care să tragă semnalul de alarmă în cazul unei probleme... Pickford (GAD) menţiona că i-a plăcut filosofia societăţii privind asiguraţii, dar a considerat că puterea de solvabilitate a acesteia era îndoielnică... şi a afirmat că este îngrijorat de performanţa societăţii în cazul unor situaţii negative dramatice pe piaţă. Se pare că apoi acest aspect nu a mai fost luat în consideraţie.”(Capitolele 16-66 şi 68)

15.09.1992: „La10 septembrie Ranson a transmis anumite informaţii istorice către Burt (GAD). Aceste informaţii ... dezvăluiau realitatea actuală a excesului total aferent poliţelor totale(definit în scrisoare ca « valorile actuale ale beneficiilor garantate plus primele finale/terminale la ratele aplicabile la acea dată ») faţă de active, după cum urmează:

1989: 104%; 1990: 124%, 1991: 120%

Acestea erau informaţii care nu puteau fi prezentate în declaraţii. La un anumit moment, această scrisoare a fost transmisă DTI.” (Capitolele 16-77).

04.11.1992: „Între timp, raportul de verificare a cauzat o anumită nelinişte în cadrul DTI. Menţiona Roberts în manuscrisul referitor la raport...: Aceasta ne înfăţişează o imagine îngrijorătoare. Supra-distribuirea de către o societate cu o acoperire redusă (deliberat) a RMM şi o politică (continuă) de expunere ridicată a capitalului propriu. Cred că ar trebui să solicităm GAD o evaluare mai adecvată a situaţiei şi opţiunilor disponibile pentru societate în cazul unei crize semnificative ulterioare pe piaţă... Cât timp va mai putea continua cu primele actuale în situaţia unui randament zero??” (Capitolele 16-86)

11.01.1993: „Societatea a solicitat şi a obţinut un ordin conform Secţiunii 68[119] pentru un articol implicit de profituri viitoare în valoare de 360 mii lire sterline.” (şi pentru sume mai ridicate în anii următori). Memorandumul GAD concluziona: „În general, consider că Equitable ar putea supravieţui unei scăderi pe termen scurt a nivelurilor de piaţă, chiar şi unei reduceri semnificative, la fel ca majoritatea societăţilor. Cu toate acestea, portofoliul societăţii trebuie să ridice anumite semne de întrebare, în cazul unei perioade prelungite de devalorizare a acţiunilor. Trecerea recentă către garanţii cu dobândă fixă va slăbi dificultăţile, în ciuda argumentelor legate de cheltuielile aferente beneficiului final datorat asiguraţilor.” (Capitolele 16-93)

30.11.1993: În cadrul acestei reuniuni dintre autorităţile de reglementare şi societate „existenţa garanţiilor de anuitate şi soluţia propusă de Ranson au fost aparent aduse la cunoştinţa GAD şi DTI ... Cu toate acestea, acest aspect nu a fost urmat de şi nu s-au primit alte menţiuni în documentele de reglementare decât ulterior expunerii acestui aspect în anul 1998. Astfel, GAD a descoperit o problemă GAR ...” (Capitolele 16-117)

09.12.1994: „O notă informativă GAD datată 6 decembrie, întocmită pentru reuniune, enumera aspecte recente ... cererile referitoare la anumite ordine conform secţiunii 68 cu privire la participaţiile de investiţii, clasificarea de către societate a planurilor de boli severe şi cheltuieli medicale, şi rolul dual al lui Ranson. Lista îngrijorărilor se concentra pe un domeniu limitat. Omitea referirea la garanţia de anuitate sau aspectele legate de primă... A fost prima reuniune la care a participat o persoană din cadrul societăţii, alta decât Ranson.” (Capitolele 16-152 şi 153)

05.11.1995: În ziarul Sunday a apărut un articol care menţiona că Equitable Life prezenta o rată redusă a activelor libere şi nerecomandarea de către consultanţii financiari independenţi a produselor societăţii. „La 6 noiembrie 1995 DTI a primit un apel telefonic de la un asigurat care dorea să afle ce măsuri se preconizau în legătură cu situaţia financiară defavorabilă a Equitable, menţionată în articolul de presă. O notă internă datată 8 noiembrie a adus acest articol în atenţia inspectorului principal de linie. Se menţiona că: EL are o modalitate diferită de calculare a rezervelor faţă de majoritatea [societăţilor] dar cu siguranţă puterea financiară a acesteia poate fi evaluată în baza declaraţiilor DTI, deşi nu neapărat în baza Formularului 9. Altfel cum [ar putea] S+P[120] să îi acorde un rating atât de favorabil?” (Capitolele 16-177)

08.11.1996: „Actuarul verificator menţiona că societatea trebuia să fie deosebit de atentă cu privire la declaraţiile privind primele pentru a asigura neinducerea în eroare a clienţilor referitor la beneficii. Se pare că nu existat nici o acţiune ulterioară în legătură cu acest aspect, notele trecând la o altă chestiune, puterea evaluării. Ranson ... intenţiona să rămână «până la consolidarea modificărilor».” (Capitolele 16-203 şi 204)

13.01.1998: „Actuarul verificator a întrebat dacă era corect ca totalul activelor curente să depăşească valoarea totală admisă a activelor curente şi solicita comunicarea unei valori a cotelor cumulate de active pentru toate cele în vigoare acumulate cu contractele de profit de la finele anului 1996. Headdon a răspuns ... că i-a fost dificil să înţeleagă întrebarea legată de rata activelor, dar a confirmat că valoarea nominală totală a poliţelor, incluzând prima finală, depăşea activele de atribuit.” (Capitolele 16-234 şi 235)

27.02.1998: „GAD a răspuns ... oferind reasigurarea neluării în consideraţie a scoaterii în afara legii a notificărilor societăţii privind prima... că: «ar deveni o îngrijorare dacă orice posesori ai contractelor generatoare de profit cu acumulare vor considera că au fost induşi în eroare.» În plus, GAD declara: «Maniera în care Equitable funcţionează ca societate mutuală, acordând cele mai ridicate profituri fiecărei generaţii de asiguraţi, cu lipsa subsecventă a oricărui patrimoniu liber, nu înseamnă inexistenţa unui tampon de protejare a posesorilor acestor contracte împotriva efectelor naturale ale viitoarelor scăderi a valorii de piaţă a activelor. Rămânem încrezători că societatea dumneavoastră cunoaşte acest fapt pe deplin.» Această corespondenţă a fost transmisă diviziei de asigurări, transferată acum Trezoreriei.” (Capitolele 16-238)

06.12.1999: „La reuniune au participat doi inspectori de linie din cadrul FSA, actuarii principal de verificator şi Nash, Headdon, Thomas (directorul de investiţii) şi directorul general, directorul de vânzări şi marketing, din partea societăţii... Inspectorii au intenţionat «să umple anumite goluri legate de informaţiile deţinute despre societate» cu ocazia vizitei... Aspectul legat de rezerva GAR a fost adus în discuţie şi inspectorul principal de linie a anunţat că actuarul guvernamental se va adresa tuturor societăţilor pentru clarificarea instrucţiunilor sale din ianuarie, ceea ce ar putea însemna obligaţia Equitable de a-şi majora rezervele. Astfel, au fost necesare aproximativ 10 luni ca GAD şi FSA să decidă clarificarea instrucţiunii de rezervare, lăsând posibilitatea ca declaraţiile aferente anului 1998 (precum şi cele aferente anului 1997) să prezinte rezerve pentru garanţiile de anuitate considerate de autorităţile de reglementare ca inadecvate.” (Capitolele 18-38)

2.7       Concluziile Raportului Penrose

Raportul dedică o parte semnificativă concluziilor (Capitolul 19, alineatele 149-163) legate de regimul britanic de reglementare. Acesta subliniază cum „reglementarea prudenţială a societăţilor de asigurare de viaţă se concentra pe un sistem de declaraţii... iar în cazul societăţii, suplimentat în anul şi ulterior anului 1991 de vizite la sediile de asigurare de viaţă. (Equitable se afla printre primele sedii care trebuiau vizitate.) Declaraţiile impuneau informaţii legate de activitatea pe termen lung a societăţii, ca răspuns la anumite întrebări specifice.” Cu toate acestea, referitor la aplicarea supravegherii, acesta menţionează că „se considera că nu reprezenta o funcţionare adecvată a reglementării substituirea opiniei autorităţii de reglementare privind acţiunile optime din punct de vedere al reglementării cu opinia conducerii.” (alineatul 150) Menţionând că „verificarea declaraţiilor pentru asigurarea conformităţii cu reglementările în vigoare... nu epuiza obiectul reglementării”, afirmă că „informaţiile financiare impuse societăţilor cu privire la declaraţiile privind activitatea pe termen lung se concentrau pe obligaţiile contractuale ale societăţii.” (alineatele 149 şi 151)

Lordul Penrose explică în continuare cum GAD i-a comunicat investigatorului său că reprezenta „principiul fundamental al reglementării şi monitorizării de supraveghere bazarea în principal pe actuarul desemnat, care era apropiat societăţii şi care deţinea o responsabilitate profesională de monitorizare a situaţiei financiare a acesteia de zi cu zi şi de constituire a provizioanelor tehnice.” În mod similar, şi referindu-se la disputatul rol dublu al Domnului RANSON, ca preşedinte executiv şi actuar desemnat al Equitable Life, cei care au răspuns în numele Trezoreriei au menţionat investigatorului că „exceptând cazul în care actuarul acţiona contrar reglementărilor, nu reprezenta obligaţia autorităţii de reglementare (sau consultanţilor actuariali) să înlocuiască deciziile actuarului desemnat cu ale acesteia în domenii în care actuarul desemnat deţinea o responsabilitate profesională clară.” (alineatul 154)

Fără a contesta faptul că „a existat un avantaj legat de nestabilirea unei abordări actuariale fixe”, Lordul Penrose menţionează că la mijlocul anilor 70 „sistemul se baza prea mult pe actuarul desemnat”, un fapt aparent „recunoscut de FSA în propunerea de reformare a acestui rol.” (alineatul 155). Cu toate acestea, el subliniază că declaraţiile anuale depuse la autorităţile de reglementare conţineau diverse „practici de merit actuarial dubios” şi că „exista o mare răspundere a autorităţilor de reglementare privind monitorizarea sau asigurarea monitorizării evaluării rezervelor matematice şi cuantificării şi tratamentului articolelor implicite pentru evaluarea eficientă a poziţiei de solvabilitate a societăţii în ceea ce priveşte reglementările de evaluare” (alineatul 156)

Cu privire la structurile şi resursele autorităţilor britanice de reglementare a asigurărilor, Lordul Penrose afirmă deosebit de clar că „divizia de asigurări din cadrul DTI era deficitar echipată pentru participarea şa procesul de reglementare. Deţinea personal neadecvat, iar persoanele implicate la nivelul inspecţiei de linie, în particular, nu erau calificate pentru contribuţii semnificative în proces. Autorităţile de reglementare a diviziei de asigurări erau fundamental dependente de GAD privind asistenţa legată de rezervele matematice, articolele implicite, aspectele tehnice în general, şi ARA, şi nu deţineau în mod individual capacităţi sau experienţă relevantă pentru evaluarea independentă a situaţiei societăţii în acest sens. Datorită volumului de lucrări implicat, care depăşea cu mult verificarea uzuală a declaraţiilor, funcţionarii de grad superior beneficiau de oportunităţi limitate de a se implica în reglementarea de rutină”, adăugând că „la acea dată se identificase necesitatea pentru resurse superioare de reglementare”. Acesta concluzionează afirmând că „în toate scopurile practice, verificarea funcţionării actuariale a societăţilor de asigurare de viaţă se afla în mâinile GAD până la aplicarea reorganizării FSA.” (alineatul 158)

Deşi Lordul Penrose confirmă că „actuarii din cadrul GAD erau deosebit de apreciaţi de autorităţile de reglementare”, acesta mai afirmă că „aceştia erau deseori inhibaţi de ceea ce considerau acceptabil, conform standardelor de practică largi şi inadecvat definite”, sugerând că „Guvernul impunea o abordare «permisivă» a reglementării, şi aloca resurse în mod corespunzător.” În plus, acesta mai sugerează că „resurse sporite ... ar fi putut îmbunătăţi şansele de identificare a problemelor”, şi menţionează climatul politic din Regatul Unit aplicabil anilor 1990, când obiectivul Guvernului „consta în descentralizarea reglementării, în reducerea sarcinilor de reglementare aplicabile societăţilor, în evitarea intervenirii în societăţile private, şi în a permite forţelor de piaţă să se manifeste.” (alineatele 159, 160 şi 161)

În final, acesta afirmă că „au fost puse în aplicare reforme, în cadrul legislativ existent, dar că miniştrii au exclus în mod repetat legislaţia principală din acest domeniu” existând o percepţie generală conform căreia „supravegherea asigurării de viaţă reprezenta un succes, existând un singur eşec nesemnificativ al unei societăţi de asigurări de viaţă pe parcursul unei perioade de douăzeci de ani.” Parţial din acest motiv „în mod virtual nici un fel de legislaţie principală în domeniul reglementării pentru care DTI era responsabilă nu a fost preluată de miniştri”, adăugând că nu a deţinut nici o „listă de propuse amendamente legislative care identificau reforma structurală fundamentală ca un potenţial subiect legislativ.” (alineatul 162)

În concluzia sa, Lordul Penrose susţine că „în principal, societatea a fost autorul propriului eşec. Eşecurile autorităţilor de reglementare au reprezentat factori secundari” (Capitolul 20, alineatul 84) indicând, cu toate acestea, următoarele puncte ca reprezentând «constatări cheie» ale investigaţiei sale cu privire la rolul autorităţilor britanice de reglementare a asigurărilor:

a) Reglementarea britanică se baza pe bazarea excesivă pe actuarul desemnat, care, în cazul societăţii, era de asemenea preşedintele executiv în perioada critică dintre anii 1991 - 1997, în ciuda recunoaşterii unui potenţial conflict de interese inerent acestei poziţii; (alineatul 240.7)

b) Declaraţiile de reglementare şi măsurile de solvabilitate aplicate de autorităţile de reglementare nu ţineau pasul cu dezvoltarea sectorului ... Astfel, solvabilitatea de reglementare a devenit o măsură din ce în ce mai nerelevantă a situaţiei financiare reale a societăţii; (alineatul  240.8)

c) Semnificaţia aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor (ARA) conform legislaţiei era înţeleasă de către autorităţile de reglementare ... Cu toate acestea, nu existau nici un fel de încercări consecvente sau persistente în vederea stabilirii modului în care ARA ar fi putut afecta pasivele confirmate ale societăţii; (alineatul 240.9)

d) Autorităţile de reglementare nu au acordat suficientă atenţie faptului că o serie de diverse măsuri utilizate pentru susţinerea solvabilităţii societăţii erau destinate apariţiei unui surplus viitor; (alineatul 240.10)

e) A existat un eşec general al autorităţilor de reglementare şi GAD cu privire la urmărirea aspectelor survenite pe parcursul reglementării societăţii, şi de a reprezenta o provoca pentru conducere. (alineatul 240.11).

Lordul Penrose a concluzionat afirmând că „imaginea rezultată este a unei societăţi care prezenta probleme grave financiare şi de management, anterioare apariţiei problemei GAR ... Hotărârea Camerei Lorzilor privind Hyman a precipitat o criză, dar nu a reprezentat unicul motiv. Lecţiile care rezultă sunt vaste, şi se referă la responsabilităţile tuturor părţilor principale implicate, administratori, membri ai conducerii, auditori şi autorităţi de reglementare.” (WS2)

IV.      Alte probe orale sau scrise examinate de Comisie

În vederea unei evaluării superioare a respectării de către autorităţile de reglementare a asigurărilor de viaţă a dispoziţiilor legislaţiei Comunităţii în Regatul Unit şi în alte state membre relevante, Comisia de Anchetă a invitat o serie de experţi şi martori să furnizeze comisiei probe verbale şi scrise privind cazul Equitable Life[121]. Martorii invitaţi includeau asociaţi individuali şi reprezentanţi ai asociaţiilor asiguraţilor, reprezentanţi guvernamentali, ofiţeri superiori ai autorităţilor actuale şi anterioare de reglementare a asigurărilor de viaţă din Regatul Unit, Irlanda şi Germania, reprezentanţi ai Comisiei, actuari şi experţi în asigurări de viaţă, anuităţi şi contabilitate judiciară, precum şi alţi experţi şi persoane cheie, incluzând conducerea actuală a Equitable Life.

Conform datelor furnizate de Domnul THOMSON, actualul preşedinte executiv al Equitable Life, în 2001 „aproximativ 1,5 milioane persoane deţineau un interes în fondurile generatoare de profit ale societăţii; acest număr includea aproximativ 8 000 posesori de poliţe generatoare de profit din Irlanda şi aproximativ 4 000 posesori de poliţe generatoare de profit din Germania. În plus, existau aproximativ 6 500 de poliţe internaţionale vândute prin intermediul biroului societăţii din Guernsey persoanelor fizice rezidente în întreaga lume, unele dintre acestea în Europa.” (WE47).

Cu privire la asiguraţii internaţionali ai Equitable Life, Domnul SEYMOUR (WE53) a furnizat date mai precise, menţionând că spre sfârşitul anilor 90 societatea înregistra „13 405 de asiguraţi în Regatul Unit, cu reşedinţa în 13 state membre UE diferite.[122]”

Dovezile prezentate de alţi martori se concentrau pe o serie de aspecte cheie care pot fi grupate după cum urmează:

1.         Neglijenţa în reglementarea şi supravegherea prudenţială

Opinii convergente au fost exprimate de martori (petiţionari, asiguraţi afectaţi sau reprezentanţi ai grupurilor de acţiune ale asiguraţilor) cu privire la sublinierea vastelor îngrijorări şi reclamaţii împotriva autorităţilor britanice de reglementare, precum şi a autorităţilor de reglementare din alte state membre relevante.

Cu privire la acest aspect, probele verbale şi scrise examinate de Comisia de Anchetă au fost furnizate de Tom LAKE, John NEWMAN şi Paul BRAITHWAITE în numele EMAG[123] (H1, H11, WE2, WE14, WE26, WE28, WE29, WE44, WE58, WE74, WE75, WE76, WE-CONF 22-34); Michael JOSEPHS (H2, WE4, WE31, WE42, WE79), Beatrice şi Pat KNOWD (WE4), Nicholas BELLORD (H2), Paul WEIR (H2, WE6); Peter SCAWEN (H3, WE23), Markus WEYER (H3, WE22); Liz KWANTES (H7, WE51); Leslie SEYMOUR (H7, WE36, WE52); Joseph O'BROIN (WE3); Michael NASSIM (WE7, WE8, WE33); John VINALL (WE43); Onagh O'BRIEN (WE-FILE3); Frank TROY (WE-FILE4); K.NOONAN (WE-FILE11); Fred McGUIRK (WE-FILE8); Peter THORNTON (WE-FILE12); Jim BERRY (WE-FILE13); Jack DUGGAN (WE-FILE14); Brian EDMONDS (WE-FILE1); Peter SCHÄFER; Patrick O'FARRELL (WE-FILE9, WE-FILE19); Barry şi Susan GROVES (WE-FILE7); Albert DOUGLAS (WE-FILE5); Dermot BYRNE (WE-FILE6); John GALVIN (WE-FILE15); Patrick McCARTHY (WE-FILE16); Roy HARDING (WE-FILE17); David STONEBANKS (WE46); N.F.NORRISH (WE-FILE20); W. DEPPE (WE81); Richard LLOYD (H5); Seamus POWER (WE-FILE2), Simon BAIN (H8, WE72).

În depoziţiile date, aceştia au acuzat – în grade diverse – autorităţile britanice de reglementare cu privire la neexercitarea adecvată a funcţiilor de reglementare în legătură cu Equitable Life şi de nerecunoaştere şi nereacţionare, din neglijenţă, un anumit număr de ani, a unei serii de semnale clare de alarmă referitoare la Equitable Life, aferente supravegherii prudenţiale.

În H7, Domnul SEYMOUR susţinea că „Articolul 23 din cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă impune ca autoritatea de reglementare să supravegheze şi că cunoască în detaliu ceea ce se întâmpla cu privire la o societate de asigurare cu sediul central în jurisdicţia sa – subliniez atât «în jurisdicţia sa» cât şi activitatea derulată «în exteriorul» teritoriului său. De asemenea afirmă că autoritatea de reglementare trebuia să «remedieze orice neregularităţi care prejudiciau interesele persoanelor asigurate”.

Reprezentând un grup de susţinere a asiguraţilor, Doamna. KWANTES (H7) susţinea că „guvernul britanic era unul dintre principalii autori ai celei de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă la începutul anilor 1990 şi era foarte insistent privind reglementarea robustă a sectorului asigurărilor. Un deceniu mai târziu ni se spune că reglementarea era doar «uşoară», ce o fi însemnând acest lucru. În opinia mea, ori reglementezi, ori nu reglementezi, nu există jumătăţi de măsură.”

În WE7, Domnul NASSIM susţinea că „autorităţile de reglementare au alocat prea mult timp dezbaterii circumstanţelor în care îşi puteau exercita puterile discreţionare şi de fapt nu le-au utilizat niciodată, atunci când situaţia globală le-o impunea. Prin urmare, acestea nu au recunoscut şi nu au reacţionat în cadrul nici uneia dintre etapele succesive importante ale progresării acelei poziţii.”

În H8 Domnul BAIN susţinea că „lipsa supravegherii i-a permis societăţii Equitable Life să considere că poate face ce vrea, deoarece funcţiona într-o zonă liberă de reglementare.”

Referindu-se la cultura de comunicare a Equitable Life, care ar fi trebuit să permită unei autorităţi de reglementare atente să identifice în cele din urmă potenţialele puncte slabe din punct de vedere financiar, un memorandum furnizat Comisiei de trezorerie a Camerei Comunelor în luna ianuarie 2001[124] sublinia cum „Din punct de vedere istoric, Equitable nu s-a ruşinat să îşi dezvăluie relativ slaba acoperire a solvabilităţii ci, dimpotrivă, a promovat-o ca pe un rezultat dorit al ceea ce considera o abordare adecvată de returnare către asiguraţi a unui procent cât mai ridicat posibil din câştigurile aferente primelor acestora. Datorită largii mediatizări a acestui fapt, considerăm că numeroase persoane care au devenit asiguraţi în ultimele două decenii ... ar fi trebuit să cunoască filosofia EL privind necumularea şi menţinerea unei solvabilităţi semnificative în exces. În legătură cu acoperirea de solvabilitate relativ redusă a EL, aceasta era întotdeauna mai expusă decât majoritatea altor societăţi de asigurare de viaţă la situaţiile financiare defavorabile, fie sub forma de veşti proaste privind activele în cazul unor condiţii precare ale pieţei de investiţii, fie din punct de vedere al pasivelor, în cazul unei inflaţii neplanificate a pasivelor ca urmare a unor aspecte cum ar fi intervenţia de reglementare”.

Fostul reprezentant de vânzări Equitable Life, Domnul LLOYD (H5) a simţit că şi echipa de vânzări a societăţii Equitable era „dezamăgită de consiliul Equitable Life ... Avea obligaţia de a le comunica asiguraţilor şi personalului de vânzări riscurile asociate suplimentării sumelor fondurilor existente generatoare de profit, iar aceste riscuri ar fi trebuit cunoscute din anul 1998, şi chiar anterior ... De asemenea am sentimentul că am fost dezamăgiţi de către autorităţile de reglementare; nici o persoană din societate, cu excepţia membrilor consiliului, nu a avut acces la toate informaţiile disponibile, dar cu siguranţă autorităţile de reglementare au avut acces la acestea.”

Răspunzând acestor afirmaţii, reprezentantul FSA, Domnul STRACHAN[125] (H4) considera că plângerile „reflectă o neînţelegere a ceea ce autorităţile de reglementare puteau sau ar fi trebuit să realizeze într-un caz cum ar fi Equitable Life.” De asemenea acesta a reamintit faptul că „supravegherea bazată pe risc derulată de FSA acceptă că un sistem de reglementare nici nu poate şi nici nu ar trebui să încerce evitarea tuturor eşecurilor... Nu încercăm să operăm un regim în care nu se produc eşecuri ale societăţilor, deoarece recunoaştem că un asemenea regim nu este nici de dorit şi nici posibil de realizat într-o economie liberă de piaţă. Acest principiu cheie caracterizează abordarea actuală şi anterioară a abordării reglementării asigurărilor din Regatul Unit.”

Această poziţie a fost susţinută de reprezentantul Trezoreriei britanice, Domnul MAXWELL[126] (H4) care a declarat că „reglementarea nu a fost statică. A existat o evoluţie la nivelul politicii legislative şi de reglementare deoarece piaţa a evoluat, dar regimul nu a încercat şi nici nu încearcă să evite toate eşecurile sau problemele societăţilor reglementate. Când, în anul 1998, a devenit clar că Equitable Life nu a constituit provizioane explicite pentru garanţiile de anuitate cu ocazia stabilirii rezervelor, Trezoreria a acţionat rapid şi ferm.”

O notă similară a fost depusă de Domnul McELWEE (H3) când a afirmat că, din punct de vedere tehnic, „eşecul pieţei nu este inconsecvent cu un regim de supraveghere adecvat” şi de Domnul BJERRE-NIELSEN (H7) care afirma „Nu cred că noi, ca autorităţi de reglementare sau de supraveghere, putem să garantăm că nu se vor produce niciodată nici un fel de crize, colapsuri, eşecuri sau reclamaţii.”

Reprezentantul Comisiei, Domnul TERTÁK (H1), director pentru servicii financiare, a refuzat să comenteze orice aprecieri legate de eficienţa sau posibilele neajunsuri ale autorităţilor britanice de reglementare, actuale sau anterioare, subliniind în schimb rolul acestora în supravegherea punerii în aplicare naţionale a Directivelor UE relevante. Cu toate acestea, astfel cum a subliniat reprezentantul Comisiei, Domnul BEVERLY în H7 şi cum a repetat Comisarul McCREEVY în H8, Comisia „nu putea – şi nu deţinea mijloacele pentru – a avea rolul de autoritate de reglementare a autorităţilor de reglementare”.

Declinând invitaţia comisiei de a se prezenta la una dintre audieri, fostul preşedinte executiv (şi actuar desemnat) al Equitable Life, Christopher HEADDON, în WE45 şi-a exprimat „îngrijorările privind obiectivitatea membrilor comisiei şi a modului de verificare a probelor (sau, mai exact, a neverificării). Se pare că există o prezumţie a unui eşec uriaş al conducerii Equitable Life în cei 20 de ani anteriori închiderii acesteia privind noile activităţi în decembrie 2000 ... Comentatorii nu recunosc influenţa pieţei rezistente asupra participaţiilor în perioada 2000-2003, care a observat reducerea semnificativă a rezultatelor poliţelor tuturor societăţilor de asigurări de viaţă. Prezumţia aparentă a membrilor comisiei privind un eşec uriaş pare că suferă de acelaşi eşec uriaş. Asiguraţii nu pot distinge cu uşurinţă o reducere a valorii poliţei cauzate de evenimentele particulare ale societăţii de reducerea generală care a afectat întregul sector. Majoritatea par să reclame reducerea aşteptărilor şi nu o pierdere efectivă referitoare la piaţă. Cu toate acestea, asiguraţilor cu poliţe generatoare de profit din întregul sector li s-au redus semnificativ aşteptările datorită condiţiilor de investiţie.” În concluzia sa, a concluzionat că era „de înţeles pe deplin faptul că un asigurat individual nu este capabil să distingă între aceste două aspecte” dar susţinea că raportul Lordului Penrose era „esenţial imperfect deoarece acesta nu a prezentat nici o asemenea încercare, în ciuda referirii explicite la comparaţiile de piaţă în termenii săi de referinţă.” (WE45)

1a)       Acţiuni privind deficienţele operaţionale ale autorităţilor britanice de reglementare

Astfel cum se raporta în WS2, studiile academice au ajuns la concluzia că sistemul britanic de reglementare financiară, anterior anului 2001 era „în mod evident neadecvat şi lipsit de coerenţă, ceea ce i-a subminat eficienţa, aspect demonstrat de o serie de colapsuri majore bancare şi scandaluri financiare în anii 1980 şi 1990, care au zguduit sectorul financiar britanic.”[127] Aceste cazuri sugerează existenţa unei slăbiciuni inerente în sistemul britanic de supraveghere bancară şi de asigurări în anii 1980 şi 1990, care a condus la reforma reglementării, definită în Legea Serviciilor şi Pieţei Financiare (FSMA) din 2000.

În WE7, domnul Michael NASSIM detalia afirmaţiile de eşec operaţional al autorităţilor britanice de reglementare, declarând că „autorităţile de reglementare nu au intervenit într-un mod eficient, deşi ar fi trebuit să ştie că această supraevaluare a primelor va avea efecte inevitabile. Cu alte cuvinte, autoritatea de reglementare, prin inacţiune, i-a permis societăţii să fie pusă într-un mare pericol legat de solvabilitate, atât în termeni imediaţi, cât şi în termeni constructivi. Pierderile reclamanţilor s-au datorat în principal conduitei neglijente a conducerii societăţii, care în perioada 1973-1987 a avut consecinţe critice. Această conduită a fost de natura celor incluse în aria de acoperire a obligaţiilor şi drepturilor autorităţii de reglementare de monitorizare, avertizare şi impunere a restrângerii. Autoritatea de reglementare nu a întreprins nici o acţiune sau nici o acţiune eficientă şi a permis stabilirea conduitei de către actuar, în locul obligaţiei statutare. În consecinţă, autoritatea de reglementare prudenţială a devenit responsabilă în egală măsură pentru pierderile în discuţie.”

Domnul NASSIM mai susţinea că „utorităţile de reglementare nu au investigat motivele pentru care societatea şi-a extins în mod inadecvat supra-alocarea prin intermediul unor ajustări neadecvate şi credite subordonate care anticipau viitorul venit din prime şi aveau un efect negativ asupra profiturilor viitoare. În consecinţă, nu au sistematizat implicaţiile prudenţiale şi ARA. Autorităţile de reglementare nu au putut identifica acordurile de reasigurare încheiate pentru acoperirea situaţiei Hyman şi nu au verificat declaraţia publică ELAS ’ din februarie 2000, conform căreia pierderea Hyman ar costa membrii cel mult 50 milioane £, în timp ce reasigurarea la suma de 800 milioane £ era destinată acoperirii aceleiaşi situaţii.”

Acesta concluzionează afirmând „dacă autoritatea de reglementare ar fi insistat în acţiuni cu adevărat prudenţiale în acel moment sau anterior, toate primele finale (şi anume discreţionare) ar fi fost suspendate pe perioadă nedeterminată, până la restabilirea situaţiei financiare a societăţii. Astfel, pe scurt, există suficiente dovezi pentru susţinerea eşecului total al reglementării operaţionale pe o perioadă îndelungată de timp, care în etapele finale a fost deliberat, având ca efect stingerea a numeroase pretenţii juste, fără posibilitatea unei recompense. Dacă autorităţile de reglementare ar fi oprit această derulare, o situaţiei potenţial frauduloasă ar fi putut fi avertizată, situaţie pe care au permis-o, permiţând Planul de Compromis ... Eşecul operaţional total de acest tip se poate datora numai unei deficienţe globale a atitudinii etice responsabile. Alţii au dorit să susţină că, separat de şi în ciuda deficienţelor operaţionale, eşecul autorităţilor de reglementare trebuie să fi fost de asemenea ilicit.”

Memorandumul WE-CONF6 susţinea că „este evident că, pe cât mai mult se cunoşteau metodele de asigurare convenţională, cu atât mai puţin putea fi indus în eroare de acţiunile Equitable, şi cu atât mai mult putea deveni suspicios cu privire la ce se întâmpla de fapt cu primele. Însă autorităţile de reglementare, care ar fi trebuit să reprezinte expertul experţilor, au fost oarbe în faţa întregii chestiuni.”

În depoziţia sa (H4), domnul Colin SLATER, expert contabil şi expert în contabilitatea judiciară, a subliniat anumite slăbiciuni contabile în operaţiunile Equitable Life, pe care autorităţile de reglementare au putut şi ar fi trebuit să le observe şi la care ar fi trebuit să reacţioneze. În special, a reamintit cum „în iulie 2000 pierderea cazului Hyman era estimată a costa societatea 1 500 mii £... Informaţiile ulterioare au dovedit că pierderea cazului GAR nu reprezenta unicul factor care contribuia la declinul societăţii... De la sfârşitul anilor 1980, Equitable Life încerca să combine beneficiile contractelor generatoare de profit cu transparenţa evaluărilor fondului gestionat, dar fără menţinerea nici unui patrimoniu.[128] Abordarea Equitable Life era prevăzută în lucrarea «Contracte de asigurare participative fără miste», întocmită de Roy Ranson şi prezentată Institutului Actuarilor la 20 martie 1989. Conceptul nu a întrunit condiţiile aprobării necalificate. Unul dintre comentatori a fost Domnul Clark, ulterior preşedinte al Institutului Actuarilor (2000-2002), care menţiona „autorii şi-au declarat convingerea că activele sunt deţinute de generaţiile actuale de asiguraţi”. Cred că implicaţia identificată de autori din aceasta este că, ignorând nivelarea, suma cotelor individuale de active aferente poliţelor individuale este egală cu valoarea de piaţă a fondului. Aceasta înseamnă că egalizarea trebuie să reprezinte un concept total echilibrat conform căruia orice sumă suplimentară achitată unui grup de asiguraţi trebuie echilibrată în mod egal de o sumă inferioară achitată unui alt grup. Nerealizarea acestei cerinţe conduce în mod inevitabil la insolvabilitate pe termen lung în cazul în care restul teoriei rămâne intact.”

Examinând acuzaţiile aduse deficienţelor operaţionale ale autorităţilor de reglementare, Guvernul britanic a detaliat în WE32[129] motivul pentru care, în opinia acestuia, toate cerinţele 3LD au fost incorect puse în aplicare în practică şi a menţionat că, în supravegherea Equitable Life, toate standardele prudenţiale impuse de Directivă au fost aplicate. În special, acesta a declarat că 3LD „impunea calcularea rezervelor tehnice ale unei societăţi de asigurare de viaţă în baza principiilor actuariale, comune tuturor statelor membre, recomandate de «Groupe Consultatif des Associations d’Actuaires dans les Pays des Communautés Européennes». Aceste principii includeau limitarea ratelor dobânzii care puteau fi utilizate la evaluare, dar nu prevedeau metoda de evaluare care trebuia aplicată, selectarea acesteia fiind lăsată la latitudinea statelor membre[130]. Directiva introducea o cerinţă pentru «limitele de admisibilitate» cu privire la active, dar interzicea statelor membre să le solicite societăţilor să investească în anumite active. Amenda regulile de potrivire şi localizare a activelor puse în aplicare de Prima directivă privind asigurarea de viaţă astfel încât acestea erau aplicate în toate statele membre[131]. De asemenea permitea pentru prima dată ca marja impusă de solvabilitate să fie acoperită ... de capital din credite subordonate[132]. Acest fapt nu făcea obiectul acordului autorităţii prudenţiale competente conform directivei, ci acest acord reprezenta o cerinţă în Regatul Unit, implementată din nou prin intermediul emiterii de către autoritatea prudenţială competentă a unui ordin, conform secţiunii 68 din Legea Societăţilor de Asigurare din 1982.”

Autorităţile britanice au mai explicat în WE32 că 3LD „interzicea aprobarea prealabilă de către autoritatea prudenţială competentă a produselor sau ratelor de primă[133], bazându-se însă pe marja impusă de solvabilitate, pe regulile privind rezervele tehnice şi evaluarea activelor.... pentru a permite o protecţie adecvată a asiguraţilor... În timp ce a Treia directivă privind asigurarea de viaţă permitea statelor membre să impună cerinţe explicite de rezervă pentru primele finale, aceasta nu reprezenta o obligaţie.[134]”

În WE43 Domnul VINALL, asigurat, susţinea că „autoritatea de reglementare nu şi-a îndeplinit obligaţia şi apoi complicat problema comunicând asiguraţilor informaţii înşelătoare.” Acesta îşi reaminteşte în detaliu experienţa frustrantă legată de contactarea FSA în anul 2001, ca urmare a numărului sporit de rapoarte privind Equitable Life, în vederea obţinerii unor informaţii sigure şi aflării adevărului cu privire la situaţia financiară a societăţii. Ulterior pretinsei afirmaţii a unui membru al echipei de supraveghere Equitable din cadrul FSA că, în ceea ce priveşte nivelurile de solvabilitate şi rezerve ale Equitable „nu vedeau nici un motiv de îngrijorare”, domnul VINALL a raportat că personalul FSA nu i-au luat în serios întrebarea şi chiar i-au închis telefonul. La reclamaţiile scrise i se răspundea afirmându-se că nu avea motive pentru a reclama reacţia neprofesională a FSA, o constatare repetată de comisarul de reclamaţii FSA. În opinia sa, refuzul FSA de a furniza informaţii exacte asiguraţilor l-a determinat să rămână asigurat al societăţii mai mult decât ar fi trebuit, fapt care a condus la obligaţia achitării unei penalităţi de 20% la data prăsirii societăţii.

Într-un e-mail din 7 iunie 2006 (anexa la WE43), Biroul mediatorului parlamentar britanic îi confirmă domnului VINALL că erau „conştienţi de reclamaţiile depuse de numeroase persoane... că fuseseră asiguraţi de către FSA că nu existau motive de îngrijorare cu privire la solvabilitatea societăţii.”

Printre alte afirmaţii conform cărora autorităţile britanice de reglementare (în particular Trezoreria Majestăţii Sale şi FSA) cunoşteau deja în 1998 o potenţială problemă GAR în cadrul Equitable, dar nu au întreprins nici o acţiune, un articol din revista SAGA[135] (septembrie 2001) cita un memorandum adresat de un funcţionar directorului general din cadrul FSA, datat 5 noiembrie 1998: exprima îngrijorarea „legată de deţinerea de către Equitable a rezervelor necesare pentru achitarea anuităţilor garantate. Informaţiile primite până la acea dată erau neconvingătoare şi ridicau semne serioase de întrebare privind solvabilitatea documentului[136].”

În WE-FILE17, domnul HARDING subliniază în mod specific pretinsul eşec de reglementare ulterior deciziei Camerei Lorzilor (20 iulie 2000), că „poate nu era prea târziu pentru salvarea Equitable în absenţa unei injecţii de numerar din partea Guvernului, (dar) nu era prea târziu pentru asigurarea faptului că drepturile non-GAR urmau să fie de asemenea avute în vedere anterior transferării bunăstării de la un asigurat la altul.”

Comentând reducerile controversate ale poliţelor din 2000/2001, WE-CONF8 afirmă că „decizia privind reducerea poliţelor, şi modalitatea de distribuire a acestora, trebuia adoptată de consiliul societăţii. FSA ar fi avut motive să intervină numai dacă propusele reduceri ar fi încălcat fie drepturile contractuale fie aşteptările rezonabile ale asiguraţilor în general sau a oricărei clase de asiguraţi... Dar «valoarea poliţei» puse la EL la dispoziţia asiguraţilor săi reprezenta o combinaţie între valoarea contractuală şi prima finală (discreţionară) ... În acest caz, reducerea reflecta randamentul redus al investiţiilor în 2000 2001 şi erau în linie cu scăderile înregistrate în acea perioadă pe pieţele majore de investiţii.”

Referindu-se la susţinerile legate de neevaluarea la timp a posibilelor consecinţe ale litigiului Hyman, WE-CONF8 menţionează că „FSA a considerat decizia solicitării judecării în instanţă a unui caz tipic ca fiind rezonabilă, deoarece EL se confrunta cu un număr sporit de reclamaţii din partea asiguraţilor GAR. În locul soluţionării acestor reclamaţii în mod individual, EL dorea siguranţa unui precedent”, reamintind cum a constatat şi Lordul Penrose „lipsa oricăror motive de criticare a consiliului sau conducerii executive a societăţii pentru adoptarea de măsuri de testare a aspectelor legale survenite[137]” Acesta concluziona afirmând că consiliul EL a „derulat planuri de rezervă pentru o gamă vastă de posibile rezultate, identificând necesitatea găsirii unui cumpărător pentru societate, în cel mai nefericit caz.”

În final, susţinând eşecul de reglementare al autorităţilor britanice de reglementare, WE-CONF25 menţionează, şi susţine cu argumente juridice detaliate, cp autorităţile britanice de reglementare „puteau şi ar fi trebuit să intervină, atât anterior cât şi ulterior lunii iulie 1994, exercitând puterile prevăzute de secţiunea 45 din LSA 82”, pentru remedierea deficienţelor serioase de desfăşurare a activităţii EL datorită supra-evaluării primelor şi GAR.

În particular, ulterior datei de 1 iulie 1994, ar fi putut „să considere că deficienţele legate de desfăşurarea activităţii societăţii erau atât de grave încât justificau emiterea unei instrucţiuni conform secţiunii 11 a Legii (modificate), în temeiul absenţei unui management sigur şi prudent. Astfel, autoritatea de reglementare ar fi putut... exercita drepturile conferite de secţiunea 45 alineatul (2) litera (a) pentru prevenirea sau restricţionarea plăţii primelor finale. Emiterea unei instrucţiuni în baza secţiunii 11 ar fi reprezentat o măsură extrem de drastică; dar este una pe care autorităţile de reglementare ar fi putut să o aibă în consideraţie, în baza faptului că ... Equitable vota şi achita prime care depăşeau cu mult activele (şi anume asiguraţilor li se achitau sume mai mari decât procentul de active care li se cuvenea în mod adecvat), bazându-se pe «fondul de comerţ» şi/sau previzionata generare de flux de numerar pentru acoperirea diferenţelor... Fiind clar faptul că GAR au dat naştere unei răspunderi legale a Equitable, trebuiau avuţi în vedere cu ocazia oricărei examinări de către autorităţile de reglementare a secţiunii 45 alineatul (2) litera (d) şi a secţiunii... Acţiunea cea mai evidentă pe care autorităţile de reglementare ar fi trebuit să o impună Equitable, neimplicând interdicţia prevăzută de sub-punctul 45 alineatul (2), ar fi constat în a impune societăţii stoparea practicii care genera aşteptările rezonabile ale asiguraţilor.”[138]

WE-CONF25 concluzionează menţionând că „această cerinţă ar fi căzut în mod evident sub incidenţa ariei de acoperire a drepturilor şi obligaţiilor autorităţii de reglementare prudenţială, ca derivând din necesitatea considerării aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor şi capacităţii societăţii de a le îndeplini... Pe scurt, mi se pare că dacă autorităţile de reglementare, recunoscând problema serioasă a supra-evaluării primelor, ar fi agitat un mare băţ îndreptat către consiliul Equitable, este puţin probabil să nu se fi întreprins nimic pentru soluţionarea problemei.”

1b)      Pretinsa obstrucţionare de către autorităţile britanice de reglementare şi înţelegea secretă cu EL

O poziţie şi mai dură a fost adoptată de asiguraţii Domnul CHASE GREY (WE9) şi domnul WEIR (WE6), argumentând că, în opinia acestora, exista înşelăciunea şi obstrucţionare din partea autorităţilor de reglementare pentru ascunderea eşecului de reglementare şi responsabilităţilor acestora.

În particular, Domnul CHASE GREY (WE9) susţinea că „aplicarea poliţei negarantate generatoare de profit în 1987a reprezentat o conspiraţie la înşelăciune, astfel cum este definită de dreptul comun britanic. Situaţia deficitară de capital a ELAS şi conspiraţia la înşelăciune puteau fi descoperite de Trezorerie şi/sau FSA printr-o anchetă rezonabilă. Guvernul britanic ... a acţionat în mod constant prin confuzie şi obstrucţii pentru ascunderea eşecului său de reglementare.”

WE-CONF6 menţiona că „termen de aproximativ 15 ani (1987-2001) atât societatea, cât şi autorităţile de reglementare aferente, au acţionat în mod constant în moduri destinate creării confuziei şi înşelării asiguraţilor, fie aceştia existenţi sau potenţiali.”

Domnul NASSIM (WE7) menţiona că „neluând în considerare riscurile brute de insolvabilitate din 1990-92, autoritatea de reglementare a adoptat ulterior o politică auto-protectoare de negare, pentru ascunderea proastei administrări din anii anteriori, şi pentru a se absolvi de responsabilitate în momentul manifestării colapsului Fondului WP. A complotat în perioada 1996-2002 privind atribuirea circumstanţelor care au condus la închiderea Fondului WP unor probleme cu garanţiile de anuitate, şi nu supra-evaluării anterioare şi m,ult mai grave din perioada 1982-87.”

În WE8 Domnul NASSIM concluziona că „atunci când criza GAR s-a precipitat datorită deciziei pronunţate de Camera Lorzilor, a existat o consternare largă a părţilor responsabile în domeniu. În mod natural, nici una dintre acestea nu a dorit să fie ţinută răspunzătoare pentru situaţie mai mult decât dictau cele mai recente fapte survenite. Tiparul general al evenimentelor sugerează că primele instincte au fost de a verifica şi a-şi acoperi respectivele poziţii, astfel încât obligaţia acestora de a gestiona situaţia în mod pozitiv să se poată situa pe locul doi. Cazul Guvernului, Trezoreriei şi autorităţilor de reglementare era deosebit de nefericit...”.

Afirmaţii suplimentare de incompetenţă şi/sau înşelăciune au fost făcute de domnul JOSEPHS (WE69), susţinând „fraude multiple deliberate din partea Equitable Life împotriva clienţilor acesteia, termen de aproximativ 15 ani. Deoarece informaţiile cheie legate de aceste fraude erau disponibile în declaraţiile de reglementare o perioadă îndelungată de timp, trebuie de asemenea să concluzionăm că autorităţile de reglementare se făceau vinovate de reglementare neadecvată gravă, neatrăgând atenţia miniştrilor cu privire la ceea ce se întâmpla şi neexercitându-şi drepturile extensive pentru remedierea situaţiei.”

Astfel, se susţine că frauda a fost permisă de către autorităţile de reglementare fie „datorită incompetenţei absolute, generate de structura organizatorică disfuncţională în care autorităţile de reglementare trebuiau să îşi desfăşoare activitatea, combinată cu o instruire şi o supraveghere inadecvate, fie datorită înşelăciunii, cel mai probabil sub forma unei instrucţiuni ministeriale informale şi inadecvat considerate de a acorda Equitable Life o anumită exceptare temporară de la aplicarea strictă a regulamentelor prudenţiale... Faptul că o asemenea instrucţiune ar fi fost nelegală ar putea explica de ce nu a fost niciodată abrogată!”

WE69 continua susţinând că „Equitable a pus în aplicare anuitatea de boală, generatoare de profit în anul 1987 şi declara că reprezintă un produs cu risc scăzut, în ciuda riscurilor imediate şi existente aferente Fondului WP: o autoritate de reglementare competentă şi energică ar fi descoperit acţiunile reale ale Equitable şi ar fi acţionat cel târziu în anul 1990 pentru protejarea solvabilităţii societăţii şi soluţionarea ameninţărilor grave la adresa aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor. Una dintre aceste aşteptări consta în cerinţa ca administratorii să deruleze activitatea în mod onest şi astfel încât să desfăşoare tranzacţii în mod corect între diverse tipuri şi generaţii de asiguraţi”. În concluzie, Domnul JOSEPHS întreba cum „departamentele de reglementare, formate din actuari şi alţi experţi de asigurare, timp de 15 ani nu au putut identifica izul puternic de fraudă din jurul activităţilor Equitable, sau dacă l-au identificat, cum au evitat orice acţiune eficientă de depistare a cauzei acelui miros.”

În H11, domnul BRAITHWAITE declara că nu avea nici o îndoială că „întinderea potenţialei catastrofe a fost identificată (în 1998 de Trezoreria Regatului Unit). Consider că din acel moment planul principal a constat în negarea vinovăţiei, evitarea compensaţiei şi cauzarea unor amânări peste amânări...” În plus, acesta susţine că „imediat ulterior publicării raportului Penrose, FSA a acordat renunţări consecutive Equitable pentru ignorarea reclamaţiilor, în timp ce se planifica o reacţie orchestrată în spatele uşilor închise, pentru evitarea potenţialelor acţiuni aferente Penrose”, şi ulterior „a refuzat să publice post-evaluarea acesteia privind raportul Penrose şi a anunţat doar în iulie 2004 concluziile sale conform cărora «acţiunile legate de Penrose nu aveau şanse de câştig».” A mai adăugat complicitatea dintre Trezorerie, FSA, EL şi FOS[139] care „tocmai fusese confirmată în mod categoric de două mesaje e-mail ale Trezoreriei Regatului Unit, datate iunie 2004, obţinute în baza unei solicitări de libertate de informare.”[140]

În final, WE-CONF16 punea sub semnul întrebării „interpretarea extrem de selectivă realizată de FSA a «confidenţialităţii» în cazul EL”, împiedicând-o să informeze asiguraţii cu privire la stabilirea unei investigaţii necesare a cazului EL, iar în acelaşi timp situl web al FSA asigura accesul la declaraţii de presă care menţionau efectuarea investigaţiilor FSA, precum şi derularea acestora.

Examinând aceste susţineri, WE-CONF8 respingea cu emfază orice pretenţii sau afirmaţii legate de „complicitatea” dintre autorităţile de reglementare şi EL, descriind aceste susţineri ca „deosebit de grave”. Cu toate acestea, „necunoaşterea nici unor probe care ar susţine aceste afirmaţii, nu se pune problema unei complicităţi.” Referindu-se la Presupunerile de complicitate susţinute de grupurile de asiguraţi, preşedintele executiv în funcţie al Equitable Life, domnul THOMSON, respingea orice „imagine intrigantă de conspiraţie. În absenţa oricăror dovezi verificabile, aceasta va rămâne opinia unei persoane cu privire la evenimente.”[141]

1c)       Acţiuni privind influenţele din sectorul autorităţilor de reglementare

O serie de martori (Domnul LAKE (H1), Domnul BRAITHWAITE (H1, H11), Domnul BELLORD (H2), Domnul JOSEPHS (H2), Doamna. KWANTES (H7), Domnul SCAWEN (H3); Domnul SEYMOUR (H7)) au susţinut în mod repetat o puternică influenţare a sectorului de către presupusele independente autorităţi britanice de reglementare a asigurărilor de viaţă. În opinia acestora, acest factor a împiedicat, sau cel puţin a afectat evaluarea imparţială a operaţiunilor Equitable Life şi acţionarea la timp pentru prevenirea colapsului acesteia.

În depoziţia sa verbală, domnul JOSEPHS (H2) susţinea că, începând din anii 1980, sistemul britanic de reglementare prudenţială „a lăsat controlul efectiv în mâinile sectorului, în ciuda aparenţei unor reglementări adecvate”. Acest fapt ar fi condus la un mediu slab de reglementare care s-a dovedit incapabil să le asigure investitorilor o protecţie eficientă.

Declaraţii de confirmare au fost depuse de domnul LAKE (H1) şi domnul BRAITHWAITE (H1, H11), care considerau autorităţile britanice de reglementare ca fiind „prea orientate spre sector şi insuficient orientate spre consumator” şi susţineau că „FSA îşi consideră clienţii ca reprezentând firme din sectorul relevant.”

Afirmaţiile privind influenţarea de către sector au fost respinse cu fermitate de reprezentantul FSA, Domnul STRACHAN (H4) considerând „complet deplasate aceste îngrijorări, conform cărora FSA ar fi «la mâna» societăţilor pe care le reglementează: suntem o autoritate legală de reglementare, înfiinţată de Parlament.”[142]

1d)      Acţiuni privind politica „permisivă” de reglementare practicată de autorităţile de reglementare

Pentru a specifica mai clar natura „permisivă” a regimului britanic de reglementare, asiguratul Domnul SEYMOUR (H7) a citat Trezoreria britanică[143] comentând legea de înfiinţare a noii FSA: „Pe cât posibil, va exista o politică permisivă... Legea evită reglementările supra-imperative care nu ar face decât să împiedice inovaţia şi să majoreze costurile de consum. Dimpotrivă, FSA va avea obligaţia de a demonstra că sarcinile pe care doreşte să le impună sunt proporţionale cu beneficiile rezultate.”

Un alt petiţionar, Domnul BELLORD (H2), a insistat de asemenea asupra "relaţiei extrem de confortabile dintre autorităţile de reglementare şi EL", subliniind anumite constatări ale Raportului Penrose care sugerează că rapoartele puse la dispoziţia Departamentului Actuarului Guvernamental (GAD), datând de la finele anilor 1980, menţionau deja practicile comerciale periculoase ale Equitable Life, dar au rămas total neluate în consideraţie de GAD[144].

O „atitudine permisivă” rezultă dintr-o scrisoare din luna ianuarie 2001, şi anume la doar câteva săptămâni de la demisia în masă a consiliului EL şi închiderii acesteia privind noi activităţi, către autoritatea germană de reglementare BAV. În această scrisoare, FSA îşi reitera opinia că "EL rămâne solvabilă, poliţe existente rămân valabile şi aceasta este capabilă să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale faţă de asiguraţi." Pretindea chiar că "majoritatea rapoartelor de presă referitoare la EL au fost inexacte şi speculative" şi adăuga, în mod peremptoriu, că FSA "nu îi va impune societăţii să furnizeze o nouă evaluare."

Ori, astfel cum afirmă reprezentanta asiguraţilor, Doamna KWANTES (H7): "Eu cred că autorităţile de reglementare dormeau la volan. Se pare că se temeau de Equitable şi că se purtau cu mănuşi... Dacă autoritatea de reglementare cunoştea faptul că Equitable se confrunta cu probleme, de ce nu a spus nimic? Dacă nu cunoştea acest fapt, atunci nu îşi îndeplinea în mod adecvat obligaţia de reglementare."

Aceste afirmaţii, în particular "lipsa provocării conducerii de vârf a EL de către autorităţile britanice de reglementare" erau respinse emfatic de WE-CONF8, care se referea direct la constatările primului raport al Mediatorului Parlamentar[145]. Acesta respingea de asemenea orice afirmaţii de inacţiune privind investigarea responsabilităţilor auditorilor EL, Ernst & Young, un aspect considerat a reprezenta "o problemă a organismelor profesioniste". În mod egal respingea afirmaţiile legate de neîmpiedicarea conducerii EL să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva auditorilor acesteia, în temeiul faptului că "EL deţinea un set discret de obligaţii legale şi fiduciare faţă de asiguraţii săi şi era pe deplin responsabilă pentru propriile decizii."

1e)       Acţiuni privind „respectul” excesiv al autorităţilor de reglementare faţă de EL

În H5, Domnul BAYLISS decria modul în care o atitudine de deferenţă a autorităţilor de reglementare faţă de Equitable Life exista la acea dată, datorită "faptului că Roy Ranson a condus – acesta, în principal ca persoană fizică – la opinia că Equitable nu putea prduce efecte negative. S-a convins de aceasta şi a convins şi cei 300 de agenţi de vânzări. Nu a fost o infracţiune până la final, dar a reprezentat o administrare defectuoasă care nu a fost oprită de autoritatea de reglementare, astfel cum ar fi trebuit ... Aceasta nu se potrivea cu poziţia Equitable şi cu valoarea considerată a fi deţinută pe piaţă. Ea reprezenta presupusa „societate adecvată” şi mai bună decât altele, mult mai bună decât celelalte... Nu cred că am terminat curba cunoştinţelor..." Neexcluzând eşecurile viitoare ale societăţilor din sectorul financiar, Domnul BAYLISS concluziona afirmând că "Eu nu consider că va mai exista alt caz integral legat de aroganţa conducerii şi de tolerarea acestei aroganţe. Modul în care Equitable s-a comprtat şi a tratat autoritatea de reglementare a fost chiar extraordinar."

Îngrijorările legate de „intimidarea” FSA de numele şi autoritatea Equitable Life au fost susţinute parţial de agentul de vânzări EL, Domnul LLOYD (H5) când a afirmat că "Sunt de părere că puterea poziţiei consiliului şi autoritatea acestuia cu ocazia dezbaterii afacerilor Equitable cu autorităţile de reglementare şi cu proprii noştri auditori, probabil au intimidat, într-o anumită măsură, autorităţile de reglementare în faţa acestei societăţi mutuale de asigurări de viaţă, care a inventat termenul „actuar” şi care probabil cunoştea mai multe în acest sens decât autorităţile... Privind în urmă, cred că cineva ar fi trebuit să îl verifice pe Domnul Ranson ... şi să spună, ‘Nu, nu acceptăm afirmaţiile dumneavoastră, dorim o explicaţie completă, vrem să înţelegem cum stau lucrurile”. Nu pot înţelege cum nimeni – autorităţi de reglementare, auditori sau consiliu – au putut sta şi pregăti ceea ce s-a întâmplat... Nu îi pot imagina cum li s-a permis să funcţioneze fără o analiză de acel tip şi fără ca cineva să spună „Staţi puţin, s-ar putea să se termine foarte urât”. Nu pot înţelege cum noi, cei din echipa de vânzări, aveam dreptul să promovăm fonduri generatoare de profit din 1997-1998, când consiliul deja încălcase asistenţa juridică care implica faptul că era posibil să nu câştige litigiul, că societatea ar putea fi obligată să onoreze GAR, etc., etc. Toţi ar fi trebuit să fim avertizaţi în acel moment."

Cu toate acestea, competenţa Domnului LLOYD de a emite declaraţia ulterioară a fost pusă sub semnul întrebării şi contestată de directorii executivi ai EL[146] în temeiul faptului că, fiind un simplu agent de vânzări, nu deţinea cunoştinţele sau experienţa principale legate de contactele Equitable Life cu autorităţile de reglementare.

Referindu-se la vânzarea controversată de „Pensii administrate” de către EL, Domnul BAIN cita în WE72 un IFA britanic ca afirmând “calitatea informaţiilor necesare FSA din partea Equitable era diferită de cerinţele obişnuite impuse altora." Acest punct a fost confirmat de Domnul JOSEPHS (WE69) care declara că "Asociaţia Investitorilor a auzit de la mai mulţi directori executivi de asigurare că alte societăţi, în general non-mutuale, erau reglementate mult mai strict decât Equitable Life".

Un alt semn evident de „deferenţă” faţă de EL se găseşte în scrisoarea din 7 august 2000, în care FSA îi răspunde autorităţii germane de reglementare BAV solicitând o actualizare privind EL, ulterior deciziei adoptate de Camera Lorzilor. BAV a fost informată că EL "rămânea solvabilă", adăugând în termeni extrem de optimişti că "societatea va fi listată spre vânzare şi că... nu se aşteaptă nici o limitare a societăţilor interesate să dobândească Equitable Life, datorită puternicei reputaţii de eficienţă a acesteia în Regatul Unit... Conducerea societăţii pare să gestioneze situaţia în mod eficient şi suntem mulţumiţi că societatea încearcă să acţioneze în interesul asiguraţilor." (WE-CONF9)[147]

În final, WE75 relata o plângere adresată împotriva ratificării de către FSA a numirii Domnului Treves ca preşedinte al EL în 2001: Domnul Treves este descris ca "âdeţinând mult prea multe mandate concurente de preşedinte şi ca depăşind vârsta de pensionare, ca nedeţinând nici un fel de experienţă în societăţile de asigurări de viaţă ... şi ca prezidând anterior acţiuni legale extrem de costisitoare, soldate cu eşecuri." Se raportează că FSA a luat notă de aceste îngrijorări, dar fără comunicarea ulterioară a nici unor justificări.[148]

1f)       Acţiuni privind decizia autorităţilor de reglementare de a evita insolvabilitatea EL

În timp ce se pare că Equitable Life a exploatat în mod deliberat o posibilă slăbiciune sistemică a sistemului britanic de reglementare, se pune întrebarea dacă autorităţile de reglementare ar fi putut sau ar fi trebuit să recunoască această intenţie, dar nu au făcut nimic pentru prevenirea crizei acesteia, iar ulterior – când era prea târziu – au optat pentru o soluţie de evitare a insolvabilităţii societăţii. Această opţiune, probabil nu în interesul sectorului sau pieţei financiare, deoarece insolvabilitatea ar fi constituit sarcini suplimentare asupra planurilor existente de compensaţii financiare şi ar fi afectat încrederea în piaţa financiară britanică globală, ar fi afectat negativ asiguraţii care făceau obiectul unui asemenea plan.

În depoziţia sa, Domnul WEIR (H2), reprezentând un grup de acţiune al asiguraţilor, menţiona un efort colectiv al "Guvernului britanic de menţinere a Equitable Life pe linia de plutire, ascunzând orice culpabilitate a autorităţilor britanice de reglementare, cu orice preţ". De asemenea acuza autorităţile de reglementare de complicitate cu consiliul Equitable Life pentru "asigurarea faptului că pierderile ... vor fi suportate de investitori. Aceasta însemna evitarea oricăror costuri în baza Planului de Compensare a Serviciilor Financiare (FSCS), sectorului serviciilor financiare (şi) Trezoreriei." Domnul JOSEPHS (H2) adăuga că "forţe externe puternice, nu în ultimul rând Trezoreria şi FSA, erau în favoarea continuării strategiei existente."

Referindu-se la acest aspect şi la chestiunea generală a pretinsei insolvabilităţi tehnice a Equitable Life, reprezentantul Trezoreriei britanice, Domnul MAXWELL (H4) a dorit să clarifice faptul că "Equitable Life a decis închiderea faţă de noile activităţi: societatea nu era insolvabilă." Reprezentantul FSA, Domnul STRACHAN (H4) respinsese "orice percepţii inadecvate conform cărora Equitable Life experimenta un „colaps” sau o „problemă” din punctul de vedere al solvabilităţii. Nu este cazul: societatea a rămas în permanenţă solvabilă. Equitable nu încălcase în nici un moment nici o obligaţie contractuală sau garantată faţă de asiguraţii acesteia. În plus, în fiecare din declaraţiile de reglementare raportase respectarea marjelor de solvabilitate reglementate."

De fapt, în noiembrie 2002, după ce Equitable Life avertizase posibilitatea nerespectării marjelor minime de capital impuse de FSA, FSA a respins solicitarea de lichidare a Equitable Life pe motivul că interesele asiguraţilor vor fi mai grav afectate în acest caz, fără comunicarea unor argumente mai specifice.

În H8, preşedintele executiv al EL, Domnul THOMSON, susţinea că "opţiunea ca societatea să devină insolvabilă a fost tratată în documentaţia pentru Planul de Compromis din 2001, când a devenit evident, şi încă este evident, că lichidarea ar fi produs un rezultat şi mai defavorabil pentru asiguraţi", dar tot fără a preciza alte argumente în susţinerea poziţiei sale.[149]

1g)       Dublul rol de Preşedinte Executiv şi Actuar Desemnat al EL

Definiţia general acceptată a „supravegherii prudenţiale” în Regatul Unit includea "asigurarea faptului că administratorii şi acţionarii majoritari ai unei societăţi de asigurări de viaţă erau adecvaţi şi potriviţi."[150]

La acest punct, s-a stabilit că Domnul Ranson devenise preşedintele executiv al Equitable Life în anul 1991 fără a renunţa la rolul său de Actuar Desemnat, până la pensionare, în anul 1997. Reprezentantul EMAG şi un mare număr de reclamaţii ale asiguraţilor s-au referit la acest fapt, susţinând că acesta, precum şi inacţiunea autorităţilor de reglementare şi refuzul de contestare a rolului dublu al Domnului Ranson, le prejudiciau interesele. O alegaţie similară a fost prezentată de Domnul CHASE GREY (WE9), care acuza FSA în această privinţă de culpă gravă şi neîndeplinirea obligaţiei de reglementare.

WE-CONF25 blama în mod egal autorităţile britanice de reglementare pentru neintervenirea în această problemă prin exercitarea drepturilor acordate de secţiunea 45 din LSA 82. În particular, afirma că "măsurile alternative pe care autorităţile de reglementare le-ar fi putut lua conform secţiunii 45 includ, de exemplu, a-i impune Equitable să îşi întărească managementul, şi/sau a-i impune să desemneze persoane diferite în funcţiile de preşedinte executiv şi actuar desemnat, ambele ocupate de Domnul Ranson la începutul anilor 1990."

Domnul NASSIM (WE7) confirmă că "autorităţile de reglementare şi GAD au permis unor preşedinţi executivi/directori generali succesivi din cadrul ELAS să deţină şi funcţia de Actuar Desemnat[151], în ciuda recunoaşterii potenţialului conflict de interese în această funcţie, şi a faptului că submina pe deplin fundamentul procesului de reglementare care se baza e separarea puterilor între AD şi restul conducerii executive."

Examinând aceste presupuneri, reprezentantul Trezoreriei, Domnul MAXWELL (H4) sublinia că rolul Actuarului Desemnat nu deriva din, şi nici nu era prevăzut în nici o parte a legislaţiei CE. "A Treia directivă privind asigurarea de viaţă nu se referă la o persoană denumită „Actuar Desemnat”. Întrebarea dacă un Actuar Desemnat putea ocupa această funcţie nu reprezintă în consecinţă un aspect legat de a Treia directivă privind asigurarea de viaţă. Era un acord comun cu o serie de alte societăţi de asigurări de viaţă ca actuarul desemnat să joace un anumit rol în sistemul britanic... Lucrurile se schimbă, dar dispoziţiile Celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă nu făceau referire la rolul unui actuar desemnat. Într-adevăr, testele pe care o autoritate de reglementare le putea aplica pentru a stabili cine era adecvat pentru rolul de preşedinte executiv – director general sau administrator – al unei societăţi de asigurări nu includeau nici o referire la rolul de actuar al acestora."

Ulterior deciziei Domnului Headdon de a părăsi Equitable Life la 1 martie 2001, FSA a "descurajat sugestiile ca (noul preşedinte executiv) Domnul Thomson să combine cele două roluri, iar această opinie a fost acceptată de Equitable." Modificările regimului de reglementare de la acea dată au inclus "abolirea rolului actuarului desemnat în favoarea impunerii consiliilor şi conducerii superioare să preia responsabilitatea pentru aspecte de actuariat şi să supună aceste aspecte auditului extern al societăţii." (WE-CONF8)

Întrebat în această privinţă, în calitate de expert independent, Domnul SCHNEITER (H6) a raportat că legea elveţiană nu interzice în prezent rolul dublu de preşedinte executiv şi AD. Cu toate acestea, a adăugat că autoritatea elveţiană de reglementare ar considera acest aspect ca un caz evident de "guvernare societară inadecvată", conducând la un potenţial conflict de interese, şi care ar trebui soluţionat în mod corespunzător. În orice caz, faptul că un preşedinte executiv deţinea funcţiile de preşedinte executiv/AD în aceeaşi societate ar fi declanşat imediat o verificare detaliată a politicilor generale ale societăţii, derulată de autoritatea elveţiană de reglementare a asigurărilor. Cu toate acestea, o decizie finală privind compatibilitatea dublului rol ar fi fost adoptată de la caz la caz.

1h)       Caracterul adecvat al resurselor disponibile autorităţilor de reglementare

Privind subiectul legate de structurile şi resursele de care dispuneau autorităţile britanice de reglementare a asigurărilor, Lordul Penrose a constat că "divizia de asigurări din cadrul DTI era inedacvat echipată pentru participarea la procesul de reglementare. Deţinea personal inadecvat, iar persoanele implicate la nivelul supravegherii de linie în special nu erau calificate pentru nici un fel de contribuţii semnificative în proces. Divizia de asigurări a autorităţilor de reglementare era în mod fundamental dependentă de GAD pentru asistenţă privind rezervele matematice, termenii impliciţi, aspectele tehnice în general, şi ARA, şi nu beneficiau în mod individual de abilităţi sau experienţa necesare pentru evaluarea independentă a situaţiei societăţii în aceste privinţe".

A adăugat că "Nivelul de personal aferent autorităţilor de reglementare prudenţială a variat, dar numărul angajaţilor cu responsabilitate directă privind societatea şi gradele acestora în serviciul civil au rămas constante... Resurse suplimentare ar fi putut îmbunătăţi şansele de identificare a problemelor, dar ... Guvernul a impus o abordare „permisivă” a reglementării, şi a alocat resurse în mod corespunzător. "(WE16, alineatul 39, 158 şi 159)

Domnul NASSIM (WE7) susţinea că "autorităţile de reglementare nu au beneficiat întotdeauna de resurse suficiente, şi nu toate au deţinut abilităţile necesare pentru o contribuţie efectivă la procesul de reglementare şi exercitarea responsabilă a puterilor discreţionare, astfel cum a intenţionat Parlamentul începând din anul 1973. În consecinţă, acestea nu şi-au îndeplinit în mod adecvat funcţiile."

Referindu-se la probele din raportul Baird, Domnul LAKE (H1) susţinea de asemenea că autorităţile de reglementare a asigurărilor se confruntau cu o insuficienţă gravă a resurselor în anii 1990 şi acuza guvernul britanic de încălcarea articolelor 15 alineatul (3) şi 23 alineatul (3) din 1LD, modificată de 3LD, care impuneau ca "drepturile şi mijloacele să fie suficiente pentru a le permite autorităţilor competente să prevină sau să remedieze orice neregularităţi împotriva intereselor asiguraţilor, ceea ce nu s-a întâmplat în acest caz." În mod similar, "resursele furnizate trebuiau să permită autorităţilor competente din statul membru de origine să impună fiecărei societăţi de asigurare să deţină proceduri administrative şi contabile sigure şi mecanisme adecvate de control intern. Din nou, această prevedere nu a corect respectată."

2.         Problema GAR

Tratarea problemei legate de Ratele Garantate de Anuitate (GAR) apare în centrul probelor şi reclamaţiilor depuse la această Comisie de Anchetă de petiţionari şi asiguraţi, în particular cu privire la pretinsul eşec al autorităţilor de reglementare de recunoaştere a potenţialului risc GAR pentru solvabilitatea EL şi eşecul ulterior al acestora de a informa şi/sau avertiza în mod adecvat potenţialii asiguraţi în legătură cu această expunere la risc.

2a)      Programul GAR

1957                Equitable Life a început să vândă anuităţi de pensie generatoare de profit cu „rate garantate” (GAR) fixate la anumite prezumţii legate de rata dobânzii şi speranţa de viaţă. Poliţele GAR au fost vândute până în anul 1988; poliţele generatoare de profit care ofereau „rate garantate ale dobânzii”(GIR) au fost vândute până în anul 1996

1970-1982      Ani de inflaţie ridicată în Regatul Unit (rata inflaţiei cu amănuntul 10-22% p.a.)

1990               Inflaţia în Regatul Unit scade simţitor, cu randamente pe termen lung corespunzătoare. Asigurătorii cu numeroase poliţe GAR au observat scăderea dramatică a pasivelor: EL, care deţinea rezerve minime şi acorda sume maxime urma să fie grav afectată[152]

1993               Ratele curente ale anuităţilor pe piaţă au scăzut sub ratele de anuitate GAR promise de ELAS, majorând astfel substanţial costul ELAS de asigurare a pensiilor GAR; Aplicarea Poliţei de Prime Diferenţiate (DBP)

7.9.1998         EL se adresează Denton Hall, avocaţii societăţii, solicitând asistenţă juridică privind GAR şi Poliţa de Prime Diferenţiate;

GAR devine în mod oficial o problemă

ian.1999         Litigiul Hyman este iniţiat la Curtea de Justiţie din Regatul Unit

S&P scade rating-ul de credit al EL de la AA la A+/negativ[153]

20.7.2000       Decizia pronunţată de Camera Lorzilor încheie litigiul Hyman[154]

2b)     Informaţii istorice

Pentru o mai bună înţelegere a problemei GAR, poate fi utilă identificarea diverselor grupuri de asiguraţi implicaţi:

- asiguraţii GAR, şi anume persoanele care deţineau o opţiune de anuitate garantată inclusă în poliţă

- asiguraţii non-GAR, şi anume persoanele care deţineau poliţe fără această opţiune

- asiguraţi ulteriori („Late-Joiners” - LJ), şi anume asiguraţii care au cumpărat poliţe EL ulterior datei de 30 septembrie 1998

Forţele de piaţă are au condus la problema GAR au fost pe larg cercetate şi în mod clar identificate: acestea se referă în principal la scăderea rapidă şi neaşteptată a ratelor dobânzii în Regatul Unit la începutul anilor 1990. WE29 reaminteşte cum "la sfârşitul anului 1993 şi în 1995, ratele pe piaţa deschisă au scăzut sub GAR şi au rămas inferioare de la acea dată. În plus, prezumţiile legate de speranţa de viaţă utilizate în vederea stabilirii plăţilor pensiilor GAR nu au fost revizuite prin prisma scăderii mortalităţii de la data înfiinţării acestora, majorând în plus costul pensiilor. La acea dată consiliul nu lua aceste costuri în consideraţie cu ocazia acordării primelor anuale şi valoarea poliţelor tuturor asiguraţilor (GAR şi non-GAR) s-a majorat cu aceeaşi rată."

În efortul de a corecta această tendinţă defavorabilă a pieţei, "consiliul a corectat costul suplimentar aferent GAR prin intermediul unei „poliţe cu primă finală diferenţiată”, introdusă pentru prima oară în 1993, considerată a se afla în limitele puterii discreţionare deţinute[155]. Intenţia a fost de a declara primele finale are formau valoarea beneficiilor totale aproape egale cotei noţionale deţinute de fiecare asigurat în fondurile generatoare de profit... Acei asiguraţi care au optat să preia opţiunea GAR de la ELAS au primit o primă finală inferioară decât asiguraţii care, în ciuda deţinerii opţiunii GAR, au ales încasarea beneficiilor de pensie în altă formă... dar la o rată de piaţă inferioară aplicabilă la acea dată. Consiliul a considerat această strategie ca fiind legală; Institutul Actuarilor şi Direcţia Trezoreriei de Asigurări au fost de acord." (WE29)

Ca urmare a reclamaţiilor asiguraţilor, care menţionau că poliţa de primă diferenţiată făcea ca opţiunea GAR să nu mai aibă valoare, EL a iniţiat o „acţiune de reprezentare” legală la Curtea de Justiţie pentru soluţionarea acestei probleme, care a devenit cunoscută sub denumirea de „litigiul Hyman”, şi care s-a încheiat cu decizia finală a Camerei Lorzilor din 20 iulie 2000. "Cazul s-a încheiat la Camera Lorzilor, care a decis că ELAS nu putea aplica o poliţă cu prime diferenţiate nici unei clase de asiguraţi, fie aceştia GAR sau non-GAR. Asiguraţilor GAR care îşi exercitaseră opţiunea GAR în perioada dintre ianuarie 1994 şi 20 iulie 2000 trebuia să li se acorde aceeaşi primă finală ca şi asiguraţilor GAR care nu îşi exercitaseră opţiunea GAR, iar ulterior GAR trebuia aplicată valorii revizuite finale a poliţei. În mod crucial, Camera Lorzilor a mai decis ca cheltuielile legate de respectarea obligaţiilor GAR să nu poată fi suportate de nici o clasă de asiguraţi GAR." (WE29)

În urma acestei decizii, costul total EL a fost estimat la 25% din valoarea poliţelor GAR, sau 1,5 miliarde £[156]. Această sumă trebuia asigurată din unicul fond generator de profit care investise în prime GAR şi non-GAR. "La 20 iulie 2000 25% din fondul generator de profit reprezenta pretenţiile asiguraţilor GAR şi 75% din pretenţiilor asiguraţilor non-GAR. Astfel, decizia Camerei Lorzilor a însemnat necesitatea punerii în aplicare unui „transfer economic” al pretenţiilor de 1,1 miliarde £ (75% din 1,5 miliarde £) de la asiguraţii non-GAR către asiguraţii GAR."(WE29)

WE-CONF2 sublinia cum "problema GAR se datora faptului că, istoric, societatea operase o politică de majorare a primelor şi nu de constituire a unei rezerve. Argumentul societăţii a fost că, din punct de vedere comercial, era necesară doar o rezervă în valoare de 50 mii £, în baza faptului că ... doar un procent neînsemnat de asiguraţi GAR îşi exercitau opţiunea GAR. Expunerea teoretică fusese calculată la 170 mii £."[157] De asemenea a menţionat cum conturile statutare ale EL pentru 1998 şi 1999 includeau "provizioane de 200 mii £ pentru „orice obligaţii suplimentare care ar putea surveni de la clienţi care optau să îşi exercite opţiunile GAR în baza poliţelor deţinute”. Este important de avut în vedere faptul că aceste rezerve nu erau constituite pentru un eşec în litigiul Hyman, ci pentru obligaţiile survenite chiar şi în cazul câştigării litigiului de către societate."

Se pare că EL nu a reacţionat la schimbările pieţei, neasigurând nici un fel de protecţie consecventă sau acoperire împotriva riscului exercitării opţiunii GAR sau a pierderii litigiului Hyman. În anul 1999 EL a contractat o reasigurare financiară de peste 700 milioane £ pentru acoperirea plăţilor imediate impuse de exercitarea opţiunilor GAR, "dar această reasigurare nu a fost niciodată destinată aplicării. Prin termenii săi, reasigurarea putea fi aplicată exclusiv în cazul în care politica de prime a societăţii rămânea nemodificată. Odată ce poliţa de primă diferenţiată (DBP) ar fi fost declarată nelegală, poliţa ar fi devenit nulă. Cu alte cuvinte, reasigurarea nu se referea la aspectul costului societăţii aferent furnizării de beneficii pentru asiguraţii GAR în cazul declarării DBP ca nelegală." (WE-CONF-2)

2c)      Pretenţii legate de incompetenţa autorităţilor de reglementare privind recunoaşterea riscului GAR

Prezentând o analiză tehnică a problemei GAR, WE58 sublinia cum "între 1997 şi finele anului 1998, long gilt yields s-au redus într-adevăr simţitor, determinând o majorare semnificativă a măsurii în care asiguraţii se aflau „în bani” (iar societăţile de asigurări de viaţă se confruntau cu probleme) cu privire la GAR. Când, la începutul anilor 1990, problema GAR a ajuns la Equitable, societatea (spre deosebire de majoritatea concurenţilor săi) se pare că a decis să nu constituie rezerve, ci a ales să trateze problema într-o manieră complet diferită... Conduita Equitable se pare că a reprezentat rezultatul filosofiei sale de a nu deţine capital semnificativ în exces. Destul de simplu, societatea a ştiut că nu îşi permite să onoreze promisiunile de anuităţi garantate şi, în consecinţă, a încercat să construiască regimul său de rată a primei astfel încât garanţiile să fie lipsite de valoare."

Astfel cum se raporta în WE58, EL a conceput o posibilă soluţie pentru suportarea de către asiguraţi a costului furnizării GAR, scăzând în mod implicit acest cost din prima finală (discreţionară): "ar părea posibil, în funcţie de circumstanţele particulare legate de contract, ca orice primă finală adăugată la scadenţă să fie într-un fel inferioară decât cea pentru contractele fără aceste opţiuni sau garanţii, şi ca această primă finală să se aplice în anumite cazuri la ratele curente de anuitate... Nemesis Equitable a îmbrăcat forma unui consultant financiar independent, Dl Bayliss, care, fiind un expert în sectorul anuităţii privind pensiile, a fost util pentru răspândirea zvonului că Equitable, în opinia sa, şi-a tratat neloial asiguraţii privind pensiile jonglând cu valorile pensiei la scadenţă şi cu ratele anuităţii astfel încât să priveze asiguraţii de adevărata valoare a opţiunilor de anuitate garantată. Agitaţia creată de DlBayliss şi de alţii a condus la litigiul pierdut în cele din urmă de societate la Camera Lorzilor. Astfel, abordarea sofisticată a EL şi considerarea problemei GAR ca fiind relativ neînsemnată şi cu un impact de maximum 50 milioane £... a determinat (asiguraţii) să fie deosebit de interesaţi să afle că o "bagatelă de 50 milioane £" reprezenta de fapt un dezastru de 1,5 miliarde £. " [158]

Domnul NASSIM a specificat în WE7 numeroase pretinse eşecuri ale autorităţilor de reglementare "de a evalua complet riscurile inerente ale poliţelor Equitable Life şi de a interveni în mod corespunzător:

- Începând din anul 1973 autorităţile de reglementare nu au reacţionat la faptul că ELAS nu a constituit rezerve explicite pentru forma de primă din ce în mai dominantă (prima finală), şi nu au examinat situaţia în modul realist impus de o interpretare adecvată şi rezonabilă a ARA;

- În ciuda comentariului actuarului informat, autorităţile de reglementare nu au investigat paradigma de actuariat şi de asigurare „Poliţe Generatoare de Profit, Fără Mistere (WPWM)”. Dacă ar fi făcut-o, în mod necesar ar fi descoperit că reprezenta în esenţă o raţionalizare pentru alocarea activelor, şi derularea unui fond generator de profit în baza unei diferenţe intermitent negative de solvabilitate tehnică. În baza paradigmei WPWM nu exista nici o asigurare prudentă echitabilă, sau o perspectivă reală de îndeplinire a aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor;

- Începând din anul 1987 autorităţile de reglementare au permis unui fond generator de profit să opereze în baza unei diferenţe preponderent negative de solvabilitate tehnică care a marcat răspunderea faţă de asiguraţii existenţi şi potenţiali, şi nu un profit;

- Autorităţile de reglementare în general nu au apreciat efectele conflictelor de interese dintre clienţii privaţi şi societari/instituţionali ai societăţii, şi poziţia GAD privind recomandarea societăţii ca furnizor civil de servicii instituţionale privind planul de pensii".

În depoziţia sa, Domnul SLATER (WE34) susţinea că timp de peste un deceniu, autorităţile de reglementare nu au realizat pe deplin potenţialul pericol al practicii Equitable Life de "votare a primelor cu depăşirea randamentului investiţiilor efectiv înregistrat şi istoricul îndelungat al obligaţiilor aferente acordurilor."

În depoziţia sa verbală, Domnul SEYMOUR (H7) susţinea că neacumulând fonduri pentru acoperirea viitoarelor prime, pe parcursul anilor pieţele financiare s-au comportat bine, iar Equitable Life de fapt şi-a susţinut obligaţiile prin intermediul unei structuri piramidale de vânzare, fără ca autoritatea de reglementare să observe aceasta. "ELAS declara prime pentru a prezenta un nivel superior de performanţă faţă de concurenţi, pentru a atrage noi fonduri destinate acoperirii plăţilor imediate. Nu menţinea fondul de rezervă promis... Autoritatea de reglementare ar fi putut stabili cu uşurinţă existenţa unei structuri piramidale precum şi absenţa rezervelor şi ar fi putut întreprinde acţiunile de remediere impuse de directivă. Aceasta era esenţială, în special deoarece existenţa declarată a unui fond de rezervă reprezenta un punct cheie de vânzare în întreaga Comunitate."

WE-CONF23 acuza de asemenea autorităţile britanice de reglementare de neglijenţă privind recunoaşterea şi nereacţionarea la riscul, declarând că "orice investigaţie diligentă ar fi descoperit absenţa provizionului GAR. Faptul că autorităţile de reglementare nu au închis Equitable Life sau nu au aplicat o reorganizare semnificativă a încurajat administratorii să nu ia nici o măsură şi astfel a determinat pierderile în final suferite de posesorii de poliţe în data de 16 iulie 2001."

În H5 Domnul BAYLISS declara că "nu exista nici un dubiu că ... în noul regim de reglementare al FSA, declaraţiile nu aveau o formă adecvată pentru explicarea situaţiei exacte sau potenţialelor pasive aferente acelor fonduri... Acestea au crezut povestea Equitable privind marjele de solvabilitate o perioadă deosebit de îndelungată de timp: atâta timp cât generezi noi vânzări în acest sens, eşti în regulă. Dacă noua activitate este destul de mare, poţi umple golul... Problema era că autorităţile de reglementare au realizat existenţa unei probleme legate de GAR în anul 1998 şi nu au ştiut ce să facă. Cu privire la celelalte aspecte legate de intervenţie şi când autorităţile de reglementare au luat cunoştinţă prin intermediul Mediatorului, cu siguranţă în 1997 şi 1998, acestea deveniseră deja o problemă. Deţineau documentaţia pusă de noi la dispoziţia presei, în mod sigur în vata anului 1998, dacă nu şi anterior, fiind trimisă de clienţi individuali ... Cred că au avut aceeaşi problemă: dacă doreau sau nu să intervină."

Cu toate acestea, în WE46, asiguratul non-GAR Domnul STONEBANKS a contestat anumite probe ale Domnului BAYLISS, susţinând o divergenţă evidentă de interese între grupurile de asiguraţi GAR şi non-GAR şi afirmând că Domnul BAYLISS a acţionat exclusiv pentru drepturile primului grup, înaintând problema GAR în faţa instanţei şi, prin aceasta, chiar determinând colapsul EL. "Aceasta era o societate mutuală echitabilă, înfiinţată în beneficiul tuturor membrilor, şi m-am îngrozit că Bayliss va cere mai mult... Domnul Bayliss trebuie să fi realizat că în cazul satisfacerii solicitărilor acestuia, nu numai că Equitable şi-ar fi încetat activitatea, dar, adăugând 1,5 miliarde £ la pasivele existente şi distrugând principalul produs, societatea nu ar mai fi meritat să fie salvată. Trebuie să fi ştiut că în cazul satisfacerii cerinţelor sale, Equitable Life şi-ar fi încetat activitatea. Şi deoarece principalul produs al Equitable era nevandabil, nu ar fi avut sens preluarea acesteia de altă societate. Fusese pus Stuart Bayliss de altă societate de asigurări să determine închiderea Equitable Life? Nu cred că vom afla vreodată, dar aceasta mi se mare cea mai logică explicaţie a acţiunilor Domnului Bayliss. Equitable era un jucător major şi de succes în sectorul pensiilor din Regatul Unit şi înţeleg de ce alte societăţi de asigurări ar fi dorit să o vadă închisă."

3.         Pretinsa neloialitate a „Planului de Compromis” 2001

În momentul intrării în vigoare a „Planului de Compromis” (8 februarie 2002), ulterior aprobării de către Curtea britanică de Justiţie "încă existau aproximativ un milion de persoane care deţineau interese în fondurile generatoare de profit." (WE47)[159]. Planul era destinat stabilizării fondului generator de profit prin reducerea expunerii la GAR, în acelaşi timp cu eliminarea riscului de acţiuni în justiţie îndreptate împotriva EL pentru vânzare neconformă, susţinând că potenţialele riscuri ale obligaţiilor GAR nu le-au fost aduse la cunoştinţă cu ocazia contractării poliţelor. Astfel cum menţionează WE80, autorităţile irlandeze de reglementare nu erau implicate în procesul de convenire a Planului de Compromis.

Termenii Compromisului prevedeau că “se va renunţa la toate şi orice pretenţii legate de GAR deţinute sau care ar putea fi deţinute de fiecare asigurat al planului cu privire la Fondul GAR şi/sau Non-GAR ... şi acestea vor fi soluţionate integral, definitiv şi irevocabil”, excluzând în mod expres “orice reclamaţie sau acţiune prezentată la orice ombudsman (incluzând Oficiul Mediatorului Financiar)”.

3a)      Datele din jurul „Planului de Compromis”

20 iulie 2000:              Decizia Camerei Lorzilor, susţinând decizia Curţii de Apel, a declarat ca nelegală achitarea unor niveluri diferenţiate de prime aferente poliţelor GAR (obligând astfel EL să se listeze spre vânzare)

iulie-nov. 2000:           Numeroase societăţi au luat în calcul preluarea Equitable Life, dar fără materializarea nici unor oferte[160]

8 decembrie 2000:      EL închisă pentru noi activităţi şi majorarea penalităţilor pentru retragerea de fonduri la 10%[161]

20 decembrie 2000:   Consiliul EL îşi depune demisia

5 februarie 2001:        Halifax a convenit să achite 1 miliard £ pentru cumpărarea „activelor operaţionale” ale EL (echipa de vânzări şi poliţele negeneratoare de părofit), promiţând fonduri suplimentare în cazul unui compromis cu privire la poliţele generatoare de profit[162]

14 februarie 2001:      EL i-a solicitat lui Nicholas Warren, QC să examineze aspectele legate de cazul GAR

10 mai 2001:               „Proiectul raportului Warren” sugera că asiguraţii non-GAR deţineau drepturi valabile pentru vânzare neconformă

16 iulie 2001:            EL a redus valorile poliţelor cu 16% (la nivelul finelui anului 2000)

WE-CONF16 susţinea că EL a decis o reducere a ratei uniforme a valorii poliţei, indiferent de durată, în locul unei reduceri a primelor finale[163] recomandate de noul actuar desemnat, Domnul Nowell, punând aceasta pe seama condiţiilor negative ale bursei de valori.[164]

august 2001               EL a respins accesul la asiguraţilor la Verificarea Financiară[165]

20 septembrie 2001:  EL a întocmit Planul de Compromis în baza secţiunii 425 din Legea Societăţilor de Asigurare din 1985, în baza cumpărării GAR şi fiind destinat stabilizării finanţelor societăţii; planul face obiectul aprobării asiguraţilor şi Curţii de Justiţie[166]

1 decembrie 2001:      FSA devine pe deplin operaţională ca unică autoritate britanică de reglementare

                                   Propunerea oficială a Planului de Compromis a fost transmisă asiguraţilor

7 decembrie 2001:      FSA avizează în mod public Planul de Compromis prin Circulara privind Planul[167]

11 ianuarie 2002:       Asiguraţii au votat privind Planul de Compromis: aprobat în cazul avizării de peste 50% din asiguraţii individuali, reprezentând 75% din valoarea ambelor tipuri de poliţe(GAR şi non-GAR)

28 ianuarie 2002:       EL a anunţat că asiguraţii au votat în număr semnificativ în favoarea propunerii (98% asiguraţi non-GAR, 99% asiguraţi GAR)

8 februarie 2002:        Curtea de Justiţie a aprobat Planul de Compromis, care a devenit imediat operaţional; EL a aplicat o penalitate de retragere de 10%; Halifax a injectat suma promisă de 250 milioane £ în EL

15 aprilie/1 iulie 2002:           EL reduce valoarea la scadenţă a poliţelor generatoare de profit cu 4% şi 6%, majorând penalitatea de retragere la 14%; în acelaşi timp, raportul EL 2001 prezenta prime exagerate achitate noului preşedinte şi preşedintelui executiv[168]

Sugerând o explicaţie a modului producerii necesităţii reducerii valorii poliţelor cu 16% în iulie 2001, Domnul SLATER a depus un grafic[169] care menţiona că, timp de peste un deceniu, EL nu a echilibrat valoarea poliţelor cu valoarea activelor, acumulând astfel deficituri semnificative în fiecare an în perioada 1989 - 2000, cu vârfuri de 28% în 1990 şi de 20% în 1994. Ca urmare a acestei "politici de declarare a primelor totale cu depăşirea performanţei efective a investiţiilor, au fost încurajaţi sute de mii de noi investitori inocenţi, iar societatea s-a dezvoltat considerabil. Conducerea superioară a Equitable Life a recunoscut în mod clar riscurile asumate. La 27 iunie 2001, noul consiliu de administraţie a aflat opinia preşedintelui executiv, Charles Thomson, privind nivelul surplusului pe care acesta l-ar fi aşteptat la finele anului 1999. Thomson comenta că la începutul anului 2000, excesul valorii poliţelor faţă de valoarea activelor era de aproximativ 3%, ceea ce s-ar fi încadrat în limitele acceptabile. Ca răspuns la o întrebare, Thomson a confirmat că în baza principiilor actuariale normale s-ar fi aşteptat totuşi la un exces al valorii activelor faţă de valoarea poliţelor de 6-7% la acea dată. La începutul anului 2000 societatea avea un deficit de active (sau votase prime excesive) de aproximativ 10% (3%+7%) sau 2 ½ miliarde £. Pierderea cazului GAR în iulie 2000 a majorat acest deficit la 4 miliarde £. Aceasta a reprezentat valoarea recuperată de reducerea cu 16% a valorii poliţelor la data de 16 iulie 2001."[170]

Referindu-se la rezultatul litigiului Hyman şi la consecinţele acestuia, WE 46 îl cita pe Domnul Ned CAZALET, un consultant al Trezoreriei britanice pe probleme legate de asigurările de viaţă, afirmând că asiguraţii GAR: "S-au împuşcat în capitolele Ar fi putut înregistra o victorie în justiţie. Întrebarea este: Care sunt consecinţele câştigului? Equitable este lăsată în faţa unei potenţiale facturi de 1,5 miliarde pentru acoperirea ratelor anuităţilor garantate. Aceasta nu deţine atâţia bani de pierdut."

Examinând problema GAR într-o notă mai informală, Domnul CAZALET concluziona: "Gândiţi-vă la Equitable ca la o cutie de Smarties. Profesorul a promis unui grup de elevi câte patru pentru fiecare. Dar tubul este mai scurt decât credea profesorul şi, cu ocazia împărţirii dulciurilor, poate da doar trei bomboane fiecărui elev. Grupul dezamăgit cere respectarea promisiunii. Singurul mod de a obţine bomboane în plus ar fi de a le lua de la colegii de clasă. După o luptă, nu rămâne decât ciocolată topită şi glazură spartă." (WE46)

3b)     Detalierea termenilor Compromisului

În practică, termenii compromisului însemnau următoarele:

- 70.000 de asiguraţi individuali GAR urmau să primească o majorare de 17,5% a valorii poliţelor, în schimbul renunţării drepturilor la rata anuităţii garantate

- 415.000 de asiguraţi individuali non-GAR urmau să primească o majorare de 2,5% a valorii poliţelor, în schimbul renunţării la dreptul de a iniţia acţiuni în justiţie împotriva Equitable Life pentru vânzare neconformă.

În WE29 Profesorul David BLAKE susţinea că "documentaţia propusă a planului de compromis din decembrie 2001 (şi conturile interimare 2001) indicau asiguraţilor că fondul generator de profit va avea un viitor nesigur doar dacă asiguraţii nu votau în favoarea propunerii planului de compromis care înlătura problema cu anuităţile garantate (GAR). Aceste documente nu menţionează faptul că, şi în situaţia aprobării CSP, fondul generator de profit va fi închis datorită insolvabilităţii tehnice." Acesta mai adăuga ca o recomandare de politică: "în viitor, investitorilor ar trebui să li se permită doar participarea la acelaşi fond comun de investiţii în cazul primirii aceluiaşi profit aşteptat (sau ex ante)."[171]

Referindu-se la conţinutul propunerii Planului de Compromis, WE29 raporta faptul că consiliul EL argumentase că "soluţia propusă se fundamenta pe patru principii. Trebuie să le fie clară tuturor grupurilor de asiguraţi cu poliţe generatoare de profit, facil de înţeles şi de pus în aplicare, precum şi să fie acceptabilă pentru Curtea de Justiţie." Consiliul susţinea că Planul îndeplinea aceste principii cu privire la asiguraţii GAR deoarece implica "o compensaţie la valoarea de piaţă acordată asiguraţilor GAR în baza unei „estimări realiste” a valorii drepturilor legale la care s-a renunţat..., repartizează compensaţia între diverşi asiguraţi GAR în conformitate cu drepturile acestora; reduce acea compensaţie cu valoarea oricăror posibile pretenţii de compensare la care s-a renunţat de către asiguraţii non-GAR; compensaţia îmbracă forma unei majorări proporţionale a valorii poliţelor asiguraţilor GAR în forma garantată şi negarantată."[172]

În cazul neaprobării Planului de Compromis cu ocazia votului asiguraţilor, consiliul EL trebuia să ia în calcul următoarele opţiuni[173]:

1.  Menţinerea situaţiei actuale, alocând obligaţiilor GAR instrumente de asigurare

2.  Încheierea de contracte bilaterale cu asiguraţii

3.  Solicitarea în instanţă a unei „reduceri a contractelor” (secţiunea 58 din LSA 1982)

4.  Efectuarea unor amendamente adecvate referitoare la poliţele GAR[174]

5.  Lichidarea ELAS

Consiliul a decis să nu recomande nici una din aceste opţiuni, argumentând că fiecare prezenta dezavantaje. (WE29)

3c)      Raportul actuarului independent

Equitable Life a numit un actuar independent, pe Domnul Michael Arnold[175], să evalueze termenii compromisului. Cu toate acestea el a declarat că reprezenta obligaţia sa "să raporteze exclusiv societăţii ... şi nu avea nici o obligaţie faţă de asiguraţii societăţii. În particular, nu se intenţionează ca acest raport să reprezinte asistenţă acordată nici unui asigurat." (WE-CONF9) În plus, a mai menţionat că "acest acord a izolat în mod efectiv poliţele germane menţionate de problemele GAR aferente tuturor celorlalte poliţe generatoare de profit. Aceste

Poliţe germane nu vor face parte sau nu vor fi afectate de Plan."[176]

În rezumatul raportului, Domnul Arnold considera termenii Compromisului ca fiind stabiliţi "în mod corect şi rezonabil din punct de vedere actuarial" (WE67) şi că "societatea a stabilit costul GAR pe baze realiste de estimare..." (WE29). Acesta a adăugat că "în cazul nepunerii în aplicare Planului, o reevaluare completă a activelor ar fi fost necesară pentru stabilirea investiţiilor stabile pe termen lung care recunoaşte că problema GAR va putea persista pe întreaga durată a poliţelor rămase şi în consecinţă va cauza o situaţie nesatisfăcătoare de solvabilitate a societăţii." (WE29)

De asemenea acesta a avertizat că "Planul nu elimină toate potenţialele riscuri legate de beneficiile garantate", adăugând că "se recunoaşte că Planul poate fi dezavantajos pentru asiguraţii GAR individualo ... în pragul pensionării, care ar putea dori să îşi exercite drepturile GAR." Concluzia acestuia a fost: "Principalul avantaj al planului pentru asiguraţii non-GAR constă în faptul că drepturile GAR sunt cristalizate ... iar îndepărtarea acestei nesiguranţe va prezenta avantaje pentru toţi asiguraţii cu poliţe generatoare de profit şi pentru viitoarea conducere a societăţii."

3d)      Rolul FSA în „Planul de Compromis”

Deoarece Planul de Compromis a fost propus în baza secţiunii 425 din LSA 1985, FSA nu deţinea un rol oficial în proces, dar, ca autoritate de reglementare, avea, conform FSMA 2000, dreptul de a acţiona în cazurile considerate adecvate, în vederea protejării intereselor asiguraţilor. De asemenea FSA putea solicita audierea în cazul în care planul era dedus instanţei pentru aprobarea oficială, ulterior votului asiguraţilor.

În evaluarea Planului de Compromis publicată la 7 decembrie 2001 (WE67), FSA a vizat termenii tranzacţiei, declarând că "nu avea nici un motiv pentru a interveni în sensul obiectării la propunerile adresate asiguraţilor" şi menţionând că "FSA este mulţumită că, în legătură cu grupurile relevante de asiguraţi GAR şi non-GAR, nivelul majorării valorii poliţelor reprezintă o ofertă corectă în schimbul renunţării la drepturile GAR şi potenţialele pretenţii legate de vânzarea neconformă. Existând variaţii de la o persoană la alta, din cadrul fiecărui grup relevant, suntem mulţumiţi că nu există categorii de asiguraţi din cadrul grupurilor care să primească beneficii disproporţionat superioare sau inferioare..."

Se concluziona că FSA "consideră cu tărie că un compromis de succes, în principiu, ar oferi cea mai bună posibilitate de realizare a stabilităţii fondului generator de profit şi de îmbunătăţire a perspectivei pentru asiguraţii relevanţi."

În ceea ce priveşte complexitatea compromisului propus, FSA afirma cum "considera important ca acest Compromis să fie clar şi să furnizeze informaţiile necesare asiguraţilor pentru a lua o decizie cu privire la modul de votare a propunerii." Cu toate acestea, confirma că "majoritatea documentaţiei privind Compromisul trimisă asiguraţilor spre votare este complexă ... Suntem mulţumiţi că este suficient de clară pentru a le permite formarea propriei opinii legate de vot, prin prisma propriilor circumstanţe individuale."

FSA mai specifica faptul că nu putea furniza asistenţă personală asiguraţilor, adăugând că "în cazul în care asiguraţii Equitable Life consideră că necesită asistenţă privind decizia de vot, vor trebui să solicite asistenţă financiară independentă." (WE67)

3e)       Reclamaţiile asiguraţilor

Un număr ridicat de asiguraţi non-GAR şi de reprezentanţi ai grupurilor de acţiune ale asiguraţilor au depus probe şi reclamaţii legate de Planul de Compromis. Conform acţiunilor acestora, Planul a fost divizat astfel încât să afecteze asiguraţii de la început, sugerând că reducerile ulterioare ale poliţelor, din aprilie şi iulie 2002 care anihilau în mod prompt modesta majorare acordată de Plan[177], au fost prevăzute, dacă nu chiar planificate în mod deliberat, de conducerea EL cu ocazia propunerii Planului în septembrie 2001. În plus, autoritatea de reglementare ar fi trebuit să cunoască faptul că majorările propuse erau fictive, deoarece nu erau acoperite de suficiente active.

Asiguraţii reclamau de asemenea faptul că li s-a sugerat că fondul generator de profit va fi stabilizat prin Planul de Compromis, un fapt probat a fi neadevărat, fondul continuând să fie supus fluctuaţiilor de piaţă şi căderii ulterioare a bursei de valori în anul 2002. Prin urmare, asiguraţii nedreptăţiţi susţineau că ulterior adoptării Planului în februarie 2002, asiguraţii non-GAR au avut o situaţie mai grea decât anterior, renunţând la dreptul de a chema în judecată societatea pentru a solicita măsuri reparatorii din partea acesteia, fără să fi obţinut un echivalent în fapt.

Equitable Life şi FSA (H4) au argumentat în mod repetat că reducerile ulterioare ale poliţelor nu aveau nici o legătură cu termenii Compromisului ca atare, ci se datorau căderii drastice a bursei de valori în 2002, care a slăbit baza de active aferente fondului generator de profit, şi susţineau că o cădere a pieţei de asemenea amploare nu putea fi prevăzută în momentul aplicării Planului, în septembrie 2001[178].

Memorandumul Cazalet din ianuarie 2001 trimis Comisiei de Trezorerie convenea că "ar fi fost în interesul întregii societăţi soluţionarea problemei legate de opţiunea anuităţii garantate obligând asiguraţii cu pensii amânate să renunţe la opţiunile deţinute... Cu toate acestea, nu este deloc clar dacă asiguraţii GAR vor vota în favoarea acestui plan, fiind probabil ca propunerea să vizeze majorarea valorii poliţelor grupurilor GAR ca urmare a majorării de capital, dar ca, în baza condiţiilor actuale de piaţă, pierderea ulterioară a GAR să determine o scădere concomitentă a valorii anuităţilor de pensie... Dacă Equitable a reuşit să îşi convingă asiguraţii să voteze în favoarea a ceea ce denumeşte "compromis", acest fapt nu va întări situaţia sa financiară în mod considerabil, indiferent de investiţia de 250 milioane lire din partea Halifax, societatea înregistrând cheltuieli substanţiale pentru cumpărarea GAR. Beneficiul real nu va consta în modesta îmbunătăţire a situaţiei solvabilităţii Equitable, ci în eliminarea problemei fundamental instabile GAO" (WE58, pagina 14)

Referindu-se la Planul de Compromis, asiguratul Domnul WEIR (WE6) susţinea că "atunci când Equitable Life a propus (cu participarea FSA) un plan de Compromis prin care asiguraţii renunţau la toate drepturile legale de a chema în judecată societatea, în schimbul unei majorări extrem de modeste a valorii poliţelor, Equitable a promis o mai mare stabilitate şi speranţa în viitor şi că societatea va aloca 4 miliarde £ în investiţii de capital în cazul adoptării Compromisului. Dar majorările valorii poliţelor nu erau garantate – într-adevăr, în doar câteva săptămâni majorările de 2,5% s-au transformat în mod magic în reduceri de 4%! ... Este dificil de crezut că la data aplicării Compromisului conducerea Equitable Life nu cunoştea deja foarte bine faptulş că urma să oblige persoanele să renunţe la drepturi în baza unei perspective complet false, FSA cunoscând pe deplin acest fapt. Fără o „compensaţie” financiară (oricât de redusă) oferită asiguraţilor în schimbul renunţării la drepturile acestora de acţiune în justiţie, planul de Compromis nu ar fi fost valabil din punct de vedere legal. De fapt, persoanele au votat (deşi fără să ştie) pentru o reducere a fondurilor lor şi renunţarea la dreptul de a acţiona societatea în justiţie. FSA a permis acest lucru."

Domnul BELLORD (H2) sublinia de asemenea pretinsa incorectitudine a Planului de Compromis "aprobat de autorităţile de reglementare, prin care numeroşi asiguraţi şi-au pierdut dreptul la reparaţii. Charles Thompson (preşedintele executiv EL) trebuie să fi cunoscut la data audierilor în instanţă din februarie 2002 faptul că nu deţineau bani, dar nu a comunicat acest fapt instanţei.[179] Un alt punct care trebuie explorat sete cel legat de recomandarea de către autoritatea de reglementare a acceptării acestui compromis."

Domnul WEIR (WE6) susţinea că "FSA recomanda Compromisul ca cea mai adecvată opţiune pentru asiguraţi, dar a fost extrem de atentă să nu publice acest sfat decât la 8 zile de la obţinerea imunităţii privind verificarea de către Mediatorul Parlamentar[180]! Printr-o stranie coincidenţă, la data primei audieri privind Compromisul la Curtea de Justiţie (26 noiembrie 2001) FSA a ales aceeaşi dată dintre toate zilele posibile pentru un comunicat senzaţional de presă privind aşa-numita „Scrisoare însoţitoare Headdon”, atrăgând complet atenţia mediei de la termenii Compromisului: un „spoiler clasic”. Aceasta reprezintă o dovadă indirectă a faptului că FSA coopera strâns cu Equitable Life şi probabil cu Trezoreria, pentru derularea Compromisului."

În WE7 Domnul NASSIM susţinea că "lista omisiunilor elective denotă eşecul de reglementare anterior şi ulterior Compromisului, care a fost şi rămâne deliberat... Planul de Compromis a fost derulat în detrimentul membrilor şi cu confiscarea drepturilor legale ale acestora."

În WE81, Domnul DEPPE prezenta de asemenea presupuneri de "denaturare frauduloasă de către Equitable în mai 1999 ... Equitable a ascuns răspunderea GAR şi a recomandat vânzarea anuităţilor generatoare de profit. Unicul aspect vizat din luna aprilie 2001 a constat în vânzarea „Compromisului”." În plus, mai relata cum la o reuniune dintre Equitable şi asiguraţii, preşedintele ELAS, Domnului Treves "i s-a solicitat de (petiţionar PE) Arthur White să declare că toate aspectele de natură frauduloasă au fost soluţionate anterior aplicării judiciare a „Compromisului”. Domnul Treves a refuzat să facă această afirmaţie şi Domnul White i-a solicitat să noteze această întrebare şi să asigure faptul că preşedintele completului de judecare a cererii era informat de posibilitatea existenţei unei conduite frauduloase. Domnul Treves nu a îndeplinit această cerinţă expresă... deoarece ar fi amânat sau împiedicat acordarea aprobării privind „Compromisul”. De altfel, nu a fost niciodată adus la cunoştinţa preşedintelui completului faptul că obligaţiile GAR fuseseră ascunse şi că anuităţile WP fuseseră vândute asiguraţilor nesuspicioşi."

FSA a respins Presupunerile conform cărora autoritatea de reglementare ar fi cunoscut faptul că Planului de Compromis îi lipseau activele de susţinere. Referindu-se la rolul FSA în brokerajul Planului de Compromis, reprezentantul FSA Domnul STRACHAN (H4) a explicat că "Planul de Compromis 2002 al Equitable Life era derulat în baza Legii Societăţilor şi nu în baza Părţii VII (a Legii Serviciilor şi Pieţelor Financiare 2000) şi că decizia finală era sancţionată în baza unui proces independent în instanţă. Cu toate acestea, am încurajat Equitable să depăşească cerinţele Legii Societăţilor pentru asigurarea protejării intereselor asiguraţilor pe cât posibil, în special prin numirea unui actuar independent care să stabilească corectitudinea propunerilor. De asemenea am considerat procesul de acordare a compensaţiei adecvate asiguraţilor care părăseau Equitable prea devreme ca benefică pentru Planul de Compromis ... Am concluzionat că, în baza planului prezentat cu privire la asiguraţii GAR şi non-GAR, nivelul majorării valorii poliţelor reprezenta o ofertă corectă pentru renunţarea la drepturile GAR şi la pretenţiile de vânzare neconformă. În mod evident, au existat variaţii, dar, în general, a reprezentat un plan rezonabil de compromis."

Presupunerile conform cărora asiguraţii nu au fost informaţi de EL cu privire la faptul că planul de Compromis nu va conduce la stabilizarea finală a fondului generator de profituri (CONF16) şi că orice cădere a bursei de valori ar impune reduceri suplimentare ale valorii poliţelor (astfel cum s-a întâmplat în lunile aprilie şi iulie 2002), au fost de asemenea respinse de preşedintele executiv, Domnul Thomson, care susţinea că "fondul generator de profituri a fost permanent investit într-o serie de investiţii şi în consecinţă a făcut obiectul impactului modificărilor de piaţă. Nu a existat nici o sugestie conform căreia Planul de Compromis ar schimba conceptul de fond generator de profituri. În plus, consiliul nu putea ghici viitorul pieţelor de investiţii." (WE70)

Domnul Anthony BOSWOOD QC declara în WE76 că, în opinia sa, existau "în legătură cu derularea afacerilor societăţii în 2001 şi 2002, diverse aspecte şi chestiuni care trebuiau soluţionate şi la care trebuia să se răspundă, anterior excluderii posibilităţii ca asiguraţii şi instanţa să fi fost induşi în eroare ca urmare a necomunicării unor materiale relevante." (WE76, par. 4) Acesta a declarat că "în cazul cunoaşterii de către consiliu , la data emiterii documentaţiei Planului... şi dezbaterii în instanţă, a faptului că majorarea de 2,5% va fi integral iluzorie în lipsa unei majorări imediate şi neaşteptate a pieţelor de capital (când 56% din fonduri erau deţinute în numerar şi valori mobiliare cu dobândă fixă în orice caz) reprezenta cu siguranţă un aspect care trebuia menţionat celor cărora li se solicita aprobarea Planului, incluzând instanţa. Astfel cum erau, informaţiile financiare furnizate ca parte a documentaţiei planului erau depăşite la data dezbaterii fondului planului. Dar consiliul societăţii deţinea în mod clar informaţii financiare mai recente decât acelea ... care demonstrau că majorările planului aferente valorii poliţelor urmau să fie iluzorii." (alineatul 9 şi 10) În consecinţă, Domnul BOSWOOD a concluzionat sugerând că "persoanele responsabile au ascuns informaţii despre care ştiau că sunt relevante pentru Plan."

3f)      Reclamaţii conform cărora conducerea EL nu se califica drept „adecvată şi corespunzătoare”

În contextul pretinsei necomunicări de informaţii cu ocazia prezentării Planului de Compromis către asiguraţi, în 2005 EMAG a trimis FSA solicitarea de iniţiere a unei anchete conform secţiunii 168 din FSMA 2000, în vederea verificării dacă 3 dintre directorii superiori ai EL (preşedintele, preşedintele executiv şi actuarul desemnat) erau „persoane adecvate şi corespunzătoare” pentru ocuparea funcţiilor. Dacă, prin prisma probelor prezentate privind Planul, investigaţia FSA ar fi ajuns la concluzia că aceste persoane au ascuns într-adevăr informaţii cheie, ar fi fost posibil să nu fie considerate ca „adecvate şi conforme” pentru deţinerea funcţiei. În acest caz, FSA ar fi putut retrage aprobarea acelei persoane sau ar fi putut lua măsuri disciplinare conform secţiunilor 63 şi 66 din FSMA 2000.

Domnul Anthony BOSWOOD, QC (WE76) a convenit că s-a dovedit ascunderea de către conducerea superioară a EL "a informaţiilor cunoscute a fi relevante pentru Plan... ascunderea deliberată de acea natură ar fi sugerat posibilitatea ca persoanele în discuţie să nu fie „adecvate şi corespunzătoare”, condiţie suspensivă a exercitării de către FSA a dreptului de investigare" din secţiunea 168 alineatul (5) din FSMA 2000.

Într-o scrisoare din 21 august 2006, FSA declara că "nu a considerat că ar reprezenta dovezi concludente şi convingătoare, iar judecata care conduce la prima impresie că informaţiile au fost în mod deliberat ascunse de noi, de instanţă sau asiguraţi între decembrie 2001 şi februarie 2002", concluzionând că "susţin analiza şi concluziile prevăzute în declaraţia noastră de la data Planului de Compromis." Dovezile examinate nu furnizau nici o fel de indicii legate de intenţia FSA – sau nu prezentau nici o intenţie – de a deschide o investigaţie oficială.

4.         Neglijenţa supravegherii Desfăşurării Activităţii(DA)

Presupunerile legate de eşecul DA au fost exprimate de un număr ridicat de asiguraţi, nu numai împotriva autorităţilor britanice de reglementare, ci şi împotriva autorităţii irlandeze de reglementare (DETE/ISFRA)[181] şi autorităţii germane de reglementare (BAV/BaFin)[182], care, conform dispoziţiilor 3LD, erau responsabile pentru supravegherea DA operaţiunilor EL în teritoriul acestora.

Astfel cum susţinea WE-CONF26, "era conform cu a Treia directivă privind asigurarea de viaţă ca FSA să nu impună reguli de Desfăşurare a Activităţii sucursalelor situate în alte state membre... (dar) protecţia eficientă a ARA pentru ... activitatea sucursalelor ELAS trebuia asigurată de FSA."[183]

În WE-CONF10 un asigurat reclama în particular refuzul autorităţilor germane de reglementare – referindu-se sistematic la „principiul ţării de origine” definit de 3LD – de a-şi asuma orice responsabilitate pentru operaţiunile inadecvate ale EL în Germania. Această afirmaţie a fost susţinută de Domnul WESTPHAL în WS2, declarând că "deseori supravegherea naţională joacă un rol prea pasiv în procesul de monitorizare şi aplicare" şi că "dacă nu se va înregistra o „masă critică” de reclamaţii, supravegherea nu va deveni activă în anumite state membre."

4a)       Presupunerile de vânzare neconformă şi denaturare în Regatul Unit[184]

În mod fundamental, asiguraţii au exprimat două tipuri de presupuneri împotriva EL:

- vânzarea neconformă prin denaturarea cu intenţie a faptelor legate de situaţia financiară a societăţii, în special cu privire la riscurile GAR;

- omisiune (posibil bazată pe înşelăciune), neatrăgând atenţia asupra riscurilor GAR, în condiţiile în care acel risc reprezenta un aspect care trebuie comunicat asiguraţilor existenţi şi potenţiali.

Probe specifice de vânzare neconformă au fost prezentate de o serie de asiguraţi: Domnul SEYMOUR (WE53), a prezentat comisiei copii ale materialului de vânzări Equitable Life care menţiona în mod clar că fondul „generator de profit” "are caracteristica esenţială de nivelare a fluctuaţiilor câştigurilor şi valorii activelor în general asociate investiţiilor în asemenea portofolii."[185] Acveastă afirmaţie s-a dovedit neadevărată, dovedindu-se că EL nu acumulase rezerve semnificative în anii de performanţă pozitivă a pieţei, care ar fi permis „nivelarea”.

Într-o notă adresată asiguraţilor şi datată 26 ianuarie 2000 (WE53), Equitable Life susţinea că o decizie defavorabilă a Curţii de Apel nu ar afecta profilul economic de risc al EL, afirmând că "nu va exista nici un impact financiar asupra Equitable. Solvabilitatea şi statutul Equitable de societate mutuală independentă nu sunt în discuţie".[186] Ulterior acest punct de vedere a fost renegat în scrisorile adresate asiguraţilor datate 14 august 2000 (imediat ulterior deciziei Camerei Lorzilor) şi 18 septembrie 2000, care comunicau reducerile valorii poliţelor generatoare de profit[187]. O altă declaraţie falsă apare în sus menţionata notă din 26 ianuarie 2000 note, care menţiona că "nu va exista nici un impact asupra primelor pentru activităţile internaţionale ... deoarece nici o poliţă internaţională a Equitable nu conţine asemenea rate garantate." Acest punct de vedere s-a dovedit fals, toate poliţele, britanice sau nu, fiind gestionate prin acelaşi fond şi neexistând un fond separat pentru „poliţele internaţionale”, astfel cum afirma EL.

Altă alegaţie privind vânzarea neconformă şi denaturarea de către EL a fost prezentată de Domnul NASSIM (WE7) care susţinea că autorităţile de reglementare au "omis cu deliberare „ignoranţa stimulată” şi în general vânzarea neconformă frauduloasă, în ciuda afirmaţiilor societăţii faţă de asiguraţi cu privire la absenţa taxelor de comision, aceasta achita personalului un comision încă neprevăzut pentru vânzări. Nu cunoaştem nici dacă acest comision era acelaşi pentru toate produsele societăţii, sau dacă era superior pentru produsele generatoare de profit. Refuzând să admită sau să documenteze vânzarea neconformă şi nedivulgarea în general, societatea şi autorităţile au transferat sarcina probei către fiecare asigurat individual ... Nu este surprinzător că FSA a afirmat într-un târziu că a derulat propria investigaţie şi nu a constatat nici un caz de vânzare neconformă în cazul Equitable, refuzând să publice probele."

Domnul JOSEPHS (WE69) susţinea că "există un lanţ continuu de probe care demonstrează faptul că Equitable a intenţionat să creeze o evidenţă de performanţă nelegală şi înşelătoare care va supravieţui cel puţin 15 ani, şi de a utiliza aceste valori de performanţă ca instrument principal de atragere de noi asiguraţi şi majorare a activelor societăţii. Cu toate acestea, măsurile necesare pentru crearea valorilor false de performanţă au subminat de asemenea siguranţa finanţelor EL, astfel încât, cu cât continua acest fapt, cu atât mai mari erau pierderile asiguraţilor... Equitable a decis crearea unui set de statistici favorabile şi continue pur şi simplu prin acordarea de plăţi supra-evaluate anumitor grupuri de asiguraţi, ale căror prime fuseseră încasate în perioada sau anterior anilor 1975-1980. Acest fapt era nelegal deoarece încălca obligaţia fiduciară a administratorilor de a trata corect grupurile de asiguraţi... Astfel, aceştia au condus în mod deliberat la deficitul Fondului WP termen de cel puţin patru ani. Asiguraţilor nu li se comunicase nici o informaţie în acest sens... Marea masă de asiguraţi a rămas în ignoranţă privind ameninţările aferente poliţelor acestora, şi s-au depus eforturi intense de menţinere a acestei stări. Atenţia lor se concentra pe „fondul de poliţe” , descris ca o „cotă a unui fond gestionat la nivel central”, Valoarea Totală a Poliţei reprezentând „cota nivelată din active”".

În H8 Domnul BAIN a exprimat de asemenea afirmaţii clare de vânzare neconformă, solicitând Comisiei de Anchetă "să examineze tratamentul celor 20.000 de clienţi EL cărora li s-a vândut un produs denumit „Pensii administrate” între anii 1995 şi 2000, în perioada 2001-2005 majoritatea primind compensaţii reduse sau nici un fel de compensaţii, fiind în schimb victimele a ceea ce probele sugerează a fi fost o cultură orchestrată de vânzare neconformă ... EL s-a comportat ca o societate lipsită de integritate, atenţie sau diligenţă, dar cu o capacitate ridicată de interes de sine." (WE72)

În WE81 Domnul DEPPE a relatat reuniunea dintre preşedintele executiv Equitable Domnul Thomson din ianuarie 2003, întrebându-l într-o emisiune televizată "cum a fost posibil ca Equitable să determine comercializarea produselor generatoare de profit în perioada ulterioară lunii septembrie 1998 fără a apela la înşelăciunea cu intenţie. Acesta nu a răspuns... Răspunsul scris final al acestuia a constat în a mă informa că reclamaţia mea a fost soluţionată de „Compromis”, iar cazul a fost închis."

WE-CONF2 a adăugat de asemenea o serie de afirmaţii privind vânzarea neconformă, în particular pentru omisiunea de prezentare a riscului GAR potenţialilor clienţi, fapt care a prejudiciat majoritatea Asiguraţilor Ulteriori care au încheiat poliţe EL ulterior lunii septembrie 1998, şi anume ulterior datei la care EL solicitase deja asistenţă juridică privind problema GAR din partea avocaţilor săi şi autorităţilor de reglementare. "Fiecare din membri (Asiguraţii Ulteriori) sau majoritatea acestora, au primit de la societate un document de „Trăsături Cheie” relevant pentru poliţa cumpărată. Era o cerinţă a regulilor PIA ... Este evident că aceşti domni (directorii executivi ai EL) cunoşteau asistenţa acordată societăţii de către avocaţi cu privire la litigiul (Hyman) şi aspectele legate de acesta; şi erau toţi implicaţi în procesul furnizării de informaţii către echipa de vânzări a societăţii spre a fi comunicate asiguraţilor şi potenţialilor asiguraţi... Din ianuarie 1999 problema GAR a făcut obiectul unor dezbateri intense în presă, care publica articole şi rapoarte alarmante... În mod clar, acest fapt a împiedicat derularea de noi activităţi. Dar noile activităţi erau necesare în cazul în care societatea dorea să evite închiderea... Trebuia asigurată necomunicarea către noii asiguraţi cu poliţe generatoare de profit cu privire la riscurile GAR ... Societatea a adoptat o politică de minimalizare a importanţei riscurilor GAR, denaturând faptele prezentate potenţialilor asiguraţi: secţiunea „Factori de Risc” din documentul „Trăsături Cheie” asigura tăcerea cu privire la riscurile GAR."

Membrii grupului de acţiune a Asiguraţilor Ulteriori raporta că agenţii de vânzare EL le-au prezentat diverse poveşti pentru a calma îngrijorarea acestora: "rapoartele de presă conform cărora obligaţiile GAR s-ar putea situa în jurul sumei de 1,5 miliarde £ erau greşite; că valoarea maximă a costului societăţii nu putea depăşi 50 milioane £; că obligaţiile GAR vor fi suportate de asiguraţii GAR; că exista reasigurarea necesară pentru protejarea asiguraţilor non-GAR.." (WE-CONF2)[188]

Asiguratul Domnul John GALVIN (WE-FILE15) reclama faptul că decizia sa de a cumpăra o poliţă Equitable Life s-a bazat parţial pe reasigurarea de către EL a situaţiei sale financiare solide confirmate de ratingul "AA" obţinut de agenţia internaţională de rating Standard & Poor's[189] (anexa la scrisoarea EL în WE-FILE15).

Referindu-se la informaţiile înşelătoare comunicate de EL asiguraţilor, Doamna. KWANTES (H7) îşi amintea cum "atunci când Equitable s-a prezentat în instanţă privind problema GAR, toţi am primit scrisori de informare că totul mergea bine, că orice comentarii negative din presă trebuiau neglijate şi exista o campanie publicitară impresionantă, care ne-a conferit un sentiment de siguranţă."

În H5 Domnul LLOYD, un fost agent de vânzări din cadrul Equitable Life în vestul Angliei între 1995 şi 2001, a respins în mod clar toate afirmaţiile legate de vânzarea neconformă efectuată de echipa de vânzări a Equitable: "Telefonarea pentru programarea de întâlniri, deseori pentru oferirea unei verificări anuale sau a unei actualizări privind poliţele, era aproape întotdeauna salutată de clienţii noştri. Deseori veştile erau bune şi nu era grea propunerea unor noi investiţii. Deseori clienţii comentau cum ceilalţi furnizori nu ofereau acelaşi nivel al serviciilor... Când problema legată de rata garantată a anuităţilor a devenit cunoscută şi dezbătută, în jurul anului 1997 cred – a fost prima oară când am auzit de aceasta – am primit rapid o informare din partea consiliului. Informarea se referea la acordarea către clienţi a unei prime finale negarantate şi a unei GAR care se aplica numai elementului garantat. Aceasta ar reprezenta echivalentul acordării acelui client cu 20% peste valoarea de piaţă a fondului. Ca şi concept, nu a fost dificil de înţeles şi de explicat clienţilor începând de la acea dată. Din proprie experienţă ştiu că răspunsul clienţilor care auzeau această explicaţie, inclusiv din partea posesorilor de GAR, era favorabil." Astfel relaţiile cu clienţii ar fi fost bune chiar şi în anul 2000 deoarece "abordând întregul aspect în acea perioadă până la decizia Camerei Lorzilor din iulie 2000, am întâmpinat dificultăţi reduse şi foarte puţine probleme cu clienţii noştri, care acceptau explicaţiile furnizate."

Afirmaţiile de înşelare intenţionată a clienţilor sau posibilă „ascundere” a faptelor neplăcute au fost în mod similar şi vehement respinse de Domnul LLOYD: "Nu cred că a fost vreodată o problemă când m-am întrebat dacă eram prea insistent sau vindeam ceva ce nu ar trebui să vând, şi cred că şi colegii mei simţeau la fel... Vă pot spune că, în ceea ce priveşte informaţiile care ne erau furnizate, nu ni s-a spus niciodată: „poţi să spui asta, dar nu ai voie să spui asta”, sau „asta este situaţia reală, dar nu trebuie ca oamenii să afle”. Nu a fost niciodată cazul ... Am crezut că societatea ştia ce făcea, ştia cum să îşi deruleze activitatea şi că deţinea un mod de succes. Deci nu era nimic de ascuns. Niciodată nu am considerat, de la acea dată până în 8 decembrie, data închiderii, că ascundeam ceva sau că nu comunicam clienţilor informaţii pe care le descoperisem altfel şi care nu fuseseră divulgate ... În mod sigur nu am indus în eroare nici un client şi nu cred că vreunul dintre reprezentanţii societăţii ar fi continuat să vândă contracte despre care ştiau că sunt înşelătoare. Nu cred că este cazul. Cred că, ulterior, am vândut fondul generator de profit într-un mod care, conform informaţiilor deţinute în prezent, era neglijent cu privire la reducerea venitului şi anuităţile generatoare de profit. Era o propunere dăunătoare, dar noi nu ştiam acest fapt. Era astfel datorită adevăratei naturi a obligaţiilor din acel fond, dar noi nu am ştiut asta."

Domnul LLOYD admitea, cu toate acestea, că profilul de risc al produselor vândute nu reflecta corect realitatea, deşi aparent echipa de vânzări nu cunoştea acest fapt: "Cred că cea mai mare greşeală se lega de modul în care ni se permitea să vindem fondul generator de profit ca prezentând risc redus-spre-mediu când ar fi trebuit să poarte o etichetă de avertizare începând din anul 1998 ... Nu m-am gândit la asta în acea perioadă, dar acum, auzind toate opiniile, cred că ar fi trebuit să fim avertizaţi. Consiliul ar fi trebuit să ne avertizeze clienţii că fondul nostru generator de profit nu va fi considerat cu risc scăzut spre mediu, existând probleme nerezolvate, iar cât timp rămâneau nerezolvate, ar fi trebuit să le retragem... Înţelegând ulterior, consider că am fost induşi în eroare privind riscurile asociate fondului generator de profit. Asta consider acum, cu siguranţă nu şi atunci... Cred că ar fi trebuit făcut ceva pentru prevenirea viitorilor clienţi – alţii decât cei existenţi – care îşi investeau banii într-un fond ale cărui pasive îl depăşeau."

În final, privind materialele de vânzare, Domnul LLOYD a respins de asemenea Presupunerile că acestea ar fi fost create pentru înşelarea clienţilor, deoarece "materialele nu erau, astfel cum le consideram eu la acea dată, destinate înşelării nici unor persoane. Prezentau o imagine a ceea ce noi consideram o societate sigură, bine condusă şi care încurajau oamenii să investească datorită performanţei realizate pe parcursul anilor."

4b)      Presupunerile de vânzare neconformă şi denaturare în alte state membre

Raportând presupuneri suplimentare de vânzare neconformă în afara Regatului Unit, Domnul SEYMOUR (H7), un asigurat care şi-a contractat poliţa în Belgia, relata că "Personalul de vânzări din cadrul ELAS aborda potenţialii clienţi din Comunitate declarând că era posibil să investească în poliţele de pensie ELAS ca urmare a modificării legii. Se menţiona că aceste poliţe erau denumite “internaţionale” şi erau administrate separat de o sucursală din afara Regatului Unit..."

Un alt document[190] demonstra că ELAS susţinea furnizarea unui "fond de nivelare" bazat pe constituirea de rezerve: "ELAS susţinea că opera un fond de pensii ca fond de nivelare prin deţinerea de rezerve. Primele erau declarate anual şi specificate ca fiind „garantate”. Toate documentele subliniau regulamentul din Regatul Unit pe ultima pagină... Am fost asigurat că era exclusiv reglementat în Regatul Unit, astfel încât am fost sigur ca cele auzite şi văzute erau corecte. La punctul de vânzare societatea asigura potenţialii clienţi că poliţele „internaţionale” erau separate de fondul britanic generator de profit." (H7)

Domnul SEYMOUR adăuga că pe parcursul unei vizite de vânzări ELAS în Belgia în 1994, reprezentanţii ELAS îl informaseră că "erau autorizaţi să efectueze aceste vânzări în afara Regatului Unit. De asemenea subliniaseră că întregul conţinut al materialelor de vânzare era corect, că derularea activităţii lor (era) sigură, deoarece activitatea lor de investiţii era reglementată de o „autoritate britanică de reglementare de încredere” (cuvintele reprezentanţilor ELAS)." (WE36)

O serie de alţi asiguraţi din afara Regatului Unit au raportat presupuneri de vânzare neconformă sau denaturare a faptelor. Asiguratul Domnul McCARTHY (WE-FILE16) a raportat că decizia sa de a se alătura Equitable Life a fost influenţată de afirmaţia Equitable conform căreia era membră a "Planului de Asigurări al Mediatorului irlandez”. Domnul BERRY (WE-FILE13), un asigurat irlandez, a întrebat cum a fost posibil ca "Equitable, în circumstanţele date, să poată derula noi activităţi (în Irlanda) în luna aprilie 2000. Acest lucru a fost posibil ca urmare a gravei neîndepliniri a obligaţiilor de către autoritatea de reglementare." Asiguratul Domnul DUGGAN (WE-FILE14) susţinea că poliţa Equitable i-a fost vândută ca fiind „guvernată de legea irlandeză”. Asiguratul Domnul TROY (WE-FILE4) considera că poliţa i se vânduse neconform în decembrie 1999 deoarece "societatea se confrunta cu dificultăţi majore legate de obligaţiile aferente fondurilor de pensie în Regatul Unit... iar mie nu mi s-a comunicat acest fapt." Asiguratul Domnul O'FARRELL (WE-FILE9) reclama faptul că „nu a fost niciodată informat privind potenţialul risc al obligaţiilor GAR asupra fondului şi posibilele consecinţe asupra fondurilor mele de pensie, anume obligaţia finanţării parţiale a acelei obligaţii.”

O declaraţie interesantă în acest context a fost a Domnului Seamus POWER, fost agent de vânzări EL în Irlanda (WE-FILE2), care a afirmat că a auzit "despre problema GAR din Sunday Times la sfârşitul anului 1998. Până la acea dată eram aproximativ 12 agenţi de vânzări şi nici unul din noi nu auzise despre anuităţi garantate, nefiind vândute în Irlanda. Am întrebat conducerea despre situaţie şi ni s-a spus că nu are nimic în comun cu noi şi să continuăm vânzările." Auzind despre acţiunea în instanţă din iulie 1999, i s-a comunicat "că nu are nimic în comun cu Sucursala Internaţională, deoarece aceste poliţe nu au fost niciodată vândute aici iar fondurile noastre erau „protejate”." Ulterior pierderii apelului "ni s-a comunicat să continuăm vânzarea pentru că eram „protejaţi” şi nu eram afectaţi de rezultat, nici măcar în cel mai nefericit caz... Am continuat vânzările şi în acest timp a fost recrutat personal suplimentar de vânzări ... Când EL a fost închisă privind noi activităţi, toţi am fost concediaţi. Atunci au fost introduse penalităţile şi au blocat numeroşi asiguraţi în poziţia de a accepta fie o reducere de 10% a valorii poliţei, fie de a rămâne la societate. Se pare că membrii conducerii EL cunoşteau existenţa unor probleme semnificative în cadrul societăţii în anul 1998 şi cred că toate poliţele vândute ulterior acestei date ar trebui declarate nule."[191]

Răspunzând la afirmaţiile asiguraţilor irlandezi care susţineau că au fost fals informaţi de Equitable Life (şi anume că au cumpărat – sau urmau să cumpere – printr-un fond irlandez „protejat” neafectat de obligaţiile legate de fondul britanic) preşedintele executiv al EL Domnul THOMSON (H8) a răspuns că „poliţele irlandeze deţineau serii separate de prime şi active noţionale alocate, permiţând ca profitul de investiţii aferent activităţii din Irlanda să reflecte randamentul investiţiilor în Irlanda. Astfel, de exemplu, reducerea calorii poliţelor de 16% care s-a aplicat în Regatul Unit în 2001 nu s-a aplicat şi poliţelor din Irlanda.” Acesta a confirmat totuşi că activitatea din Irlanda făcea parte din fondul unic generator de profituri al societăţii.

Dar WE-CONF28 a subliniat că, deşi era corect ca poliţele irlandeze să nu fi suferit reducerea valorii de 16% în iulie 2001, "pentru compensarea acestui fapt, asiguraţilor irlandezi li s-au alocat penalităţi mai ridicate şi prime mai scăzute."[192]

WE-CONF21 declara că "nu exista nimic în literatura produselor EL care să menţioneze că investiţiile din Irlanda ar fi cumva separate de restul fondurilor generatoare de profit." Această declaraţie a fost susţinută de ISFRA în WE80, susţinând că "nu a fost prezentată nici o dovadă care să susţină afirmaţiile conform cărora EL afirma existenţa unui fond irlandez „protejat”".

Această declaraţie nu a fost totuşi susţinută de probele din WE-CONF28, care demonstrau că la o conferinţă de presă EL din Dublin în 14 martie 2000 "Terry Curtis, Actuar Internaţional în cadrul Equitable Life Regatul Unit ... a declarat că decizia pronunţată de Curtea de Apel nu avea nici un impact asupra asiguraţilor irlandezi care sunt protejaţi de corespondenţii lor din Regatul Unit."[193]

WE-CONF28 a mai probat faptul că la 12 decembrie 2000 "Domnul Noel Creedon, director general al operaţiunii irlandeze (a EL) a insistat că nu va exista nici o penalitate pe piaţa irlandeză pentru încasarea în avans a poliţelor generatoare de profit... În prezent deţinem un surplus în fond..." Ambele declaraţii indică în mod clar faptul că EL se referea în mod public la un fond irlandez separat, şi că i-a determinat pe asiguraţii din Irlanda să considere în mod fals că aceştia cumpărau – sau că au cumpărat – dintr-un fond EL separat de fondul principal din Regatul Unit.

Referindu-se la pretinsele „Poliţe Internaţionale” EL, Domnul SEYMOUR (H7) raporta de asemenea că atunci când problemele Equitable Life au fost vast relatate în presă, la finele anului 1999, Equitable s-a adresat tuturor asiguraţilor „internaţionali”, în luna ianuarie 2000 "reasigurându-i că într-adevăr poliţele acestora erau separate şi că nu vor fi afectate de nici o decizie a instanţei privind fondurile societăţii din Regatul Unit. Doar ulterior litigiului societatea a admis că nu era adevărat. La 14 august 2000 ELAS scris menţionând că, în urma pierderii procesului la Camera Lorzilor, primele generatoare de profit se vor reduce pentru toate tipurile de asiguraţi şi că societatea urma să fie vândută." [194]

 4c)      Presupuneri privind „excesul” contractelor asiguraţilor

În WE72 Domnul BAIN susţinea că la mijlocul anilor 1990 Equitable Life crease o strategie de rezista scăderii semnificative a ratelor dobânzii, care îi majorase dramatic obligaţiile aferente poliţelor GAR şi care îi ameninţau marjele rezervelor minime. Astfel, EL le-ar fi propus asiguraţilor "un nou stil de plan de pensii care ar fi permis amânarea unei anuităţi până la vârsta de 75 de ani, dar solicitând imediat numerarul neimpozabil de 25%, şi cu posibilitatea de retrageri de venituri între timp. Atracţia „pensiilor administrate” a fost puternică:

(1) acestea putea fi vândute în baza afirmaţiei că ratele anuităţii se vor majora din nou

(2) acestea ar fi creat „noi activităţi” prin vânzarea unui produs de pensii

(3) ar fi generat numerar din sumele forfetare neimpozabile, şi venit, care ar fi fost investite în alte produse EL

(4) asiguraţii cu rate garantate de anuitate şi-ar fi pierdut garanţia, oferind o posibilă reducere semnificativă a pasivelor."

Deoarece în 1995 alegerile generale din Regatul Unit – cu laburiştii ca favoriţi – urmau să se desfăşoare peste doar 2 ani, "Echipa de vânzări a EL îşi aborda clienţi înstăriţi, care împliniseră 50 de ani, sau care urmau să împlinească 50 de ani în curând, sugerând „retrageri de venituri[195]'", în ciuda instrucţiunilor detaliate PIA (G-60) care le considerau adecvate exclusiv pentru un segment minor al populaţiei, în pragul pensionării. "Prima tehnică consta într-o poveste terifiantă: speriau clienţii că un nou guvern laburist ar putea anula cu uşurinţă dreptul la numerarul neimpozabil din pensii – „mai bine le contractaţi acum, dacă nu vă este necesară o sumă globală, şi retrageţi venitul, chiar dacă nu vă este necesar”.

Deoarece obligaţia unui agent de vânzări era să prezinte clientului faptul că îi oferea cel mai adecvat produs din gama de produse a asigurătorului, "a doua tehnică consta în scoaterea, sau falsificarea informaţiilor relevante despre produs – statutul fiscal, de exemplu – sau posibile produse alternative care de fapt nu erau deloc vândute. Apoi, ulterior perfectării vânzării, se sugera că suma globală neimpozabilă, şi în general şi venitul, ar trebui investite în alte produse EL. Acest fapt crea în mod miraculos o triplă vânzare, un triplu comision şi triple vânzări de „noi activităţi”, deseori cu valori substanţiale de şase cifre – din ceea ce reprezenta de fapt o activitate veche."[196]

Un raportat citat de WE72[197] enumera 200 de cazuri de asiguraţi EL nemulţumiţi în care "fiecare prezenta o lipsă de informaţii şi declaraţii eronate la punctul de vânzare şi cu privire la toţi aceşti clienţi, neluarea nici unor măsuri sau preluarea unui plan progresiv de pensie a reprezentat cel mai bun sfat... Retragerea de venit reprezenta o opţiune complexă care necesita asistenţă adecvată, dar în cazul vânzării directe intra sub incidenţa abuzului de comision. Ce făcea autoritatea de reglementare? În februarie 1999 valorile disponibile public ar fi trebuit să tragă semnalul de alarmă pentru PIA: echipa de vânzări a EL vânduse deja 11.600 planuri de retragere de venit în valoare de 1,235 miliarde £ – aproximativ dublul sumei de 750 milioane £ vândute de următorul mare jucător ... şi de patru ori mai mult decât media pe sector. În plus, EL investise 95% din sumele de retragere în fondul generator de profit – în timp ce principalii rivali Scottish Equitable (25% în produse generatoare de profit) şi Winterthur (valori reduse) au afirmat public că produsele generatoare de profit nu erau adecvate pentru majoritatea investitorilor. De ce era EL atât de diferită de restul sectorului? În luna mai 2002 FSA şi-a anunţat îngrijorarea: descoperise că retragerea putea aduce agenţilor de vânzare comisioane de 6%, comparativ cu 1,5% în cazul anuităţilor, şi afirma că verifica dovezile de părtinire în cazul vânzărilor."

Domnul BAIN concluziona: "Mii de pensii care purtau rate valoroase de anuităţi garantate au fost radiate din registre, clienţii nefiind nici măcar informaţi că deţineau o rată garantată, fără să li se ofere posibilitatea alegerii informate. Cum a scăpat EL cu aceste încălcări flagrante ale regulilor de desfăşurare a activităţii, ca să nu menţionăm şi principiile fundamentale de integritate şi diligenţă? Eu consider că autorităţile britanice de reglementare în principal, prin incompetenţă, nu au tras semnale clare de alarmă privind desfăşurarea activităţii societăţii sau nu au furnizat consumatorilor nici o protecţie împotriva acesteia. În al doilea rând, acestea nu au înţeles cum aceste practici comerciale i-au permis EL să denatureze valoarea noii activităţi, printre altele, în raportarea financiară critică. În cele din urmă, au fost complicii noului consiliu al Equitable Life într-o strategie de reducere a daunelor financiare şi de reputaţie ale societăţii, industriei şi guvernului. Dar aceasta se putea realiza numai în detrimentul drepturilor legale dovedite ale asiguraţilor." (WE72)

O afirmaţie similară a fost făcută de Domnul JOSEPHS (WE69) care susţinea că "Equitable a decis să denatureze activele alocate noilor poliţe „de investiţii” cum ar fi Obligaţiunile de Pensii Personale şi Asigurare. A făcut aceasta începând din anul 1987 prin echipa sa de vânzări... În timp, Equitable şi-a urmărit obiectivul de înlocuire a vechilor forme de poliţe cu versiuni mai „eficiente din punct de vedere tehnic”, care impuneau rezerve de capital chiar mai reduse (datorită garanţiilor mai limitate). Pentru susţinerea corectitudinii aparente, aceste poliţe beneficiau de acelaşi randament total, dar de un procent substanţial majorat al primei finale, pentru acoperirea elementului redus garantat. Aparenta corectitudine era un miraj pentru că întreaga primă finală putea fi integral înlăturată în orice moment, astfel încât preţul „eficienţei” majorate a societăţii reprezenta un risc substanţial superior pentru asiguraţi. Aceste riscuri au fost ascunse în mod deliberat faţă de clienţi, care au fost afectaţi de această restructurare deliberată a poliţei."

4d)      Pretenţii legate de necomunicarea dintre autorităţile britanice de reglementare

Domnul NASSIM (WE7) susţinea că "autorităţile de reglementare prudenţială nu au comunicat eficient cu cei responsabili pentru reglementarea desfăşurării activităţii de către societăţile de asigurare, în special în legătură cu paradigma activităţii de actuariat şi asigurări publicată de ELAS, sau de avizare a autorităţilor de reglementare a Desfăşurării Activităţii că situaţia realistă şi nu situaţia de solvabilitate reprezenta referinţa principală pentru potenţialii clienţi".

ES-2 considera că în Regatul Unit "autorităţile de reglementare prudenţială nu au considerat acest fapt ca parte a mandatului acestora de a informa autorităţile de reglementare a DA cu privire la problemele din sectorul asigurărilor de viaţă... A existat o cooperare redusă sau chiar inexistentă între acestea până când personalul responsabil pentru supravegherea prudenţială s-a găsit în aceeaşi clădire cu personalul responsabil pentru DA... Chiar şi atunci, ar fost necesar ceva timp pentru fiecare parte să ... afle modalitatea de cooperare."

Privind acest aspect, reprezentantul FSA Domnul STRACHAN (H4) a explicat că „în mare există trei seturi de circumstanţe în care comunicările dintre autorităţile de reglementare ar trebui să aibă loc în mod oficial. Acestea constau în situaţia în care o societate care deţine sucursale în alte state membre devine insolvabilă; când unei societăţi care deţine sucursale i se retrage autorizaţia din orice motive sau când circumstanţele s-au modificat, cum ar fi închiderea sucursalei. Primele două condiţii – insolvabilitatea şi retragerea autorizaţiei – nu s-au produs, deci nu sunt relevante. Când sucursalele din Irlanda şi Germania au fost fizic închise ca urmare a închiderii Equitable pentru noi activităţi, a existat un contact permanent cu corespondenţii noştri."

Domnul BAYLISS (H5) a declarat de asemenea că "este clar că FSA a derulat o cantitate semnificativă de muncă în baza mandatului referitor la managementul prudenţial al societăţilor, şi în special cu privire la produsele generatoare de profit ... FSA a fost mult mai activă privind desfăşurarea activităţii, deoarece se considera că aceasta reprezenta punctul slab al sectorului... Cred că în ceea ce priveşte cerinţa legată de desfăşurarea activităţii, autoritatea de reglementare experimenta o curbă de învăţare care poate fi considerată nouă, pentru că, să fim cinstiţi, Trezoreria şi DTI nu au deţinut acest tip de rol.

4e)       Comunicările dintre autorităţile de reglementare britanice şi cele din străinătate

Regatul Unit/Germania

Probele examinate în WE-CONF9 şi WE-CONF17 sugerau că primele contacte dintre autorităţile de reglementare britanice şi germane privind supravegherea prudenţială legată de Equitable Life datează din anul 1995[198], ulterior deschiderii de EL a sucursalei germane în Cologne în luna decembrie 1992 şi iniţierii vânzării de poliţe prin agenţi autorizaţi. La 20 martie 1995, Bundesaufsichtsamt für das Versicherungswesen[199] (BAV) cu referire la articolul 5.32 din Protocolul de la Siena, s-a adresat DTI recomandând utilizarea noilor tabele de mortalitate întocmite de Asociaţia Actuarilor Germani pentru calcularea primelor şi rezervelor de acoperire. Declarând că "nu a putut evalua în ce măsură dispoziţiile privind rezerva ratelor dobânzii aplicabile în Regatul Unit au fost respectate, este ... posibil ca societatea să nu fi respectat dispoziţiile art. 19 coroborat cu art. 18 (1c) din TLD".

BAV şi-a exprimat de asemenea îngrijorarea conform căreia directorul de marketing Equitable Life Deutschland a fost citat[200] ca nefăcând distincţia între bărbaţi şi femei cu ocazia aplicării anuităţilor "care putea încălca principiile actuariale aplicabile în Germania". Un răspuns al DTI, dacă a fost emis, nu a fost prezentat acestei comisii.

Un al doilea schimb de informaţii, de această dată între BAV şi FSA, a avut loc ulterior deciziei Camerei Lorzilor, la 31 iulie 2000 – în urma rapoartelor media şi investigaţiilor asiguraţilor germani îngrijoraţi - BAV a solicitat să fie informată privind stabilitatea financiară a EL, orice acţiuni întreprinse de FSA în legătură cu societatea şi consecinţele deciziei pentru asiguraţii germani.

Răspunsul FSA a venit prompt, pe 7 august 2000 "conform restricţiilor de divulgare în conformitate cu dispoziţiile Directivei CE privind Asigurările". Astfel, BAV a fost informată că FSA era "mulţumită că EL rămâne capabilă să acopere marja impusă de solvabilitate, deşi nivelul acoperirii este inferior nivelului dorit de FSA şi de societate pe termen lung." Scrisoarea mai adăuga în termeni extrem de optimişti că "societatea va fi pusă în vânzare şi ... nu se previzionează inexistenţa societăţilor interesate să dobândească Equitable Life, datorită puternicei reputaţii a acesteia în sectorul britanic privind eficienţa... Monitorizăm atent situaţia solvabilităţii, dar suntem mulţumiţi că planurile de vânzare a societăţii ar putea rezolva îngrijorările pe termen lung legate de situaţia financiară. Conducerea societăţii pare să gestioneze eficient situaţia şi suntem mulţumiţi că încearcă să acţioneze în interesul asiguraţilor."[201]

În cele din urmă, FSA a confirmat că "asiguraţii sucursalei (germane) se vor afla în aceeaşi situaţie ca şi asiguraţii britanici", adăugând că "la finalizarea vânzării EL, se aşteaptă ca societatea să poată remedia reducerea valorii poliţelor generatoare de profit care vor rezulta din politica revizuită privind primele." Concluziona cu speranţa că informaţiile îi vor permite BAV "să tempereze anumite îngrijorări ale asiguraţilor germani."

Apoi, când vânzarea Equitable Life nu s-a materializat şi aceasta a fost obligată să închidă noile activităţi, BAV a contactat din nou FSA la 13 decembrie 2000, solicitând explicaţii prin prisma scrisorii din august. FSA a răspuns din nou cu promptitudine la 3 ianuarie 2001 şi – referindu-se la convorbirile telefonice anterioare – şi-a reiterat afirmaţiile că "EL rămâne solvabilă, poliţele existente rămân valabile şi îşi poate îndeplini obligaţiile contractuale faţă de asiguraţi", mergând până la definirea "ca inexacte şi speculative a unor numeroase rapoarte de presă referitoare la EL" şi încheind cu afirmaţia că FSA "nu îi va solicita societăţii furnizarea unei noi evaluări."

Ulterior, contactele dintre autorităţile de reglementare britanice şi germane s-au limitat la anunţarea viitoarei închideri a sucursalei germane a EL (30 iunie 2001) care menţiona un răspuns al BAV reamintind că "anumiţi asiguraţi au încheiat o poliţă cu EL doar pentru că aceasta deţinea o sucursală în Germania", şi exprimându-şi dorinţa "ca asiguraţii germani să continue să beneficieze de servicii optime în viitor." BAV încheia solicitând "o declaraţie privind deservirea pe viitor a asiguraţilor germani." La dosar nu apare nici un răspuns din partea FSA, şi se pare că nu au mai avut loc alte contacte între autorităţile de reglementare, deoarece BAV a trebuit să se adreseze din nou în scris de două ori (la 7 noiembrie 2001 şi 19 martie 2002) solicitând FSA o confirmare clară a datei închiderii sucursalei germane a EL, care a fost închisă la 30 septembrie 2001.[202]

În cele din urmă, referindu-se la împărţirea responsabilităţilor de supraveghere între autorităţile de reglementare britanice şi germane în perioada anterioară intrării în vigoare a 3LD, WE-CONF26 susţinea că "sub regimul Directivei a Doua privind Asigurările de Viaţă, activitatea anterioară a sucursalei germane ELAS trebuie considerată nu un scenariu de „libertate pasivă a serviciilor”. Sucursala germană a ELAS a abordat în mod activ asiguraţii germani. Aceasta califică activitatea anterioară a sucursalei germane ELAS ca reprezentând o libertate activă a serviciilor şi nu ca făcând obiectul art. 13 al Directivei a Doua privind Asigurările de Viaţă." Astfel, "trebuia supravegheată în baza acordurilor de supraveghere din Germania şi de către BAV şi nu de cele aplicabile Regatului Unit şi FSA."

Regatul Unit/Irlanda

Astfel cum amintea autoritatea irlandeză de reglementare financiară în WE61 "EL opera o sucursală în Irlanda în perioada 1991 - 2001 şi vindea poliţe cetăţenilor irlandezi. În virtutea 3LD, sucursala irlandeză făcea obiectul reglementării prudenţiale a autorităţii britanice de reglementare... şi a fost închisă pentru noi activităţi în decembrie 2000, în acelaşi timp cu sediul central din Regatul Unit, şi de atunci nu a mai vândut noi poliţe. EL îşi deserveşte asiguraţi irlandezi existenţi pe baze transfrontaliere în baza dispoziţiilor 3LD ... Nu ni s-a furnizat nici o dovadă privind încălcarea de către EL a oricăror legi financiare din Irlanda."

Corespondenţa dintre autorităţile de reglementare britanice şi irlandeze existente la dosar (WE-CONF9) de limitează la schimburile tehnice din 1994 şi 1999 referitoare la modificările „Detaliilor necesare CE” ale sucursalei irlandeze EL, care şi-a desfăşurat activitatea din anul 1991 (WE38). Schimburi ulterioare au avut loc în 2002, când FSA a informat DETE[203] privind închiderea sucursalei irlandeze a EL şi funcţionarea în baza acordurilor transfrontaliere din Regatul Unit începând din data de 8 iulie 2002, însoţite de un certificat de solvabilitate.

4f)       Publicitatea înşelătoare pe pieţele germană şi irlandeză

La începutul anilor 2000, Equitable Life a iniţiat o campanie agresivă de marketing în Germania, pentru atragerea mai multor clienţi germani. BAV a identificat în cazul reclamelor EL o conduită neconformă deoarece aceste reclame induceau în eroare cu privire la utilizarea termenilor de garanţii, primă finală garantată, beneficii generatoare de profit şi prime finale. Cu privire la acest aspect, Domnul WEYER, reprezentând asociaţia asiguraţilor DAGEV (H3, WE22) susţinea afirmaţiile conform cărora reclamele Equitable Life reprezentau un caz de inducere în eroare.

În special două reclame, publicate în ziare germane de largă circulaţie[204] în februarie 2000, păreau a induce grav în eroare: o reclamă ('13%', vezi imaginea de mai jos) sugera că EL acorda rate de garantare de două ori mai mari decât media existentă în Germania la acea dată; doua reclamă („Cumpără produse germane, câştigă britanic”) sugerau implicit că poliţele EL se aflau sub supravegherea autorităţilor germane de reglementare, ceea ce în mod clar nu era cazul pentru supravegherea prudenţială.

Întrebat pe acest subiect, reprezentantul autorităţii germane de reglementare financiară (BaFin) Dr. STEFFEN a raportat în H6 că Equitable Life Deutschland (ELD) a oprit campania publicitară ulterior intervenţiei prompte a autorităţii de reglementare (la acea dată BAV).

Cu toate acestea, WE-CONF17 a dezvăluit şi alte aspecte în acest sens, arătând că intervenţia autorităţii de reglementare a fost destul de blândă în ceea ce priveşte termenul şi eficienţa acesteia. O primă scrisoare BAV din 12 aprilie 2000 – la aproximativ 6 săptămâni de la apariţia reclamelor în presă – solicitau ELD să comenteze privind afirmaţiile de publicitate neadecvată, repetându-şi solicitarea la 29 mai şi 4 iulie 2000. Răspunsul final din partea ELD a venit pe 17 iulie 2000, aparent nemulţumit, deoarece BAV adresa întrebări suplimentare: în timp ce efectele deciziei Camerei Lorzilor asupra EL erau larg dezbătute în presa britanică, BAV s-a adresat din nou în scris la 31 iulie 2000, contestând legitimitatea reclamelor şi solicitând specificarea "dacă reclama este încă folosită în această formă; dacă nu, vă rugăm să ne trimiteţi o mostră a versiunii actualizate." Chiar şi această solicitare a trebuit reiterată în 12 septembrie anterior primirii unui răspuns final din partea ELD la 21 septembrie 2000, prin care ELD confirma retragerea reclamei... la peste şase luni de la prima apariţie în presa germană!

La 10 octombrie 2000, BAV a confirmat retragerea primei reclame, şi a intervenit pentru oprirea celei de a doua reclame, dar din nou pe un ton umil şi fără să emită un ordin direct sau să prevadă un termen specific ("De aceea vă solicit să retrageţi această reclamă sau orice publicitate cu un conţinut similar").

În Irlanda nu s-au raportat cazuri specifice de publicitate înşelătoare a ELAS: autoritatea irlandeză de reglementare financiară declara în WE 80 că "nu aveau cunoştinţă de nici un fel de reclamaţii primite de autorităţile irlandeze relevante responsabile pentru reglementarea sectorului asigurărilor privind publicitatea înşelătoare efectuată de Equitable Life."

Concluzii PARTEA III - SISTEMUL DE REGLEMENTARE

PARTEA III - SISTEMUL DE REGLEMENTARE

Politica de reglementare suplă a autorităţilor britanice de reglementare

1.  Există mărturii convingătoare care indică faptul că Regatul Unit a aplicat în mod constant, pe o durată apreciabilă în cursul ultimelor două decenii, atât înainte cât şi după aplicarea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, o politică de reglementare suplă în cazul activităţilor privind asigurarea de viaţă. Documentele şi declaraţiile arată că în acest moment o politică de reglementare bazată pe principii a fost dezvoltată şi aplicată extensiv în Regatul Unit şi ar trebui integrată în propunerile „Solvency II”.

2.  Comisia înţelege că nici un cadru de reglementare nu poate încerca să elimine riscurile şi să împiedice complet toate carenţele întreprinderilor reglementate, căci un asemenea cadru ar avea ca rezultat probabil inhibarea activităţilor comerciale, a concurenţei şi a inovării, în detrimentul posibilităţii de alegere a consumatorului. Totuşi, multe declaraţii sugerează că politica de reglementare suplă a Regatului Unit a mers prea departe şi a contribuit astfel la un mediu de reglementare slab. Acesta a permis înmulţirea necontrolată a dificultăţilor ELAS, pe când într-un sistem de reglementare mai puternic acestea ar fi fost reperate într-o fază timpurie, iar criza finală ar fi putut fi împiedicată.

3.  Se pare că autorităţile britanice de reglementare nu au fost în stare să reacţioneze la timp în faţa faptului că ELAS a suferit de o lipsă cronică de active în cursul anilor ’90, deoarece nu a constituit rezerve adecvate pentru viitoarele majorări gratuite (terminal bonuses), în privinţa cărora asiguraţilor li s-au creat aşteptări (chiar dacă nu au fost garantate). Acest lucru a survenit deoarece normele privind constituirea de provizioane pentru viitoarele prime discreţionare au fost lăsate vagi în mod deliberat de către autorităţile de reglementare, care la rândul lor par să fi lăsat aplicarea acestora la discreţia actuarilor desemnaţi.

Carenţe ale autorităţilor britanice de reglementare

4.  Au existat multe declaraţii şi documente care, în contextul supravegherii ELAS în decursul anilor ´90 şi în special după intrarea în vigoare în 1994 a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, sprijină teza unui eşec în domeniul reglementării şi a unor carenţe a supravegherii prudenţiale din partea diverselor autorităţi britanice de reglementare din domeniul asigurărilor de viaţă (DTI/HMT/FSA), precum şi din partea GAD.

5.  De asemenea, există numeroase documente care indică faptul că, dacă autorităţile britanice de reglementare şi-ar fi exercitat în mod corect şi cu diligenţă puterile de reglementare şi de supraveghere prudenţială, astfel cum este solicitat de articolele 10 şi 13 din a treia directivă privind asigurarea de viaţă, ar fi trebuit să descopere şi să reacţioneze la slăbiciunile şi riscurile inerente operaţiilor şi modelului comercial al ELAS, înainte ca starea de criză să devină vizibilă.

6.  Un număr semnificativ de declaraţii susţin că autorităţile de reglementare ale Regatului Unit nu au reuşit să prevină intrarea în criză a ELAS şi deci nu au reuşit să-i protejeze pe asiguraţii ELAS din Regatul Unit şi din alte state membre de pierderile financiare directe.

Declaraţiile şi opiniile experţilor primite de comisie par să contrazică evaluarea globală a Lordului Penrose conform căreia „societatea a fost în esenţă responsabilă pentru propriile nenorociri. Carenţele sistemului de reglementare au fost doar factori secundari”[205]. În special, propriul său raport „Key Findings”[206] (Concluzii principale) pare a contrazice declaraţia sa de mai sus, deoarece în acesta susţine că de fapt carenţele de reglementare au contribuit într-adevăr în mod substanţial la crearea unui mediu de reglementare slab, propice dezvoltării crizei ELAS.

8.  Un număr mare de documente sugerează că autorităţile britanice de reglementare nu au reuşit să recunoască – sau chiar au subestimat din neglijenţă – impactul potenţial al politicilor RAG asupra stabilităţii financiare a ELAS, în special în cazul unei recesiuni importante pe pieţele financiare, dată fiind reputaţia ELAS de a aplica marje de solvabilitate şi rezervă reduse. Se pare că în momentul în care acest risc a fost în final recunoscut de autorităţile britanice de reglementare, era deja prea târziu pentru a răsturna situaţia, iar orice acţiune de reglementare ulterioară ar fi putut constitui doar o încercare întârziată de a limita daunele produse.

9.  Fără îndoială, piaţa de titluri în scădere din 2001-2002 a contribuit la accelerarea crizei ELAS după decizia Camerei Lorzilor. Totuşi, forţele adverse ale pieţei nu pot fi considerate ca singurul motiv al crizei ELAS, lucru demonstrat de faptul că nu toate societăţile de asigurări de viaţă din Regatul Unit au suferit o criză financiară de o asemenea magnitudine. În cazul ELAS, documentele disponibile sugerează că un număr de factori care preced în mod clar piaţa în scădere, în special problema RAG, a creat deja bazele pentru problemele financiare ulterioare ale ELAS.

Respect excesiv faţă de ELAS

10.  Este de asemenea evident că autorităţile britanice de reglementare s-au comportat faţă de ELAS cu un respect şi o deferenţă necuvenite, în special datorită vechimii sale şi a statutului până atunci ireproşabil, conducându-i la a o considera cea mai bună opţiune dintre societăţile de asigurări de viaţă, precum şi a fi prea bună şi prea onorabilă pentru a face greşeli.

11.  Un număr de martori şi de declaraţii afirmă că exact această atitudine de deferenţă este cea care a contribuit semnificativ la crearea unei abordări prudenţiale permisive a supravegherii şi la un mediu de reglementare slab, care, la rândul său, a permis ELAS să funcţioneze fără opoziţie, permiţând astfel ca slăbiciunea sa financiară să crească necontrolat de-a lungul anilor.

Transferul responsabilităţilor între autorităţile britanice de reglementare

12.  Comisia consideră că transferul responsabilităţilor de reglementare între diverse organisme britanice de reglementare până la crearea FSA a fost în mod clar în detrimentul eficienţei acţiunilor de supraveghere şi de reglementare de-a lungul anilor ’90.

13.  Există numeroase declaraţii care sprijină afirmaţia că problemele de comunicare dintre autorităţile britanice de reglementare au contribuit la o situaţie care a permis ca problemele crescânde ale ELAS să nu fie remarcate şi să se transforme într-o criză. Totuşi, în acest sens, un număr de declaraţii a sugerat că situaţia din Regatul Unit s-a ameliorat după crearea unei autorităţi unice de supraveghere a serviciilor financiare (FSA).

Acuzaţii de coluziune între autorităţile de reglementare şi ELAS şi/sau de fraudă deliberată

14.  Comisia nu este convinsă de acuzaţiile[207] care susţin existenţa unei strategii deliberate şi coordonate de coluziune dintre autorităţile britanice de reglementare şi conducerea ELAS, fie în ceea ce priveşte vreo obstrucţionare a anchetei privind motivele crizei ELAS, fie în ceea ce priveşte o fraudă deliberată şi coordonată îndreptată împotriva celor asiguraţi de ELAS.

15.  Comisia consideră că, după desfăşurarea crizei ELAS, aşa cum multe părţi au afirmat în diverse ocazii, autorităţile britanice de reglementare au fost încete, întrucâtva reticente şi nu întotdeauna complet transparente atunci când au condus ancheta privind ELAS, precum şi atunci când au informat publicul cu privire la aceasta, în special în ceea ce priveşte asiguraţii implicaţi.

Schema de compromis (SC)

16.  Există declaraţii numeroase şi convingătoare[208] care sugerează că un mare număr de asiguraţi s-au simţit induşi în eroare sau înşelaţi de ELAS şi de autorităţile de reglementare în momentul aprobării şi votării în favoarea schemei de compromis.

17.  Comisia consideră că, în momentul în care au votat pentru SC, asiguraţii nu erau pe deplin conştienţi de consecinţele juridice ale deciziei pe care au luat-o[209]. Acest fapt pare să se datoreze complexităţii informaţiilor juridice furnizate împreună cu propunerea SC, atât de ELAS cât şi de FSA, care este foarte posibil să fi depăşit înţelegerea asiguratului mediu.

18.  Comisia consideră de asemenea că asiguraţii ar fi trebuit să fie informaţi printr-o atenţionare clară că, dacă sunt de acord cu SC, stabilitatea fondului cu participare la beneficii nu urma să fie în nici un caz garantată pe termen lung şi urma să fie complet expusă fluctuaţiilor pieţelor financiare, iar creşterea valorii poliţelor acordate în conformitate cu SC puteau fi suprimate prin reduceri ulterioare a valorii respective.

Acuzaţii de subscrieri înşelătoare

19.  Au existat multe declaraţii, atât directe cât şi indirecte, dintre care unele sprijină în mod clar afirmaţia că ELAS a fost responsabilă pentru subscrieri şi prezentări înşelătoare faţă de asiguraţi şi clienţi potenţiali, în Regatul Unit, Irlanda, Germania şi în alte state membre unde opera.

20.  În special, există declaraţii[210] care sugerează că ELAS a furnizat asiguraţilor şi clienţilor potenţiali informaţii înşelătoare cu privire la un număr de chestiuni, omiţând cu bună ştiinţă să le atragă atenţia asupra riscului RAG, chiar şi după ce ELAS a cerut consilierilor şi autorităţilor competente sfaturi juridice cu privire la RAG.

21.  Comisia salută Directiva din 2002, privind comercializarea la distanţă (Directiva 2002/65/CE, de modificare a Directivei 97/7/CE), care clarifică dispoziţiile juridice pentru facilitarea vânzării poliţelor de asigurare în afara statului membru unde îşi are sediul societatea.

22.  Comisia a aflat de alte acuzaţii de subscrieri înşelătoare care sugerau că prin documentele de vânzări ale ELAS s-a pretins că fondul cu participare la beneficiinivela flucţuaţiile cuantumului veniturilor şi activelor. Mai mult, au existat acuzaţii cum că ELAS a urmat o politică agresivă de insistenţă pentru a trece de la poliţele existente la noi poliţe de investiţii, mult mai profitabile pentru ELAS, având ca rezultat noi activităţi comerciale şi noi comisioane, necesitând rezerve de capital şi mai reduse, un lucru care în mod evident este contrar intereselor acţionarilor.

23.  Există de asemenea declaraţii care sprijină o seamă de alte acuze de subscrieri înşelătoare în celelalte state membre unde ELAS avea operaţiuni de vânzare, de exemplu tentând clienţii potenţiali prin prezentarea investiţiilor potenţiale ca având calităţi specifice care nu existau de fapt, inclusiv că poliţele irlandeze sau internaţionale ar fi fost izolate, iar poliţele germane ar fi fost sub controlul autorităţii germane de reglementare financiară.

Neglijenţă în controlul conduitei profesionale (CP) de către autorităţile de reglementare

24.  Comisia consideră că autorităţile britanice de reglementare a CP au reacţionat târziu sau deloc cu privire la practicile de vânzare şi de marketing menţionate ale ELAS. Şi autorităţile de reglementare a CP din celelalte state membre implicate au reacţionat cu întârziere, parţial deoarece structurile de supraveghere adecvate nu erau încă create şi parţial deoarece se aşteptau să conteze pe eficienţa supravegherii reglementare britanice. Totuşi, se pare că odată ce problemele referitoare la ELAS au devenit publice sau au ajuns la cunoştinţa acestora, supravegherea CP a autorităţilor de reglementare din Irlanda şi Germania s-a îmbunătăţit cu întârziere.

25.  În termeni generali, declaraţiile ascultate şi primite sugerează puternic că supravegherea reglementară a asigurărilor de viaţă din statele membre afectate s-a îmbunătăţit în ultimii cinci ani, în special în statele în care o singură autoritate de supraveghere a asigurărilor se ocupă atât de supravegherea prudenţială cât şi de supravegherea CP.

Probleme de comunicare dintre autorităţile britanice de reglementare şi cele din străinătate

26.  Multe declaraţii au sprijinit afirmaţia că, în ceea ce priveşte ELAS, comunicaţiile dintre autorităţile de reglementare britanice, irlandeze, germane şi din alte ţări au fost nesatisfăcătoare sau chiar complet incomplete pe durata anilor ‘90 şi până în 2002. În special, comisia consideră că acele comunicaţii care au avut loc, dacă au existat, au fost complet insuficiente pentru a trata o chestiune atât de importantă ca criza ELAS, care are implicaţii transfrontaliere evidente.

27.  Comisia consideră ferm că interpretarea de către autorităţile de reglementare a responsabilităţilor ţării de origine/gazdă în ceea ce priveşte supravegherea societăţilor de asigurare de viaţă a fost mult prea pasivă, fiecare contând pe cealaltă. După cum a fost confirmat de un număr de declaraţii, acest comportament a contribuit la slăbirea mediului de reglementare şi a dus în special la o situaţie în care asiguraţii care nu sunt cetăţeni britanici s-au văzut în postura „celui care stă între două luntri”, iar autorităţile de reglementare de origine din Irlanda şi Germania au părut să fie simpli spectatori, fără prea mult control asupra activităţilor de asigurare desfăşurate pe teritoriul propriu, ca să nu mai vorbim de controlul asupra celor desfăşurate în alte state membre. Comisia aprobă, prin urmare, examinarea posibilităţii unei viitoare supravegheri reglementare a societăţilor la nivel de grup, în vederea clarificării responsabilităţilor de reglementare.

28.  Declaraţiile şi documentele furnizate comisiei o fac să creadă că, după 2004, comunicarea dintre autorităţile de reglementare s-a îmbunătăţit datorită cooperării mai strânse dintre autorităţile de reglementare în cadrul nou-createi reţele de autorităţi europene de reglementare (Comitetul european al inspectorilor de asigurări şi pensii ocupaţionale - CEIAPO), care are ca obiectiv îmbunătăţirea calităţii supravegherii şi acţiunii de reglementare la nivel transfrontalier, însă acest lucru s-a întâmplat prea târziu pentru a-i putea asista pe asiguraţii ELAS la începutul crizei.

29.  Totuşi, comisia consideră că în cazurile în care statul gazdă nu transmite autorităţii de reglementare a statului de origine nici o normă „de interes general”, există un risc inerent ca nici autoritatea de supraveghere de origine şi nici cea gazdă să nu analizeze normele în materie de conduită profesională, deoarece fiecare ar considera că cealaltă îşi aplică propriile reguli.

30.  La nivel general, comisia a concluzionat că dezvoltarea pieţei interne a serviciilor financiare a avansat fără a se lua în considerare şi instituirea unor măsuri suficiente de protecţie a consumatorilor.

PARTEA IV – MĂSURI REPARATORII

privind statutul acţiunilor şi caracterul adecvat al măsurilor reparatorii aflate la dispoziţia asiguraţilor

INDEX  PARTEA IV

I.         Introducere

II.        Daune

1. Asiguraţi afectaţi

2. Pierderi colective

            3. Pierderi individuale

III.      Reclamaţii adresate autorităţilor de reglementare din Regatul Unit şi investigaţii oficiale

1. Reclamaţii adresate FSA

2. Raportul Baird

            2. Raportul Penrose

IV.      Acţiuni întreprinse de ELAS în legătură cu asiguraţii nedreptăţiţi

            1. Litigiul împotriva foştilor administratori şi auditori

            2. Planul de Compromis

            3. Reclamaţii adresate ELAS şi „Revizuirile Politicii”

V.        Presupusele fraude şi Biroul Pentru Fraude Grave din Regatul Unit

VI.      Acţiuni împotriva ELAS pentru vânzare neconformă

1. Nejudiciară – Serviciul britanic al mediatorului financiar (FOS)

           a) Introducere

b) Tratamentul reclamaţiilor privind Equitable Life

c) Critica asiguraţilor privind tratarea reclamaţiilor de către FOS

2. Judiciare – acţiuni în justiţie

           a) Temeiuri juridice britanice aferente acţiunilor împotriva ELAS

                       b) Termenul de limitare

                       c) Acţiuni în justiţie

VII.     Acţiuni împotriva autorităţii britanice de reglementare

1. Nejudiciare – Mediatorul parlamentar britanic

2. Judiciare – acţiuni în justiţie

VIII.   Planul de compensare al serviciilor financiare britanice şi decizia de a nu închide ELAS

IX.      Situaţia asiguraţilor non-britanici

1. Activitatea Equitable Life în Irlanda şi Germania

2. Plângerile asiguraţilor non-britanici

           a) Motivaţii pentru investigarea ELAS

           b) Publicitatea ELAS

c) Presupunerile de vânzare neconformă

d) Presupuneri de tratament discriminatoriu

e) Politica de informare ELAS

3. Accesul la reparaţii în statul membru al angajamentului

                       a) Autorităţi de supraveghere în statul membru al angajamentului

                       b) Planurile Mediatorului Financiar

c) Fonduri de garantare

4. Accesul la reparaţii în Regatul Unit

a) Reclamaţii adresate FSA

                       b) Reclamaţii adresate FOS

c) Mediatorul Parlamentar britanic

d) Planul de Compensare al Serviciilor Financiare britanice

5. Acţiuni în justiţie

X.        Potenţiale măsuri reparatorii pentru victimele ELAS în baza legislaţiei UE

1. A Treia directivă privind asigurarea de viaţă

2. Legislaţia primară a UE

           a) Dreptul de depunere de petiţii şi reclamaţii la Comisia Europeană

           b) Răspunderea ce reglementare în baza legislaţiei UE

c) Acţiune de reclamare de daune în baza articolelor 235 şi 288 alineatul (2) ECT

3. Mecanisme de coordonare la nivelul UE

a) FIN-NET

b) CEIAPO

XI.      Cazul recursului european colectiv

XII.     Necesitatea compensării victimelor ELAS

Concluzii

I.      Introducere

În această secţiune a raportului, comisia examinează dauna sau pierderea cauzată asiguraţilor ca urmare a crizei Societăţii de Asigurare Equitable Life (ELAS). De asemenea identifică şi evaluează acţiunile aflate la dispoziţia asiguraţilor pentru obţinerea reparaţiilor, cum ar fi cele impuse de punctul 4 al Deciziei Parlamentului European de înfiinţare a Comisiei de Anchetă.

Cu privire la daune, comisia, prin prisma complexităţii problemei şi lipsei accesului la date relevante, nu încearcă să identifice exact numărul, ci încearcă să realizeze o imagine a magnitudinii implicate şi a tipului de situaţii în care se găsesc asiguraţii ca urmare a crizei ELAS. Comisia a primit probe ample scrise şi verbale de la asiguraţii nedreptăţiţi în acest sens.

Apoi raportul examinează anumite răspunsuri ale autorităţii britanice de reglementare şi societăţii cu privire la criza Equitable Life, care au fost relevante pentru asiguraţii nedreptăţiţi. Următoarele secţiuni identifică căile de remediere aflate la dispoziţia asiguraţilor în virtutea legii britanice. În primul rând, sunt analizate posibilităţile deschise asiguraţilor de a pretinde daune din partea societăţii. Măsurile reparatorii includ atât procedurile judiciare în faţa instanţelor, cât şi măsurile reparatorii nejudiciare, cum ar fi planurile alternative de soluţionare a litigiilor. În al doilea rând, raportul examinează modul în care asiguraţii pot obţine compensaţii de la guvern atât prin instanţă, cât şi prin mijloace alternative. Căile de remediere în baza legii britanice sunt examinate în baza informaţiilor primite pe cale verbală şi în scris de la martori şi a cercetării efectuate de comisie. Raportul se referă de asemenea la experienţele asiguraţilor nedreptăţiţi în eforturile acestora de obţinere a compensării.

Următoarele părţi ale acestei secţiuni tratează situaţia asiguraţilor care şi-au cumpărat poliţele de la sucursale ELAS înfiinţate în alte state membre UE decât Regatul Unit, în special Irlanda şi Germania. Ulterior identificării plângerilor particulare ale acestor asiguraţi, raportul examinează acţiunile întreprinse în legătură cu ELAS de către autorităţile respective de reglementare financiară din Irlanda şi Germania şi evaluează situaţia asiguraţilor non-britanici cu privire la accesul la reparaţii în propria ţară şi în Regatul Unit. Probe verbale şi scrise au fost prezentate comisiei de către asiguraţii din ambele ţări.

Ultima parte a acestei secţiuni tratează măsurile reparatorii aflate la dispoziţia asiguraţilor în baza legislaţiei UE. În primul rând, investighează dacă legislaţia secundară, cum ar fi de exemplu a Treia directivă privind asigurarea de viaţă, prevede mecanisme de remediere. În al doilea rând, raportul se concentrează pe sistemul de protecţie judiciară în baza legislaţiei primare UE cu privire la pierderile şi daunele cauzate persoanelor fizice de încălcările legislaţiei Comunităţii pentru care statele membre pot fi ţinute răspunzătoare conform criteriile stabilite de Curtea Europeană de Justiţie. În cele din urmă, comisia a examinat mecanismele de coordonare la nivelul UE, cum ar fi FIN-NET, care a fost înfiinţat pentru facilitarea tratamentului reclamaţiilor transfrontaliere ale consumatorilor. Secţiunea continuă cu o referire la recursurile colective şi încheie stabilind necesitatea acordării de compensaţii victimelor ELAS de către Guvernul britanic.

II.    Daune

1.       Asiguraţi afectaţi

În depoziţia sa în faţa comisiei, preşedintele executiv actual al Equitable Life, Charles THOMSON (H2) a afirmat că în 2001, când s-au produs evenimentele în cadrul Equitable, erau "peste un milion de persoane care deţineau un interes în fondul generator de profit [al Equitable Life]". Dl STRACHAN (H4) a indicat că în anul 2000, existau aproximativ 1,7 milioane asiguraţi (cu poliţe generatoare de profit sau nu) ai Equitable Life. Într-o depoziţie scrisă (WE 47[211]), Dl THOMSON a specificat ulterior că în anul 2001, aproximativ 1,5 milioane de persoane deţineau un interes în produsele generatoare de profit ale societăţii. Această valoare include o estimare a numărului membrilor planurilor pensiilor de grup care nu reprezintă în sine asiguraţi şi declară o estimare a numărului total de persoane afectate .

Marea majoritate a acestora erau rezidenţi britanici, dar societatea înregistra de asemenea aproximativ 8000 de posesori de poliţe generatoare de profit în Irlanda (8300 conform Domnului STRACHAN, H4) şi aproximativ 4000 de posesori de poliţe generatoare de profit în Germania. "Astfel, aspectul UE ar trebui astfel să reprezinte aproximativ 1% din emisiune", conform Domnului THOMSON (WE 47[212]). În plus, au existat aproximativ 6500 de poliţe internaţionale care au fost vândute prin intermediul biroului societăţii din Guernsey persoanelor din întreaga lume (WE 47[213]). Dl SEYMOUR, director EMAG responsabil pentru asiguraţii nerezidenţi în Regatul Unit, a informat comisia prin H7 că, la finele anilor 1990, ELAS înregistra 13.405 de asiguraţi nerezidenţi în Regatul Unit, rezidenţi în 13 de state membre diferite. În WE 53[214], acesta furnizează o defalcare exactă a asiguraţilor pe fiecare stat membru. Separat de Irlanda (6342) şi Germania (3281), se pare că exista un număr semnificativ de asiguraţi în Franţa (1069) şi Spania (728). În probele scrise depuse de EMAG în petiţia către Parlamentul European, se susţine că în total au fost afectaţi 70.000 de asiguraţi din exteriorul Regatului Unit (WE 14[215]).

Deşi numerele obţinute variază uşor, din dovezile disponibile se poate concluziona că criza Equitable Life a afectat un număr semnificativ de persoane din Regatul Unit şi din alte state membre UE.

Doamna KWANTES a subliniat în H7 că buna reputaţie a Equitable Life a atras asiguraţi din diverse medii profesionale: "80% dintre avocaţii din Regatul Unit deţineau poliţe Equitable Life ... Medici, contabili, persoane angajate la societăţi bine cunoscute, ... ofiţeri de poliţie, mii de funcţionari publici şi chiar membrii ai parlamentului deţineau poliţe Equitable. Se bucura deci de o reputaţie considerabilă." Dl WEYER (H3) sublinia procentul ridicat, printre asiguraţii germani, "de academicieni şi persoane cu o experienţă profesională considerabilă sau chiar din sectorul serviciilor financiare". A existat cu siguranţă percepţia că majoritatea asiguraţilor Equitable Life tindeau să fie persoane bogate. Cu toate acestea, dovezile primite de comisie sugerează că majoritatea asiguraţilor erau "oameni simpli" (Doamna KWANTES, H7), care au suferit grav ca urmare a crizei Equitable. O asigurată irlandeză, de exemplu, a comunicat delegaţiei comisiei care a vizitat Dublinul în 6 octombrie 2006 că a fost nevoită să îşi vândă casa ca urmare a acestei crize.

Majoritatea asiguraţilor afectaţi par a fi de vârste avansate. Dl WEYER afirma că "clientul tipic german este, astfel cum putem observa, un pensionar căsătorit, în jurul vârstei de 65 de ani" (H3). Dl SCAWEN, reprezentând asiguraţii înşelaţi declara în WE 23[216] că "toţi suntem pensionari cu o vârstă medie de şaptezeci de ani, unii relativ tinerei ... activi fizic şi mental, şi alţii aflaţi la finele vieţii cu toate problemele de memorie, fizice şi intelectuale asociate procesului de îmbătrânire".

2.       Pierderi colective

Pierderile totale suportate de asiguraţi (şi într-adevăr pierderea aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor) nu pot fi cuantificate exact. Dl LAKE, preşedintele Grupului de Acţiune al Membrilor Equitable (EMAG), declara că reducerea transfrontalieră de 16% a valorii totale a tuturor poliţelor de pensii, aplicată de ELAS la 16 iulie 2001, se ridica la 4 miliarde £. Lordul PENROSE indică în WE 16[217] faptul că reducerea acuzată din iulie 2001 a fost evaluată la 4,9 miliarde £ (incluzând o ajustare separată a valorilor anuităţilor generatoare de profit de 630 milioane £). Ajustări suplimentare ale valorii de piaţă au fost impuse de la acea dată. Mai mult decât atât, veniturile celor aproximativ 45.000 de posesori de anuităţi generatoare de profit au fost reduse continuu "până când reducerile de 35% au devenit tipice iar veniturile încă se află în declin", conform Domnului LAKE (H1). FSA a declarat că nu a efectuat o calculare a pierderilor totale, sugerând că aceasta s-ar fi efectuat numai de la caz la caz (Domnul STRACHAN, H4).

În plus, chiar dacă ar fi cunoscute valorile exacte, ar fi dificil de stabilit ce parte a pierderilor poate fi atribuită administrării defectuoase a societăţii (şi care astfel ar putea naştere unor posibile pretenţii) şi în ce măsură acestea au reprezentat o consecinţă a factorilor externi, cum ar fi slaba performanţă a pieţelor financiare la acea dată. Domnul THOMSON (H2), susţine că "singura pierdere datorată în mod evident circumstanţelor particulare ale Equitable Life se referă la Ratele Garantate de Anuitate (GAR) şi anume legate de decizia pronunţată în cazul Hyman în iulie 2000". Alte pierderi ar putea fi legate de piaţă, şi anume de crahurile pieţelor de capital în primii ani ai acestui deceniu, şi care s-ar fi produs oricum, într-o mai mare sau mai mică măsură, şi în cazul altor furnizori de fonduri generatoare de profit. Domnul STRACHAN (H4) şi-a exprimat de asemenea opinia că reducerile poliţelor s-au datorat în principal crahurilor pieţelor de capital. Această opinie este contestată de EMAG (a se vedea mai jos).

Astfel, în WE 47[218] Domnul THOMSON subliniază că "trebuie să fie atent pentru definirea înţelesului pierderilor colective suportate de asiguraţi , [deoarece] poliţele generatoare de profit reprezintă contracte de investiţii şi în consecinţă fac obiectul pierderilor de investiţii precum şi profiturilor din investiţii, în derularea normală a activităţii". Acesta menţionează că Equitable Life evaluase pierderile cauzate de circumstanţele speciale ale societăţii în diverse feluri (WE 47). În primul rând, în legătură cu litigiul împotriva foştilor administratori şi auditori[219], aceasta "solicitase consultanţă privind posibilele pierderi aferente valorii societăţii în 2001 în cazul în care anumite acţiuni ar fi fost întreprinse anterior". S-au descoperit pierderi de până la 2,05 miliarde £ pentru societate (şi anume global, către membri, în calitatea acestora de acţionari, dar nu către asiguraţi). În al doilea rând, societatea evaluase pierderile suferite de poliţe fără GAR ca urmare a impactului GAR în legătură cu Planul de Compromis (a se vedea mai jos[220]). Pierderile soluţionate de plan , care nu acopereau toţi asiguraţii non-GAR, se ridicau la 850 milioane £. Planul de Rectificare[221], care corecta pensiile anterioare pentru a permite GAR, şi se ridica la 103 milioane £, trebuia de asemenea luat în calcul. Pierderile totale referitoare la GAR ar reprezenta maximum 5% din valoarea poliţei, conform dlui THOMSON (H2; WE 47), la acea dată însumând aproximativ 1,5 miliarde £.

Cu toate acestea, Raportul Penrose concluziona că supra-evaluarea primelor reprezenta o cauză semnificativă a slabei situaţii financiare a ELAS, care impunea reducerea valorii poliţelor (WE 16)[222]. Referindu-se la raportul Lordului Penrose, EMAG declara că acesta din urmă calculase costul primelor în exces efectiv achitate asiguraţilor care s-au retras în perioada anilor 1990, la 1,800 milioane £, la care ar trebui adăugate (necuantificate, dar semnificative) primele totale în exces incluse în poliţele în vigoare, în vederea obţinerii costului total al supra-evaluării primelor: "Indiferent de metoda utilizată, supra-evaluarea primelor a condus la un deficit de active al Equitable Life de cel puţin 2 miliarde £, reprezentând aproximativ jumătate din reducerea valorii poliţelor din 16 iulie 2001" (WE-CONF 16). Opinia conform căreia declararea primelor în exces în anii 1990 a slăbit considerabil finanţele Equitable Life şi că reducerea valorii poliţelor din 16 iulie 2001 a fost destinată recuperării acestor prime în exces este puternic susţinută de probele depuse de societăţile de contabilitate (WE-CONF 23 şi WE-CONF 24) şi de opinia legală a Domnului BOSWOOD (WE 76): "Întrucât este posibil ca scăderile pieţei de valori mobiliare din decembrie 1999 să se fi ridicat la aproximativ 5,6% din reducerea de 16% implementată, restul se datora, în primul rând, necesităţii recuperării costurilor GAR ... şi, în al doilea rând, necesităţii reechilibrării Fondului generator de profit pentru aducerea activelor în linie cu valorile totale ale poliţelor... Cauza reală a insuficienţei activelor nu o reprezenta scăderea pieţei de valori mobiliare, ci achitarea rimelor în exces din anii 1990".

Explicând modul în care a apărut necesitatea reducerii de 16% din iulie, dl SLATER sublinia în WE 34[223] cum, mai bine de un deceniu, EL nu şi-a echilibrat valorile poliţelor cu valoarea activelor, acumulând astfel deficit în fiecare an în perioada 1989 - 2000 (chiar deficit extrem de semnificativ, cum ar fi 28% în 1990 şi 20% în 1994). Ca urmare a acestei "politici de declarare a primelor totale care depăşesc performanţa efectivă de investiţii a încurajat sute de mii de noi investitori inocenţi, iar societatea s-a dezvoltat imens. Conducerea superioară a Equitable Life a recunoscut clar riscurile pe care şi le asuma. La 27 iunie 2001 noul consiliu de administraţie a audiat opinia preşedintelui executiv, Charles Thomson, privind nivelul surplusului pe care acesta l-ar fi aşteptat la finele anului 1999. Thomson comenta că la începutul anului 2000, excesul valorii poliţelor faţă de valoarea activelor era de aproximativ 3%, ceea ce s-ar fi încadrat în limitele acceptabile. Ca răspuns la o întrebare, Thomson a confirmat că în baza principiilor actuariale normale s-ar fi aşteptat totuşi la un exces al valorii activelor faţă de valoarea poliţelor de 6-7% la acea dată. La începutul anului 2000 societatea avea un deficit de active (sau votase prime excesive) de aproximativ 10% (3%+7%) sau 2 ½ miliarde £. Pierderea cazului GAR în iulie 2000 a majorat acest deficit la 4 miliarde £. Aceasta a reprezentat valoarea recuperată de reducerea cu 16% a valorii poliţelor la data de 16 iulie 2001.”

Astfel cum se sublinia în WE 8, în funcţie de circumstanţele personale, este posibil ca asiguraţii să fi suportat costuri suplimentare, cum ar fi penalităţi pentru retragerile în avans, costuri legale sau cheltuieli de reinvestiţii, separat de daunele suferite ca urmare a reducerii valorii poliţelor sau anuităţilor.

3.       Pierderi individuale

Comisia a primit numeroase declaraţii scrise din partea asiguraţilor, care le prezintă pierderile personale[224] ca urmare a reducerii a veniturilor sau valorii poliţei. În plus, numeroşi martori s-au referit la pierderile personale (Dl WEIR, H2; Doamna KNOWD, H2; Dl SCAWEN, H3) sau ilustrau „cazuri tipice” (Domnul WEYER şi Domnul SCAWEN, H3) în depoziţiile verbale date în faţa comisiei. De exemplu, Domnul SCAWEN care reprezenta asiguraţii ELAS menţiona că „pierderea mea de venit în prezent şi viitoare este enormă. Pentru numeroşi asiguraţilor, a căror singură sursă de venit este cea de la societate, viitorul lor standard de viaţă trebuie să înregistreze un declin şi în numeroase cazuri aceştia vor solicita ajutor financiar din partea familiilor sau asigurărilor sociale, sau vor fi obligaţi să îşi vândă casele pentru a supravieţui. Aceste persoane au economisit cu grijă sume de bani din câştiguri pentru a-şi asigura o viaţă confortabilă la pensie, un stil de viaţă care le-a fost furat de societate” (WE 23[225]). În timp ce este clar că pierderile individuale diferă considerabil, în funcţie de clasa poliţelor, de acceptarea sau nu a contractului de compromis şi de alte circumstanţe individuale, dovezile obţinute de comisie confirmă opinia Lordului PENROSE, care declară în raportul său că „este evident că numeroşi asiguraţi Equitable au suferit şi vor continua să se confrunte cu dificultăţi financiare reale ca urmare a observării cum profitul aşteptat din economiile acestora a fost redus dramatic” (WE 16)[226].

Anumiţi martori au subliniat de asemenea îngrijorarea şi durerea suferite, separat de pierderile financiare. „Vă pot spune că au fost nopţi fără somn, exista o tensiune ... nu este vorba doar despre aspecte legale; aici există povestea unui om” (Domnul KNOWD, H2). Doamna KWANTES în H7 a depus o notă similară: „[A] cauzat atâtea traume aşa multor persoane. Am auzit de la foarte multe persoane că nu mai puteau dormi noaptea o perioadă îndelungată de timp. Oamenii chiar s-au îmbolnăvit din această cauză, ceea ce consider foarte trist.”

Conform celor de mai sus, diversele clase de asiguraţi sunt afectate în diverse grade. În general, asiguraţii fără GAR care au cumpărat poliţe ulterior anului 1988 au trebuit să suporte factura pentru aplicarea deciziei Camerei Lorzilor („cazul Hyman”), care obligase societatea să îşi îndeplinească angajamentele faţă de asiguraţii GAR. Printre asiguraţii non-GAR, se pare că două grupuri au fost dezavantajate în mod special: Primul grup este format din aşa-numiţii asiguraţi ulteriori, care s-au alăturat cu scurt timp anterior colapsului Equitable Life. Unii dintre aceştia s-au asigurat chiar ulterior deciziei Camerei Lorzilor deoarece „Societatea continua să deruleze noi activităţi ulterior deciziei Camerei Lorzilor din 20 iulie 2000, până la închiderea pentru noi activităţi la 8 decembrie 2000” (WE-CONF 21). Conform domnului WEIR (H2), preşedintele grupului de acţiune al asiguraţilor ulteriori Equitable, asiguraţii ulteriori „erau convinşi să investească bani în Equitable Life cu mult după ce societatea a devenit conştientă că se confrunta cu probleme grave... iar ulterior li s-a solicitat să suporte toate problemele fără să fi câştigat nici unele dintre presupusele beneficii”. În mod similar, EMAG susţine în WE-CONF 16 că reducerea fixă a valorii poliţelor de 16% a fost mai dur suportată de asiguraţii non-GAR care se alăturase ulterior şi care astfel nu beneficiaseră niciodată de supraevaluarea primelor. Această opinie este susţinută de domnul BOSWOOD în WE 76[227]. Domnul THOMSON (H8) prezenta o opinie diferită: „Motivul aplicării reducerilor la o rată fixă consta în realizarea unei corectitudini faţă de asiguraţi. Acea decizie a fost adoptată de consiliu în baza examinării unei game de opţiuni cu actuarul desemnat”. Al doilea grup menţionat este al „asiguraţilor înşelaţi”. Astfel cum sublinia domnul SCAWEN (H3) în faţa comisiei, „noi nu putem sau nu ni se permite transferarea poliţelor la un alt furnizor. Astfel, societatea poate reduce şi a redus plăţile anuităţilor noastre cu sume considerabile, în cazul meu cu 40%, cu perspectiva continuării reducerii veniturilor mele pentru tot restul vieţii”.

III.   Reclamaţii adresate autorităţilor britanice de reglementare şi investigaţii oficiale

1.       Reclamaţii adresate FSA

Ulterior evenimentelor produse la ELAS, au existat un ultraj continuu şi cereri din partea asiguraţilor privind explicaţii şi remedii. Conform petiţiei EMAG adresată Parlamentului European (WE14[228]), majoritatea se adresau direct autorităţii britanice de reglementare, FSA (Financial Services Authority – Autoritatea Serviciilor Financiare). EMAG afirmă că FSA a respins toate reclamaţiile (WE 14[229]). Reprezentanţii FSA' care s-au prezentat în faţa comisiei nu au făcut comentarii specifice privind tratamentul reclamaţiilor asiguraţilor de către FSA (H4), ci mai degrabă s-au referit la Mediatorul financiar britanic ca reprezentând organismul competent cu privire la aceste reclamaţii. Domnul STRACHAN (H4) menţiona numai în general faptul că „simpatizăm cu situaţia asiguraţilor şi înţelegem sentimentele care i-au determinat să depună o serie de reclamaţii, dar considerăm că aceste reclamaţii reflectă o neînţelegere a rezultatelor şi eşecurilor autorităţii de reglementare în cazul Equitable Life”. Acesta a adăugat că „un sistem de reglementare nici nu poate şi nici nu trebuie să încerce evitarea tuturor eşecurilor”.

WE 32 şi WE 37 subliniază obiectivele de reglementare FSA conform secţiunii 2 din Legea privind serviciile şi pieţele financiare din 2000. Astfel, FSA este responsabilă, printre altele, pentru menţinerea încrederii în piaţă şi protecţia consumatorilor. Anumiţi asiguraţi şi-au exprimat nemulţumirea în legătură cu modul în care FSA a urmărit acest ultim obiectiv cu privire la Equitable Life şi au exprimat afirmaţii puternice conform cărora FSA a încercat să obstrucţioneze asiguraţii în legătură cu obţinerea de măsuri reparatorii şi nu şi-a îndeplinit rolul de protejare a consumatorilor. EMAG susţine în WE 44 că „FSA s-a compromis cu privire la protecţia investitorilor deoarece costul său anual de funcţionare ... este finanţat de sector” şi o denumeşte „un organism de control de tip monopol asupra protecţiei consumatorilor, fiind în acelaşi timp supusă susţinătorilor financiari din sector”. În mod specific, EMAG pretinde că FSA nu a impus o abordare generică a compensării asiguraţilor nedreptăţiţi. Chiar a acuzat FSA că ar fi „orchestrat o acoperire” în scopul evitării plăţilor de compensare: „a existat o împiedicare sistematică a oricăror mijloace de remediere” (WE 44).

În mod natural, FSA a respins cu tărie aceste acuzaţii (a se vedea WE 37): „Cunosc faptul că a fost prezentată comisiei opinia conform căreia, deoarece era finanţată de sector, FSA ar fi cumva „la mâna” firmelor reglementate. Doresc să se înregistreze de această comisie că aceste îngrijorări sunt complet deplasate. Noi reprezentăm o autoritate de reglementare statutară, înfiinţată de Parlament; ... Societăţile reglementate din toate sectoarele financiare trebuie să achite costul reglementării. Drepturile noastre de încasare a tarifelor sunt legale, iar taxele se aplică obligatoriu fiecăreia din cele 33 000 sau chiar mai multe societăţi pe care le reglementăm, conform unei serii de formule şi măsurători obiective. Personalul FSA care supraveghează societăţile nu are nici o implicare politică sau operaţională în procesul de încasare a taxelor, care este administrat de o funcţie organizaţională separată din cadrul FSA, cu o raportare diferită prin intermediul consiliului FSA.”

Cu privire la protecţia consumatorilor în general şi a asiguraţilor ELAS în special, Domnul STRACHAN (H4) sublinia următoarele: „FSA furnizează informaţii complete consumatorilor cu privire la obiectivele, planurile, politicile şi regulamentele sale. Consumatorii beneficiază de acces la FSA prin intermediul liniei de asistenţă consumatori [iar] site-ul nostru internet reprezintă o sursă importantă suplimentară de asistenţă pentru consumatori, care furnizează informaţii comprehensive specifice pentru aceştia privind produsele financiare, reglementarea şi drepturile acestora. Recunoscând importanţa aspectelor din jurul Equitable Life, şi a numărului ridicat de asiguraţi implicaţi, acest sit web centralizează informaţii relevante pentru asiguraţii Equitable Life” (Domnul STRACHAN, H4). În plus, acesta menţiona că „am preluat iniţiativa în beneficiul asiguraţilor Equitable de la închiderea pentru noi activităţi.” În acest sens, s-a referit în particular la exercitarea influenţei FSA asupra ELAS cu ocazia formulării planului de compromis (a se vedea secţiunea IV.2.)

Pe scurt, reclamaţiile individuale adresate FSA nu au condus la remedii acordate asiguraţilor nedreptăţiţi.

2.       Raportul Baird

EMAG a informat comisia că numărul ridicat de reclamaţii a determinat FSA să iniţieze o anchetă internă (WE 14[230]). Ancheta s-a desfăşurat sub conducerea directorului de audit intern, Domnul Ronnie Baird, în vederea stabilirii dacă FSA a fost în culpă pe parcursul termenului de 23 de luni de supraveghere, imediat anterior închiderii ELAS pentru noi activităţi. Domnul BRAITHWAITE sublinia în H11 că a fost împiedicat să verifice perioada de neglijenţă primară dintre anii 1990 - 1998. Nici ancheta nu a soluţionat problema posibilelor remedii aferente plângerilor asiguraţilor.

2.       Raportul Penrose

Asiguraţii au depus de asemenea reclamaţii la Trezoreria Majestăţii Sale, conform petiţiei EMAG (WE 14[231]). În luna august 2001, Trezoreria Majestăţii Sale a iniţiat o anchetă condusă de judecătorul principal, Lordul Penrose. Termenii de referinţă ai acestuia constau în investigarea circumstanţelor care au condus la criza Equitable Life şi identificarea lecţiilor care trebuiau învăţate cu privire la conduita, administrarea şi reglementarea societăţilor de asigurări de viaţă. Cu toate acestea, ancheta sa (şi raportul publicat în 8 martie 2004) nu a soluţionat două probleme, şi anume cine s-a aflat în culpă pentru problemele experimentate de societate şi cine merită primirea de compensaţii, în consecinţă (WE 16[232]). Cu privire la acest din urmă aspect, Lordul Penrose menţionează că a „invitat asiguraţi individuali să [îl] asiste prin formularea de pretenţii pentru ... a-l ajuta să obţină o imagine a posibilelor răspunderi ale societăţii...” şi că informaţiile astfel obţinute „au clarificat faptul că erau implicate pretenţii deosebit de substanţiale” (WE 16[233]). Cu toate acestea, Lordul Penrose subliniază că el „nu poate adjudeca privind reclamaţiile asiguraţilor” şi declară că „aşteptările exprimate de numeroşi asiguraţi, sperând că acest raport va furniza opinii privind valabilitatea şi valoarea pretenţiilor vor fi inevitabil neonorate” (WE 16[234]). Cu toate acestea, Lordul Penrose a subliniat că impactul uman al evenimentelor Equitable nu ar trebui redus şi că „... au fost afectate nu numai resursele financiare ale asiguraţilor, ci şi încrederea de sine şi încrederea în capacitatea lor de a-şi gestiona afacerile” (WE 16[235]). Acesta concluzionează că „cu câteva excepţii, cei care au suferit au fost victime inocente ale acestei afaceri” (WE 16)[236].

În concluzie, nici unul din rapoartele Baird şi Penrose şi nici una din investigaţiile oficiale[237] nu au condus la remedii acordate asiguraţilor. Exprimând frustrarea asiguraţilor, EMAG reclamă în WE 44 că „s-au publicat raport după raport, dar nici unul nu a urmărit soluţionarea culpabilităţii sau autorizarea compensării”.

IV.   Acţiuni întreprinse de ELAS în legătură cu asiguraţii nedreptăţiţi

Această secţiune examinează acţiunile întreprinse de Equitable Life ca reacţie la criză şi dacă acestea au fost destinate protejării asiguraţilor.

1.       Litigii

În primul rând, Equitable a luat în calcul iniţierea de acţiuni în justiţie la instanţele britanice sau europene împotriva autorităţii britanice de reglementare. „Am solicitat consultanţă juridică pentru a afla dacă societatea ar trebui să urmărească ce nu a mers bine la instanţele europene... dar a rezultat că nu aveam nici o cale liberă. ... De asemenea ne-a fost clar că nu exista nici o perspectivă realistă de a câştiga împotriva autorităţii britanice de reglementare” (Domnul THOMSON (H2). ELAS a depus consultanţa primită de la consultantul principal sub forma WE 71. Documentul examinează potenţialele acţiuni iniţiate de societate şi/sau asiguraţi împotriva autorităţilor de reglementare prudenţială şi de reglementare a desfăşurării activităţii. Societatea de avocatură indică faptul că „nu considerăm că o acţiune în justiţie a societăţii împotriva autorităţilor de reglementare ar fi rentabilă” şi de aceea a sfătuit societatea „să nu iniţieze o asemenea acţiune.” Cu privire la finanţarea de către societate a acţiunilor asiguraţilor, aceştia „identificau ... dificultăţi în a stabili dacă aceste reclamaţii sau aspecte erau adecvate sau dacă societatea putea sau ar fi trebuit să finanţeze aceste acţiuni” şi concluzionau că „este dificil de identificat modalitatea de justificare a unor asemenea acţiuni” (WE 71).

Dimpotrivă , „ulterior examinării asistenţei juridice, de audit şi actuariale primite [it] şi cu o puternică susţinere a asiguraţilor şi grupurilor de acţiune”, societatea a iniţiat acţiuni în justiţie împotriva foştilor administratori şi auditori pentru pretinsele neîndepliniri ale obligaţiilor „culminând cu acţiuni în justiţie [în 2005]” (Domnul THOMSON, H2). Comisia a primit o serie de documente din dosarul ELAS vs. Ernst&Young (WE-CONF 14). Conform documentelor de instanţă, se acuzau două tipuri de încălcări. În primul rând, în fiecare din anii 1997, 1998 şi 1999 se pretinde că declaraţiile obligatorii ar fi trebuit să includă provizioane tehnice substanţiale cu privire la GAO. În al doilea rând, pentru fiecare din anii 1998 şi 1999 se pretindea că declaraţiile ar fi trebuit să prezinte pasivele neprevăzute şi cheltuielile neprevăzute cu privire la litigiul Hyman. ELAS susţinea că a suferit pierderi nevânzându-şi activitatea şi activele (în septembrie 1998 sau 2000), pierderea şansei realizării acestor vânzări şi pierderi prin declararea primelor care nu ar fi trebuit declarate. Domnul THOMSON (H2) sublinia că pierderile datorate acestor acţiuni reprezenta pierdere societară, şi anume diminuarea valorii societăţii ca entitate, şi nu pierderile asiguraţilor individuali.

În final, societatea a trebuit să îşi retragă acţiunea deoarece nu putea stabili o legătură cauzală între pretinsele culpe şi pierderile suportate. "Spre marea noastră dezamăgire, nu am putut stabili că pierderile cauzate puteau fi atribuite pârâţilor" (Domnul THOMSON, H2). În H8 Domnul THOMSON considera "un păcat că nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru ce s-a întâmplat" deoarece "îi este greu să creadă că totul a fost pur accidental" (H8).

Domnul CHASE GREY, cu toate acestea, consideră că acţiunile în justiţie iniţiate de ELAS împotriva foştilor administratori şi auditori "au fost iniţiate ... fără a intenţie reală de a acoperi daunele, ci pentru a distrage atenţia asiguraţilor, a presei şi cel mai probabil pentru a prelungi procesul de investigaţie şi termenul acordat asiguraţilor în baza legilor de limitare pentru iniţierea acţiunilor în despăgubire" (WE 40[238]). "Preşedintele ELAS ... – de profesie avocat – şi preşedintele executiv ... au explicat fiecare (mari ipocriţi, în opinia mea) necesitatea stopării acestor acţiuni în baza faptului că ELAS, pe parcursul litigiului, a constatat că nu putea pierderea, aspect pe care un avocat competent l-ar fi verificat anterior iniţierii acţiunii" (WE 40[239]).

Într-o scrisoare datată 2 decembrie 2005 adresată asiguraţilor (ataşată la WE 35), ELAS furniza următoarele explicaţii cu privire la litigiul împotriva foştilor administratori: "Consiliul a ridicat pretenţii în baza unei atente examinări a asistenţei juridice detaliate. Prin prisma acestei asistenţe, consiliul a considerat că ar fi reprezentat o neîndeplinire a obligaţiilor noastre ca administratori şi a responsabilităţilor faţă de asiguraţi neiniţierea acestor acţiuni în numele dumneavoastră, atâta timp cât acest fapt era rentabil. Am continuat să verificăm pretenţiile împreună cu echipa de asistenţă juridică, pentru a ne asigura că ne aflam la zi privind derularea, puterea şi rentabilitatea acţiunilor. În baza opiniei ferme a echipei juridice, am concluzionat că trebuie să soluţionăm litigiul împotriva foştilor administratori cu un cost cât mai redus posibil. ... În mod evident, nu acesta este rezultatul pentru care am muncit atât de mult în ultimii patru ani şi ne pare foarte rău că nu am putut, prin intermediul instanţelor, să asigurăm compensarea asiguraţilor. Lordul Penrose a ajuns la concluzii clare cu privire la prăbuşirea societăţii. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm faptul că este altceva convingerea instanţei că rolul foştilor administratori reprezintă o responsabilitate care, conform legii, conduce la culpabilitate şi compensare."

2.       Planul de Compromis

Planul de Compromis este tratat exhaustiv în Partea a IV-a a raportului. Cu toate acestea, datorită relevanţei acestuia cu privire la situaţia asiguraţilor nedreptăţiţi, anumite aspecte ale acestuia vor fi reluate mai jos cu emfază pe îngrijorările exprimate de asiguraţi.

Secţiunea 425 a Legii societăţilor 1985 din Regatul Unit permite unei societăţi să aplice „un plan de compromis” între societate şi acţionarii sau creditorii acesteia sau orice clasă a acestora, în baza acordului părţilor interesate şi instanţei. Planul va deveni executoriu în cazul aprobării de o majoritate reprezentând trei sferturi din creditori sau clasa de creditori sau acţionari sau clasa de acţionari şi de către instanţă (a se vedea ES 3[240]). ELAS a întocmit acest plan cu intenţia stabilizării fondului generator de profit, prin reducerea expunerii la GAR şi, în acelaşi timp, eliminând riscul acţiunilor în justiţie îndreptate împotriva ELAS pentru vânzări neconforme în baza pretinsei nedivulgări a riscului GAR potenţialilor asiguraţi non-GAR. În practică, s-a propus ca asiguraţii GAR să beneficieze de o majorare de 17,5% a valorii poliţelor, în schimbul renunţării la drepturile acestora la rata garantată a anuităţii. În acelaşi timp, asiguraţilor non-GAR li s-a oferit o majorare de 2,5 % a valorii poliţelor[241] în schimbul renunţării la dreptul de a iniţia acţiuni, fie în justiţie, fie prin intermediul Biroului Mediatorului Financiar.

Conform ES 3[242], Planul reprezenta rezultatul unui proces extins de consultări cu asiguraţii şi autorităţile de reglementare şi fusese întocmit în condiţiile unei publicităţi intense. EMAG îl denumea un "proces masiv de consultări care reprezenta doar o cosmetizare de vitrină pentru relaţiile publice" (WE 75). În ES 3 se subliniază de asemenea că a existat o anumită presiune a timpului deoarece achitarea sumei de 250 milioane £ de către Halifax era condiţionată de intrarea în vigoare a unui compromis anterior datei de 1 martie 2002. Dar, "termenul disponibil pentru finalizarea întocmirii şi aprobării planului era mult mai scurt decât cel impus de un plan de asemenea complexitate" (ES 3[243]).

Planul a obţinut în final aprobarea unei majorităţi copleşitoare a asiguraţilor aparţinând fiecărei clase[244] Equitable. Este de reţinut faptul că Domnul Justice Lloyd a respins sugestia de a trata asiguraţii din străinătate ca o clasă separată cu privire la votarea planului de compromis.[245] Nici posesorii de produse generatoare de profit nu au fost consideraţi o clasă separată. Planul de compromis a intrat în vigoare la 8 februarie 2002 ulterior aprobării de către Curtea de Justiţie. Societatea estimează că la data intrării în vigoare a Planului de Compromis, "încă mai existau aproximativ un milion de persoane care deţineau interese în fondul generator de profit", deşi un număr semnificativ de asiguraţi renunţaseră în anul 2001 (WE 47[246]).

Consiliul Equitable susţinea la acea dată că Planul implica "o compensare corectă a asiguraţilor GAR în baza unor „estimări realiste” a valorii drepturilor legale la care renunţau..., că distribuie compensaţii diverşilor asiguraţi GAR în conformitate cu in drepturile acestora; că reduce acea compensaţie cu valoarea oricăror posibile pretenţii de compensare la care au renunţat asiguraţii non-GAR şi că acea compensaţie îmbracă forma unei majorări proporţionale a valorii poliţelor asiguraţilor GAR sub formă garantată şi negarantată" (WE 29[247]). Dimpotrivă, reprezentanţii asiguraţilor susţineau că planul era "inechitabil"[248] şi că "confuziona în mod deliberat şi inducea în eroare prin asistenţa juridică [indicând] că asiguraţii fără [GAR] deţineau cazuri solide de vânzare neconformă"[249]. În particular, EMAG consideră în WE-CONF 16 că prima reducere transfrontalieră a valorilor cu 16% din iulie 2001 – care în opinia sa nu reprezenta doar rezultatul pierderii cazului GAR şi prăbuşirii pieţelor valorilor mobiliare, ci şi (într-o mare măsură) o consecinţă a unui deceniu de supraevaluare a primelor de către ELAS – a căzut în mod incorect asupra asiguraţilor non-GAR mai recenţi, care nu beneficiaseră anterior de supraevaluarea primelor, la fel ca asiguraţii anteriori anilor 1990 (predominant GAR). Astfel cum se subliniază la punctul II.3., Domnul THOMSON (H8) a avut o opinie diferită: "Motivul aplicării reducerilor la o rată fixă consta în realizarea unei corectitudini faţă de asiguraţi. Acea decizie a fost adoptată de consiliu în baza examinării unei game de opţiuni cu actuarul desemnat". Domnul BOSWOOD în opinia sa (WE 76[250]) susţine cele afirmate de EMAG conform căruia reducerea cu rată fixă nu a luat în calcul primele supraevaluate acordate asiguraţilor iniţiali. EMAG consideră că Planul de Compromis a acordat ELAS oportunitatea de a remedia situaţia. Dar planul propunea majorări GAR de 17,5% comparativ cu majorările non-GAR de 2,5%. În raportul său, Lordul PENROSE refuză să comenteze corectitudinea Planului de Compromis (WE 16[251]).

În plus, asiguraţii au comunicat comisiei că majorarea valorii poliţelor nu era garantată: "Pe parcursul câtorva săptămâni, majorarea de 2,5% s-a transformat într-o reducere de 4%" (Domnul WEIR, H2), astfel încât asiguraţii "şi-au pierdut drepturile de compensare în schimbul unei majorări care s-a dovedit a fi un cec fluctuant" (Domnul BELLORD, H2). Într-adevăr, ulterior majorării valorii poliţelor, creditate la 1 martie 2002, societatea a anunţat o reducere suplimentară de 4% la 15 aprilie 2002, care depăşea majorarea de 2,5% creditată asiguraţilor non-GAR cu doar şase săptămâni anterior. Posesorii de poliţe generatoare de profit au suferit o experienţă similară deoarece societatea a redus Rata Globală a Profitului cu 4% ulterior aprobării acordului. Astfel, anumiţi asiguraţi şi-au exprimat dubiile legate de valabilitatea juridică a acordului de compromis (a se vedea de exemplu depoziţia verbală a Domnului WEIR, H2 şi Domnului SCAWEN, WE 23[252]).

Ca răspuns, Domnul THOMSON susţinea că societatea prevăzuse toate detaliile Planului de Compromis în documentele însoţitoare. "Majorările erau foarte clar prevăzute în documentele Planului şi reprezentau elemente garantate şi negarantate. Mişcările de piaţă însemnau că trebuia să reducem prima negarantată în mod corespunzător. Riscul era clar identificat în documente..." (WE-CONF 5[253]). Cu toate acestea, Profesorul BLAKE sugerează în WE 29[254] că informaţiile puse la dispoziţia asiguraţilor de către consiliu în legătură cu Propunerea Planului de Compromis erau inadecvate. Printre altele, acesta critica faptul că "majoritatea informaţiilor legate de situaţia fondului erau depăşite, de fapt nu existau informaţii de ce se va întâmpla cu fondul ulterior [intrării în vigoare a planului de compromis şi ] nu se menţiona clar ce ... asiguraţi vor preceda ca urmare a votării [planului]" (WE 29[255]). Domnul SCAWEN susţine de asemenea că situaţia globală a finanţelor societăţii nu fusese divulgată. Altfel, posesorii de poliţe generatoare de profit "sigur nu ar fi acceptat oferta" (WE 23[256]). EMAG critica faptul că "documentaţia Planului de Compromis nu se referea la supraevaluare, la beneficiile derivate din aceasta în favoarea asiguraţilor GAR, la natura incorectă a reducerii cu 16% a valorii poliţei pentru asiguraţii non GAR [şi] la posibilitatea unei ajustări compensatorii în favoarea asiguraţilor non-GAR" (WE-CONF 16).

În plus, EMAG comentează în detaliu a doua reducere a valorii poliţelor din 15 aprilie 2002, care a depăşit majorarea creditată în favoarea asiguraţilor non-GAR. Astfel cum s-a menţionat anterior, ELAS susţinea că aceasta a devenit necesară datorită "mişcărilor de piaţă". EMAG contestă faptul că piaţa s-a prăbuşit cu aproximativ 6% (echivalentul unei prăbuşiri cu 3% a valorii activelor Equitable Life) între luna iulie 2001, când s-a pus în aplicare reducerea de 16%, şi aprilie 2002, când a avut loc a doua reducere. Cu toate acestea, "toate acestea s-au produs anterior publicării Planului de Compromis în decembrie 2001 [şi] nu s-au mai înregistrat reduceri semnificative pe piaţă anterior reducerii valorii poliţelor din aprilie 2002" (WE-CONF 16). EMAG consideră că neexplicarea asiguraţilor non-GAR faptul că, fără o redresare imediată a pieţei valorilor mobiliare, ar putea fi necesară încă o reducere, este posibil ca ELAS să îşi fi indus în eroare asiguraţii în mod deliberat. Dimpotrivă, Domnul THOMSON insista în H8 "că pieţele au continuat să se prăbuşească ulterior Planului de Compromis, în februarie 2002, iar consiliul nu a avut altă opţiune decât să reflecte aceste modificări în valorile de piaţă ale beneficiilor negarantate." Domnul BOSWOOD (WE 76[257]) este de acord cu evaluarea EMAG şi sugerează că "este ceva ce ar fi trebui menţionat celor, inclusiv instanţei, de la care se solicita aprobarea planului". Astfel, acesta consideră că este posibil ca "persoanele responsabile să fi ascuns în mod deliberat informaţii despre care cunoşteau că erau relevante cu privire la plan". Prin prisma celor de mai sus, EMAG a solicitat FSA investigarea acestui aspect. Cu toate acestea, FSA a refuzat, făcând referire la puterile sale discreţionare (WE-CONF 16).

Domnul THOMSON a răspuns afirmaţiilor că documentaţia planului de compromis a fost inadecvată, subliniind că planul a fost sancţionat de Curtea de Justiţie. A citat judecătorul după cum urmează (H8): "Sunt sigur că acesta este un plan pe care o persoană inteligentă şi corectă, un membru al clasei vizate şi acţionând în conformitate cu propriile interese, l-ar aproba în mod rezonabil. De asemenea sunt mulţumit că, referitor la orice nepotrivire a informaţiilor sau de altă natură privind procedura, sau cu privire la aspectele de fond, nu am nici un motiv să presupun că nu este plan adecvat care, ulterior aprobării de majoritatea necesară a diverselor clase, trebuie sancţionat de instanţă. Voi ordona aceasta."

În general asiguraţii criticau faptul că FSA le recomanda asiguraţilor să accepte compromisul sau chiar l-a promovat.[258] "FSA contribuia la accelerarea determinării majorităţii acţionarilor Equitable să semneze un compromis imperfect, prin insinuări conform cărora, în cazul neacceptării compromisului, Equitable ar intra în colaps, şi prin sugerarea (care nu s-a realizat) faptului că, în cazul aprobării, fondul va redeveni stabil. ... Se pare că cei care nu au acceptat compromisul avizat de FSA şi şi-au retras fondurile au sfârşit mai bine decât cei care au rămas. Cu privire la avizarea neechivocă a compromisului, FSA ar trebui să se jeneze, deoarece are obligaţia de a proteja aşteptările rezonabile ale asiguraţilor.[259]"

În depoziţia dată în faţa comisiei, Domnul STRACHAN (H4) comenta privind implicarea FSA în compromis: "Planul de Compromis a fost derulat ca parte a unui proces independent în baza Legii Societăţilor. În acel proces, FSA nu a deţinut nici un rol statutar oficial". În WE 37 FSA subliniază că "a încurajat totuşi Equitable să meargă mai departe de cerinţele Legii Societăţilor pentru asigurarea protejării intereselor asiguraţilor pe cât posibil, în special prin desemnarea unui actuar independent care să opineze cu privire la corectitudinea propunerilor". În plus, FSA "a verificat şi evaluat propunerile Planului de Compromis aferente posesorilor de poliţe Equitable Life generatoare de profit pentru asigurarea luarea în consideraţie a intereselor tuturor asiguraţilor" (WE-CONF 8). În acest sens, FSA a luat în calcul următoarele: "În primul rând, un plan de compromis de succes ar trebui, în principiu, să ofere cea mai bună perspectivă de stabilitate pentru Equitable Life şi asiguraţii acesteia. În al doilea rând – privind aspectele legate de corectitudine – evaluarea naturii corecte a schimbului pentru drepturile şi pretenţiile fiecărui grup afectat. A treia consideraţie se referea la existenţa unor informaţii clare şi comprehensive puse la dispoziţia asiguraţilor şi, în al patrulea rând, am luat în calcul evaluarea propunerii de către actuarul independent" (Domnul STRACHAN, H4). Actuarul independent declara în raportul său că "din punct de vedere actuarial, termenii Planului au fost stabiliţi în manieră corectă şi rezonabilă" (WE-CONF 9[260]). Cu toate acestea, asiguraţii pretindeau că actuarul nu a soluţionat o serie de aspecte importante, care ar fi fost importante pentru înţelegerea propunerii de către asiguraţi (a se vedea WE-CONF 16) şi în plus ridicau semne de întrebare privind independenţa acestuia faţă de ELAS (a se vedea WE 75).

În evaluarea planului de compromis (WE 67) FSA concluziona după cum urmează : "FSA este mulţumită că, în legătură cu grupurile relevante ale posesorilor de poliţe cu anuităţi garantate (“GAR”) şi non-GAR, nivelul majorării valorii poliţelor reprezintă o ofertă corectă în schimbul renunţării la drepturile GAR şi posibilele pretenţii de vânzare neconformă. Existând variaţii de la o persoană la alta, în cadrul fiecărui grup relevant, suntem mulţumiţi că nu există categorii de asiguraţi în cadrul grupurilor care să primească beneficii disproporţionat mai scăzute sau mai ridicate". În plus, FSA mai sugerează că "planul de acorduri era în interesul asiguraţilor şi reprezenta un mod adecvat de înlăturare a incertitudinilor care afectau negativ societatea; în consecinţă, nu era nici un motiv să facem declaraţii instanţei, care deţinea responsabilitatea finală pentru decizie" (WE-CONF 8).

ES 3[261] nu comentează privind corectitudinea Planului de Compromis, ci subliniază avantajele generale ale acestuia: "În primul rând, asigura siguranţă pentru părţile implicate, protejând asiguraţii (şi Equitable) împotriva unor litigii extensive şi costisitoare. În al doilea rând, a obţinut aprobarea autorităţii de reglementare (FSA), a majorităţii membrilor şi a instanţei. În al treilea rând, permitea ca o tranzacţie cu Halifax plc să se materializeze în cele mai bune condiţii posibile. În al patrulea rând, pare preferabil altor alternative, cum ar fi lichidarea Equitable." Autorii ES 3 îşi exprimă opinia că "un asigurat nedreptăţit poate obţine compensaţii mai degrabă prin intermediul unui sistem de compensare colectivă, cum ar fi un Plan de Compromis, decât prin apelarea la măsurile reparatorii legale", fără a dezvolta acest aspect.

Pe scurt, probele sugerează că obiectivul principal al Planului de Compromis, care a intrat în vigoare în 8 februarie 2002, ulterior aprobării de majoritatea necesară de asiguraţi şi sancţionării de către Curtea de Justiţie, consta în înlăturarea nesiguranţelor şi răspunderii juridice a Equitable Life şi astfel în stabilizarea fondului. Cu toate acestea, Planul nu a fost destinat compensării asiguraţilor pentru pierderile suportate în anul 2001 ca urmare a reducerii valorii poliţelor, cauzate de o serie de circumstanţe particulare în cadrul Equitable, incluzând practica societăţii din anii 1990 de achitare a unor prime excesive. În particular, majorările valorii poliţelor acordate asiguraţilor non-GAR, care în schimb au renunţat la dreptul de a iniţia acţiuni, au fost depăşite de reducerile ulterioare. Numeroase relatări sugerează că societatea se poate să fi ştiut, în momentul în care a propus acest plan, că majorările valorii poliţelor nu puteau fi susţinute în condiţii normale. Cu toate acestea, nu a comunicat acest lucru asiguranţilor, care ar fi putut vota împotriva planului, dacă ar fi ştiut de situaţia integrală a finanţelor societăţii. Comisia concluzionează că rezultatul final al Planului a constat în pierderea de către toţi asiguraţii rămaşi a dreptului de acţionare în judecată a societăţii, în timp ce pierderile au continuat să crească.

3.       Reclamaţii adresate ELAS şi revizuirile politicii

Domnul THOMSON a informat comisia că ELAS deţinea un proces de gestionare internă a reclamaţiilor, impus de reglementările FSA. Acesta a afirmat că din anul 2001 societatea s-a confruntat cu peste 40.000 de reclamaţii privind o gamă largă de aspecte. Acele reclamaţii, care se refereau la "aspecte unice privind situaţia societăţii... au fost în majoritate soluţionate prin intermediul Modificărilor Politicii" (WE 47[262]). Modificările Politicii („planul rectificare”, „planul asiguraţilor retraşi non-GAR” şi „revizuirea pensiei administrate”) au soluţionat peste 100.000 de cazuri, majoritatea identificate şi soluţionate de societate fără ca asiguratul să fi depus o reclamaţie, conform Domnului THOMSON (WE 47[263]).

În primul rând, planul de rectificare (75.000 de cazuri) compensa asiguraţii GAR ale căror poliţe deveniseră scadente anterior deciziei Camerei Lorzilor de a obliga societatea să îşi respecte angajamentul faţă de asiguraţii GAR. Li se acordau beneficiile pe care le-ar fi primit dacă decizia ar fi fost cunoscută la acea dată.

În al doilea rând, modificarea pensiei administrate se referea la 20.000 de cazuri de contracte prin care asiguratului i se permitea să retragă un venit dintr-o poliţă de pensie fără ca, în acea etapă, să se convertească întreaga poliţă de pensie într-o anuitate. Jurnalistul financiar, Domnul BAIN, susţinea totuşi în H8 că "în majoritatea ... cazurilor privind modificarea pensiei administrate s-a comunicat că nu se datorau compensaţii, despăgubiri nesemnificative fiind oferite într-un număr redus de cazuri". A dat exemplul unei victime căreia i se oferiseră 522 £ cu titlul de compensaţie de către ELAS, în urma modificării. Şi doar după ce victima ameninţase iniţierea unei acţiuni în justiţie împotriva ELAS "[a convenit] să îi achite 81.907 GBP" conform Domnului BAIN (H8).

În al treilea rând, planul „asiguraţilor retraşi non-GAR” se referea la aproximativ 15.000 de asiguraţi non-GAR care şi-au retras poliţele anterior intrării în vigoare a Planului de Compromis. Acestora li s-a oferit o compensaţie de 5% din nivelul pierderii, conform Domnului THOMSON (H2). FSA indica modul că a "supravegheat [acest] proces de acordare de compensaţii adecvate asiguraţilor care au părăsit Equitable prea devreme pentru a beneficia de Planul de Compromis" (Domnul. STRACHAN, H4). Reprezentanţii asiguraţilor au subliniat faptul că ofertele acordate de societate individual sau ca urmare a modificării politicii erau derizorii, reprezentând doar un mic procent din pierderile efective. Cu toate acestea, marea majoritate a celor vizaţi au acceptat ofertele societăţii, conform Domnului THOMSON (H2). Acesta afirma că aproximativ 1.000 de cazuri, în care asiguraţii nu au acceptat, au fost înaintate de societate Biroului Mediatorului Financiar (a se vedea mai jos).

Dl. THOMSON (H2) a subliniat în general că, în calitate de societate mutuală , Equitable trebuie să asigure echilibrul între interesele reclamantului şi interesele celorlalţi asiguraţi care trebuie să suporte pretenţiile. "Când societatea achită compensaţii, acestea nu pot veni decât de la asiguraţii actuali, având deci faţă de aceştia o obligaţie de a refuza efectuarea de plăţi când compensaţiile nu sunt adecvate. ... De aceea, societatea a trebuit să facă diferenţa între pretenţiile reale şi cele oportuniste ..." (Domnul THOMSON, H2). În mod similar, în H8, acesta declara că "acordarea unor pretenţii în exces celor care strigă mai tare s-ar face pe cheltuiala celor care rămân... astfel, trebuie să aceasta cât mai corect posibil."

V.    Presupusele fraude şi Biroul pentru fraude grave din Regatul Unit

În anumite probe scrise primite de comisie[264] se susţine că poziţia şi conduita societăţii au fost echivalente fraudei. Asociaţia Investitorilor declară în WE 31[265] că nu poate proba producerea fraudei, dar că dovezile disponibile pot fi convingătoare. Prezentul document de lucru nu se referă în detaliu la aceste acuzaţii. Cu toate acestea, dacă vor fi probate a fi adevărate, acest fapt ar putea ajuta asiguraţii să îşi fundamenteze acţiunile şi să obţină remedii în faţa instanţelor civile. WE 31[266] sugerează că aspectul legat de stabilirea dacă Equitable Life, ca persoană juridică, a comis delicte civile prin inducerea în eroare a asiguraţilor, ar fi relevant, deoarece în acest caz procesul civil ar fi teoretic posibil pentru asiguraţi chiar dacă acţiunea bazată pe alte temeiuri s-a prescris deja (a se vedea mai jos). ELAS afirmă că "am examinat acuzaţiile de fraudă în detaliu [dar] nu am identificat dovezi care să conducă la un dosar fondat de fraudă împotriva societăţii" (WE-CONF[267]).

Într-adevăr, anumiţi asiguraţi au depus acuzaţiile la Biroul Pentru Fraude Grave (SFO) din Regatul Unit[268]. Conform Domnului LAKE, SFO i s-a solicitat chiar şi de Trezoreria Majestăţii Sale să examineze cazul. SFO declară pe situl său web[269] că este un departament guvernamental independent care investighează şi urmăreşte în justiţie fraude grave sau complexe. Face parte din sistemul judiciar penal din Regatul Unit. Biroul este condus de director, desemnat de şi care este subordonat Procurorului General. Criteriul cheie utilizat pentru stabilirea acceptării unui caz constă în a stabili dacă frauda suspectată pare a fi atât de gravă sau complexă încât ancheta ar trebui derulată de cei responsabili pentru urmărirea în justiţie. Alţi factori includ valoarea pretinsei fraude, dacă prezintă o dimensiune internaţională semnificativă, dacă este posibil ca dosarul să fie de interes public general şi dacă impune cunoştinţe de specialitate, de ex. privind pieţele financiare.

Domnul CHASE GREY declară că SFO l-a informat că acuzaţiile depuse vor fi examinate prin prisma procesului civil pe rol, iniţiat de ELAS împotriva foştilor administratori şi auditori. Conform acestuia, procesul civil iniţiat de ELAS "a fost aproape sigur iniţiat ca o tactică de amânare deliberată [şi] de ascundere a adevărului din spatele colapsului ELAS" (WE 9[270]). În plus, Domnul CHASE GREY susţine că fusese informat de Domnul WEIR că, în ciuda solicitărilor repetate ale Domnului WEIR, SFO nu confirmase oficial primirea unui raport[271], care prezintă cel mai comprehensiv pretinsa fraudă, conform Domnului CHASE GREY, şi care aparent fusese înaintat SFO de Domnul WEIR (WE 9[272]).

Ulterior SFO a decis să nu investigheze cazul. Domnul MAXWELL (H4) cita dintr-un comunicat de presă, emis de SFO la 19 decembrie 2005: "În urma unei examinări atente a probelor existente, incluzând Raportul Penrose şi materialul deţinut de societate şi în urma rezultatului procesului intentat de societate împotriva foştilor auditori şi unor foşti administratori, Biroul pentru fraude grave confirmă că nu există nici un temei care ar justifica o investigaţie penală integrală a afacerilor societăţii de asigurări Equitable Life". WE-CONF 30 conţine o scrisoare trimisă de SFO unui asigurat, care explică decizia SFO: "Această decizie s-a bazat pe o examinare amănunţită a raportului Penrose şi pe investigaţii extinse pentru a stabili dacă au existat suficiente probe pentru iniţierea unei cercetări penale în vederea urmăririi în justiţie. Verificarea noastră a avut în vedere rezultatul procesului civil iniţiat de Equitable Life împotriva foştilor auditori şi împotriva foştilor administratori şi directori ai societăţii. Testul aplicat de SFO în asemenea evaluări se referă la a stabili dacă probele împotriva oricărei persoane fizice sau juridice sunt suficient de puternice pentru a asigura condamnarea în faţa unui juriu. Infracţiunea sau infracţiunile trebuie probate fără putinţă de tăgadă. Verificarea SFO a concluzionat că, în ceea ce priveşte probele, acest test nu poate fi trecut."

Domnul LAKE (H1) a criticat că "în mod bizar, SFO a avut nevoie de doi ani pentru a decide că nu exista nici un caz de investigat , în ciuda denaturărilor destul de evidente din declaraţiile anuale ale Equitable adresate asiguraţilor". Domnul BRAITWAITE (H1), cu toate acestea, sublinia că "nu există nici o insinuare din partea [EMAG] conform căreia SFO nu a luat în calcul posibilitatea ca frauda să se fi produs". În WE 31[273] se susţine totuşi că dreptul penal britanic privind fraudele financiare complexe se află într-o situaţie nefericită şi ineficientă: "SFO întâmpină mari dificultăţi în obţinerea condamnărilor iar realizările sale sunt extrem de modeste".

VI.   Acţiuni împotriva ELAS pentru vânzare neconformă

Presupunerile de vânzare neconformă, prezentate în detaliu în Partea a IV-a a prezentului raport, au fost înaintate comisiei de numeroşi asiguraţi, verbal şi în scris. Clienţii raportau că nu fuseseră niciodată informaţi (sau fuseseră induşi în eroare) de Equitable cu privire la riscurile asociate faptului că fondurile acestora urmau să aparţină unui fond comun cu poliţele GAR. În particular, acei asiguraţi care şi-au cumpărat poliţele la sfârşitul anilor 1990, când obligaţiile GAR deveniseră un risc material (în particular prin prisma cazului Hyman, aflat în derulare) au reclamat că nu au fost corect informaţi şi de aceea susţin că ELAS a vândut în manieră neconformă poliţe către aceştia. Asiguraţii au exprimat şi alte presupuneri de vânzare neconformă, şi anume că materialele de vânzări ELAS susţineau că fondul „generator de profit” nivela fluctuaţiile de venituri şi valoare a activelor (ceea ce nu era cazul), şi că ELAS urmărea în mod agresiv transformarea poliţelor existente ELAS în noi poliţe de investiţii mult mai profitabile pentru ELAS (generând noi activităţi şi comisioane şi necesitând rezerve de capital şi mai reduse).

Trebuie observat că anumite afirmaţii ale asiguraţilor erau confirmate de doi foşti agenţi de vânzări ELAS (a se vedea depoziţia Domnului LLOYD, (H5) şi Domnului POWER (WE-FILE 2)) care susţineau că şi ei au fost induşi în eroare de societate. De exemplu, Domnul LLOYD, un agent de vânzări din Regatul Unit, a comunicat comisiei următoarele: "Cred că toţi am fost dezamăgiţi de consiliul Equitable Life ... Avea obligaţia de a le comunica asiguraţilor şi personalului de vânzări riscurile asociate suplimentării sumelor fondurilor existente generatoare de profit, iar aceste riscuri ar fi trebuit cunoscute din anul 1998, şi chiar anterior. ... Înţelegând ulterior, consider că am fost induşi în eroare privind riscurile asociate fondului generator de profit. ... În mod evident nu cunoşteam aceasta la acea dată, dar uitându-mă în urmă, cred că ar fi trebuit făcut ceva pentru prevenirea viitorilor clienţi – alţii decât cei existenţi – care îşi investeau banii într-un fond ale cărui pasive îl depăşeau. Noi vindeam fondul generator de profit într-un mod care, conform informaţiilor deţinute în prezent, era neglijent cu privire la retragerea de venit şi la anuităţile generatoare de profit" (H5).

Cu privire la posesorii poliţelor generatoare de profit, se mai afirmă că nu li se explicase cumpărătorilor, la acea dată, faptul că o mare parte din venit urma să fie clasificat ca o anuitate negarantată: "Ceea ce nici contractul şi nici literatura de produs nu indică este faptul că Anuitatea de Primă Finală putea fi înlăturată integral la discreţia exclusivă a societăţii şi că acest element ar putea reprezenta peste câţiva ani 50% din venitul aferent anuităţii. Este incredibil... ca cineva care înţelegea aceasta şi dorea un venit sigur pe viaţă ... să fi cumpărat asemenea produs" (WE 23[274]).

Domnul BAIN, jurnalist financiar, atrăgea atenţia comisiei în H8 asupra a ceea ce acesta descria ca "o cultură orchestrată de vânzare neconformă" în legătură cu aşa-numitele „pensii administrate”, care au fost introduse de societate în anul 1995. Acestea reprezentau poliţe de pensie din care puteau fi retrase venituri, care le permiteau asiguraţilor să retragă un venit din poliţa de pensie în acea etapă, transformând întreaga poliţă de pensie într-o anuitate. Acest aspect este prezentat în detaliu în Partea a IV-a a prezentului raport.

O serie de asiguraţi consideră că deţin pretenţii împotriva societăţii deoarece au suferit pierderi datorate practicii societăţii de supraevaluare a primelor pe parcursul anilor 1990, astfel cum a identificat Lordul Penrose în raportul său (WE 16[275]). Lordul Penrose a contestat opinia conform căreia problemele societăţii se datorau direct problemelor din litigiul Hyman şi a demonstrat că fondul înregistra un deficit substanţial în anii 1990, ca urmare a plăţilor excesive efectuate de ELAS în acea perioadă. Ulterior publicării raportului la 8 martie 2004, aparent ELAS şi-a exprimat opinia că va avea o apărare puternică dacă asiguraţii o vor acţiona în judecată în baza constatărilor Lordului Penrose (a se vedea WE-CONF 29[276]). Ulterior, FSA a efectuat o proprie investigaţie, cu asistenţa unor experţi externi, în vederea evaluării "potenţialelor pretenţii împotriva Societăţii de Asigurări Equitable Life în baza raportului Lordului Penrose". Comisia a obţinut o versiune editată a evaluării FSA, care concluzionează "că nu există un risc semnificativ de câştigare a acţiunilor în baza practici de prime a societăţii" (WE-CONF 29[277]). Cu toate acestea, nici un raţionament sau nici o explicaţie aferentă acestei concluzii nu este inclusă în acest document editat. În iulie 2004, FSA a publicat un documenta informativ de avizare a asiguraţilor ELAS privind diverse aspecte, pe situl său web (WE-FILE 29). În acesta, FSA îşi confirma opinia că "pretenţiile generice împotriva Equitable Life cu privire la baza de alocare a primelor pe parcursul anilor 1990 au puţine şanse de câştig" (WE-FILE 29[278]).

Asiguraţii care considerau că deţin pretenţii împotriva ELAS aveau posibilitatea solicitării de măsuri reparatorii Biroului Mediatorului Financiar (FOS) sau iniţierii de acţiuni în justiţie împotriva ELAS, în măsura în care acestea nu erau acoperite de Planul de Compromis sau acceptate în alt mod ca ofertă de compensare din partea societăţii.

1.       Nejudiciare – Serviciul britanic al mediatorului financiar (FOS)

a.) Introducere

Comisia a primit un memorandum întocmit de FOS (WE 27[279]), care subliniază implicarea FOS în reclamaţiile îndreptate împotriva ELAS şi stabileşte obiectul statutar şi de reglementare al FOS, rolul, drepturile şi responsabilităţile acestuia. Astfel, FOS a fost înfiinţat în virtutea Legii Serviciilor şi Pieţelor Financiare 2000 (FSMA). Acesta concentra şase regimuri anterioare, incluzând Autoritatea de Investiţii Personale (PIA) Biroul Mediatorului, care anterior reglementase diverse sectoare ale serviciilor financiare britanice . Alte reguli emise în baza FSMA prevedeau jurisdicţia FOS şi procedura de adoptat cu ocazia examinării reclamaţiilor. FOS face de asemenea obiectul dispoziţiilor tranzitorii incluse în FSMA şi alte acte normative britanice, care reglementează tratamentul reclamaţiilor parţial soluţionate în baza planurilor anterioare şi reclamaţiile privind fapte şi omisiuni produse anterior înfiinţării FOS.

În cazul Equitable, planul relevant al Mediatorului anterior este planul Autorităţii de Investiţii Personale operat de PIA Ombudsman Bureau Ltd. Acest plan impunea Mediatorului să respecte orice act normativ aplicabil, orice regulă de drept sau autoritate judiciară relevantă. FOS trebuie să se pronunţe privind reclamaţiile iniţial depuse la Mediatorul PIA în conformitate cu criteriile PIA şi astfel să respecte orice lege sau jurisprudenţă aplicabilă. Dimpotrivă, în cazul noilor reclamaţii, FOS trebuie să stabilească aspectele corecte şi rezonabile în toate circumstanţele cazului, având în vedere orice lege sau jurisprudenţă aplicabilă (a se vedea ES 3[280]).

FOS se descrie ca organism public independent înfiinţat pentru soluţionarea litigiilor individuale dintre consumatori şi societăţile de servicii financiare în mod informal şi ca o alternativă faţă de instanţe.[281] Consumatorii pot depune reclamaţii la FOS în mod gratuit. În general reclamanţii eligibili sunt persoane fizice, întreprinderi mici şi organizaţii în legătură cu reclamaţiile născute dintr-un raport cu un client sau potenţial client. Nu se impune ca reclamantul să domicilieze sau să fie înfiinţat în Regatul Unit. Jurisdicţia obligatorie a FOS se extinde asupra oricărei societăţi autorizate împotriva căreia se depune o reclamaţie prin care reclamantul se referă la o activitate reglementată în virtutea FSMA şi care face obiectul regulilor jurisdicţiei obligatorii. În mod esenţial, cu anumite excepţii limitative, toate societăţile autorizate fac obiectul jurisdicţiei obligatorii a FOS. Această jurisdicţie se referă la acţiunile sau omisiunile unei societăţi autorizate care desfăşoară o activitate reglementată, incluzând acţiunile reprezentanţilor desemnaţi.

Înainte de a se adresa FOS, consumatorul are obligaţia de a depune reclamaţia scrisă direct la societatea în discuţie. În cazul în care nu va fi mulţumit de răspunsul primit, va putea depune reclamaţia la FOS. Mediatorul nu poate examina o reclamaţie în cazul în care reclamantul o depune în termen de peste şase luni de la data transmiterii de către societate a răspunsului final sau în termen de peste şase ani de la producerea evenimentului reclamat sau (ulterior) în termen de peste trei ani de la data la care a luat cunoştinţă (sau în mod rezonabil ar fi putut lua cunoştinţă) de existenţa cauzei reclamaţiei. Mediatorul poate examina reclamaţii şi cu nerespectarea acestor termene în cazul în care, în opinia sa, nerespectarea termenelor reprezintă rezultatul unor circumstanţe extraordinare sau societatea nu obiectează cu privire la examinarea reclamaţiei (a se vedea ES 3[282]). Circumstanţele în care Mediatorul poate respinge o reclamaţie fără să o investigheze sunt prevăzute în DISP 3.3.1[283]. Alineatul 18 acordă FOS o discreţie generală cu privire la respingerea unei reclamaţii fără examinarea fondului acesteia, "dacă este sigur de existenţa unor motive evidente legate de natura neadecvată a instrumentării reclamaţiei de către Biroul Mediatorului Financiar" (a se vedea ES 3[284]) În cazul în care, de exemplu, o singură reclamaţie se referă la aspecte cu implicaţii vaste, de ex. un mare număr de consumatori implicaţi, acţiunea poate fi întreprinsă de Autoritatea Serviciilor Financiare la scară largă (ES 3[285]).

În cazul în care FOS consideră că un reclamant deţine o pretenţie valabilă, îi poate impune societăţii în discuţie să achite compensaţii. Decizia FOS este definitivă şi opozabilă societăţii, în condiţiile unei decizii maxime aplicabile în valoare de 100.000 lire sterline plus dobânda.[286] În cazul în care reclamantul nu este mulţumit de decizia FOS, poate iniţia acţiuni în justiţie supuse oricăror termene legale, etc. În cazul acceptării deciziei de către reclamant, aceasta va deveni executorie.

Un Acord de Înţelegere (AI) guvernează raporturile dintre FOS şi FSA. Acesta este prezentat în detaliu în WE 83[287]: Printre altele, AI subliniază că "fiecare este operaţional independent şi are funcţii distincte", prezintă pe scurt respectivele responsabilităţi ale FSA şi FOS şi prevede un cadru de cooperare. De asemenea, conţine dispoziţii legate de schimbul de informaţii dintre cele două organisme. În particular, FOS are "o responsabilitate de a informa FSA, în cazul în care descoperă indicaţii privind aspecte cu implicaţii de reglementare". În plus, se prevede că "în cazul în care FSA consideră că au survenit aspecte de reglementare care ar putea fi examinate ca litigii de către ombudsman, aceasta va alerta FOS privind acele aspecte şi va discuta orice acţiune de reglementare propusă". AI prevede că "FSA şi FOS vor decide modul oportun de comunicare cu societăţile şi consumatorii în cazul în care circumstanţele unei reclamaţii sau unor reclamaţii conduc la acţiuni de reglementare întreprinse de FSA şi, în funcţie de caz, măsurile luate pentru soluţionarea caracterului general al problemelor şi îngrijorărilor...". Punctele legate de bugetul FOS, de instrumentele financiare şi stabilirea bugetului sunt de asemenea stabilite de AI. În cele din urmă, AI prevede că "toţi directorii FOS vor fi desemnaţi şi vor putea fi demişi de FSA", în timp ce "condiţiile numirii fiecărui Director trebuie să asigure independenţa acestuia faţă de FSA pe durata operării planului". FOS are obligaţia punerii la dispoziţia FSA a unui raport complet, cel puţin o dată pe an.

b.) Tratamentul reclamaţiilor privind Equitable Life

Probele sugerează că numărul cazurilor înaintate FOS se ridică la câteva mii (a se vedea de exemplu WE 14[288]). Chira FOS declară în memorandumul furnizat comisiei că "a primit aproximativ 2700 de reclamaţii privind aspecte legate de GAR" şi că "aproximativ 1200 din aceste reclamaţii au fost soluţionate". În plus, "aproximativ 400 de reclamaţii [referitoare la pensiile administrate] se află pe rolul FOS" (WE 27[289]). Probele depuse de Domnul MERRICKS, cu ocazia vizitei comisiei la Londra în 16 octombrie 2006 (WE 56), sugerează că FOS a instrumentat "peste 6000 de reclamaţii referitoare la Equitable Life" care ar reprezenta "un număr mai redus decât cele instrumentate cu privire alte societăţi britanice de asigurări de viaţă". Aproximativ 2700 din acestea se referă la GAR. Acesta mai menţionează că 1843 de reclamaţii au fost „rezolvate”. În WE 90 FOS clarifică faptul că toate cele 1843 reclamaţii „rezolvate” se refereau la GAR. Din reclamaţiile „rezolvate”, 917 erau aprobate, 889 erau respinse, iar 37 nu erau eligibile. Pe rol la acea dată existau 930 de reclamaţii. Un total de 50 de reclamaţii se refereau la raportul Penrose şi de aceea nu erau investigate (a se vedea mai jos). Ultimele cifre furnizate de FOS[290] indică faptul că la 31 mai 2007, 7377 reclamaţii fuseseră finalizate şi 752 se aflau încă pe rol. Deciziile de compensare au fost pronunţate în 2087 din aceste reclamaţii.

În baza numărului ridicat de reclamaţii primite, FOS a decis gruparea cazurilor care păreau că implică aspecte similare şi concentrarea iniţial pe investigarea „cazurilor principale” din fiecare grup. Cazurile principale identificate de FOS erau următoarele[291]:

· "Cazul N" se referea la asistenţa acordată de Equitable în anul 1990. FOS a respins reclamaţia în temeiul faptului că, la acea dată, riscul GAR era pur teoretic.

· „Cazul H” se referea la asistenţa acordată anterior datei de 20 martie 1998. FOS a respins reclamaţia în temeiul faptului că, deşi problema GAR fusese discutată în medii profesionale la acea dată, nu exista nici o dovadă clară care să sugereze cunoaşterea acesteia de către Equitable.

· În „cazul E”, FOS a aprobat reclamaţia referitoare la asistenţa acordată între septembrie 1998 şi iulie 2000 (data deciziei în cazul Hyman) a respins reclamaţia în temeiul faptului că, la acea dată, Equitable cunoştea riscul şi ar fi trebuit să îl comunice asiguraţilor.

· În mod similar, în „cazul G”, FOS a aprobat reclamaţiile referitoare la asistenţa acordată între 20 martie şi august 1998.

· „Cazul O” se referea la asistenţa acordată ulterior deciziei în cazul Hyman. FOS a decis că Equitable nu avea nici o obligaţie de avizare în mod specific posibilitatea eşecului vânzării societăţii şi că a fost justificată prezentarea unui prospect de vânzare într-o lumină pozitivă.

ES 3[292] subliniază modul în care a calculat FOS compensaţia cu privire la cele două cazuri principale aprobate: „FOS a reţinut că Doamna E ar trebui să primească o compensaţie care ar repune-o în situaţia anterioară investirii în Equitable Life. Cu toate acestea, datorită scăderilor de pe piaţa de valori mobiliare, ulterioare cumpărării poliţei sale, nu ar fi corectă compensarea Doamnei E pentru pierderi datorate scăderilor pieţei de valori mobiliare care ar fi afectat toate fondurile generatoare de profit şi pe care le-ar fi suferit şi în cazul investirii în altă societate. Astfel, compensaţia urma să fie evaluată comparând profitul Doamnei E primit cu privire la suma investită într-o pensie generatoare de profit a Equitable Life şi media profitului realizat de fonduri similare generatoare de profit. În plus, pierderea Doamnei E ar trebui să includă reducerea fondurilor acesteia aplicate la data transferării de la Equitable şi o indemnizaţie pentru costurile suportate pentru contractarea unei noi poliţe la altă societate deoarece nu ar fi suferit reducerea sau costurile dacă nu ar fi investit la Equitable Life". FOS pare să beneficieze de libertate în ceea ce priveşte stabilirea metodei de calculare a compensaţiei, din moment ce, astfel cum a declarat în una din adjudecări "legea referitoare la evaluarea remediilor pentru pierderile financiare cauzate de denaturare sau asistenţă neglijentă face obiectul unei situaţii lamentabil de nesigure” (a se vedea ES 3[293]).

Astfel, se pare că FOS a impus plata de compensaţii către o serie de reclamanţi care au depus reclamaţii legate de GAR. Conform declaraţiilor domnului THOMSON (H2) şi domnului WEIR (H2), se pare că sumele au fost mai ridicate în unele cazuri şi mai reduse în altele, faţă de ofertele iniţiale ale societăţii, de exemplu în baza planului asiguraţilor non-GAR care s-au transferat, în timp ce altora nu li s-a acordat nici o compensaţie. Comisia nu a putut obţine informaţii referitor la numărul de reclamanţi care au acceptat ofertele comunicate ulterior deciziilor FOS.

Ulterior Raportului Penrose, asiguraţii au solicitat compensarea pentru pretinsa supraevaluare a primelor descoperite de acesta. În „decizia Penrose”, FOS a decis la 22 martie 2005 să respingă reclamaţiile, fără examinarea acestora pe fond. În memorandumul adresat comisiei WE 27[294], FOS furnizează următoarea explicaţie: "În anumite circumstanţe, Mediatorul poate exercita libertatea de a respinge o reclamaţie fără examinarea acesteia pe fond. Aceasta a fost prevăzută în mod expres în Anexa 17 alineatul 14 din FSMA. Circumstanţele în care această libertate poate fi exercitată sunt prevăzute de DISP 3.3.1R. Mediatorul şu-a exercitat această libertate cu privire la anumite reclamaţii referitoare la supraevaluarea primelor de către Equitable Life, ulterior invitării consumatorilor reclamanţi, şi alte părţi interesate, să le transmită comentarii şi opinii pe care urma să le examineze... S-a concluzionat că exista o combinaţie unică de circumstanţe care reprezenta un motiv convingător de exercitare a acestei libertăţi conform DISP 3.3.1R.

Conform ES 3[295], FOS a menţionat că ajunsese la acea concluzie în principal în baza următoarelor temeiuri: În primul rând, era probabil ca Mediatorul PIA să fi respins reclamaţii similare deoarece, conform regulilor aplicabile la acea dată, Mediatorul nu avea dreptul să examineze reclamaţii în măsura în care acestea se refereau la standarde de actuariat, la metode de calculare a valorilor de renunţare şi la prime. În al doilea rând, obiectul unor numeroase reclamaţii făcuse obiectul acţiunilor în justiţie, disciplinare şi a altor investigaţii. Chiar dacă nici un litigiu judiciar pe rol la acea dată nu soluţionase acele aspecte, ar fi de preferat ca acele reclamaţii să fie soluţionate în instanţă. În al treilea rând, în cazul în care FOS iniţia investigaţiile şi soluţiona reclamaţiile în favoarea reclamanţilor, această decizie ar fi condus la un impas. Aceasta deoarece, în cazul câştigului reclamanţilor şi acordării unei compensaţii, fondurile necesare ar fi trebuit asigurate din fondul generator de profit. Se impunea un plan major de rearanjare a fondului. Aplicarea unui asemenea plan ar fi făcut obiectul supravegherii FSA care ar avea responsabilitatea supravegherii solvabilităţii continue a societăţii şi asigurării tratamentului corect al tuturor membrilor afectaţi. Astfel, decizia FOS ar fi dat naştere unei probleme de reglementare care trebuia înaintată FSA. Cu toate acestea, FSA ajunsese deja la concluzia că nici unele din pierderile investitorilor nu putea fi atribuite sistemului de reglementare. În cele din urmă, la stabilirea neinvestigării reclamaţiilor, FOS a luat în calcul implicaţiile vaste ale oricărei investigaţii care ar putea afecta până la un milion de persoane, faţă de un număr relativ redus de reclamanţi."

În WE 56, Domnul MERRICKS face următoarea declaraţie generală cu privire la tratamentul reclamaţiilor referitoare la Equitable Life: "Doresc să subliniez că rolul nostru cu privire la Equitable se limitează la instrumentarea reclamaţiilor legate de Equitable Life în sine, iar decizia adoptată în cazul aprobării reclamaţiilor este onorată din fondul generator de profit al Equitable Life – şi anume reduce fondul care aparţine şi altor asiguraţi Equitable. Astfel cum am indicat, aproape fiecare persoană afectată de criza care a implicat societatea are o plângere. Toţi au suferit pierderi – judecate cel puţin faţă de aşteptări. Ar fi imposibil să afirmăm care grup poate fi considerat a necesita gradul cel mai ridicat de simpatie, şi, slavă Domnului, nu asta fac eu." Poziţia FOS este prezentată în ES 3[296]: "Se pare că FOS a luat în calcul, printre altele, două considerente: în primul rând, că protecţia investitorilor ar trebui echilibrată cu alte interese; şi în al doilea rând, că orice compensaţie acordată reclamanţilor va fi onorată din fondul generator de profit şi astfel ar fi în detrimentul asiguraţilor rămaşi. Astfel, pretenţiile de compensare nu au reprezentat o juxtapunere a intereselor investitorilor faţă de interesele sau fondurile directorilor, ci un exerciţiu de echilibrare a intereselor celor două grupuri de investitori."

c.) Critica asiguraţilor privind tratarea reclamaţiilor de către FOS

O serie de asiguraţi audiaţi de comisie, cum ar fi Domnul LAKE (H1), Domnul BRAITHWAITE (H1), Domnul BELLORD (H2), Domnul WEIR (H2) şi Domnul SCAWEN (H3) au criticat dur modul în care FOS a instrumentat reclamaţiile referitoare la Equitable Life. "Tratamentul cazurilor individuale de către FOS a fost incorect, bizar, părtinitor pentru Equitable şi lipsit de dreptate şi responsabilitate", afirma Domnul LAKE (H1). Alţii s-au referit la "confuzie şi obstrucţionare în general" (Domnul BELLORD, H2) şi la "un tipar de amânare deliberată" (Domnul WEIR, H2). Domnul SCAWEN (H3) afirma că "Biroul Mediatorului Financiar este ... parte a problemei şi nu parte a soluţiei". Critica cea mai specifică exprimată de asiguraţi împotriva tratării de către FOS a reclamaţiilor acestora poate fi rezumată după cum urmează:

În primul rând, anumiţi asiguraţi şi-au exprimat nemulţumirea privind gradul de competenţă demonstrat de personalul FOS pe parcursul instrumentării reclamaţiilor. În WE 23[297] Domnul SCAWEN declară că "în baza celor văzute, personalul este sub-instruit [şi] nu deţine experienţa financiară juridică sau referitoare la pensii ... De exemplu, am depus o reclamaţie ... şi mi s-a răspuns că reclamaţia mi-a fost respinsă datorită compromisului GAR. Asigurându-mă în mod expres de faptul că reclamaţia mea nu menţiona şi nu se referea în nici un mod la nici un aspect al compromisului, am scris o scrisoare destul de dură subliniind eroarea. Ca răspuns, mi s-a comunicat că în acest caz mi se va examina reclamaţia. Ceea ce vreau să spun este că eu cunosc aceste aspecte, cu siguranţă mai bine decât majoritatea asiguraţilor. Suspectez că majoritatea reclamanţilor ar fi acceptat aşa-numita „decizie” şi ar fi lăsat cazul închis. Nu este un standard acceptabil pentru un departament guvernamental, care ar trebui să aibă obligaţia clară de a asigura exactitatea şi corectitudinea." Firma de avocatură Clarke Willmott este de asemenea critică la adresa performanţei FOS, declarând că „nivelul impus de diligenţă” ar fi prea des "absent" (WE 23[298]): "Un bun exemplu din experienţa noastră a constat în numărul ridicat de reclamaţii de vânzare neconformă depuse de posesorii de anuităţi generatoare de profit Equitable, care au fost respinse în temeiul faptului să „se refereau la GAR”, şi anume făcând obiectul Planului de Compromis dintre Equitable şi asiguraţii acesteia şi sancţionat de Curtea de Justiţie la 8 februarie 2002. A fost o gravă nedreptate cauzată de respingerea acestor reclamaţii. Aceasta deoarece FOS nu a putut observa că posesorii de anuităţi, întocmindu-şi singuri reclamaţiile, considerau că problemele Equitable erau cauzate de obligaţiile sale GAR (deoarece aşa se afirmase în ziare). Nu s-au obosit, astfel cum am observat, să cerceteze şi să descopere natura reală a reclamaţiei, care în majoritatea cazurilor consta în natura adecvată a poliţei, cu riscurile aferente" (WE 23[299]).

O opinie complet diferită privind abordarea FOS este exprimată în ES 3[300]: "FOS a procesat eficient reclamaţiile, în mod amănunţit şi cu respectarea drepturilor procedurale. S-a asigurat că toate părţile au avut posibilitatea de a fi auditate şi a avut loc un proces extins de consultare anterior pronunţării concluziilor finale." A continuat afirmând că "nu există nici o dovadă care să sugereze că FOS [nu] a lucrat în mod diligent, pe cât de eficient a fost posibil în acele condiţii şi cu luare în consideraţie a intereselor tuturor părţilor implicate".

Alţi asiguraţi s-au referit la obstrucţionare şi amânări cu privire la instrumentarea reclamaţiilor lor de către Ombudsman. Domnul WEIR a încercat să susţină aceste afirmaţii citând dintr-o scrisoare pe care susţinea că a primit-o de la un asigurat, Domnul DEPPE: "Am depus o reclamaţie [la FOS] şi am afirmat că anuităţile generatoare de profit puse în aplicare de Equitable Life în ianuarie 2001 nu au fost corect prezentate deoarece informaţiile legate de existenţa GAR şi a obligaţiilor create de acestea au fost ascunse. Iniţial FOS a fost ezitant în legătură cu examinarea reclamaţiei datorită „presiunii muncii”. Apoi au pierdut reclamaţia, apoi am folosit formularul greşit, etc. În cele din urmă au confirmat reclamaţia ca „una pe care o puteau examina”. Apoi reclamaţia a făcut turul oficiului şi am crezut că a fost transferată la un nivel superior . Apoi mi s-a comunicat ... că Equitable Life solicitaseră Compromisul şi că nu îmi vor examina reclamaţia anterior votării. Am reclamat imediat că eu aveam treabă cu FOS în legătură cu o reclamaţie referitoare la o reclamaţie existentă privind Equitable Life, pe care o confirmaseră. FOS, cunoscând pe deplin acţiunile Equitable Life, a refuza să se urnească. Acum pretind că reclamaţia mea a fost compromisă de compromis [acord]. Nu au făcut nici un comentariu în legătură cu obiectul real al reclamaţiei depuse la acesta în anul 2001.” Domnul WEIR concluzionează că "Domnul Deppe este acum un „beneficiar captiv de anuitate” care nu poate părăsi fondul şi nu poate obţine compensaţii. În fiecare an pensia i se reduce, cu slabe speranţe de îmbunătăţire" (WE 6[301]).

Cu privire la reclamaţiile privind „pensiile administrate” , Domnul BAIN (H8) critică faptul că "FSA i-a permis FOS să îngheţe toate ... reclamaţiile". "Mediatorul a îngheţat toate reclamaţiile şi nimeni nu a putut face nimic termen de doi sau trei ani, ceea ce eu cred că nu s-a mia întâmplat nici unui alt client al nici unei alte societăţi care depusese o reclamaţie în Regatul Unit" (Domnul BAIN, H8). Astfel cum a subliniat FOS în WE 27[302], acesta "s-a adresat în scris celor care ... depuseseră reclamaţii ... privind natura adecvată a pensiilor administrate, închizând dosarele noastre privind acele reclamaţii, subliniind că vor fi incluse în revizuirea [pensiilor administrate ] Equitable Life şi explicând că vor avea posibilitatea să depună din nou reclamaţiile în cazul în care vor fi nemulţumiţi şi ulterior examinării cazurilor." Trebuie observat că FSA a emis o renunţare prin care exonera Equitable Life de obligaţia de a investiga reclamaţiile legate de aspectele aflate sub incidenţa Revizuirii în termenele standard prevăzute de Manualul FSA[303] în baza angajamentului scris al ELAS ca "dacă se va baza pe Legea Limitărilor din 1980 ca apărare în orice reclamaţie depusă de un reclamant eligibil, nu va lua în calcul, în sensul nici unei legi, nici o perioadă de timp în care cazul reclamantului eligibil a făcut obiectul dispoziţiilor Revizuirii" (a se vedea WE 27[304]).

Cu toate acestea, o serie de asiguraţi a confirmat declaraţia Domnului SCAWEN din (H3) conform căreia, "în numeroase cazuri, adoptarea deciziei FOS este atât de îndelungată încât până la acea dată drepturile asiguratului se prescriu". Domnul WEIR (H2) a declarat că a fost informat de FOS în 2003 că în cazul depunerii unei plângeri în instanţă privind poliţele sale, FOS va stopa imediat examinarea tuturor celorlalte reclamaţii ale sale. "Peste 2 ani am primit o ofertă nesatisfăcătoare, dar dreptul la orice acţiune în justiţie se prescrisese". Acesta sugerează că "nu este o coincidenţă faptul că FOS i-au fost necesari aproape cinci ani pentru încercarea de a-mi soluţiona reclamaţia" (Domnul WEIR, H2). În WE 23[305] o firmă britanică de avocatură menţionează că "pentru clientul privat, alternativa acţionării în judecată ulterior unei decizii nefavorabile FOS este în majoritatea cazurilor inexistentă... deoarece FOS nu acţionează rapid, şi ... până la adoptarea unei decizii de către FOS, termenul de trei ani ... prevăzut de Legea Limitărilor ... va fi expirat." Domnul BAYLISS, director general al „Direcţiei Anuităţi” declara în H5 că "în general, aş spune că procesul Mediatorului nu a acţionat corect pentru persoanele care au ajuns acolo ... [dar] ... există şi excepţii". Acesta a adăugat "cu privire la rolul general al Biroului Mediatorului, a reprezentat o imensă curbă a învăţării şi nu a soluţionat prea bine aspectul costurilor administrative şi amânărilor, ceea ce nemulţumeşte clienţii. Ar fi momentul să înceapă să îi mulţumească." Conform Domnului McELWEE (H3), amânările FOS în procesul de instrumentare a reclamaţiilor s-au datorat "volumului imens de muncă" dar "au devenit deosebit de problematice în ceea ce priveşte termenele".

Domnul STRACHAN (H4) din cadrul FSA afirmă că, în numeroase cazuri, reclamaţiile (adresate FOS) pot fi soluţionate uşor. "Cu toate acestea, este foarte clar că în cazul reclamaţiilor complexe ... acel obiectiv nu poate fi atins şi anumite reclamaţii Equitable intrau clar în această categorie" (Domnul STRACHAN, H4). În acest context s-a menţionat de asemenea de către FOS (a se vedea WE 27) şi Domnul STRACHAN (H4) că anumite întârzieri ale FOS s-au datorat faptului că ELAS necesita timp suplimentar pentru a-şi întocmi răspunsul la anumite reclamaţii legate de raportul Penrose şi Revizuirii privind „pensiile administrate” (a se vedea de asemenea paragraful anterior). S-a subliniat, cu toate acestea, că prelungirile acordate nu au fost calculate, în înţelesul Legii Limitărilor. ES 3 mai menţionează privind amânările: "Este adevărat că, prin propria admitere, FOS nu şi-a putut respecta propriile termene, şi anume soluţionarea a 45% din reclamaţii în termen de trei luni şi 80% în termen de şase luni. Totuşi, datorită complexităţii şi magnitudinii sarcinii aferente, acest fapt nu a fost considerat un eşec al FOS. În anumite situaţii, amânările au operat în avantajul Equitable, obligând anumiţi reclamanţi să accepte ofertele Equitable şi să nu aştepte finalizarea procesului decizional" (ES 3[306]).

În plus, asiguraţii criticau deciziile FOS ca părtinitoare, arbitrare şi inconsistent (de ex. Domnul WEIR, H2). În mod similar, firma de avocatură Clarke Willmott menţiona în WE 23[307] că "clienţii săi reclamă deciziile, care par neinformate şi capricioase" şi adaugă "avem impresia că un reclamant aflat în faţa Mediatorului are aceleaşi şanse ca la loterie". În legătură cu aceasta, Clarke Willmott critică faptul că, conform Manualului FSA, FOS ar trebui să adopte propriile decizii „privind ceea ce pare corect şi rezonabil” şi să ia în consideraţie legile şi reglementările relevante (WE 23[308]). Firma de avocatură mai susţine că "mult prea des legile şi reglementările relevante sunt ignorate" şi prezintă un exemplu de reclamaţie care nu a fost aprobată de FOS "în termenii, integral ignoraţi, nefiind nici măcar menţionaţi, regulile LAUTRO privind desfăşurarea activităţii de societăţile de asigurări de viaţă care acordă asistenţă privind transferarea asigurărilor de pensie, care, prin acord comun, au fost grav încălcaţi" (WE 23[309]).

Domnul WEIR (H2) susţinea că, ulterior pronunţării deciziei, FOS a anunţat că îi va permite Equitable Life sau agenţilor acesteia să calculeze valoarea compensaţiilor datorate, în locul obligării acesteia să achite compensaţiile datorate în baza propriilor calcule. În memorandumul către comisie, FOS menţionează că „o practică majoră de actuariat a pus în aplicare metodologia de calcul consecventă cu decizia [FOS], ca urmare a contactelor periodice cu un actuar FOS, pe parcursul realizării calculului evaluării pierderii" (WE 27[310]). În plus, Domnul WEIR (H2) reclama faptul că "FOS ... a refuzat să le permită reclamanţilor să cunoască baza în care Equitable Life îşi calcula pierderile, dând în schimb exemple pe care nimeni nu le putea înţelege sau verifica". Conform acestuia, calculele Equitable Life se bazau pe sublinierea valorilor fondului şi nu pe plăţile efective. De aceea acuză FOS de "a fi permis furnizorului selecteze din diverse baze de calcul, şi nu să se argumenteze într-un mod consecvent" (Domnul WEIR, H2). WE-CONF 32 mai menţionează aceste presupuneri şi susţine că formula pe care FOS i-a permis Equitable să o utilizeze nu este corectă şi este posibil să fi fost "în mod deliberat destinată reducerii costului compensaţiilor". Domnul YOUNG (WE 88) reclama de asemenea metodele utilizate pentru calcularea compensaţiilor. Se referă în mod specific la cazul Doamnei E şi citează FOS ca declarând în decizia acestuia că "dacă Doamna E ar fi primit asistenţă deplină şi adecvată nu ar fi investit în ELAS ci ar fi investit în fondul de pensii generator de profit al altei firme, care nu era supus unor riscuri similare", şi anume riscului GAR, în particular. Cu toate acestea, conform Domnului YOUNG, la calcularea compensaţiei, s-a făcut comparaţia cu profitul mediu al unei serii de alţi furnizori de pensii, inclusiv a celor care includeau asiguraţii GAR şi non-GAR în acelaşi fond generator de profit. Astfel, în opinia acestuia "nu era o modalitate corectă de calculare a compensaţiei. ... Metodele ... [utilizate] în anumite cazuri principale sunt fundamental imperfecte" (WE 88).

Decizia FOS de a-şi exercita libertatea şi de a urma recomandările Equitable Life privind neinvestigarea aşa-numitelor reclamaţii „legate de Penrose” (şi anume a reclamaţiilor bazate pe constatările raportului Penrose) a făcut obiectul criticii Domnului LAKE (H1), Domnului BELLORD (H2) şi Domnului WEIR (H2). În depoziţia dată în faţa comisiei, Domnul BELLORD (H2) a relatat propria experienţă, pe care a descris-o ca tipică: "Adresez plângerea către Equitable pentru că, datorită naturii reale a anumitor fapte, am dreptul la compensare. Aceştia îmi resping reclamaţia şi sunt îndrumat către FOS. FOS afirmă că doreşte să aştepte rezultatul raportului Penrose. Raportul Penrose confirmă că faptele afirmate de mine sunt adevărate. Equitable afirmă FOS că faptele nu sunt adevărate. FOS decide că orice reclamaţie bazată pe faptele stabilite de raportul Penrose ca fiind reale să fie declarate inadmisibile şi ca aceste reclamaţii să fie respinse." FOS declara îm WE 27[311] că "a existat o combinaţie unică de circumstanţe ... care a reprezentat motivul convingător ca [FOS] să îşi exercite această libertate".[312] În acest sens, ES 3 face următoarele observaţii: "Astfel cum demonstrează decizia Penrose, FOS poate decide să nu investigheze plângerea anumitor investitori în cazul în care aspectul reclamat afectează un număr larg de investitori şi impune o abordare de reglementare. Deşi această abordare poate fi justificată de circumstanţe, denotă o lipsă semnificativă a protecţiei judiciare deoarece în practică asiguraţii nu beneficiază de alternative. Identificarea de daune într-o investigaţie, cum ar fi cea derulată de Lordul Penrose, nu se traduce în reparaţii concrete acordate consumatorii nedreptăţiţi. Litigiul este o luptă datorită dificultăţilor de natură practică şi costurilor ridicate ale tranzacţiei, dreptul comun este neclar şi, datorită cerinţelor de materialitate, siguranţă şi de sarcina probei, cade asupra consumatorului" (ES 3[313]).

În cele din urmă, asiguraţii puneau în general sub semnul întrebării independenţa FOS, subliniind că acesta este ţinut de acordul de înţelegere şi susţinând că este esenţial controlat de FSA, care numeşte consiliul FOS şi îi controlează bugetul . (de ex. Domnul LAKE şi Domnul BRAITHWAITE, H1). În mod similar, Domnul SCAWEN în WE 23[314] susţine că „obligaţia principală” a FOS este "faţă de Autoritatea Serviciilor Financiare". "Este puternic politizat, efectiv controlat de FSA şi de Trezorerie, cu obiectivul aparent de a menţine Equitable în stare de funcţionare şi nu de a deservi publicul". FOS respinge aceste afirmaţii referindu-se la "cerinţa statutară de independenţă operaţională a FOS faţă de Autoritatea Serviciilor Financiare" şi susţine că "Consiliul FOS nu încearcă să influenţeze sau să intervină în deciziile cvasi-judiciare ale Mediatorului" (WE 27[315]). Cu privire la raportul dintre FSA şi FOS, Domnul McELWEE (H3) sublinia "funcţia relativ discretă" a acestora: "FSA nu instrumentează reclamaţiile consumatorilor iar Mediatorul nu instrumentează aspecte de politică." În documentele depuse la comisie, FSA (a se vedea de exemplu WE-CONF 7[316]) a subliniat de asemenea independenţa FOS, la fel ca şi Domnul THOMSON în H2 şi H8: "FOS este o entitate independentă care, uneori, nu este de acord cu societatea şi, într-adevăr, uneori nu este de acord cu autoritatea de reglementare, FSA. Mulţi din cadrul sectorului consideră că FOS este mult prea orientat către clienţi..." (H8). Domnul BAYLISS (H5), fiind întrebat dacă în opinia sa FOS reprezenta o creatură a sectorului, a declarat că "În mod sigur nu cred că este un instrument al industriei. Există exemple în acest sens, dar tinde are această tendinţă datorită istoricului persoanei şi nu al instituţiei".

Cea mai extensivă şi comprehensibilă critică exprimată de asiguraţi privind performanţa FOS este inclusă într-un raport al Lordului NEILL (WE 83). Deşi unele aspecte dezbătute sunt echivalente celor prevăzute în paragraful anterior, opinia acestuia este examinată separat, mai jos.

Opinia Lordului Neill (WE 83)

Lordul NEILL a verificat în numele EMAG "natura serviciului furnizat de [FOS] asiguraţilor reclamanţi ai societăţii [ELAS]". În acest sens, a examinat corespondenţa referitoare la cazurile a 31 de persoane care au depus reclamaţii la FOS şi "care au comunicat EMAG că au fost nemulţumiţi de performanţa FOS".[317] De asemenea a examinat în detaliu decizia FOS de a respinge fără examinare pe fond 50 de reclamaţii caracterizate de FOS ca „legate de Penrose”.

La stabilirea standardelor în baza cărora urma să evalueze performanţa FOS, Lordul NEILL a luat în calcul nu numai "cerinţele legale" din FSMA şi "regulile prevăzute de statut", ci şi "declaraţiile FOS din manualul său „reclamaţia dumneavoastră şi Mediatorul” şi din comunicatele FOS aflate pe situl web al acestuia privind standardele urmărite(WE 86[318]). Astfel, pe scurt, Mediatorul a fost înfiinţat (şi/sau doreşte să) pentru a soluţiona litigiile financiare "în mod corect, rezonabil, rapid, informal, independent şi imparţial". Nu este "ţinut de regulile stricte ale legii" ci "determină ce decizie este în opinia sa corectă şi rezonabilă privind toate circumstanţele cazului". Mediatorul va "[aplica] regulile justiţiei naturale în adoptarea deciziilor [sale]" şi "va acorda fiecărei părţi posibilitatea de a comenta în totalitate cazul celeilalte părţi". În plus, va "depune toate eforturile pentru asigurarea faptului că ca exista corectitudine şi că bunăstarea şi resursele superioare ale unei părţi nu vor conduce la o inegalitate a armelor". Libertatea acordată acestuia va fi "exercitată cinstit şi nu arbitrar sau capricios". O trăsătură specifică a procedurii constă în faptul că reclamanţii nu necesită un avocat şi sunt asistaţi chiar de FOS, astfel încât dacă vor angaja un avocat, nu vor putea obţine rambursarea onorariilor. FOS se va "asigura că reclamanţii nu vor fi dezavantajaţi de lipsa asistenţei juridice" (a se vedea WE 86[319]).

Ulterior examinării a 31 de cazuri privind aspectele specifice mai sus menţionate, Lordul NEILL a constatat că "aproape toţi reclamanţii considerau că, privind instrumentarea reclamaţiilor de către FOS, aveau de-a face cu un avocat al EL şi nu cu un judecător imparţial" (WE 86[320]). "Este un organism care numeroase situaţii a demonstrat parţialitate faţă de societatea financiară, în acest caz EL" (WE 83[321]). "În cel mai rău caz funcţionarii [FOS] erau văzuţi ca avocaţi ai EL. În anumite situaţii fără nici o legătură cu EL, au venit cu propriile argumente pentru blocarea reclamantului" (WE 83[322]). Lordul NEILL identifică un "joc incorect" deoarece FOS "tinde să permită mult mai multă libertate EL decât reclamanţilor" (WE 86[323]) în ceea ce priveşte termenele şi datorită "dorinţei FOS de a soluţiona aspectele disputate în favoarea EL, chiar şi atunci când reclamanţii se bazează pe fapte atestate iar EL răspunde cu ipoteze legate de ceea ce s-ar fi putut/ar fi trebuit să se întâmple" (WE 83[324] şi WE 86[325]). De asemenea sugerează că FOS nu a încercat să evite o „inegalitate a armelor” între reclamant şi societate, asigurându-se că primul nu suferă nici un dezavantaj din prezentarea unui caz fără asistenţa avocaţilor, contabililor şi actuarilor (a se vedea WE 83[326]). Cu privire la principiile dreptului natural, Lordul NEILL a constatat că au fost încălcate în "situaţii în care FOS a luat în consideraţie documente pe care un reclamant nu le-a văzut şi le-a putut evalua" (WE 83[327]). În plus, Lordul NEILL declară că "numeroase cazuri examinate au făcut obiectul unei amânări inacceptabile din partea FOS cu privire la adoptarea deciziei finale, unele chiar mai mult de cin ci ani" (WE 86[328]) şi că "întârzierile de procesare a reclamaţiilor au avut un efect coroziv" deoarece "reclamanţii şi-au pierdut încrederea în sistem şi au început să simtă că FOS era în impas" (WE 83[329]). În cele din urmă, acesta denunţă "atitudini din partea funcţionarilor FOS pe care reclamaţii le-au considerat inutile, inutil de argumentative sau chiar agresive" precum şi "ineficienţa generală a FOS şi lipsa interesului privind cazurile individuale" (a se vedea WE 83[330]).

Chiar şi unii reclamanţi ale căror cazuri au fost aprobate par să fi fost nemulţumiţi, datorită „obscurităţii deciziilor financiare” . Conform Lordului NEILL, "numeroşi reclamanţi au descris dificultatea – dacă nu chiar imposibilitatea – înţelegerii modului în care deciziile financiare erau calculate". De exemplu, în cazul Doamnei E, un sistem complex şi sofisticat era "proiectat de contabilii Deloittes la instrucţiunile EL" pentru calcularea compensaţiei. "Numeroşi reclamanţi nu pot verifica valorile deoarece datele prime nu le-au fost comunicate [şi] consideră total incorect să se afle în poziţia de a nu putea verifica ceea ce el afirmă că reprezintă „valoarea corectă" (WE 86[331]). "Celor care au depus reclamaţii la FOS privind valoarea redusă şi opacitatea deciziilor li s-a răspuns că FOS nu asigură servicii de verificare şi că reclamanţii trebuie să probeze inexactitatea deciziei, iar ulterior FOS va confrunta EL" (WE 83[332]). Conform Lordului NEILL, "acest fapt implică o extraordinare inversare a sarcinii probei. Nici o instanţă nu va permite unei părţi litigante să rămână în asemenea poziţie de ignoranţă cu privire la calcularea deciziei pronunţate în favoarea acesteia. Iar nici o instanţă nu îşi va lăsa deciziile neprotejate în modul demonstrat de FOS" (WE 86[333]). În strânsă legătură cu cele de mai sus, Lordul NEILL critică faptul că "în locul pronunţării nunei decizii, FOS ar trebui să exercite presiuni asupra EL pentru o ofertă, [care] i-ar fi permis EL să impună condiţii în totalitate în avantajul acesteia", cum ar fi clauza de confidenţialitate sau declaraţiile că ofertele au fost făcute fără asumarea răspunderii.

O atenţie specială este acordată în raportul Lordului NEILL deciziei FOS de a-şi exercita libertatea şi a respinge, fără examinarea pe fond, toate reclamaţiile descrise ca fiind legate de raportul Penrose. "Deşi formal decizia se referea la numai 50 de reclamaţii depuse la FOS, de fapt împiedica mii de alţi asiguraţi EL să îşi depună reclamaţiile la FOS" (WE 86[334]). "Decizia împiedica exercitarea unei căi de atac, lăsându-le asiguraţilor doar opţiunea deosebit de costisitoare de iniţiere a acţiunilor în justiţie" (WE 86[335]).

În primul rând, Lordul NEILL critică procesul care a condus la decizia Mediatorului. Conform acestuia, FOS a trimis celor 50 de reclamanţi o scrisoare pentru comentarea unei scrisori EL prin care i se solicita exercitarea anumitor puteri de respingere (care de fapt reprezenta o cerere de stopare a cazurilor) fără identificarea clară a puterilor a căror exercitare se avea în vedere. Astfel, fără ajutorul avocaţilor, "reclamanţii nu au beneficiat niciodată de o posibilitate reală de a se apăra" (WE 86[336]). Lordul NEILL consideră acest fapt ca "exemplul principal al încălcării dreptului natural de către FOS" (WE 83[337]). În al doilea rând, cu privire la decizia Mediatorului în sine, Lordul NEILL reaminteşte că unul dintre motivele pentru care s-a început respingerea reclamaţiilor era "posibilitatea ca, în cazul acordării unui câştig" acesta să conducă la un "impas" deoarece "se impuneau anumite planuri majore de rearanjare a valorilor fondului" care "ar fi trebuit puse în aplicare de un FSA care nu dorea aceasta" (WE 83[338]). Lordul NEILL sugerează că "nu se ştie în baza căror probe" Mediatorul a adoptat aceste decizii deoarece "nu le-a comunicat" (WE 83[339]). Astfel, reclamanţii "în mod evident ... nu puteau comenta opinii necunoscute exprimate de FSA" (Lord NEILL, H11).

Se pretinde că decizia FOS „este cel mai clar exemplu de absenţă a independenţei" FOS (WE 83[340]). Coroborând această opinie, Lordul NEILL citează dintr-un e-mail intern al Trezoreriei care se referea la o declarare a „scopului principal” FSA care ar consta în "furnizarea către FOS a unei baze de examinare a reclamaţiilor legate de supra-alocare" (WE 86[341]). Acesta concluzionează că "decizia [FOS] ar putea fi în mod firesc considerată de asiguraţi ca una dictată de FSA şi ca având consecinţe financiare dezastruoase pentru mii de persoane care aşteptau această decizie" (WE 86[342]). Lordul NEILL mai subliniază că decizia FOS era neconformă cu declaraţiile din data publicării raportului Penrose şi ulterioare ale Secretarului Financiar al Trezoreriei, Ruth Kelly[343], care "a asigurat în mod repetat MP că FOS era gata să instrumenteze reclamaţiile legate de raportul Penrose şi că deţinea resursele necesare în acest sens " (WE 86[344]).

În general, Lordul NEILL concluziona după cum urmează: "Asiguraţii ale căror cazuri au fost examinate de mine pot concluziona că serviciul prestat de Biroul Mediatorului Financiar nu a respectat standardele la care avea dreptul să se aştepte (fiind standarde pe are chiar Biroul le proclamase şi anunţase). ... Reclamanţii care deţineau reclamaţii legate de raportul Penrose (cu privire la alocarea şi achitarea de prime excesive) aveau motive să fie consternaţi de respingerea de către Ombudsman a reclamaţiilor acestora fără examinarea pe fond, cu privire la procesul prin care a adoptat decizia şi conţinutul acesteia" (WE 83[345]).

Mediatorul principal, Domnul MERRICKS a avut de spus următoarele în răspunsul iniţial la raportul Lordului NEILL (WE 87): "Lordul Neill a examinat doar 30 de cazuri din 8.000 finalizate de noi. Aceste 30 de cazuri au fost instrumentate de grupul de acţiune care le-a solicitat membrilor opinii în cazul în care considerau rezultatele ca nesatisfăcătoare. Astfel, acestea au reprezentat mostre nereprezentative din care nu se poate generaliza. Am menţiona numeroşi consumatori care şi-au exprimat gratitudinea pentru modul în care le-am instrumentat reclamaţiile legate de Equitable. ... Într-un episod în care multe persoane au pierdut sume de bani nu din vina lor, vor exista întotdeauna nemulţumiţi, iar aceştia vor distorsiona şi amplifica îngrijorările privind instituţiile publice în scopul asigurării unei compensaţii din orice sursă posibilă. Pot fi chiar tentaţi să lanseze critici nejustificate pentru atragerea atenţiei. Raportul Lordului Neill, achitat şi solicitat de grupul de acţiune şi care se concentrează pe o mostră nereprezentativă de cazuri, ar trebui analizat în acest context."

Ulterior comisia a primit un alt răspuns din partea FOS prin care acesta "respingea majoritatea aspectelor exprimate de Lordul Neill în opinia şi probele verbale ale acestuia" (WE 90). În plus, critică faptul că "Lordul Neill nu a acceptat obţinerea de informaţii din partea FOS sau nu a permis FOS să comenteze faptele din raport anterior publicării"[346] şi susţine că concluziile şi criticile Lordului Neill sunt "bazate pe false prezumţii". Două "prezumţii incorecte" sunt menţionate de FOS ca exemple[347]. Cu toate acestea, se poate asuma că dacă nu s-ar fi produs cele două erori, acest fapt nu ar fi afectat în mod fundamental concluziile principale ale Lordului Neill. FOS mai subliniază faptul că este cu adevărat independent şi că Lordul Neill nu a prezentat probe care să demonstreze contrariul, "deoarece nu există" (WE 90). În cele din urmă, FOS sublinia că "dacă procesul Mediatorului ar fi fost la fel de imperfect cum sugerează Lordul Neill şi EMAG, ar fi existat temeiuri ca EMAG să iniţieze acţiuni judiciare de revizuire şi să solicite Curţii de Justiţie casarea deciziilor Mediatorului. În mod semnificativ , EMAG nu a întreprins aceste acţiuni" (WE 90).

***

Pe scurt, probele demonstrează că anumiţi asiguraţi care pretindeau că au făcut obiectul vânzării neconforme au putut beneficia de reparaţii prin intermediul FOS, iar alţii nu. Există opinii contrare privind natura adecvată şi justă a compensaţiilor acordate privind reflectarea pierderilor reale ale asiguraţilor ca urmare a evenimentelor Equitable. Se pare că FOS nu a fost capabil sau nu a dorit să asigure în toate cazurile calcularea valorii compensaţiei într-o manieră transparentă pentru a permite verificarea acestora de către asiguraţi.

Decizia FOS de a respinge, fără examinare pe fond, reclamaţiile legate de constatările Lordului Penrose a demonstrat o lipsă semnificativă în protecţia judiciară şi a demonstrat limitările FOS, cu ocazia instrumentării reclamaţiilor, deciziile sale având implicaţii de reglementare. Dovezile sugerează că FOS nu a adoptat această decizie în mod independent de autoritatea britanică de reglementare, care aparent îşi exprimase opinia că raportul Penrose nu a dat naştere unor pretenţii legate de vânzarea neconformă. Există dovezi incontestabile că asiguraţii erau profund nemulţumiţi de decizie, nu numai pentru că au fost lăsaţi să creadă, de declaraţiile ministeriale, că FOS ar putea instrumenta reclamaţiile născute din raportul Penrose. Ca urmare a deciziei FOS, o întreagă categorie de reclamanţi care deţineau reclamaţii potenţial valabile cu privire la primele excesive, era lăsată fără nici o alternativă la litigiile costisitoare şi riscante.

Există anumite dovezi care sugerează că, în legătură cu instrumentarea declaraţiilor, FOS nu numai că şi-a bazat decizia pe fondul fiecărei reclamaţii, dar a luat în consideraţie şi alte obiective ale politicii decât protecţia investitorilor. Este clar din probele primite că FOS era interesat de impactul deciziilor sale asupra asiguraţilor rămaşi ai fondului mutual. Deciziile sale (privind examinarea sau neexaminarea unei reclamaţii, de aprobarea sau respingerea unei reclamaţii şi, în funcţie de caz, privind valoarea compensaţiei datorate) par să fi fost influenţate de aceste considerente. Astfel, obiectivul protejării asiguraţilor individuali prin acordarea reparaţiilor adecvate se poate să fi fost compromis în anumite cazuri de obiective concurente.

În cele din urmă, există dovezi clare că o serie de reclamanţi au fost nemulţumiţi de serviciul prestat de FOS în general, susţinând, printre altele, că prezenta o atitudine părtinitoare în favoarea ELAS. Pare să existe un consens că anumiţi asiguraţi nedreptăţiţi au suferit diverse consecinţe ale amânărilor produse cu ocazia instrumentării reclamaţiilor de către FOS. În anumite cazuri, drepturile reclamanţilor de a iniţia acţiuni în justiţie s-au prescris. Indiferent de motivul amânărilor, acestea au reprezentat un obstacol pentru eforturile asiguraţilor de a obţine compensaţii.

Pe scurt, deşi a acordat compensaţii unui număr limitat de asiguraţi, nu se poate afirma că FOS a constituit în general un mijloc adecvat de remediere pentru plângerile asiguraţilor Equitable Life care au suferit nedreptăţi ca urmare a crizei Equitable Life. Nefiind clar dacă FOS ar avea capacitatea, sau ar reprezenta instituţia adecvată pentru găsirea unei soluţii generice, lipsa alternativelor nejudiciare a lăsat numeroşi asiguraţi afectaţi într-o situaţie total nesatisfăcătoare.

2.       Judiciare – acţiuni civile pe rolul instanţelor britanice

Asiguraţii au avut posibilitatea acţionării societăţii în justiţie la instanţele britanice, cu condiţia ca acestea să nu se fi prescris conform Legii britanice a Limitărilor (a se vedea mai jos). În plus, se solicita să fi făcut obiectul Planului de Compromis sau să fi acceptat în alt mod o ofertă de compensare din partea societăţii.

a.) Temeiuri legale britanice pentru reclamaţiile împotriva ELAS

ES 3[348] furnizează o prezentare generală a legislaţiei britanice, care poate reprezenta temeiul potenţialelor reclamaţii împotriva ELAS. Temeiul legal poate fi rezumat după cum urmează:

· Secţiunea 62 din Legea Serviciilor Financiare din 1986 prevede un drept civil de acţiune în cazul în care un investitor a suferit o pierdere ca urmare a unei încălcări anumitor reguli de către o persoană autorizată. La acea dată, Equitable era autorizată de LAUTRO şi supusă regulilor acesteia. Un asigurat non-GAR ar fi avut drept de acţiune dacă (1) conform regulilor LAUTRO, societatea avea obligaţia divulgării existenţei riscului GAR potenţialilor asiguraţi, (2) societatea nu divulgase riscul şi (3) asiguratul se bazase pe nedivulgare. În final (4), asiguratul trebuie să demonstreze că ar declinat oferta Equitable Life în cazul cunoaşterii riscului. ES 3[349] menţionează că "ELAS avea obligaţia [conform regulilor LAUTRO] să divulge existenţa riscului GAR potenţialilor asiguraţi". În plus mai menţionează că "este discutabil că societatea a divulgat riscul deoarece în materialele circulate de societate nu se făcea nici o referire specifică la acesta”. O întrebare cheie în acest sens ar fi stabilirea datei exacte la care riscul GAR a devenit esenţial şi a dat naştere obligaţiei de divulgare. Aspectele legate de încredere şi determinare ar fi mai dificil de stabilit, iar sarcina probei cade asupra asiguratului (ES 3[350]).

· Un asigurat non-GAR poate beneficia de asemenea de o măsură reparatorie pentru denaturare, în baza Legii Denaturării din 1967 sau conform dreptului comun. Pentru a iniţia o acţiune, (1) trebuie să existe o denaturare esenţială a faptelor de către Equitable, prezentată asiguraţilor în legătură cu primele sau profitul cotei deţinute din fondul generator de profit, (2) denaturarea să fie reală, (3) să nu existe dovezi conform cărora Equitable Life avea temeiuri solide pentru a crede şi credea că faptele declarate erau reale şi (4) asiguratul să se fi bazat pe acea denaturare, astfel încât să fie determinat să încheie contractul, În final (5), trebuie să existe un raport de cauzalitate, şi anume ca asiguratul să nu fi încheiat o poliţă Equitable dacă nu i s-ar fi prezentat faptele denaturate. Poliţele societăţii nu includeau termenii dispoziţii exprese legate de existenţa şi posibilul efect al poliţelor GAR asupra profitului asiguraţilor non-GAR. Astfel, aceştia ar putea avea o acţiune valabilă "dacă societatea a făcut declaraţii sau promisiuni implicite potenţialilor asiguraţi non-GAR sau a enumerat în mod expres o serie de factori sub titlul „Factori de Risc” în documentul trăsăturilor cheie, societatea a făcut declaraţii implicite privind inexistenţa altor riscuri sau în cazul unei declaraţii false şi asistenţe neglijente în baza regulilor de drept comun Hedley Byrne v. Heller [1964] AC 465" (ES 3[351]).

· În plus, un asigurat non-GAR ar putea avea o acţiune contractuală împotriva societăţii dacă s-ar putea afirma că a existat o promisiune contractuală implicită sau o garanţie privind lipsa altor aspecte de divulgat decât cele din documentul Trăsăturilor Cheie, şi anume în cazul obligaţiei contractuale a societăţii de a divulga riscul GAR. "Totuşi această obligaţie contractuală pare că nu există. Nu este prevăzută în mod expres şi nici nu este stabilită ca o condiţie sau garanţie implicită. Informaţiile şi declaraţiile din documentul Trăsăturilor Cheie nu fac parte din poliţă. Acele declaraţii nu sunt considerate de părţi promisiuni contractuale acordate de societate" (ES 3[352]).

Astfel, pe scurt, "un asigurat non-GAR poate avea o acţiune împotriva Equitable în baza secţiunii 62 din Legea serviciilor Financiare din 1986 sau pentru denaturare sau asistenţă neglijentă" conform ES 3[353]. "Dimpotrivă, în general, o acţiune contractuală ar putea fi dificil de câştigat" (ES 3[354]).

b.) Termenul de prescripţie

Astfel cum subliniază ES 3[355], acţiunea în justiţie descrisă mai sus face obiectul anumitor termene de prescripţie conform secţiunii 2 din Legea Limitărilor din 1980: Termenul de prescripţie pentru acţiunile bazate pe prejudicii este de şase ani de la data producerii motivului acţiunii. Termenul de prescripţie se aplică acţiunilor prevăzute de secţiunea 62 FSA şi secţiunea 2 alineatul (1) din Legea privind Denaturarea 1967. Motivul acţiunii ia naştere în cazul în care asiguratul pretinde o pierdere. O acţiune privind neglijenţa în dreptul comun (asistenţă neglijentă sau denaturare) se prescrie în termen de şase ani de la producerea motivului sau, dacă ulterior, trei ani de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de faptul necesar pentru iniţierea acţiunii şi de dreptul de a iniţia asemenea acţiune.

Cu privire la Equitable Life trebuie menţionat faptul că, la scurt timp de la publicarea Raportului Penrose, societatea a solicitat un termen suplimentar pentru redactarea răspunsului la anumite reclamaţii născute din acesta. De aceea, la 10 mai 2004, FSA a emis o renunţare prin care exonera Equitable Life de obligaţia investigării reclamaţiilor legate de aspecte survenite în termenele standard aplicabile conform regulilor FSA. O condiţie a acestei renunţări era ca Equitable Life să furnizeze “angajamentul scris că, în cazul bazării pe Legea Limitărilor 1980 ca apărare în orice acţiune intentată de un reclamant eligibil în instanţă sau la Ombudsman, nu se va lua în calcul, în sensul legii, nici un termen în care cazul reclamantului eligibil a făcut obiectul acestei acţiuni”. Iniţial FSA acordase renunţarea până la 30 iunie 2004, iar ulterior a prelungit-o până la 30 septembrie 2004. deşi acest fapt însemna în practică o prelungire, cu câteva luni, a termenului de prescripţie, drepturile marii majorităţi a asiguraţilor urmau să se prescrie în baza legii. Conform Domnului SCAWEN (H3) drepturile tuturor asiguraţilor ELAS s-au prescris până la finele anului 2006.

c.) Acţiuni în justiţie

O acţiune civilă în justiţie putea fi intentată şa judecătorie sau la Curtea de Justiţie, în funcţie de circumstanţele cazului. În cazul unei acţiuni în valoare de 15.000 £ sau mai puţin, putea fi depusă la judecătorie. În cazul unei acţiuni simple, judecătoria va decide aplicarea procedurii pentru acţiuni minore şi va aloca dosarul „de urmărire a micilor afaceri”. În majoritatea cazurilor, instanţa nu va obliga partea împotriva căreia se pronunţă decizia să suporte onorariile avocaţilor într-o acţiune minoră. În cazul angajării avocaţilor, onorariul va fi suportat de reclamant. Din acest motiv majoritatea reclamanţilor în acţiunile minore nu angajează un avocat. Dacă valoarea acţiunii este de 5 000 £ sau inferioară, în general se alocă urmăririi micilor afaceri.

Domnul WEIR (H2) şi Domnul SCAWEN (H3) indicau faptul că anumiţi asiguraţi au apelat la această posibilitate şi au intentat acţiuni prin intermediul instanţelor acţiunilor minore sau au ameninţat ELAS în acest sens. Cu toate acestea, reaminteşte că valoarea maximă a cazului era limitată la 5 000 £ şi de aceea sumele implicate şi posibila compensaţie erau limitate.

O vastă majoritate a acţiunilor asiguraţilor trebuiau instrumentate de Curtea de Justiţie. Cu toate acestea, astfel cum subliniau asiguraţii, reclamantul trebuia să suporte costurile pârâtului în cazul în care instanţa se pronunţa în favoarea societăţii (Domnul LAKE, H1; Domnul WEIR, H2; Domnul SCAWEN; H3). În ES 3[356] se menţionează că "litigiul este o luptă datorită dificultăţilor de natură practică şi costurilor ridicate ale tranzacţiei, dreptul pozitiv este neclar şi, datorită cerinţelor de materialitate, bazării pe regulile legate de sarcina probei, cade în sarcina consumatorului". Domnul SCAWEN (H3) sugera că potenţialele costuri ale iniţierii unei acţiuni împotriva societăţii depăşeau resursele financiare ale majorităţii asiguraţilor. În plus, acesta subliniază că ar fi dificil de găsit avocaţi şi avocaţi pledanţi care să înţeleagă complexitatea dispoziţiilor relevante privind pensiile.

În WE 23[357], Domnul SCAWEN ilustrează problema costurilor suportate de reclamanţi în instanţele britanice: „În cazul deciziei de acţionare a societăţii în instanţă, atunci mi se comunică faptul că riscul meu privind costurile, în cazul pierderii procesului, s-ar ridica la 150 000 £ pentru fiecare parte – în total 3 000 £ (440 000 EURO). Separat de faptul că nu deţin aceşti bani, pretenţiile mele ridicându-se la 70 000 £ , (101 000 Euro), nu pare o abordare profitabilă . ... În baza datelor la care am avut acces, este clar că aceste costuri de acţionare a societăţii în judecată în cazul în care societatea încheie compromisuri, variază între 56 000 şi 180 000 £, cu o medie de aproximativ 101 000 £. În mod clar aceasta depăşeşte resursele financiare ale majorităţii cetăţenilor britanici, separat de riscurile achitării unei sume echivalente către avocaţii societăţii în cazul pierderii procesului sau renunţării ca urmare a stresului.”

Domnul SCAWEN sugerează că problema este recunoscută de avocaţii din Regatul Unit, citând un raport[358] privind sistemul judiciar civil din Anglia şi Ţara Galilor: "Defectele ... identificate în sistemul nostru actual constau în faptul că este prea costisitor în ce priveşte costurile care deseori depăşesc valoarea acţiunii; este prea lent până la adoptarea deciziei şi prea inegal: există o lipsă de egalitate între părţile litigioase puternice, bogate şi cele lipsite de resurse. Este prea nesigur: dificultatea dispoziţiii costurilor şi duratei procesului dau naştere fricii de necunoscut; şi este incomprehensibil pentru majoritatea părţilor în litigiu. Mai presus de toate, este prea fragmentat privind organizarea acestuia, neexistând o entitate cu responsabilitatea globală de administrare a justiţiei civile; şi prea antagonist, cazurile fiind derulate de părţi, şi nu de instanţe sau de regulile instanţei, care deseori sunt ignorate de părţi şi nu sunt aplicate de instanţă“ (WE 23[359]). WE 23 include o scrisoare trimisă de o societate de avocatură către FSA ca răspuns la o lucrare de consultare. Menţionează următoarele: "Un proces la Curtea de Justiţie privind o vânzare neconformă de servicii financiare, pentru care se asigură apărarea până în momentul judecării, poate costa între 30.000 şi 150.000 £. Puţini clienţi comerciali, şi chiar şi mai puţini clienţi privaţi îşi pot permite aceasta. ... Nesiguranţa rezultatului şi riscul suportării costurilor celeilalte părţi au un rol semnificativ de descurajare."

„Separat de un număr redus de reclamanţi bogaţi, această abordare este mai mult sau mai puţin închisă pentru media asiguraţilor din Regatul Unit”, Domnul, SCAWEN (H3) concluziona. Dovezile obţinute de la EMAG (H1) şi de la Domnul WEIR (H2) sugerează că doar puţine persoane bogate şi grupuri au iniţiat acţiuni în justiţie sau au ameninţat ELAS în acest sens.

În mod natural, comisia a încercat să obţină probe privind numărul de acţiuni iniţiate de asiguraţi împotriva ELAS şi rezultatul obţinut. De aceea a contactat numeroşi martori solicitându-le să furnizeze documente şi decizii disponibile. Ca răspuns, a primit o copie a unei acţiuni de resciziune şi daune pentru denaturare şi/sau încălcarea obligaţiei legale, emisă în 13 mai 2002 de un asigurat care a investit peste 850.000 £ în anul 2002, raportată ca integral soluţionată anterior audierii (a se vedea WE-CONF 15). Separat de acest document, nu s-a mai primit nici o probă scrisă privind acţiunile în justiţie iniţiate de asiguraţi. Domnul BAIN (H8) raporta un caz în care unui reclamant, subiect al unei vânzări neconforme de poliţă de pensie cu retragere de venituri, i s-a oferit o compensaţie de 522 £ de către ELAS. Ulterior ameninţării ELAS cu acţionarea în justiţie, societatea a convenit să îi achite 81.907 £, conform Domnului BAIN.

Domnul WEIR a subliniat că "conform informaţiilor deţinute, toate persoanele [care au angajat avocaţi sau au depus reclamaţii] au fost compensate integral anterior depunerii dosarului în instanţă". "Cu alte cuvinte, Equitable Life cunoştea că ar pierde în instanţă şi că acest fapt ar conduce la şi mai multe acţiuni" (Domnul WEIR, H2). În mod similar, Domnul LAKE (H1) declara că acţiunile erau întotdeauna soluţionate pe costul "acordurilor de remediere care interzic orice dezbatere a termenilor soluţionării" (Domnul LAKE, H1). Domnul SCAWEN a confirmat aceasta, declarând că "în conformitate cu informaţiile deţinute, toate aceste cazuri au fost soluţionate în afara instanţei, anterior judecării, sub clauze de confidenţialitate deosebit de stricte" (WE 23/2[360]). Alt asigurat declară următoarele: "Aspectul legat de toate ... cazurile este că nu au fost niciodată audiate în instanţă pentru că au fost întotdeauna soluţionate integral anterior, în baza unui acord de confidenţialitate. Ulterior primirii unei oferte rezonabile, instanţa nu îi mai permite reclamantului să se adreseze instanţei şi chiar ar putea impune suportarea de costuri. Este dificil de observat adevărul. Strategia Equitable a constat în a speria potenţialii reclamanţi prin ameninţarea majorării cheltuielilor de judecată pe care ar trebui să le achite în cazul pierderii procesului. În al doilea rând, nu ar permite ajungerea unui dosar în instanţă pentru că ştiu că ar pierde şi acest fapt ar încuraja alte persoane să iniţieze acţiuni şi să prezinte probe pe care preferă să nu ajungă la cunoştinţa publicului" (WE-CONF- 12).

Domnul THOMSON declara în faţa comisiei că "o serie de cazuri au fost urmărite prin instanţele britanice" şi că "în toate aceste cazuri, s-a achitat compensaţie adecvată..." (H8).

Astfel, comisia nu deţine informaţii privind numărul exact de cazuri iniţiate în trecut de asiguraţi împotriva ELAS. Probele par să sugereze că nu s-a pronunţat nici o decizie deoarece cazurile au fost în general soluţionate în afara instanţei în baza unor clauze de confidenţialitate. Cu privire la litigiile pe rol, comisiei i s-a comunicat de Domnul SCAWEN (H3) faptul că un grup de beneficiari de anuităţi generatoare de profit derulează în prezent acţiuni împotriva societăţii. Acesta menţiona că grupul a dezvoltat un mecanism prin care reclamanţii "se asigură reciproc" în cazul în care unul din cazuri este pierdut şi că iniţierea acţiunii a fost posibilă prin intermediul unei societăţi de avocatură care a acceptat să preia dosarul pe baza lipsei onorariului în cazul pierderii. În plus, comisia a fost informată că un asigurat irlandez a iniţiat un litigiu şi că un alt caz se află pe rolul unei instanţe germane (a se vedea mai jos).

Pe scurt, intentarea acţiunilor în justiţie împotriva ELAS conform secţiunii 62 din Legea Serviciilor Financiare din 1986 sau pentru denaturare sau asistenţă neglijentă era, teoretic, o posibilă opţiune a asiguraţilor afectaţi pentru obţinerea de compensaţii. În practică, totuşi, probele indirecte sugerează că doar puţini asiguraţi bogaţi au optat astfel şi au încheiat compromisuri cu societatea , în timp ce riscurile financiare semnificative conform sistemului judiciar britanic împiedica majoritatea asiguraţilor să acţioneze societatea în judecată. În plus, deoarece evenimentele principale ELAS datează din 1998-2000, drepturile majorităţii asiguraţilor afectaţi s-au prescris deja conform legii britanice privind Limitările. În practică, astfel, pentru majoritatea asiguraţilor, Biroul Mediatorului Financiar a reprezentat singura sursă de justiţie civilă.

VII. Reclamaţii împotriva autorităţii britanice de reglementare

Asiguraţii afectaţi puteau, teoretic, să îşi bazeze acţiunile pe pretinsul eşec al autorităţii britanice de reglementare să protejeze asiguraţii prin exercitarea supravegherii practicilor contabile şi de provizioane şi a situaţiei financiare a Equitable Life conform legii britanice. Presupunerile conform cărora autorităţile britanice de reglementare au înregistrat un eşec privind supravegherea prudenţială au fost exprimate de numeroşi martori verbal (a se vedea de exemplu Domnul LAKE, H1; Domnul WEIR, H2; Domnul BELLORD, H2; Domnul JOSEPHS, H2, Doamna KWANTES, H7, Domnul SEYMOUR H7, Domnul BRAITHWAITE, H11) şi în scris (a se vedea de exemplu WE 4, WE 7, WE 8, WE 14, WE 15, WE 36, WE 44, WE 51, WE 52). Acestea sunt prezentate parţial în Partea a III-a a prezentului raport.

Anumiţi martori au sugerat că autoritatea de reglementare nu numai că nu şi-a îndeplinit funcţiile de supraveghere, dar a indus în eroare asiguraţii care au abordat-o în legătură cu Equitable Life. Domnul VINALL, de exemplu, susţine în WE 43 că a contactat FSA la începutul anului 2001 la data la care problemele de solvabilitate ale ELAS deveniseră aparente şi erau vast raportate în presa britanică. A întrebat cu privire la solvabilitate şi nivelul rezervelor şi pretinde că FSA a afirmat că nu avea motive de îngrijorare, când de fapt problemele trebuie să fi fost cunoscute autorităţii de reglementare. În opinia sa, FSA a dezinformat asiguraţii. Prin urmare, aceştia au rămas la ELAS mai mult decât ar fi făcut-o altfel şi au suferit pierderi suplimentare.

Reclamaţiile ulterioare ale Domnului VINALL depuse la FSA şi la Comisarul britanic pentru reclamaţii nu au fost aprobate. FSA a susţinut că nu putea stabili inexistenţa problemelor ELAS şi că reprezenta obligaţia consumatorilor să adopte propriile decizii cu privire la ELAS (WE 43). S-a mai subliniat că la adoptarea de decizii privind impunerea de restricţii unor anumite societăţi, FSA trebuie să ia în calcul impactul mai larg al acestora asupra pieţei şi consumatorilor în general. În mod similar, Comisarul pentru Reclamaţii menţiona că autorităţile de reglementare pot greşi ca urmare a precauţiei atunci când adoptă decizii. "Examinarea poate demonstra faptul că precauţia de a nu fi informat greşit nu înseamnă că decizia iniţială a fost incorectă, influenţată" (WE 43). Comisarul pentru Reclamaţii mai subliniază că FSA este puternic limitată privind ceea ce poate şi ce nu poate comunica terţilor, putând fi acţionată în judecată de societate în cazul în care informaţiile de dovedesc incorecte sau dăunătoare. Mediatorul parlamentar britanic (a se vedea mai jos) examinează în prezent plângerile mai multor persoane, care pretind că "au fost asiguraţi de FSA că nu exista nici un motiv de alarmare privind solvabilitatea societăţii" (WE 43).

Asiguraţii au două opţiuni pentru obţinerea de compensaţii ca urmare a pretinselor eşecuri ale autorităţii de reglementare.

1.       Nejudiciare – Mediatorul parlamentar britanic

Reclamaţiile adresate Mediatorului Parlamentar britanic reprezintă prima posibilitate de obţinere de compensaţii a asiguraţilor afectaţi. Un memorandum al Mediatorului Parlamentar adresat Comisiei pentru petiţii prevede în detaliu rolul Mediatorului în general şi cu privire la ELAS în particular (WE 12). Astfel, „rolul Mediatorului constă în examinarea reclamaţiilor (înaintate de un membru al Camerei Comunelor) persoanelor care susţin că au suferit o nedreptate neremediată ca urmare a proastei administrări a organismelor aflate sub jurisdicţia acestuia cu ocazia exercitării funcţiilor administrative. În cazul în care Mediatorul constată că proasta administrare a determinat (sau a contribuit la) o nedreptate neremediată, va face recomandări privind remedierea. Cu toate acestea, Mediatorul nu are dreptul de a obliga un organism să accepte recomandările sale. Cu toate acestea, recomandările sale sunt în general acceptate şi se asigură un remediu adecvat. În caz contrar, Mediatorul poate supune aspectul atenţiei Parlamentului prin intermediul unui raport special.”

EMAG declară în petiţia sa că în anul 2001, peste 600 de asiguraţi britanici au solicitat o anchetă a Mediatorului (WE 14[361]). În urma anchetei, Mediatorul a concluzionat în raportul său publicat în iunie 2003 faptul că nu exista o proastă administrare a autorităţii de reglementare prudenţială. Cu toate acestea, ulterior publicării raportului Penrose, o a doua investigaţie a fost iniţiată (în ciuda opoziţiei FSA[362]), cu privire la un termen mai extins şi cu dreptul de a investiga şi acţiunile Departamentului Actuarului Guvernamental (GAD). Această investigaţie este încă în derulare.

Termenii de referinţă ai investigaţiei Mediatorului constau în "stabilirea dacă persoanelor li s-a cauzat nedreptate ca urmare a proastei administrări în perioada anterioară lunii decembrie 2001 din partea organismelor publice responsabile pentru reglementarea prudenţială a societăţii de asigurare Equitable Life şi/sau Departamentului Actuarului Guvernamental; şi în recomandarea remediilor adecvate pentru fiecare nedreptate astfel cauzată" (WE 12[363]). Mediatorul nu va investiga dacp regimul britanic de reglementare la acea dată era adecvat sau dacă îndeplinea cerinţele legislaţiei UE, ci numai dacă a fost adecvat administrat. De asemenea este important de menţionat că investigaţia se va referi exclusiv la perioada până în data de 1 decembrie 2001, deoarece FSA, care fusese înfiinţată ca unică autoritate de reglementare de la acea dată, nu este un organism aflat sub jurisdicţia acestuia. În mod similar, Mediatorul poate ancheta doar acţiunile celor responsabili pentru reglementarea prudenţială a ELAS; nu poate examina reclamaţiile legate de desfăşurarea activităţii sau aspecte de marketing deoarece organismele de reglementare responsabile nu se află – şi nu s-au aflat – în jurisdicţia Mediatorului.

O serie de martori au subliniat importanţa investigaţiei Mediatorului. Domnul THOMSON (H2) a fost de opinie că raportul Mediatorului reprezintă speranţa asiguraţilor privind compensaţiile. La fel, Domnul TERTÁK (H1) declara că "[Comisia] a considerat corect că al doilea raport al Mediatorului oferă cele mai mari şanse victimelor Equitable Life privind obţinerea de compensaţii". Comisarul McCREEVY în H8 confirma acest lucru: "Raportul reprezintă cea mai bună şansă – probabil unica – pentru asiguraţii afectaţi şi pensionari privind primirea de compensaţii". Asiguraţii par de acord cu importanţa raportului Mediatorului şi au solicitat comisiei să aştepte publicarea acestuia anterior întocmirii raportului final. Cu toate acestea, au subliniat şi limitele acoperirii investigaţiilor Mediatorului: "Mandatul Mediatorului Parlamentar nu este larg: acesta exclude FSA; exclude jumătate din regimul de reglementare relevant privind marketingul şi desfăşurarea activităţii şi exclude chiar Equitable" (WE 44).

În plus, şi-au exprimat îngrijorarea dacă Guvernul britanic va implementa un plan de aplicare a posibilelor recomandări ale Mediatorului privind achitarea de compensaţii. În acest context, s-au referit la un caz recent privind pensiile de muncă, în care 125.000 de persane au pierdut părţi semnificative din beneficiile definite aferente pensiilor la lichidarea planurilor, între aprilie 1997 şi martie 2004, fără suficiente fonduri pentru achitarea beneficiilor promise. În martie 2006, Ombudsman Parlamentar a publicat un raport, ”Încrederea în pensiile promise”, care constata că proasta administraţie guvernamentală considerase că cei care au suferit pierderi nu realizaseră riscurile aferente şi cărora li se respinsese şansa reducerii acestor pierderi. Acesta recomanda ca Guvernul să examineze posibilitatea unor acorduri de restituire a pensiei principale şi a beneficiilor secundare pentru cei afectaţi. Guvernul britanic a respins constatările Mediatorului Parlamentar de proastă administrare, precum şi recomandările acestuia.

Comisia Specială a Parlamentului britanic pentru Administraţie Publică a fost deosebit de critică privind poziţia guvernului în acest sens şi şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu implicaţiile asupra rolului constituţional al Mediatorului: Suntem de acord cu Mediatorul că a avut loc o proastă administrare. Informaţiile guvernului privind pensiile au fost deficitare şi oamenii au fost induşi în eroare. Mai mult decât atât, Guvernul ar fi trebuit să examineze adecvat recomandările Mediatorului, şi nu să asume imediat că acestea ar da naştere unor sarcini dificile asupra banilor publici. Este a doua oară în mai puţin de 12 luni când Mediatorul a raportat Parlamentului că a constat nedreptate care nu a fost, sau nu va fi remediată. Au fost întocmite doar patru asemenea rapoarte. Sistemul înfiinţat de Legea Comisarului Parlamentar 1967 va funcţiona doar în cazul unei înţelegeri comune între Ombudsman, Parlament şi Guvern privind proasta administrare, şi care sunt entităţile autorizate să o identifice. Guvernul s-a grăbit prea tare să respingă constatările Mediatorului privind proasta administrare. Investigaţiile noastre au demonstrat că aceste constatări erau corecte. Ar fi regretabil ca Guvernul să devină obişnuit cu respingerea constatărilor de proastă administrare, în special în cazul în care o investigaţie la această Comisie va dovedi că ar fi trebuit să reacţioneze. În centrul fiecărui caz de proastă administrare se află o persoană nedreptăţită. Concentrându-şi energia pentru a respinge constatările de proastă administrare, în locul examinării remediilor practice şi proporţionale, Guvernul a prejudiciat o dată în plus reclamanţii. A amânat orice soluţionare a problemelor acestora."[364] Guvernul şi-a susţinut poziţia în răspunsul la concluziile şi recomandările raportului Comisiei Speciale.[365]

Astfel cum a Domnul BRAITHWAITE (H11) a informat comisia, anumite victime au solicitat revizuirea judiciară a deciziei de respingere a constatărilor Mediatorului şi recomandărilor acestuia la Curtea de Justiţie. În decizia din 21 februarie 2007 (a se vedea WE-FILE 30[366]), instanţa a casat respingerea de către Secretarul de Stat a constatărilor Mediatorului privind proasta administrare şi i-a impus să reconsidere recomandările Mediatorului.

O serie de asiguraţi şi-au exprimat îngrijorarea: "Datorită acestui precedent, este nesigur dacă o compensare va urma unei constatări a proastei administrări de către Mediatorul Parlamentar britanic", afirma Domnul LAKE (H1). Doamna Ms KWANTES (H7) a depus o notă similară: "Îngrijorarea mea este că Guvernul poate face foarte uşor acelaşi lucru atunci când Mediatorul Parlamentar raportează privind Equitable Life, şi aceasta este o îngrijorare reală. ... Eu cred că, dacă un guvern poate pur şi simplu ignora recomandările cu o asemenea impunitate, atunci sistemul Mediatorului este doar o glumă." Domnul SCAWEN declară în WE 23/2[367] că "recenta experienţă nu încurajează încrederea". Acesta mai adăuga că "nu ne ajută constatarea proastei administrări dacă, în final, Guvernul nu acordă atenţie raportului şi nu întreprinde nici o acţiune de compensare a victimelor incompetenţei sale" (WE 23/2[368]). Îngrijorări similare sunt exprimate în WE-CONF 19 de Domnul NEWMAN. Domnul SEYMOUR (H7) se referea la un articol de ziar citându-l pe Domnul THOMSON care se pare că a afirmat că „destul de reţinut” privind faptul că raportul Mediatorului Parlamentar va conduce la compensaţii. În H8, Domnul THOMSON îşi explica declaraţia: "Există două condiţii suspensive aferente achitării de către guvern a compensaţiei în urma raportului Mediatorului Parlamentar: în primul rând ca Mediatorul să constate proasta administrare care a condus la nedreptăţirea asiguraţilor; şi, în al doilea rând, ca Guvernul să accepte aceste constatări şi recomandările de compensare. Comentariul meu reflecta faptul că a doua condiţie nu rezultă în mod automat din prima."

Publicarea raportului Mediatorului a fost prevăzută iniţial a avea loc în primăvara anului 2006 (a se vedea WE 12). Ulterior, publicarea raportului a fost amânată la finele anului 2006. Prin scrisoarea din 16 octombrie 2006, Mediatorul Parlamentar a anunţat o prelungire suplimentară, anunţând că raportul nu va fi publicat anterior lunii mai 2007 (a se vedea WE-FILE 19).

2.       Judiciare – acţiuni în justiţie la instanţe

Asiguraţii afectaţi puteau de asemenea să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva autorităţii de reglementare, la instanţele britanice. Cu toate acestea, astfel cum a subliniat Domnul LAKE (H1), "obstacolele aflate în calea ... unui cetăţean privind obţinerea de reparaţii în instanţele britanice sunt enorme". "Împotriva autorităţii de reglementare, cetăţeanul trebuie să probeze abuzul de putere, ceea ce este extrem de dificil", afirma acesta. În mod similar, Domnul SEMOUR menţiona în H7 că "organismele publice cum ar fi autoritatea de reglementare beneficiază de imunitate, şi că acţiunea în pretenţii în cadrul statului membru, împotriva Guvernului, ar trebui să beneficieze de probe solide de abuz de putere". "Abuzul de putere desemnează că Guvernul poate greşi, şi nu este răspunzător, decât dacă se poate proba reaua intenţie. Este o sarcină majoră şi dificilă" (Mr SEYMOUR, H7).

În plus, Domnul LAKE (H1) sublinia că acţiunea în justiţie îndreptată împotriva autorităţii de reglementare ar implica un risc financiar considerabil pentru asiguraţii afectaţi, similar celui menţionat cu privire la posibilele acţiuni în justiţie împotriva societăţii. WE 44 a EMAG face următoarele observaţii în acest sens: "Ne putem încrede în Guvernul britanic privind maximizarea cheltuielilor de judecată şi utilizării fiecărui proces de apel disponibil – cu riscul intimidant al obligaţiei reclamanţilor de a suporta cheltuielile de judecată ale Guvernului. Ne-ar trebui zeci de milioane de Euro pentru acţionarea în judecată a Guvernului britanic, iar acest fapt este probat de cazurile BCCI împotriva Bank of England[369] şi de acţionarii Railtrack care, anterior obţinerii dreptului de a acţiona în judecată Guvernul britanic pentru abuz de putere, au trebuit să achite instanţei 3,3 milioane Euro - lucru posibil cu ajutorul unei instituţii financiare majore, ceea ce în mod evident nu va fi posibil în cazul Equitable."

Astfel cum s-a menţionat la punctul IV.1. ELAS a solicitat asistenţa unei societăţi de avocatură privind fondul unor posibile acţiuni ale societăţii şi asiguraţilor împotriva diverselor autorităţi de reglementare a societăţii, ulterior publicării raportului Penrose. În urma opiniei juridice, pusă la dispoziţia comisiei în WE 71, s-a decis neintentarea acţiunilor. WE 71 a identificat o serie de posibile acţiuni împotriva autorităţilor de reglementare prudenţială[370] şi a evaluat posibilitatea câştigării acestora:

· Încălcarea obligaţiei legale conform Legii Societăţilor de Asigurare din 1982 (LSA). WE 71 consideră că societatea nu deţine acţiuni fondate în acest sens, "deoarece (i) nu se poate afirma că autoritatea de reglementare nu a examinat posibilitatea exercitării drepturilor sale de intervenţie conform LSA 1982 sau că nici o autoritate raţională de reglementare prudenţială nu ar fi acţionat astfel; şi (ii) LSA 1982 nu conferă societăţii măsuri reparatorii de drept privat".

· Conform WE 71, societatea nu ar deţine o acţiune fondată nici cu privire la neglijenţa de drept comun, "deoarece (i) nimic din raport nu sugerează o acţiune sau o omisiune a autorităţilor de reglementare prudenţială s-ar fi aflat în afara incidenţei puterilor acestora; şi (ii) autorităţile de reglementare nu aveau obligaţia de a apăra societatea împotriva oricăror pierderi suferite ca urmare a neajunsurilor reglementării prudenţiale identificate în Raport".

· Nici pretenţiile de abuz în serviciu public nu aveau şanse de câştig, conform WE 71: "Nimic ... nu sugerează că unul sau mai mulţi angajaţi de autorităţile de reglementare prudenţială şi-au exercitat atribuţiile în mod nelegal, cu intenţia vădită de a afecta societatea, sau cu indiferenţă neglijentă privind posibilitatea acestei afectări."

Conform Legii Serviciilor Financiare din 1986 (FSA), autoritatea de reglementare privind desfăşurarea activităţii[371] are o imunitate legală limitată. Astfel, acţiunile împotriva acesteia împiedicate de FSA 1986 cu excepţia acţiunilor sau omisiunilor dovedite a fi fost comise cu rea credinţă (a se vedea ES 3[372]). ES 3[373] concluzionează că "un asigurat afectat va avea sarcina herculeană de a proba cel puţin cunoaşterea de către autoritatea de reglementare a ilegalităţii şi a posibilităţii afectării". Autorii WE 71 subliniază că "nu considerăm că există aspecte ... care să susţină o acţiune de rea credinţă."

Astfel, în baza legii britanice, nu există perspective realiste ca asiguraţii afectaţi să câştige cu ocazia încercării de a face autorităţile de reglementare răspunzătoare pentru pierderile acestora. Nesurprinzător, probele obţinute sugerează că nu a fost iniţiată nici o acţiune împotriva autorităţii de reglementare până în prezent.

Conform ES 3[374], există motive pentru care răspunderea de reglementare ar trebui recunoscută numai în circumstanţe excepţionale: "Reglementarea sectorului serviciilor financiare este un aspect deosebit de complex... iar autoritatea de reglementare are obligaţia de a urmări şi echilibra o serie de obiective divergente şi uneori contradictorii, incluzând protecţia investitorilor, stabilitatea pieţei şi eficienţa acesteia. De aceea trebuie să ne bucurăm de libertate în exercitarea acestor funcţii pentru a putea stabili prioritatea obiectivelor concurente impuse de interesul public. Această libertate nu trebuie încătuşată de teama că, în cazul în dare o politică se va dovedi incorectă sau nelegală, va putea fi răspunzătoare pentru daune. ... În plus, în cazul câştigării unei acţiuni în daune, tot contribuabilul suportă costurile." De aceea răspunderea de reglementare este limitată în toate statele membre, deşi cu grade diferite. În termeni normativi, caracterul excepţional este exprimat de cerinţe cum ar fi „rea credinţă” (de ex. Irlanda, Regatul Unit) sau „culpă gravă” (Franţa).

Cu toate acestea, autorii ES 3 consideră că în ciuda punctelor de mai sus, o imunitate totală de reglementare a autorităţilor de reglementare a serviciilor financiare nu ar fi de dorit. În acest context ES 3 declară că "conceptul de culpă gravă sau desconsiderare manifestă sau gravă a puterilor discreţionare asigură un criteriu mai adecvat decât conceptul de rea credinţă [aplicabil conform legii britanice] deoarece nu se bazează pe motivele autorităţii de reglementare şi poate fi determinat în mod obiectiv" (ES 3[375]). De asemenea se menţionează că "o diferenţiere ... poate fi realizată între funcţiile de reglementare şi funcţiile de supraveghere; pare mai uşoară tragerea la răspundere a unei autorităţi de reglementare pentru deciziile adoptate la nivelul operaţional de supraveghere decât pentru deciziile care implică opţiuni ale politicii de reglementare."

VIII. Planul de compensare al serviciilor financiare britanice şi decizia de a nu închide ELAS

Regatul Unit deţine un fond legal de ultimă instanţă pentru clienţii societăţilor autorizate de servicii financiare, înfiinţate de Legea Serviciilor şi Pieţelor Financiare (FSMA). Acesta este Planul de Compensare al Serviciilor Financiare (FSCS), care poate achita compensaţii în cazul culpei unui asigurător, şi anume dacă acesta deţine active insuficiente pentru onorarea obligaţiilor sau este insolvabil. FSCS este finanţat din impozite aplicate societăţilor autorizate de FSA. În WE 6[376], Secretarul Financiar al Trezoreriei de la acea dată, Ruth Kelly, este citat ca afirmând: “În cazul în care Equitable Life ar face obiectul acţiunilor de insolvabilitate, există în prezent o reţea legală de siguranţă, asigurată de planul de compensare a serviciilor financiare, care va achita 90 de procente din valorile poliţelor garantate".

Cu toate acestea, planul nu le-a fost disponibil victimelor Equitable Life, deoarece societatea nu a fost niciodată declarată insolvabilă. Asiguraţii au susţinut că guvernul britanic a intenţionat "să menţină Equitable Life pe linia de plutire cu orice preţ ... evitând orice cost aferent Planului de Compensare a Serviciilor Financiare; evitând orice cost pentru restul sectorului serviciilor financiare", şi astfel "evitând cu orice preţ insolvabilitatea ... pentru a se asigura că pierderile ... sunt suportate de investitori" (Dl WEIR, H2). Domnul WEIR (H2) susţinea că la data compromisului, la începutul anului 2002, ELAS era de fapt "insolvabilă din punct de vedere tehnic", dar "era menţinută pe linia de plutire pentru a evita costurile guvernului sau sectorului serviciilor financiare". "De fapt, strategia consta în păstrarea oii în turmă până la tăiere" (Domnul WEIR, H2). Domnul SEYMOUR a depus o notă similară în H7: "Când s-a realizat că ELAS nu îşi putea onora obligaţiile contractuale imediate în baza activelor deţinute, au început dezbaterile legate de fondul de rezervă pentru asigurări, ceea ce ar fi condus la o taxă sau un impozit aplicat tuturor celorlalte societăţi de asigurări în vederea compensării asiguraţilor ELAS. Autoritatea britanică de reglementare a aprobat atunci un sistem de includere a profitului viitor teoretic pe următorii cinci ani pentru echilibrarea registrelor unei societăţi închise – ELAS – făcând astfel imposibil accesul la fondul de compensare."

ELAS respinge aceste afirmaţii, declarând că fondul nu a fost niciodată „insolvabil din punct de vedere tehnic” (a se vedea WE-CONF 5[377]). Domnul DAYKIN şi Domnul STRACHAN (H4) subliniază de asemenea că societatea a fost permanent solvabilă. Domnul THOMSON a subliniat că "problema insolvabilităţii se referă la capacitatea societăţii de a-şi achita garanţiile;în timp ce poziţia solvabilităţii societăţii a fost extrem de fragilă o perioadă îndelungată de timp până în anul 2003, cred că nu a fost insolvabilă în nici un moment pe care să îl pot identifica (H8)." În H2 Domnul THOMSON mai sugerează că a existat "un interes comun ca societatea să nu ajungă insolvabilă". Conform acestuia, dacă societatea devenea insolvabilă, perspectivele asiguraţilor ar fi fost semnificativ mai grave. În H8 repetă această opinie: "Există sugestia că ar fi fost mai bine dacă societatea ar fi devenit insolvabilă. Această opţiune a fost examinată în documentaţia pentru Planul de Compromis din 2001 şi a fost evident atunci, ca şi acum, că lichidarea ar fi produs un rezultat mult mai nesatisfăcător pentru asiguraţi." Cu privire la decizia de a nu închide Equitable Life, Domnul STRACHAN (H4) sublinia că FSA a considerat că "în schimb, interesele celor un milion de asiguraţi existenţi Equitable erau mai bine deservite în cazul în care societăţii i se permitea ... să continue noi activităţi".

În acest sens, Lordul PENROSE menţionează următoarele: "Ulterior deciziei Camerei Lorzilor, cu ocazia examinării necesităţii închiderii societăţii, autorităţile de reglementare s-au confruntat cu interese contrare. Echilibrarea intereselor asiguraţilor existenţi şi potenţiali reprezintă o parte legitimă şi necesară a reglementării prudenţiale, şi nu consider o culpă a autorităţii de reglementare ajungerea la concluzia la care au ajuns, deşi mă tem că FSA şi GAD nu au deţinut suficiente informaţii independente şi nu au înţeles activitatea societăţii astfel încât să se justifice convingerea acestora privind perfectarea unei vânzări. Nu consider nici că decizia reflecta un conflict între obiectivele prudenţiale şi de desfăşurare a activităţii, o sugestie care se bazează pe o neînţelegere a naturii reglementării prudenţiale. Cu toate acestea, autorităţile de reglementare s-au bazat pe prezumţia că în cazul dezavantajării unei persoane ca urmare a unei decizii de a nu închide societatea, acea persoană ar beneficia de compensare. Nu s-a solicitat nici o asigurare legală a acestui fapt, şi nu au fost examinate aspectele legale implicate. Nu s-a înregistrat nici o recunoaştere a faptului că în cazul susţinerii pretenţiilor în compensare, acele pretenţii ar fi onorate din fondul generator de profit, şi nici o tentativă de cuantificare a riscurilor la care era expus un asigurat cu privire la beneficiile susţinute de conducere pentru continuarea activităţii. Nu s-a acordat nici o atenţie măsurilor care ar fi putut limita posibilitatea acţiunilor ulterioare de denaturare. Societăţii i s-a permis să îşi continue publicitatea, şi astfel cei care au cumpărat poliţe noi sau suplimentare de la societate au făcut-o ca urmare a invitaţiei şi nu doar ca voluntari, fără ca riscurile aferente să le fie aduse la cunoştinţă. Pe parcursul de maxwellizare s-a declarat că criticarea acţiunilor şi deciziilor autorităţilor de reglementare cu privire la vânzările de produse împiedică FSA să impună un plan prin care asiguraţii afectaţi ar fi compensaţi fără necesitatea unui litigiu. Aceasta nu ia în consideraţie faptul că ar fi putut fi luate măsuri anterioare pentru protejarea asiguraţilor ulteriori. Societatea le-a impus acestora să renunţe la orice potenţiale beneficii ca urmare a vânzării societăţii. O acţiune rezonabilă ar fi constat în protejarea acestora împotriva pierderii permiţând o opţiune de transfer fără penalităţi în cazul nefinalizării procesului de vânzare. Luarea în calcul a masei supuse riscului ar fi identificat necesitatea protecţiei, şi nu o compensare ex post facto" (WE 16[378]).

IX.   Situaţia asiguraţilor non-britanici

Astfel cum s-a menţionat mai sus, există câteva mii de victime care au cumpărat poliţe în afara Regatului Unit. Un număr semnificativ de persoane a cumpărat poliţe generatoare de profit prin intermediul sucursalelor Equitable Life, înfiinţate în Irlanda şi Germania în virtutea Celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă.

1.       Activitatea Equitable Life în Irlanda şi Germania

Conform informaţiilor primite de la autoritatea germană de reglementare financiară, ELAS a vândut poliţe prin sucursalele sale germane între 22 decembrie 1992 şi 30 septembrie 2001 (WE 21[379]). Autoritatea irlandeză de reglementare menţiona că Equitable Life a operat o sucursală în Irlanda între anii 1991 şi 2001 (Doamna O'DEA, H4). Schimbul de corespondenţă dintre autorităţile de reglementare irlandeze şi britanice sugerează totuşi că sucursala irlandeză s-a închis oficial la 8 iulie 2002. Domnul THOMSON (H2) susţinea că ulterior datei de 8 decembrie 2000 nu s-au mai vândut noi contracte în Irlanda. Doamna O'DEA (H4) confirma că sucursala irlandeză a Equitable Life s-a închis pentru noi activităţi în anul 2000, în acelaşi timp cu sediul central din Regatul Unit. "Societatea nu a mai vândut noi poliţe de la acea dată" (Doamna O'DEA, H4). Equitable Life continuă să deservească clienţii irlandezi şi germani rămaşi pe baze transfrontaliere în baza dispoziţiilor Celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, prin sediul din Regatul Unit (WE 61[380] şi WE 85[381]). Toate poliţele vândute de ELAS prin sucursalele sale din Irlanda şi Germania erau poliţe non-GAR (Domnul WEYER, H3; Doamna KNOWD, H2; WE 21). Magnitudinea daunelor financiare suferite ca urmare a crizei de către asiguraţii non-britanici nu poate fi evaluată în baza informaţiilor disponibile.

2.       Plângerile asiguraţilor non-britanici

Comisia a primit numeroase scrisori din partea asiguraţilor germani şi irlandezi, cu informaţii privind circumstanţele în care au dobândit poliţele, corespondenţa acestora cu ELAS şi cu autorităţile financiare, pierderile pe care le-au suferit şi acţiunile întreprinse pentru obţinerea de reparaţii. Un asigurat irlandez (Doamna KNOWD, H2) şi un reprezentant al grupului de acţiune al asiguraţilor germani (Domnul WEYER, H3) au furnizat şi depoziţii verbale în faţa comisiei. În plus, la 6 octombrie 2006, o delegaţie a comisiei a fost în vizită la Dublin şi s-a întâlnit cu asiguraţii irlandezi nedreptăţiţi. În urma acestei vizite, comisia a expediat un chestionar participanţilor cu întrebări detaliate, în special în legătură cu căile de atac pe care aceştia le-au urmat pentru a fi despăgubiţi. 30 de asiguraţi irlandezi au remis chestionarul completat, dintre care unii au anexat copii ale documentelor şi ale corespondenţei loc cu ELAS, autorităţile financiare şi ombudsmanul competent (WE-FILE 33).

a.) Motivaţii pentru investigarea ELAS

Numeroşi asiguraţi subliniau că, atunci când s-au decis să investească într-o poliţă generatoare de profit Equitable Life, s-au bazat pe reputaţia Equitable Life ca cea mai veche societate mutuală de asigurări din Regatul Unit. Unii s-au referit chiar la ratingul excelent de credit al societăţii (a se vedea de exemplu WE-FILE 15), menţionat în materialele de vânzare ale Equitable (a se vedea anexa la WE-FILE 15). Asiguraţii irlandezi au comunicat comisiei pe parcursul întâlnirii de la Dublin din 6 octombrie 2006 că au fost atraşi de Equitable Life datorită faptului că puteau cumpăra poliţe direct de la sucursala societăţii, evitând astfel taxele de comision aplicate de intermediari pentru poliţele oferite de concurenţii ELAS. În plus, asiguraţii internaţionali subliniau că, în momentul investiţiei, au fost informaţi de ELAS că sectorul era adecvat supravegheat de autorităţile de reglementare (a se vedea de asemenea Domnul SEYMOUR în WE 36 şi H7; Domnul DUGGAN în WE-FILE 14).

b.) Publicitatea ELAS

Asiguraţii internaţionali au informat comisia că decizia acestora de a investi în Equitable a fost de asemenea influenţată de reclamele şi materialele de vânzări ale societăţii, care subliniau "performanţa supremă" a fondului (a se vedea WE 53[382]) sau se refereau la "valoarea extraordinară" de 10,75% a ratei interimare pentru reportarea valorilor în anul 2000 (WE-FILE 12 şi WE-FILE 15). Materialele de vânzare Equitable depuse la comisie se refereau de asemenea la "nivelarea fluctuaţiilor" (WE-FILE 13; WE 53): Domnul SEYMOUR (H7) se referea la "un document, [care] declara metoda de management ELAS care asigura un fond de nivelare bazat pe constituirea de rezerve... ELAS susţinea că opera fondul de pensii ca un fond de nivelare prin deţinerea de rezerve." În cele din urmă, asiguraţii au menţionat că materialele de vânzare Equitable i-au făcut să creadă că investiţia era absolut sigură. Publicitatea ELAS din anul 2000 anexată la WE-FILE 12 menţiona următoarele : "Cu Equitable nu riscaţi nimic".

Publicitatea ELAS a făcut de asemenea obiectul criticii în Germania. Domnul WEYER menţionează în WE 85[383] că "la începutul anului 2000 ELAS a iniţiat o companie agresivă de atragere a unor numeroşi clienţi germani şi a lansat reclame care se refereau la rate ale dobânzii de 13% în 1999". În H3 acesta susţine că reclamele de vânzare ale Equitable Life sugerau implicit potenţialilor asiguraţi germani că aceştia cumpărau o poliţă supusă verificării prudenţiale a autorităţilor germane de reglementare, ceea ce nu era adevărat. Copii ale reclamelor EL publicate în ziarele germane[384] au fost depuse. Întrebat pe acest subiect, Domnul STEFFEN, reprezentantul BaFin, a raportat în H6 că Equitable Life Germania a încetat campania publicitară dar numai ulterior primirii unor numeroase scrisori din partea BAV, autoritatea germană de reglementare financiară de la acea dată, care considera reclamele înşelătoare, deoarece termenii folosiţi formau convingerea clienţilor germani privind garantarea profiturilor menţionate (a se vedea de asemenea WE 85[385]). O copie a acestui schimb de corespondenţă a fost prezentată comisiei de BaFin (WE-CONF 17).

c.) Presupunerile de vânzare neconformă

Ca majoritatea victimelor britanice, majoritatea asiguraţilor irlandezi susţin că, atunci când s-au decis să investească în Equitable, nu au fost inform,aţi adecvat privind riscurile aferente GAR asociate poliţelor (a se vedea în special WE-FILE 33 şi alte dovezi scrise)[386] . Cu titlul de exemplu, asiguratul irlandez, Domnul O'FARRELL (WE-FILE 9) menţionează cum "Nu am fost niciodată informat privind posibila răspundere GAR aferentă fondului şi posibilele consecinţe asupra fondurilor mele de pensii, de a finanţa parţial acea răspundere." Domnul TROY (WE-FILE 4) consideră că poliţa i-a fost vândută neconform în decembrie 1999 deoarece "societatea se confrunta cu dificultăţi majore privind obligaţiile legate de fondul de pensii în Regatul Unit... iar mie nu mi s-au adus la cunoştinţă aceste lucruri." Un asigurat irlandez a comunicat comisiei pe durata vizitei delegaţiei în Irlanda că poliţa generatoare de profit îi fusese vândută cu doar câteva zile anterior deciziei Hyman.

Cu toate acestea, Presupunerile de vânzare neconformă exprimate de asiguraţii internaţionali (în special irlandezi), depăşesc simpla nedivulgare de către societate a potenţialei obligaţii GAR pentru potenţialii clienţi în termeni generali. Pe parcursul întâlnirii cu asiguraţii irlandezi la Dublin în 6 octombrie 2006, majoritatea asiguraţilor s-au referit la informaţiile eronate pe care pretind că le-au primit de la ELAS conform cărora aceştia cumpărau dintr-un fond irlandez separat, protejat de fondul britanic şi astfel neafectat de obligaţiile fondului britanic. Acest lucru a fost confirmat ulterior de unii dintre asiguranţii irlandezi care au răspuns la chestionarul ce le-a fost expediat de comisie (WE-FILE 33). Domnul Seamus POWER, fost agent de vânzări ELAS în Irlanda (WE-FILE 2), afirma că "auzise de problema GAR din Sunday Times la sfârşitul anului 1998. La acea dată eram 12 agenţi de vânzări şi nici unul din noi nu auzise de anuităţile garantate, nefiind niciodată vândute în Irlanda. Am întrebat conducerea despre această situaţie şi ni s-a spus că nu avea nimic în comun cu noi şi să continuăm vânzările." Aflând despre acţiunea în instanţă din iulie 1999, i s-a comunicat că "[acest fapt nu avea] nimic în comun cu Sucursala Internaţională deoarece poliţele [GAR] nu au fost niciodată vândute aici şi fondurile noastre erau „protejate”. Ulterior pierderii apelului "ni s-a comunicat să continuăm vânzările deoarece noi eram „protejaţi” şi nu vom fi afectaţi nici măcar de rezultatul celui mai nefericit scenariu. ... Am continuat să vindem, iar în acest timp a fost recrutat personal suplimentar de vânzări. ... Apoi au fost puse în aplicare penalităţile şi au blocat numeroşi asiguraţi în poziţia de a accepta fie o reducere de 10% a valorii poliţelor, fie de a rămâne asiguraţi ai societăţii. Se pare că managementul EL cunoştea existenţa unor probleme semnificative ale societăţii în anul 1998 şi cred că toate poliţele vândute ulterior acestei date ar trebui declarate nule." Doamna KNOWD a depus o copie a unui articol de presă din Irish Independent din data de 15 martie 2000, care susţine aceste afirmaţii. Aparent, articolul raportează o conferinţă de presă a Equitable Life care a avut loc în Dublin şi menţionează următoarele: "Directorii executivi ai Equitable ... au minimalizat impactul recentei decizii a Curţii de Apel. ... Aceasta nu are nici un impact asupra asiguraţilor irlandezi, care sunt „protejaţi” de omologii lor britanici" (anexa la WE-CONF 28).

Domnul SEYMOUR, un asigurat care şi-a cumpărat poliţa în Belgia, a informat comisia în H7 că " personalul de vânzări ELAS a abordat potenţialii clienţi din întreaga Comunitate declarând ... că aceste poliţe erau denumite „internaţionale” şi erau administrate separat de o sucursală din exteriorul Regatului Unit. ... La punctul de vânzare, societatea a asigurat potenţialii clienţi că poliţele „internaţionale” erau separate de fondul britanic generator de profit". În momentul raportării vaste a problemelor Equitable Life în presă (la finele anului 1999), Equitable s-a adresat în scris tuturor asiguraţilor „internaţionali”, în ianuarie 2000[387] "reasigurându-i că poliţele lor erau într-adevăr separate şi nu vor fi afectate de nici o decizie a instanţei privind fondurile britanice ale societăţii. Doar ulterior acţiunii în justiţie societatea a admis că acest fapt nu era adevărat. La 14 august 2000, ELAS s-a adresat pentru a afirma că, în urma pierderii procesului, primele generatoare de profit se vor reduce pentru toate tipurile de asiguraţi şi că societatea urma să fie vândută."

În legătură cu cele de mai sus, Domnul THOMSON declara "Cunosc afirmaţiile exprimate de asiguraţii irlandezi care pretind că au fost incorect informaţi de Equitable Life când au cumpărat sau au dorit să cumpere poliţe dintr-un fond separat irlandez, protejat, şi astfel neafectat de obligaţiile aferente fondului britanic" (H8). Ca răspuns, acesta a comunicat comisiei următoarele(H8): "Materialul tipărit pe care l-am văzut este destul de clar că exista ambiţia ca la o dată ulterioară fondul irlandez sau fondul german să devină independent. Cu toate acestea, în mod clar nu erau fonduri independente. Acestea nu deţineau un capital propriu iniţial; capitalul fusese asigurat de fondul principal generator de profit. Gradul în care erau separate se referea la deţinerea de active în acele ţări, în acea monedă şi însemna că performanţa de investiţii era diferită. Nu era neuzual ca un fond britanic generator de profit să deţină serii diferite de prime separate pentru diferite tipuri de contracte, şi să obţină diverse performanţe de investiţii aferente seriilor individuale de prime. Cu toate acestea, dacă există probleme care afectează întregul fond, atunci vor afecta toate aceste componente. Aceasta era situaţia asiguraţilor irlandezi prevăzută în literatura pe care am văzut-o. Aceasta nu înseamnă că afirmaţiile individuale nu au sugerat altceva, dar aceasta era situaţia oficială". Domnul THOMSON a promis, totuşi "să depună toate eforturile pentru...aflarea" (H8) motivelor pentru care agenţii de vânzări din Irlanda par să fi primit şi furnizat informaţii denaturate potenţialilor asiguraţi. Ulterior a confirmat în WE-CONF 21 că "Nu cunosc nimic din literatura aferentă produsului care să afirme că investiţiile irlandeze erau cumva separate de restul fondului generator de profit". Autoritatea irlandeză de reglementare menţionează că "de la începutul investigaţiei noastre privind problema Equitable Life la solicitarea Tánaiste, nu ne-a fost prezentată nici o dovadă care să susţină afirmaţiile conform cărora Equitable Life declara existenţa unui fond irlandez „protejat" (WE 80).

Domnul SCHÄFER, un asigurat german susţine în WE 10 că asiguraţii fără rate garantate ale dobânzii (GIR) ar fi dezavantajaţi comparativ cu cei cu GIR. Poliţele GIR au fost vândute de ELAS până în anul 1996. Acesta consideră că existenţa poliţelor GIR a avut un impact negativ asupra performanţei poliţelor non-GIR. Astfel, acesta consideră că asiguraţii non-GIR au "subvenţionat asiguraţii GIR". Domnul SCHÄFER compară problema cu cea a obligaţiilor GAR şi consideră că asiguraţii non-GIR deţin temeiuri puternice pentru o acţiune de vânzare neconformă. În acest sens, s-a referit în particular la un studiu derulat de Institutul de Pensii britanic (WE 29), care pare să coroboreze opiniile acestuia. Comisia l-a întrebat pe Domnul THOMSON dacă afirmaţiile erau adevărate dar a primit doar un răspuns evaziv (H8[388]). Deoarece problema nu este totuşi specifică asiguraţilor germani sau altor asiguraţi non-britanici, nu este examinată suplimentar în acest moment.

d.) Presupuneri de tratament discriminatoriu

Anumiţi asiguraţi se referau la un pretins tratament discriminatoriu aplicat de Equitable Life asiguraţilor non-britanici. În WE-CONF 19, de exemplu, se exprimă o opinie conform căreia asiguraţii din Irlanda şi Germania erau discriminaţi prin simplul fapt că nici unul dintre aceştia nu avea dreptul la rata garantată de anuitate (deoarece ELAS încetase oferirea acestor poliţe anterior deschiderii celor două sucursale). În legătură cu aceasta, se pretinde că ELAS "şi-a început operaţiunile în ambele ţări atunci când (conform raportului Penrose) Equitable înregistra cea mai dificilă etapă" (WE-CONF 19). Un alt martor s-a referit la lansarea „fondului european” în Irlanda în anul 2000: "Acest fond a fost disponibil ]n Regatul Unit din anul 1987. Equitable a derulat tranzacţii în Irlanda din noiembrie 1991 dar se pare că nu a considerat adecvată lansarea acestui produs pe piaţa irlandeză până în luna martie 2000, cu doar patru luni anterior exploziei. ... Data lansării indică în mod clar că societatea intenţiona să extragă maximum posibil de finanţe de pe piaţa irlandeză şi nu [era interesată] de consecinţele asupra cetăţenilor irlandezi" (WE-CONF 28).

În al doilea rând, asiguratul irlandez, Doamna KNOWD (H2) reclama diferite prime acordate asiguraţilor irlandezi şi britanici. Astfel cum se sublinia mai sus, la punctul c.), Domnul THOMSON explicase în H2 şi H8 că exista o separare între activitatea ELAS din Irlanda, din Germania şi din Marea Britaie cu privire la diferite serii de prime şi investiţii diferite afectate noţional. Conform ELAS, "ratele de primă au diferit uneori în cazul poliţelor britanice şi irlandeze datorită performanţei diferite a activelor alocate fondului noţional irlandez" (WE-CONF 5). Doamna KNOWD (H2)[389] susţinea în plus că asiguraţilor irlandezi li se impuneau "penalităţi" mai ridicate: "În aprilie 2003, ajustarea financiară în Irlanda ea de 13,6% iar pentru asiguraţii britanici era de 11%. Ajustarea la scadenţă era de 15% în Irlanda şi de 9% în Regatul Unit." În acest context, ELAS subliniază în WE-CONF 5 că în iulie 2001, când poliţele de pensie generatoare de profit din Regatul Unit s-au redus cu 16%, valoarea poliţelor din Irlanda nu a fost redusă.

e.) Politica de informare ELAS

Doamna KNOWD (H2) mai reclama practicile discriminatorii ELAS privind furnizarea de informaţii către asiguraţi. Aceasta susţine că "informaţiile specifice pentru asiguraţii irlandezi nu sunt incluse în raportul şi situaţiile anuale", că "nu a primit convocatorul pentru AGA" şi că astfel a fost "privată de exercitarea drepturilor sale de vot".

Domnul WEYER (H3) critica politica de informare a societăţii faţă de asiguraţii germani: "Asiguraţii germani... suferă ca urmare a politicii de informare a societăţii... Textele trimise – aşa-numite spre informare – sunt în general extrem de lungi şi complet neinteligibile pentru consumator. Un exemplu constă în „propunerea pentru o soluţie de compromis” trimisă în mare grabă, aşa-numitul plan de compromis GAR. Doar acesta este format din 227 de pagini. Documentul are o structură greoaie şi impenetrabilă care nu ajută asiguratul german deoarece documentul, care stabileşte soluţionarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante pe termen lung, se referă la dreptul britanic şi, în special, la secţiunea 425 din Legea Societăţilor 1985. Asiguraţii germani nu prea înţeleg mare lucru, în special deoarece la încheierea contractelor şi conform citirii poliţelor de către un nespecialist, se presupunea că doar legea germană va fi aplicabilă. Un subiect critic se referă la cuantificarea valorilor de renunţare, în măsura în care contractul o permite, şi la informaţiilor privind structura exactă a acordului de alocare a profitului. Aici, politica curentă a societăţii din punctul de vedere al asiguraţilor germani ar putea fi descrisă în practică drept lipsa oricăror informaţii, separat de o valoare neacoperită."

Domnul WEYER (H3) se referea de asemenea la problemele lingvistice cauzate de refuzul societăţii de a furniza anumite documente în limba germană: "Asiguraţii germani erau contactaţi prin scrisoarea din 12 aprilie 2006 însoţită de documentele de vot, de raportul anual şi declaraţiile candidaţilor, toate în limba engleză, declarând următoarele motive: ‘anul acesta vă trimitem doar documente în limba engleză pentru a evita întârzierile datorate traducerii şi tipăririi separate. Utilizarea documentelor în limba engleză va reduce şi cheltuielile’. Cred că este clar că majoritatea asiguraţilor germani au fost afectaţi de această procedură şi s-au găsit într-o poziţie de neajutorare deoarece marea majoritate a asiguraţilor nu puteau folosi documentele în limba engleză." Domnul SEYMOUR, director al grupului de acţiune al membrilor Equitable (EMAG) cu principala responsabilitate privind asiguraţii non-britanici, a informat comisia că şi acesta a primit scrisori de la asiguraţi germani care se plângeau de lipsa rapoartelor financiare în limba acestora. În WE 21-CONF s-a confirmat că documentele referitoare la Adunarea generală Ordinară, precum şi rapoartele şi conturile sunt acum emise în limba engleză "deoarece traducere documentelor cauza anumite întârzieri". Fiind întrebat dacă consideră această practică în conformitate cu Cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă, Domnul THOMSON a răspuns în H8 că "astfel cum o înţeleg eu, nu ne încălcăm obligaţiile". Acesta a mai subliniat că "în cazul în care declaraţiile trebuie furnizate în limba adecvată, vom respecta cerinţele" (H8). "Toată corespondenţa privind poliţele, incluzând declaraţiile anuale, instrumentarea cererilor şi reclamaţiilor, are loc în limba germană" (WE-CONF 21). Cerinţa de a comunica asiguraţilor informaţii în limba statului membru de angajament, prevăzută în Anexa III la Directiva consolidată privind Asigurările de Viaţă (a se vedea punctul 3. a.) de mai jos), se referă într-adevăr numai la informaţiile enumerate de Anexă, care nu include documentaţia menţionată de Domnul WEYER şi Domnul SEYMOUR.

Probele scrise şi verbale primite de comisie de la asiguraţii irlandezi şi germani sugerează că aceştia s-au confruntat cu dificultăţi considerabile în eforturile de a obţine compensaţii.

3.       Accesul la reparaţii în statul membru al angajamentului

Deoarece majoritatea asiguraţilor non-britanici afectaţi s-au adresat iniţial autorităţilor naţionale, această secţiune începe prin prezentarea pe scurt a responsabilităţilor statelor membre cu privire la protecţia consumatorului, prevăzută de a Treia directivă privind asigurarea de viaţă. Subsecvent, rolurile deţinute şi acţiunile întreprinse de autorităţile irlandeze şi germane de reglementare cu privire la Equitable Life sunt examinate cu referire specială la furnizarea de asistenţă asiguraţilor afectaţi. În cele din urmă, este examinat dreptul asiguraţilor non-britanici de a beneficia (sau de a fi beneficiat) de compensaţii prin intermediul planurilor Mediatorului sau fondurilor de garantare în ţara de origine.

a.) Autorităţi de supraveghere în statul membru al angajamentului

Rolul şi drepturile autorităţilor din statul membru gazdă conform Celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă (3LD)

În WE 41, Comisia subliniază diviziunea puterilor şi responsabilităţilor între autorităţile din statele membre de origine şi gazdă conform 3LD. Astfel, în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directivă, "supravegherea financiară a unei societăţi de asigurare, inclusiv a activităţii desfăşurate prin intermediul sucursalelor sau în baza libertăţii de prestare a serviciilor va reprezenta responsabilitatea exclusivă a statelor membre de origine."

Pe de altă parte, statul membru gazdă îşi rezervă dreptul de supraveghere a desfăşurării activităţii pe teritoriul său. În primul rând, articolul 32 din 3LD prevede regula fundamentală conform căreia legea aplicabilă contractelor de asigurare de viaţă trebuie, în general, să fie cea a ţării de angajament, şi anume a ţării unde se află domiciliul asiguratului pentru a asigura guvernarea contractului de legea cunoscută de asigurat.

În plus, "când un asigurător comunitar înfiinţează o sucursală sau prestează servicii în alt stat membru, statul membru gazdă poate impune respectarea regulilor sale de desfăşurare a activităţii justificate de binele general. Aceste reguli trebuie notificate autorităţilor competente din statul de origine al asigurătorului (a se vedea articolul 40 alineatul (4)), astfel încât acea autoritate să informeze asigurătorul în mod corespunzător. În plus, statul membru gazdă poate solicita o notificare ex post şi nesistematică a condiţiilor utilizate de un asigurător pe teritoriul său „în scopul verificării conformităţii cu dispoziţiile naţionale privind contractele de asigurare” (articolul 45)" (WE 41[390]).

Comisia asigură asistenţă privind aplicarea conceptului de bine general în sectorul asigurărilor prin intermediul unei Comunicări interpretative[391]. Dreptul statelor membre gazdă de a aplica propriile reguli în interesul binelui general este prevăzut în cuprinsul 3LD, de exemplu cu privire la publicitate, unde articolul 47 stipulează că "asigurătorii pot efectua publicitate pentru produse în ţara gazdă conform oricăror reguli care guvernează forma şi conţinutul acestei reclame, adoptate în interesul binelui general".

3LD mai prevede cerinţe privind informaţiile minime care trebuie furnizate asiguraţilor anterior încheierii contractului şi pe parcursul derulării contractului (a se vedea articolul 36 coroborat cu Anexa III). Informaţiile includ, printre altele, acorduri de instrumentare a reclamaţiilor. În conformitate cu articolul 36 alineatul (3), statul membru gazdă poate impune informaţii suplimentare faţă de cele enumerate de Anexa III dacă sunt necesare pentru înţelegerea elementelor esenţiale ale contractului. Aplicarea cerinţelor prevăzute de articolul 36 coroborat cu Anexa III la Directivă cad astfel sub incidenţa competenţei şi responsabilităţii statului membru de angajament. "Legea ţării sucursalei va dicta astfel cuprinsul şi forma informaţiilor care trebuie furnizate clienţilor sucursalei şi care vor fi utilizate pentru evaluarea oricăror presupuneri de vânzare neconformă" (Domnul TERTÀK, H1).

Anexa III prevede că informaţiile trebuie furnizate în scris şi (normal) în limba oficială a statului membru în care se află domiciliul asiguratului. În H7 Dl BEVERLY din cadrul Comisiei menţiona că există "dispoziţii extrem de detaliate în directivă privind informaţiile care trebuie furnizate asiguraţilor în propria limbă". "Acesta este rolul statului membru gazdă – să se asigure de faptul că regulile sale privind binele general sunt aplicate. Aceasta, as susţine, este o responsabilitate comună a statului gazdă şi a celui de origine, asigurarea desfăşurării adecvate a activităţii. Dar, desigur, asiguratul are dreptul la informaţii în propria limbă, conform dispoziţiilor directivei" (Domnul BEVERLY, H7).

Comisia subliniază că în timp ce "statul membru gazdă poate impune respectarea anumitor reguli, ... statul membru de origine ... este de fapt responsabil pentru asigurarea respectării de către asigurător a dispoziţiilor privind binele general din diverse state membre unde îşi desfăşoară activitatea (a se vedea articolele 13 alineatul (3) litera (b) şi 46 alineatul (3))" (WE 41[392]).

Atunci statul membru gazdă stabileşte că o societate de asigurare nu respectă dispoziţiile legale aplicabile, va trebui să solicite iniţial acelei societăţi să îşi corecteze conduita. În caz contrar, va contacta autoritatea din statul de origine pentru găsirea unei soluţii. "Cu toate acestea, în situaţii de urgenţă, statul gazdă poate, fără consultarea în prealabil a autorităţilor statului de origine, să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea sau sancţionarea încălcărilor, inclusiv interzicerea încheierii de către acea societate a unor noi contracte pe teritoriul său" (WE 41[393]).

Cu privire la posibilitatea instrumentării reclamaţiilor asiguraţilor, Comisia declară următoarele: "Datorită rolului important acordat statului membru de angajament privind gestionarea informaţiilor asiguraţilor, incluzând informaţii privind acordurile de instrumentare a reclamaţiilor, şi datorită dreptului acordat statul gazdă de a impune aplicarea regulilor sale de desfăşurare a activităţii justificate de binele general, Comisia consideră că statul membru de angajament este obligat să îşi asume o anumită responsabilitate pentru primirea şi procesarea reclamaţiilor şi asistenţa acordată asiguraţilor. În cazul în care reclamaţia se referă la un aspect (supraveghere financiară) clar sub responsabilitatea autorităţii din statul de origine, aceasta va putea fi uşor transferată acelei autorităţi " (WE 41[394]). În WE-CONF 18[395] se exprimă opinia conform căreia ţara de angajament "a avut permanent un rol de avizare a cetăţenilor, nu în ultimul rând datorită problemelor de limbă" şi deoarece "consumatorii se adresează în mod natural autorităţii locale".

Datorită diviziunii responsabilităţilor, Comisia subliniază importanţa unui bun schimb de informaţii şi cooperării eficiente dintre autorităţile de supraveghere din statul membru de origine şi gazdă. Aceasta se reflectă în adoptarea „Protocolului de la Siena” (WE 55) în 1997 de către autorităţile de supraveghere ale statelor membre UE. Protocolul stabileşte regulile de conduită privind schimbul de informaţii şi cooperarea dintre autorităţile de supraveghere în aplicarea Directivelor privind Asigurările. Cu toate acestea, Comisia confirmă în Cartea Albă privind Politica Serviciilor Financiare 2005-2010[396] necesitatea definirii mai clare a rolurilor şi responsabilităţilor autorităţilor de supraveghere din ţara gazdă/de origine.

Autorităţi irlandeze de reglementare

În Irlanda, autoritatea competentă la data la care ELAS opera o sucursală era Departamentul pentru Întreprinderi, Comerţ şi Forţă de Muncă (DETE), anterior înfiinţării Autorităţii irlandeze de Reglementare a Serviciilor Financiare (IFSRA), în mai 2003. Actualul Ministru al Întreprinderilor, Comerţului şi Forţei de Muncă a informat comisia prin intermediul Reprezentantului Permanent irlandez la UE că "responsabilitatea pentru supravegherea prudenţială a sectorului şi serviciilor de asigurare (incluzând aspectele de moştenire) s-a transferat integral de la departamentul pentru Întreprinderi, Comerţ şi Forţă de Muncă către Autoritatea irlandeză de Reglementare a Serviciilor Financiare (IFSRA/Banca Centrală), cunoscută în prezent ca Autoritate de Reglementare Financiară în 2003" În plus declara că "acţiunile întreprinse de Ministerul condus în sectorul de asigurare (inclusiv cu privire la Equitable Life) anterior transferării responsabilităţii către Autoritatea de reglementare financiară ar trebui interpretate ca acţiuni ale autorităţii de reglementare financiară", care s-ar afla în posesia tuturor evidenţelor relevante (a se vedea WE 64).

Cu toate acestea, Doamna O'DEA susţine în WE 65 şi WE 80 că IFSRA este "responsabilă doar pentru acţiunile întreprinse din data de 1 mai 2003". Pe parcursul întâlnirii cu delegaţia comisiei la Dublin în 6 octombrie, Doamna O'Dea a menţionat că IFSRA ar fi responsabilă pentru „continuarea acţiunilor” cum ar fi de exemplu autorizaţiile acordate anterior anului 2003. Deoarece toate acţiunile autorităţii de reglementare financiară în legătură cu ELAS au fost finalizate, deoarece ELAS închisese sucursala irlandeză anterior înfiinţării IFSRA, aceasta din urmă nu poate fi răspunzătoare pentru acestea. "Cu toate acestea, suntem în posesia evidenţelor referitoare la Equitable Life din perioada anterioară anului 2003" (WE 65). Ulterior comisia a întrebat IFSRA în scris ce autoritate, dacă nu IFSRA, este responsabilă şi răspunzătoare pentru aceste acţiuni ale autorităţii irlandeze de reglementare cu privire la ELAS „finalizate” anterior înfiinţării IFSRA. IFSRA nu a răspuns.[397] Astfel se pare că nici o autoritate irlandeză nu îşi asumă responsabilitatea pentru acţiunile întreprinse de autorităţile irlandeze cu privire la ELAS anterior anului 2003.

Cu privire la reglementarea Equitable Life în Irlanda, Doamna O'DEA sublinia în H4 şi WE 61 responsabilitatea autorităţilor britanice pentru supravegherea financiară şi prudenţială a sucursalei irlandeze conform 3LD. Cu privire la reglementarea desfăşurării activităţii, aceasta a declarat următoarele: "La acea dată, din examinarea dosarelor care nu fuseseră transferate, părea că unicele reguli impuse erau regulile de „bine general” prevăzute de directivă. Statele membre au dreptul să aplice reguli suplimentare de desfăşurare a activităţii ca, de exemplu, cazul Regatului Unit. Irlanda nu a aplicat reguli suplimentare de desfăşurare a activităţii la acea dată, dar cred că se folosea termenul „obligat”. Nu exista nici o obligaţie a Irlandei sau a altui stat membru de a face aceasta şi cred că Regatul Unit ar fi fost deosebit de neobişnuită la acea dată" (H4).

Comisia a încercat să obţină informaţii suplimentare de la IFSRA privind aplicabilitatea oricăror alte reguli de desfăşurare a activităţii la acea dată, de exemplu privind vânzarea neconformă, şi a primit următorul răspuns (WE 80): "Actul Normativ 360 din 1994 ... prevede obligaţia asigurătorilor de a respecta legislaţia prevăzută, inclusiv Legea de Informare a Consumatorului din 1978, Legea privind Vânzarea de Bunuri şi Prestarea de Servicii din 1980 şi legislaţia privind creditele de consum adoptată de stat. Aceste cerinţe erau şi sunt aplicabile de instanţă...". Din WE-CONF 9 rezultă că autorităţile britanice de reglementare nu au fost niciodată notificate privind aceste reguli. Ulterior producerii evenimentelor la Equitable, la 1 februarie 2001, regulile de desfăşurare a activităţii specifice asigurării de viaţă erau impuse în Irlanda prin Life Insurance Provision of Information Regulations 2001. Conform documentelor de notificare trimise autorităţii britanice de reglementare la 29 iulie 2002 (şi anume ulterior închiderii sucursalei irlandeze ELAS la 8 iulie 2002), se prevede "divulgarea de informaţii la punctul de vânzare către cumpărătorii individuali de asigurări de viaţă" (WE-CONF 9). Doamna O'DEA a informat comisia că poziţia consumatorilor irlandezi s-a îmbunătăţit ca urmare a recentei implementări a Codului de Protecţie a Consumatorului (care înlocuieşte un Cod interimar de Conduită pentru Societăţile de Asigurare din anul 2003) care stabileşte, printre altele, cerinţe detaliate privind cantitatea şi tipul de informaţii care trebuie furnizate consumatorilor (a se vedea H4 şi WE 61). IFSRA a adăugat în H4 că "dezvoltă proceduri de sancţionare administrativă care ne vor permite să impunem sancţiuni unei societăţi care a încălcat grav codul".

Pe parcursul întâlnirii din 6 octombrie 2006 din Dublin, delegaţia comisiei a solicitat informaţii de la ISFRA dacă autoritatea irlandeză de reglementare financiară a contactat omologii săi britanici privind situaţia Equitable Life şi posibilele implicaţii pentru asiguraţii irlandezi în perioada critică dintre 1998 şi 2000 şi a solicitat copii ale corespondenţei relevante dintre autorităţile de reglementare irlandeze şi britanice. Doamna O'Dea afirma că "se poate asuma că a existat o asemenea corespondenţă" dar susţinea că IFSRA nu ar avea dreptul să o divulge, deoarece ar putea include informaţii confidenţiale conform Directivei UE privind asigurările de viaţă. Comisia şi-a menţinut solicitarea printr-o scrisoare ulterioară către IFSRA. IFSRA a răspuns afirmând că "vom derula o verificare a informaţiilor incluse în dosarele aflate în posesia noastră în scopul identificării unei corespondenţe adecvate privind perioada menţionată în scrisoarea dumneavoastră; trebuie să obţinem acordul autorităţilor britanice şi Equitable Life anterior oricărei divulgări" (see WE 80).

Probele scrise primite de comisie[398] sugerează că anumiţi asiguraţi irlandezi s-au adresat IFSRA pentru reparaţii. Acest fapt este confirmat de Doamna O'DEA în WE 80: "Nu au fost primite nici un fel de reclamaţii [de predecesorul IFSRA]. Cu toate acestea, de la data înfiinţării noastre, am primit o serie de reclamaţii după ce a devenit cunoscut faptul că verificam acest aspect." Doamna O'DEA nu a menţionat cum numeroase reclamaţii au fost primite şi la ce daune se refereau acestea. Totuşi, conform Doamnei O'DEA, autoritatea irlandeză de reglementare nu deţine în general puterea de a soluţiona reclamaţiile consumatorilor împotriva unei societăţi financiare şi nici să acorde clienţilor compensaţii, deoarece aceste drepturi au fost acordate Mediatorului irlandez de Servicii Financiare (a se vedea mai jos). Autoritatea irlandeză de reglementare indica faptul că nu a încercat să asiste asiguraţii irlandezi. În primul rând, Doamna O'DEA indica faptul că IFSRA îndruma reclamanţii către Planul voluntar al Mediatorului irlandez de Asigurări. În plus, la solicitarea Ministrului de la acea dată al Întreprinderilor, Comerţului şi Forţei de Muncă, IFSRA "a derulat o verificare a aspectelor ridicate de asiguraţii irlandezi pentru identificarea posibilităţii îmbunătăţirii situaţiei acestora" (Doamna O'DEA, H4). Verificarea nu a identificat nici un fel de mijloace de îmbunătăţire a situaţiei asiguraţilor irlandezi.

Domnul TREACY (H4) declara că "în esenţă am încercat să furnizăm cât mai multe informaţii am putut: am făcut declaraţii în numele asiguraţilor şi am solicitat informaţii de la diverse planuri de compensare, de la societate şi de la autoritatea britanică de reglementare şi am transmis aceste informaţii, pe cât posibil, asiguraţilor în mod individual şi prin publicarea pe situl web" (Domnul TREACY, H4). Acesta concluziona că "rolul nostru ... a fost ... limitat la furnizarea de informaţii şi asistenţă privind realizarea contactelor". În acest sens, cooperarea primită din partea autorităţilor britanice a fost bună, conform Doamnei O'DEA (H4). Pe scurt, Doamna O'DEA (H4) sublinia că ISFRA "a depus toate eforturile ..., în limitele puterilor [sale], să asiste ... consumatorii afectaţi din Irlanda". Numeroşi asiguraţi irlandezi, totuşi, au considerat nivelul de asistenţă asigurat de autoritatea de reglementare financiară ca nesatisfăcător (a se vedea în special chestionarele completate cu anexe în WE-FILE 33, precum şi Domnul TROY, WE-FILE 4; Domnul DUGGAN WE-FILE 14; Doamna KNOWD, H2).

Autorităţi germane de reglementare financiară

În Germania, „Bundesanstalt für Finanzdienstleistungsaufsicht” (BaFin) a preluat responsabilitatea de la „Bundesaufsichtsamt für das Versicherungswesen” (BAV) în luna mai 2002. Ca şi autorităţile irlandeze de reglementare, Domnul STEFFEN din cadrul BaFin subliniază în H6 că supravegherea financiară, inclusiv a activităţii desfăşurate prin intermediul sucursalelor, reprezintă responsabilitatea exclusivă a statului membru de origine.

Cu privire la reglementarea desfăşurării activităţii Equitable în Germania, Domnul STEFFEN din cadrul BaFin (H6) afirma că în 1992, când a fost autorizată sucursala Equitable Life, predecesorul BaFin, BAV, transmisese documente către ELAS, care "includeau dispoziţii şi reguli, care trebuiau respectate în Germania". "Acestea se referă în particular la chestiuni care ar putea avea efecte asupra consumatorilor." Ca exemple, acesta menţiona "modele de calcul prezentând modul de calculare a surplusului" şi "ce campanii publicitare erau permise în Germania". În plus, Domnul WEYER indică în WE 85[399] faptul că predecesorul BaFin, BAV, comunicase în 1996 şi 2000 către CE societăţile de asigurări active pe piaţa germană conform Celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă (inclusiv Equitable Life) o listă de reglementări care trebuiau respectate de către aceste societăţi. "Acestea ... [emiseseră] cerinţe pentru regulile germane de desfăşurare a activităţii care trebuiau respectate de sucursala germană a ELAS în 1996 şi 2000" (WE 85[400]). Comisia nu a primit informaţii detaliate legate de cerinţele aplicabile cu privire la divulgarea informaţiilor.

În legătură cu publicitatea, Domnul STEFFEN s-a referit la o intervenţie a BaFin ca răspuns la o reclamă a ELAS, apărută în ziarele germane în anul 2000, promiţând un profit de 13% potenţialilor asiguraţi: "...am discutat aspectul cu societatea, contestând şi criticând reclama, iar societatea ne-a asigurat că va retrage imediat campania publicitară. Principalul motiv al intervenţiei noastre a constat în faptul că noi consideram şi încă mai considerăm că promisiunea unui profit de 13% în anul 2000 era înşelătoare şi că termenul „profit” lăsa impresia că era garantat. ... De aceea am crezut că această reclamă inducea în eroare şi am stopat-o." Fiind întrebat dacă autoritatea germană de reglementare a informat FSA privind acest incident, Domnul STEFFEN a răspuns că "Eu personal nu cunoşteam că autoritatea de atunci a informat FSA privind interzicerea acestei campanii publicitare. ... Nu era posibil să obţin o clarificare a acestei chestiuni din convorbirile cu colegii mei".

BaFin a furnizat copii ale unor scrisori trimise de BAV către sucursala germană a ELAS privind reclamele controversate (a se vedea WE-CONF 17). În prima scrisoare, datată 12 aprilie 2000, BAV solicita explicaţii generale privind profitul promis de 13%. La 29 mai 2000 BAV a trimis o altă scrisoare, declarând că explicaţiile acordate de ELAS nu au fost satisfăcătoare şi solicita dovezi că profitul de 13% era garantat. La 31 iulie 2000, dată la care Camera Lorzilor îşi pronunţase deja decizia în cazul Hyman, aspectul nu fusese soluţionat, iar BAV a mai trimis o scrisoare solicitând ELAS clarificări privind ce elemente ale profitului erau garantate. Ultima scrisoare BAV datată 10 octombrie 2000 răspunde unei scrisori ELAS din 21 septembrie 2000, prin care aceasta din urmă anunţa că şi-a retras reclama care se referea la profitul de 13%. BAV a luat notă de faptul că reclama fusese retrasă dar în acelaşi timp a criticat o nouă reclamă, aparent publicată de societate în 21 septembrie 2000 în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”: În primul rând, BAV a observat că sugestia ELAS conform căreia era reglementată exclusiv de autorităţile britanice era incorectă. În al doilea rând, BAV a considerat că, referirea din noile reclame la creşterea anterioară a fondului generator de profit ar crea un fals sentiment de siguranţă printre potenţialii clienţi şi ar majora aşteptări pe care societatea nu le-ar putea onora datorită situaţiei sale financiare. Astfel, obliga ELAS să îşi retragă reclama şi să înceteze alte reclame similare. Domnul SCHNEITER, furnizând comisiei probe în numele autorităţii elveţiene de reglementare, declara că o societate reglementată în Elveţia „nu ar publica niciodată o reclamă ca aceea din Frankfurter Allgemeine Zeitung deoarece ar şti că asemenea produse nici nu sunt permise în Elveţia. Acolo nu au existat asemenea reclame”.[401]

Domnul STEFFEN a informat comisia în H6 că autoritatea germană de reglementare a aflat prima oară despre dificultăţile financiare ale Equitable Life din presă. „Ulterior aflării situaţiei, autoritatea germană de reglementare a solicitat în mod prompt autorităţii britanice de reglementare, FSA, detalii în vederea aflării de informaţii specifice privind situaţia Equitable Life. În corespondenţă, existentă în evidenţele noastre, FSA a menţionat clar că clienţii germani vor fi trataţi exact la fel ca şi ceilalţi clienţi de aici, şi anume că exista o reducere a drepturilor generatoare de profit. Există corespondenţă privind aceste discuţii dintre autoritatea germană de supraveghere şi FSA, şi presupun ... că acestea au fost însoţite de discuţii [care] au fost derulate la nivel înalt şi că autoritatea germană de reglementare a primit toate informaţiile necesare de la FSA la acea dată” (H6). Domnul STEFFEN declara în H6 că nu poate pune la dispoziţia comisiei corespondenţa deoarece „colegii noştri britanici ... au stabilit clar că aceste documente confidenţiale nu pot fi divulgate”. Ulterior totuşi BaFin (a se vedea WE-CONF 17) şi FSA (a se vedea WE-CONF 9) au furnizat copii ale scrisorilor dintre BAV şi FSA. Primul asemenea schimb din iulie şi august 2000 se referea la implicaţiile deciziei Camerei Lorzilor, iar al doilea, din decembrie 2000 şi ianuarie 2001 se referea la neidentificarea de către societate a unui cumpărător.

Conform domnului STEFFEN (H6), articolul 17 din constituţia germană acordă fiecărui cetăţean dreptul de a se adresa autorităţilor şi obligă autorităţile să furnizeze un răspuns. BaFin menţionează în declaraţia scrisă adresată comisiei (WE 21[402]) că a primit 65 de cereri de informaţii şi reclamaţii privind Equitable Life din partea asiguraţilor germani începând din anul 2000. A refuzat să examineze majoritatea acestor acte deoarece se refereau în mod predominant la supravegherea financiară, care nu intră în competenţa sa. BaFin va examina numai reclamaţiile care pretind încălcarea dreptului civil german. Doar paisprezece dintre aceste reclamaţii se refereau la supravegherea legală, şi anume supravegherea respectării dispoziţiilor legale germane. „Din aceste paisprezece reclamaţii , douăsprezece au fost considerate de personalul nostru de la acea dată ca nejustificate. Cu alte cuvinte, în prezent înţelegem că – şi consider că şi la acea dată – Equitable Life nu încălcase legea germană, cel puţin conform informaţiilor deţinute de noi” (Domnul STEFFEN, H6). Cele două reclamaţii aprobate nu se refereau la aspecte direct legate de criza Equitable Life.

BaFin nu menţionează comisiei dacă a primit reclamaţii referitoare la vânzarea neconformă ca urmare a neinformării asiguraţilor de către societate cu privire la riscurile GAR şi dacă aceste reclamaţii au fost sau nu examinate. Un asigurat, Domnul SCHÄFER, a informat comisia în WE 10 că s-a adresat BaFin, susţinând că făcuse obiectul vânzării neconforme privind pensia sa, Equitable Life neinformându-l că investiţia se va efectua într-un fond comun cu poliţele privind rata dobânzii garantate (GIR). Acesta susţine că acestea i-au afectat negativ investiţia. Din corespondenţa cu autorităţile germane (WE-CONF 1 şi WE-CONF 10) rezultă că BaFin refuza să instrumenteze reclamaţia, susţinând că se referea la „supravegherea financiară”, pentru care era responsabilă autoritatea britanică şi îl îndruma către FSA. FSA l-a îndrumat către autoritatea germană, deoarece „autoritatea de reglementare a statului gazdă este responsabilă pentru asistenţa financiară acordată în Germania şi ar trebui să poată decide privind valabilitatea reclamaţiei dumneavoastră” (a se vedea WE-FILE 18).

Domnul STEFFEN a explicat în H6 că atunci când BaFin primeşte reclamaţii germane care cad în mod evident sub incidenţa mandatului FSA, informează clientul german privind competenţa FSA şi locul unde îşi poate depune declaraţia. Domnul WEYER (H4) afirma că, în măsura în care reclamaţiile se refereau în mod evident la aspecte de supraveghere prudenţială, poziţia autorităţii germane era conformă cu dispoziţiile Celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă: „strict vorbind, BaFin face exact maximum permis de cadrul directivelor. Dacă BaFin ar depăşi acest cadru..., ar putea provoca fricţiuni între Republica Federală Germania şi Regatul Unit în acest sens.” Acesta a mai adăugat că a dobândit impresia generală ca urmare a contactelor informale cu personalul autorităţii germane de reglementare că „autoritatea germană este deosebit de îngrijorată de abordarea chestiunilor legate de Equitable Life deoarece se teme că ar putea da naştere unui conflict de competenţe cu Guvernul britanic” (H4).

BaFin a declarat în H6 că datorită lipsei competenţei cu privire la supravegherea financiară, „a dorit să ajute cel puţin clienţii care au pierdut sume de bani să obţină compensaţii”. „În acest sens, am depus eforturi pentru a afla dacă era posibilă pentru clienţii germani a unei compensări dintr-un plan de protecţie. În mod clar veţi înţelege că nu puteam verifica aceasta în mod facil deoarece vorbim despre un plan britanic de protecţie şi despre regulile britanice privind acest plan. Cu toate acestea, am verificat posibilitatea depunerii de reclamaţii, şi am fi furnizat orice asemenea informaţii clienţilor germani” (Domnul STEFFEN, H6).

Autorităţi de reglementare din alte state membre

Domnul SEYMOUR a comunicat comisiei în H7 experienţe similare ale asiguraţilor rezidenţi în alte state membre, care au contactat autorităţile de reglementare naţionale: „Am primit scrisori de la persoane din Spania, Franţa şi Germania, reclamând suferinţele datorate pierderilor. Ştiu că asiguraţii spanioli s-au adresat autorităţii de reglementare naţionale, care în mod similar a răspuns că era un aspect britanic. Acesta a fost şi răspunsul în Belgia, pentru că şi eu m-am adresat autorităţilor belgiene.” Autorităţile belgiene i-au răspuns menţionând că „dacă [acesta] considera că a avut loc orice acţiune pe teritoriul lor împotriva legii privind contractele, atunci va trebui să depună o plângere la poliţie sau la « juge d’instruction »; dar dacă aceste fapte se refereau la reglementarea financiară, au arătat clar că nu erau autoritatea responsabilă” (H7).

***

Astfel cum a subliniat Comisia în WE 41 şi WE-CONF 18, autorităţile de reglementare din ţara gazdă au, separat de domeniul principal prudenţial, un rol considerabil conform 3LD, în particular cu privire la regulile care guvernează desfăşurarea activităţii pe teritoriul acestora. De asemenea deţin un rol în asistarea reclamanţilor şi ajutarea acestora să direcţioneze reclamaţiile către autoritatea adecvată. Comisia menţionează în WE-CONF 18[403] că „se crease impresia” de anumiţi martori audiaţi de comisie „că statul membru gazdă ... era doar un spectator şi nu deţinea nici o putere de decizie sau control asupra activităţilor de asigurare derulate pe teritoriul său”. În mod similar, domnul WESTPHAL în WS2 declara că „supravegherea naţională joacă deseori un rol prea pasiv în procesul de monitorizare şi aplicare” şi că „dacă nu se atinge o « masă critică » de reclamaţii, supravegherea nu va deveni activă în anumite state membre.” În WE-FILE 28 acesta menţiona că în cazul în care nu primea minimum 50 de reclamaţii, BaFin în general „[nu] examina o posibilă acţiune” (WE-FILE 28[404]). Într-adevăr, probele sugerează că anumite autorităţi de reglementare din statele membre gazdă au adoptat o atitudine pasivă în aplicarea regulilor de desfăşurare a activităţii. De exemplu, autoritatea irlandeză de reglementare de la acea dată nu a notificat nici unele din regulile de desfăşurare a activităţii. În aceste circumstanţe, Comisia observă un „pericol ca nici autoritatea de supraveghere din ţara de origine şi nici cea din ţara gazdă să nu verifice regulile de desfăşurare a activităţii, fiecare considerând că cealaltă îşi aplică regulile” (WE-CONF 18[405]). În Germania, regulile relevante existau şi fuseseră notificate autorităţilor britanice, dar autoritatea germană de reglementare a devenit activă doar cu privire la campania publicitară a ELAS. Autoritatea germană de reglementare a considerat că Equitable Life nu încălcase regulile germane, deşi Presupunerile de vânzare neconformă împotriva sucursalei germane a ELAS sunt de fapt identice celor soluţionate parţial cu succes de asiguraţi în Regatul Unit.

De asemenea se pare că dispoziţiile privind desfăşurarea activităţii din Cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă lasă loc dubiilor şi nesiguranţei deoarece Comisia a confirmat în Comunicatul privind libertatea prestării serviciilor şi binelui general în sectorul asigurărilor[406]: „Pe parcursul contactelor cu numeroşi agenţi economico, Comisia a realizat că nesiguranţa înconjoară interpretarea obiectului ... Directivelor privind asigurările . ... Situaţia în care se găsesc societăţile de asigurare este departe de a fi clară şi de aceea acestea se confruntă cu o nesiguranţă considerabilă privind acordurile aplicabile acestora în diverse state membre şi privind conţinutul produselor pe care doresc să le ofere. Diferenţele de interpretare subminează grav funcţionarea maşinăriei stabilite de directiva a treia şi astfel pot ... restricţiona libera circulaţie a serviciilor de asigurare în Uniunea Europeană.” Astfel cum subliniază domnul HOLMES în WE 84[407], Comunicatul Comisiei se referă la dificultăţile societăţilor de asigurare, „dar posibila confuzie a consumatorilor este încă şi mai pronunţată. În cazul unei probleme, consumatorii se confruntă cu sarcina stabilirii dacă reclamaţia acestora se referă la supravegherea financiară (şi astfel cade sub incidenţa autorităţii din statul de origine a societăţii de asigurare) sau la alte aspecte de reglementare, iar în acest caz, dacă este guvernată de competenţa de reglementare reziduală rezervată statului sucursalei sau statului de prestare a serviciilor”. Un document intern al autorităţii irlandeze de reglementare intitulat „Raport către societatea de asigurări Equitable Life" arată că dispoziţiile celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă au dat naştere la momentul respectiv unor confuzii printre autorităţile de reglementare: „Se pare că responsabilitatea supravegherii sucursalei irlandeze a Equitable i-a revenit FSA. Cu toate acestea, pe site-ul internet al Equitable (la 12 august 2003) apărea următoarea menţiune „Vă rugăm să luaţi act de faptul că poliţele subscrise la Equitable International, Equitable Germania and Equitable Irlanda nu sunt reglementate de FSA”. Această menţiune se referă la „poliţe” şi nu la sucursala în sine, nu este foarte clar cum se poate afirma că FSA nu este responsabilă pentru reglementarea Equitable Irlanda, dat fiind faptul că nu este o persoană juridică separată, iar dispoziţiile directivei ...".

Cu privire la instrumentarea reclamaţiilor asiguraţilor, autoritatea irlandeză de reglementare indica faptul că în general nu avea dreptul să le soluţioneze şi de aceea a direcţionat reclamanţii către mediatorul de asigurări din Irlanda. Dimpotrivă, autoritatea germană de reglementare deţine aceste drepturi şi a primit reclamaţii împotriva ELAS. Cu toate acestea, majoritatea reclamaţiilor se refereau la aspecte de supraveghere prudenţială, şi de aceea nu au putut fi examinate de autoritatea germană. Probele demonstrează că, în cazul în care obiectul reclamaţiilor în mod clar nu se afla în sfera sa de competenţă, autoritatea germană de reglementare aviza reclamanţii să se adreseze FSA, în timp ce autoritatea irlandeză îi îndruma către Mediatorul de asigurări din Irlanda. Nu s-au putut obţine dovezi convingătoare de la autoritatea germană de reglementare privind primirea (în mod clar legate de desfăşurarea activităţii) reclamaţiilor de vânzare neconformă în legătură cu problema GAR şi soluţionarea acestora. Deoarece autoritatea germană nu considera că ELAS încălcase regulile germane de desfăşurare a activităţii, putem asuma că toate aceste reclamaţii au fost respinse.

Comentând în termeni generali din perspectiva consumatorilor, domnul WESTPHAL susţinea că „reclamaţiile transfrontaliere sunt deseori respinse de autoritatea de supraveghere a ţării consumatorului” comunicând consumatorului că „autoritatea de supraveghere din ţara furnizorului este responsabilă” (WS2). În opinia sa, autoritatea din ţara consumatorului ar trebui să fie responsabilă pentru instrumentarea reclamaţiilor, indiferent dacă aspectele implicate cad sau nu sub incidenţa responsabilităţii sale de supraveghere, deoarece nu se poate cere consumatorului să se adreseze autorităţilor de reglementare din alt stat membru şi (posibil) într-o limbă străină (a se vedea WE-FILE 28[408]). Astfel, în cazul unei reclamaţii care se referă la supravegherea prudenţială, autoritatea din ţara consumatorului ar trebui să o preia, să o aducă în atenţia autorităţii de reglementare prudenţială şi să încerce soluţionarea acesteia în cooperare cu acea autoritate de reglementare, conform Domnului WESTPHAL.

În plus, probele primite de comisie sugerează că, în legătură cu Equitable Life, a existat cel puţin un caz în care o reclamaţie a fost interpretată de autoritatea germană de reglementare ca referindu-se la aspecte de supraveghere financiară, în timp ce autoritatea britanică de reglementare a considerat aceeaşi reclamaţie ca referindu-se la desfăşurarea activităţii. Astfel, reclamantul a fost trimis de la autoritatea de reglementare a ţării de origine la cea a ţării gazdă şi tot aşa. În timp ce cazul menţionat pare un caz referitor la desfăşurarea activităţii, trebuie menţionat că există o „zonă gri, aflată la graniţa dintre supravegherea prudenţială şi cea a desfăşurării activităţii” (WE-CONF 18[409]) ceea ce pare a fi permis autorităţilor din ţara gazdă şi din ţara de origine să îşi decline responsabilitatea privind instrumentarea reclamaţiilor. Domnul HOLMES consideră astfel (WE 84[410]): „Cu privire la divizarea competenţei de reglementare, probele audiate de Comisia de Anchetă demonstrează dificultăţile consumatorilor în a stabili ce reguli sunt aplicabile contractelor acestora, şi care autoritate de reglementare naţională este competentă să le examineze reclamaţiile. Datorită nesiguranţei, poate exista riscul unui « ping-pong » de reglementare în cazurile transfrontaliere, prin care fiecare autoritate de reglementare încearcă să îşi decline responsabilitatea faţă de cealaltă; diviziunea competenţei operează teoretic dar este neclar dacă operează eficient şi în practică”.

În cele din urmă, trebuie menţionat faptul că atât autorităţile de reglementare irlandeze, cât şi cele germane par să fi răspuns unor numeroase cereri şi solicitări de informaţii din partea asiguraţilor. Există probe incontestabile care indică faptul că au încercat în mod activ să obţină informaţii de la autoritatea britanică de reglementare şi că le-au comunicat asiguraţilor irlandezi şi germani.

Cu toate acestea, în esenţă, asiguraţii internaţionali nu au avut posibilitatea obţinerii remedierii prin intermediul autorităţilor naţionale de servicii financiare.

b.)       Schemele de mediere financiară

Unii asiguraţi au încercat să obţină compensaţii prin intermediul schemelor lor naţionale de mediere.

Irlanda

În ceea ce priveşte situaţia din Irlanda, domnul MEADE explică în WE 62 că Serviciul Mediatorului de Servicii Financiare (FSO – the Office of Financial Services Ombudsman) a fost înfiinţat legal în baza Central Bank and Financial Services Authority Act (Actului emis de Banca Centrală şi Autoritatea pentru Servicii Financiare) din 2004 şi şi-a început activitatea la 1 aprilie 2005. Mediatorul de servicii financiare este un agent independent cu putere de a investiga, a media şi a se pronunţa asupra reclamaţiilor cu privire la conduita „prestatorilor de servicii financiare autorizaţi” care implică prestarea unui serviciu financiar, o ofertă de prestare a unui asemenea serviciu sau un refuz de a presta sau neprestarea unui asemenea serviciu. Competenţa sa nu se limitează doar la prestatorii de servicii financiare autorizaţi în Irlanda. Astfel, acesta poate investiga şi reclamaţiile „cu privire la prestatorii de servicii financiare a căror activitate este supusă reglementării de către o autoritate care exercită, într-o ţară SEE, funcţii similare cu funcţiile exercitate de către bancă sau autoritatea de reglementare” (A se vedea ES 3). Acesta analizează reclamaţiile numai atunci când reclamantul a profitat anterior de procedura internă de reclamaţii a prestatorului. Nu se pot investiga reclamaţii referitoare la probleme care au apărut cu şase ani înainte de înaintarea reclamaţiei şi probleme care au făcut (fac) obiectul unui proces în faţa unei instanţe sau a unui tribunal. Mediatorul are puteri extinse. Printre altele, el poate impune prestatorului de servicii financiare să „plătească reclamantului o sumă drept compensaţie pentru orice pierdere, cheltuială sau inconvenienţă suportată de reclamant ca urmare a conduitei reclamate” (a se vedea ES 3[411]). Suma pe care acesta o poate acorda drept compensaţie se limitează la 250 000 Euro. Deciziile FSO sunt obligatorii pentru ambele părţi şi se supun recursului fie din partea reclamantului, fie din partea prestatorului de servicii financiare la Curtea Supremă.

Domnul MEADE a indicat în WE 63 faptul că, de la înfiinţarea sa, mediatorul legal de servicii financiare a primit 7 reclamaţii cu privire la Equitable Life. Acestea se refereau la acuzaţii de „subscriere înşelătoare şi faptul că persoanele nu au fost informate în mod corespunzător” (WE 68). Cu toate acestea, nici una dintre aceste reclamaţii nu a fost investigată deoarece „acestea nu se încadrau în regula celor şase ani şi, în plus, făcuseră obiectul regimului de compromis” (WE 68).

Principalele evenimente la Equitable Life au avut loc înainte de crearea schemei legale. La acea vreme, schema voluntară a serviciului mediatorului irlandez al asigurărilor (Insurance Ombudsman of Ireland - IOI) se ocupa cu reclamaţii referitoare la asigurătorii care erau membri ai schemei, inclusiv ELAS. Alte cerinţe pentru ca o reclamaţie să fie investigată de IOI sunt prezentate în WE 68: „Orice reclamaţie care este considerată de fosta schemă a mediatorului irlandez al asigurărilor (Insurance Ombudsman of Ireland)…ar trebui să ţină cont de faptul că suma solicitată drept compensaţie nu trebuie să depăşească o anumită cifră; reclamantul a profitat anterior de procedura internă de reclamaţii a prestatorului, problema nu a făcut obiectul unui proces în faţa unei instanţe şi nu a depăşit termenul legal”. În acest context, trebuie remarcat faptul că unii asiguraţi irlandezi au susţinut, în timpul reuniunii delegaţiei din 6 octombrie 2006, de la Dublin, faptul că IOI a refuzat să se ocupe de reclamaţia lor, afirmând faptul că el „se ocupă doar de asigurătorii irlandezi care sunt membri ai schemei”. Cu toate acestea, asiguraţii nu au fost capabili să îşi demonstreze declaraţiile prin dovezi scrise drept răspuns la o cerere a comisiei şi aceştia au părut mai degrabă că au perceput greşit adevăratele motive pentru care IOI le-a respins reclamaţia.

Domnişoara O’Dea (H4) a spus că Ministerul Întreprinderilor, Comerţului şi Muncii (Department of Enterprise, Trade & Employment), autoritate de reglementare financiară la acea vreme, trimitea reclamaţiile referitoare la Equitable Life către IOI. În conformitate cu WE 68, IOI a primit, în total, 79 de reclamaţii referitoare la Equitable Life. Comisia l-a întrebat pe domnul MEADE „pe ce bază stabileşte[stabilea] IOI dacă să trateze o reclamaţie (înaintată de asiguraţii irlandezi ai ELAS) el însuşi sau să o trimită la FOS”. Acesta a răspuns că „atunci când se primea o reclamaţie, aceasta era evaluată pentru a se stabili dacă putea fi investigată de IOI sau dacă era potrivită pentru FOS…Atunci când o reclamaţie era mai potrivit să fie adresată Serviciului mediatorului financiar al Regatului Unit, reclamantul era înştiinţat de faptul că trebuia să contacteze oficiul respectiv şi îi erau furnizate detaliile necesare” (WE 68). Ulterior, domnul MEADE a precizat că „atunci când o poliţă era vândută în Regatul Unit unui asigurat, responsabilitatea îi revenea Serviciului mediatorului financiar al Regatului Unit” deoarece „IOI decidea asupra unei reclamaţii privind o poliţă vândută în Irlanda…”. În conformitate cu WE 68, din cele 79 de cazuri primite „14 … au fost trimise fie către Serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit (Financial Ombudsman Service), fie către Insurance Federation of Ireland (Federaţia Irlandeză pentru Asigurări)”. Totuşi, domnul MEADE a arătat că, odată ce un reclamant a fost sfătuit să înainteze problema la FOS, „depindea de acea organizaţie dacă trata sau nu reclamaţia”. Domnul MEADE a afirmat că „este foarte posibil ca reclamaţiile unor reclamanţi să nu fi fost tratate nici de mediatorul irlandez, nici de cel al Regatului Unit, mai ales dacă reclamaţia ţinea de sistemul judiciar de soluţionare a litigiilor …”. În plus, el a afirmat că „nu are cunoştinţă despre compensaţii, dacă acestea au existat, acordate în cazuri individuale de către FOS [al Regatului Unit]” (a se vedea WE 68).

Dovezile depuse de domnişoara KNOWD în WE-CONF 28 şi în H2 demonstrează că s-a creat o anumită confuzie în rândul asiguraţilor, mediatorilor şi ELAS dacă IOI şi FOS trebuiau să trateze anumite reclamaţii. Domnişoara KNOWD, care a arătat în WE 33 că ea a subscris poliţa la Sucursala ELAS din Dublin, a pretins că reclamaţia sa către mediatorul irlandez a fost „respinsă pe motiv că era în afara sferei sale de competenţă” (H2). Acest lucru vine în contradicţie cu declaraţia de mai sus a dlui MEADE, care a afirmat că IOI ar fi tratat plângeri privind poliţele ELAS subscrise în Irlanda. Mai mult, se pare că, atunci când IOI i-a respins reclamaţia, acesta nu a îndreptat-o către FOS[412]. Totuşi, domnişoara KNOWD a decis să ceară de la ELAS „o scrisoare de decizie finală pentru FOS”, dar, în schimb, ELAS i-a răspuns că „mediatorul Regatului Unit nu are competenţa de a se ocupa de reclamanţii irlandezi”. Atunci când ea a insistat, ELAS se pare că a eliberat scrisoarea de decizie finală, dar a continuat să o descurajeze să facă o reclamaţie la FOS, de această dată afirmând „că problema dacă FOS are competenţă asupra poliţelor irlandeze este departe de a fi clară, … [este] complexă şi necesită timp considerabil pentru a fi rezolvată” (a se vedea WE-CONF 28). În cele din urmă, după 18 luni, reclamaţia sa a fost admisă de către FOS (a se vedea mai jos).

Celelalte 65 de cazuri au fost tratate de către IOI. Reclamaţiile se refereau la o varietate de probleme cum sunt acuze de subscriere înşelătoare, aplicarea de ajustări ale valorii de piaţă, rate ale dobânzii bonificate, despăgubiri şi valori de răscumpărare (a se vedea WE 63). Domnul MEADE nu a putut specifica câţi reclamanţi au pretins că nu au fost informaţi despre existenţa riscurilor RAG atunci când au încheiat poliţele: „Evidenţele noastre nu conţin analize detaliate referitoare la existenţa RAG” (WE 68). De asemenea, el a afirmat că „deoarece unele dintre aceste dosare au mai mult de şase ani vechime, nu mai sunt păstrate în conformitate cu cerinţele legii companiilor care era cu 6 ani în urmă şi ar fi dificil să se stabilească numărul celor care au indicat că au fost investite într-un fond irlandez supus unui regim de restricţionare (ring-fenced)” (WE 68). Astfel, nu este clar câte din cele 65 de cazuri tratate de IOI au relevanţă în ceea ce priveşte principalele acuze de subscriere înşelătoare la care se face referire la punctul IX 2 c.)

Domnul MEADE a furnizat statistici cu privire la tratarea a 86 de reclamaţii, (şi anume, 7 reclamaţii către mediatorul irlandez de servicii financiare, plus 79 reclamaţii către predecesorul acestuia): Astfel cum s-a menţionat mai sus, 14 cazuri au fost „îndreptate către alte agenţii”. Din celelalte 72 de cazuri, 13 erau supuse regimului de compromis şi 15 nu se încadrau în termenelor de referinţă. Mai mult, „au apărut 7 cazuri referitoare la clarificări şi nu au fost cercetate mai mult, iar alte 4 cazuri nu au fost cercetate din cauza lipsei de informaţii furnizate de către reclamant” (WE 68). S-au dat decizii numai în celelalte 33 de cazuri, dintre care 15 „în favoarea reclamantului” (WE 68), ceea ce reprezintă 17% din toate reclamaţiile depuse. Din nou, domnul MEADE nu a putut indica dacă aceste cazuri se refereau la principalele acuze de subscriere înşelătoare la care se face referire la punctul IX 2 c.), care au fost înaintate de victimele ELAS.

Din cei 30 de asiguraţi irlandezi care au răspuns la chestionarul comisiei (a se vedea WE-FILE 33), doar 7 arată faptul că au făcut reclamaţii la IOI. Trei dintre aceştia au primit compensări mici. O reclamaţie a fost respinsă deoarece asiguratul era acoperit de acordul de compromis. O altă reclamaţie nu a fost admisă deoarece valoarea despăgubirii depăşea 160 000 €[413]. Un al treilea reclamant a depus iniţial o reclamaţie la FOS al Regatului Unit care l-a sfătuit că nu poate trata reclamaţia sa deoarece „problema…ridicată intră sub sfera de competenţă a mediatorului irlandez de asigurări”. Cu toate acestea, IOI a refuzat, la rândul său să trateze reclamaţia făcând trimitere la „puterii sale discreţionare absolute” de a determina dacă o reclamaţie intră în sfera sa de competenţă şi sugerând că aspectele care făceau obiectul reclamaţiei ar trebui tratate de o instanţă[414].

De asemenea, nu este clar pe baza căror obligaţii legale a evaluat IOI reclamaţiile de subscriere înşelătoare: în WE 68, domnul MEADE a oferit următorul răspuns la întrebarea scrisă a comisiei: „La momentul primirii reclamaţiilor, regulile de conduită profesională nu [erau] în vigoare. Cu toate acestea, mediatorul irlandez al asigurărilor a studiat acele reclamaţii dintr-o perspectivă practică şi a analizat dacă li se oferiseră reclamanţilor toate materialele relevante referitoare la produs…”.

Pe scurt, un număr foarte limitat de asiguraţi ELAS irlandezi ar fi putut obţine compensaţii prin decizii ale schemei mediatorului irlandez al asigurărilor în vigoare la momentul respectiv. Este departe de a se cunoaşte cu siguranţă dacă acele cazuri soluţionate în favoarea asiguraţilor sunt legate, în vreun fel, de acuzele formulate în legătură cu evenimentele de la Equitable care sunt investigate de această comisie. Mai mult, nu există dovezi concludente care să permită comisiei să stabilească cu claritate motivele pentru care anumite reclamaţii depuse de asiguraţi irlandezi ai ELAS au fost tratate de IOI în timp ce altele au fost transmise FOS al Regatului Unit. În general, dată fiind lipsa de claritate atât în problemele de competenţă, cât şi în temeiurile legale pentru soluţionarea reclamaţiilor, la acea vreme, şi ţinând cont de lipsa dovezilor că numărul mic de decizii în favoarea reclamantului se refereau într-adevăr la principalele probleme ale cazului ELAS, pare probabil că fosta schemă IOI nu a reprezentat o cale de atac satisfăcătoare pentru cei aproximativ 4 000 de asiguraţi irlandezi. Totuşi, ar trebui remarcat faptul că situaţia s-a îmbunătăţit de atunci, prin crearea mediatorului de servicii financiare (Financial Services Ombudsman).

Germania

În Germania, a existat un mediator pentru sectorul de asigurări (Versicherungsombudsmann) încă din luna octombrie 2001. În comparaţie cu sistemul britanic şi mediatorul irlandez de servicii financiare recent creat, schema germană nu a fost creată prin lege ci prin acord voluntar al industriei asigurărilor, care este responsabilă şi de finanţarea acesteia. În consecinţă, competenţa şi puterile mediatorului nu sunt definite prin lege. Schema este creată sub forma juridică a unei asociaţii înregistrate (eingetragener Verein). Majoritatea întreprinderilor de asigurări care îşi desfăşoară activitatea în Germania sunt membre ale schemei. Acestea includ întreprinderi al căror sediu social se află în alte ţări şi care au înfiinţat sucursale sau agenţii în Germania. În total, aproximativ 95% din toate activităţile de pe piaţa asigurărilor este acoperit de schema de mediere.[415]

Întreprinderile de asigurări care sunt membre ale schemei de mediere şi-au asumat obligaţii contractuale, supunându-se jurisdicţiei mediatorului şi regulilor de procedură promulgate în baza schemei (a se vedea ES 3[416]). Regulile de procedură adoptate de mediator impun faptul că mediatorul are competenţă în soluţionarea oricăror conflicte care rezultă din contractele de asigurări încheiate între un consumator şi o întreprindere de asigurări care este membră a schemei. Consumatorul poate depune reclamaţia în formă verbală sau scrisă şi nu este nevoie să fie reprezentat de un avocat. Pentru a putea fi admisă, o reclamaţie nu trebuie să depăşească o valoare de 50.000 Euro, nu trebuie să fie implicată în aplicarea principiilor actuariale, nu trebuie să existe nici un proces în instanţă referitor la aceeaşi problemă, iar plângerea nu trebuie să depăşească termenul legal. În timp ce mediatorul are libertate considerabilă de a dispune în procedura de soluţionare, el este obligat prin lege în ceea ce priveşte deciziile sale. Dacă valoarea unei reclamaţii este sub 5.000 Euro, acesta dă o decizie care este obligatorie pentru acuzat, dar nu şi pentru reclamant, care poate face ulterior apel în instanţă. Dacă valoarea depăşeşte 5.000 Euro, acesta dă o recomandare care nu este obligatorie pentru nici una dintre părţi. Reclamantul nu suportă cheltuieli, indiferent de rezultatul acţiunii.

Comisia a fost informată că ELAS nu era membră a schemei mediatorului german (a se vedea, de exemplu, ES 3[417], domnul WEYER, H3; domnul DUCOULOMBIER, H9). Domnul THOMSON a explicat în WE-CONF 21 că acest lucru s-a datorat faptului că schema germană a fost creată abia după ce ELAS a încetat să desfăşoare activităţi noi: „Anterior anului 2001, când societatea încetase să desfăşoare activităţi noi, nu exista nici un serviciu pentru reclamaţiile consumatorilor în vigoare în Germania”. Astfel, asiguraţii germani nu aveau acces la această cale de atac. Domnul WEYER în H3 a reflectat experienţa trăită de asiguraţii germani ai Equitable Life care s-au adresat mediatorului german pentru asigurări. Acestora li s-a spus că „Equitable Life nu este membră a asociaţiei noastre” şi li s-a recomandat să „se adreseze serviciului mediatorului financiar din Regatul Unit”.

c.) Fondurile de garantare

În observaţiile sale făcute în faţa comisiei, domnul WEYER (H3) a făcut referire la un fond german numit „Protektor AG”. Şi domnul STEFFEN a făcut aluzie, în H6, la acest fond: „În Germania, probabil că ştiţi că, de câţiva ani, avem o schemă de protecţie care funcţionează bine. Pentru sectorul asigurărilor de viaţă, aceasta se numeşte «Protektor» şi a fost iniţial o schemă pur voluntară a industriei germane a asigurărilor, susţinută de o garanţie de 5 miliarde Euro. Această schemă voluntară a fost legalizată de atunci. Aşadar, aceasta nu mai este voluntară, ci obligatorie din punct de vedere legal. Sarcina sa este de a prelua şi a continua contractele societăţilor de asigurări aflate în criză. Aceasta înseamnă că: nu mai este vorba aici de compensaţii sub forma unei plăţi unice, este vorba de continuarea poliţelor. Şi în opinia mea, menţinerea poliţelor în vigoare este cea mai bună formă de despăgubire. Desigur – am mai spus acest lucru – Equitable Life este supusă regulilor britanice. Nu este posibil ca clienţii germani, care au încheiat poliţe britanice cu un asigurător britanic, să obţină despăgubiri de la o schemă germană de protecţie. Doar asigurătorii germani sunt membri ai acestei scheme de protecţie din Germania, adică aceasta nu include societăţi de asigurări străine care nu îşi au sediul social în Germania. Aşadar, aici se aplică regulile britanice.”

În prezent, nu există nici un regim oficial de despăgubire în vigoare în Irlanda (a se vedea declaraţia domnişoarei TROY, H4).

Pe scurt, în consecinţă, nicio cale de atac nejudiciară nu pare să fi fost disponibilă asiguraţilor irlandezi şi germani în ţările lor de origine, în afară de reclamaţiile depuse la schema mediatorului irlandez al asigurărilor, care par să fi fost investigate.

4.       Accesul la căile de atac în Regatul Unit

În ceea ce priveşte accesul asiguraţilor nerezidenţi în Regatul Unit la căile de atac din Regatul Unit, dovezile primite sugerează următoarele:

a.) Reclamaţiile la FSA

Astfel cum este prezentat mai sus, câtorva asiguraţi din Germania care s-au adresat autorităţilor germane de reglementare financiară li s-a spus că autoritatea britanică de reglementare era responsabilă de supravegherea prudenţială a Equitable Life. BaFin a spus comisiei, în H6, că a îndreptat reclamanţii germani către FSA, atunci când a considerat că obiectul reclamaţiei se referea la supravegherea financiară.

În WE-CONF 7, FSA indică faptul că „nu a primit nicio reclamaţie oficială de la asiguraţii irlandezi şi germani ai Equitable Life, deşi a corespondat cu un număr mic de asiguraţi dintre aceştia, în principal cu privire la accesul la regimul de despăgubire a serviciilor financiare (Financial Services Compensation Scheme)”. Cu toate acestea, domnul WEYER (H3) şi domnul SCHÄFER (WE 10) au informat comisia că FSA a refuzat să trateze reclamaţiile înaintate de asiguraţii germani şi le-a trimis înapoi la autoritatea germană de reglementare. „Avem corespondenţă relevantă a părţilor afectate cu autoritatea britanică de supraveghere … în care FSA, în primul rând, răspunde în general în limba engleză, ceea ce poate reprezenta o problemă uneori. În afară de acest lucru, FSA declară, în general, că nu este responsabilă deoarece părţile afectate sunt asiguraţi germani, iar în acest caz BaFin este responsabilă. Am denumit acest lucru procesul ping-pong şi putem arăta în câteva cazuri că FSA a trimis într-adevăr cazuri înapoi” (domnul WEYER, H3). Comentând despre remarca domnului WEYER, domnul BEVERLY de la Comisie a spus că „este clar că lucrurile nu sunt în regulă cu ceea ce domnul Weyer a numit procedura ping-pong; acest lucru necesită atenţie” (H3).

Domnul WEYER a accentuat că „autoritatea germană de reglementare a asigurărilor aplică directiva astfel încât nu se consideră responsabilă şi se consideră doar capabilă să acţioneze în domeniul aşa-numitei supravegheri legale secundare, iar în caz contrar trimite totul mai departe la FSA” (H3). A adăugat că „în această situaţie în care, conform logicii noastre personale desigur, o adresare către FSA ar trebui, în mod normal, să primească un răspuns, experienţa noastră a fost, din păcate, o respingere categorică a asiguraţilor germani de către FSA pe motiv că erau germani şi, în consecinţă, sistemul german de reglementare era cel responsabil pentru aceştia”. Domnul WEYER a subliniat că „prin discuţiile noastre neoficiale cu BaFin, am ajuns la părerea fermă că perceperea legală a FSA este total incorectă” (H3). „Nu mi-ar plăcea să judec dacă acest lucru echivalează sau nu cu o încălcare a vreunei prevederi a directivei”. Putem doar stabili că, în acest punct, majoritatea celor afectaţi, care se confruntă acum cu sărăcia şi ale căror situaţii financiare sunt, de asemenea, asociate unor probleme comparabile de sănătate … au rămas fără putere. Pe ei nu îi mai interesează dacă o autoritate are sau nu responsabilitatea oficială.”

Copiile după corespondenţa dintre asiguraţii germani şi FSA, care au fost puse la dispoziţia comisiei de către asiguraţii germani (WE 48, WE-CONF 1 şi WE-CONF 10), tratează două probleme:

În primul rând, un asigurat a reclamat faptul că Equitable Life a decis că nu îşi va mai publica în limba germană raportul şi situaţiile, precum şi anunţul pentru Adunarea sa generală anuală, deoarece acest lucru ar reprezenta o discriminare faţă de şi un dezavantaj pentru asiguraţii care nu vorbesc limba engleză. Ea şi-a exprimat anterior îngrijorările la societate, care a răspuns declarând că cheltuielile cu traducerea acestor documente sunt, în opinia sa, disproporţionate în raport cu avantajele. FSA a răspuns că „în opinia noastră, reclamaţia dumneavoastră se referă la modul în care Equitable şi-a desfăşurat activitatea în Germania mai degrabă decât la orice aspect de reglementare financiară sau prudenţială a societăţii. ... Aceasta înseamnă că regulile germane sunt cele care trebuie să specifice informaţiile pe care aveţi dreptul să le primiţi şi aplicarea normală a acestor reguli revine autorităţii germane de reglementare. ... Statul gazdă intervine numai atunci când o firmă nu respectă sistematic cerinţele statului gazdă. ... În prezent, noi înţelegem că regulile BaFin nu necesită traducerea documentelor pe care le-aţi menţionat. Drept urmare, nu avem cunoştinţă despre nicio nerespectare sistematică a cerinţelor germane de către Equitable” (WE 48).

O a doua corespondenţă se referă la o reclamaţie, care este menţionată şi la punctul IX. 2 c.) din această parte a raportului. Reclamantul a pretins că a fost victima unei subscrieri înşelătoare a pensiei sale, deoarece Equitable Life nu i-a adus la cunoştinţă faptul că investiţia sa va fi într-un fond comun cu poliţele cu Guaranteed Interest Rate (GIR – rata dobânzii garantate). El argumentează că acestea din urmă au influenţat negativ investiţia sa. Din corespondenţa sa cu autorităţile germane (WE-CONF 1 şi WE-CONF 10), se pare că BaFin a refuzat să trateze reclamaţia, argumentând că reclamaţia sa se referea la «supravegherea financiară», pentru care este responsabilă autoritatea britanică de reglementare, şi l-au îndreptat către FSA. FSA, în răspunsul său către reclamant, a argumentat contrariul: „Autoritatea de reglementare a statului gazdă este responsabilă pentru consultanţa financiară acordată în Germania şi ar trebui să fie capabilă să se pronunţe dacă reclamaţia dumneavoastră este valabilă” (WE 48, WE-CONF 1 şi WE-CONF 10). Corespondenţa de mai sus pare să se refere la reclamaţii, care pun într-adevăr probleme de conduită profesională şi, în consecinţă, ar trebui tratate de autorităţile de reglementare ale statului gazdă.

Domnul SEYMOUR în H7, comentând despre refuzul FSA de a trata probleme cum sunt limba de raportare financiară, a exprimat o opinie diferită. În primul rând, el a afirmat că „ELAS a declarat în repetate rânduri în materialele sale de vânzări faptul că este autorizată doar în Regatul Unit” (a se vedea WE 52[418]). În al doilea rând, el a subliniat faptul că Directiva privind asigurarea de viaţă „nu prevede că problema conduitei profesionale este … o problemă ce revine autorităţii locale de reglementare şi menţionează clar, în articolul 15, cerinţa din punctul de vedere al «supravegherii activităţilor întreprinderilor de asigurări cu sedii sociale pe teritoriile lor, inclusiv activităţile desfăşurate în afara teritoriilor respective». În consecinţă, în opinia sa, autoritatea de reglementare din Regatul Unit ar fi trebuit să îşi asume responsabilitatea pentru tratarea reclamaţiilor. Din contră, domnul STRACHAN (H4) arată că „FSA nu …îşi impune regulile de conduită profesională sucursalelor SEE ale instituţiilor britanice care fac afaceri cu asiguraţii acolo unde se află sucursala. În conformitate cu cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă, autoritatea de reglementare a acelor sucursale – autoritatea gazdă de reglementare în acest caz – este cea care trebuie să aplice propriile reguli”.

De asemenea, comisia a primit reclamaţii de la un cetăţean german care se plânsese la FSA în legătură cu prestatori britanici de servicii financiare, alţii decât Equitable Life, care ofereau servicii prin sucursalele din statele membre UE (a se vedea WE-FILE 21 de domnul KREGE). El a raportat experienţe similare în legătură cu faptul că atât FSA, cât şi autorităţile din statul membru gazdă au refuzat să trateze reclamaţiile sale.

Asiguraţii irlandezi au scris şi autorităţii de reglementare financiară din Regatul Unit, exprimându-şi îngrijorarea şi solicitând compensaţii după ce criza începuse să se manifeste. FSA a pus la dispoziţie corespondenţa sa cu asiguraţii irlandezi în WE-CONF 20. FSA a răspuns, ca de obicei, prin furnizarea de informaţii generale cu privire la probleme cum ar fi decizia House of Lords (Camerei Lorzilor), perspectiva vânzării către Halifax a unei părţi din Equitable şi planul de compromis. FSA a arătat că ELAS a rămas solvabilă şi că FSA va „continua să monitorizeze operaţiile Equitable”. În anumite cazuri, FSA a recomandat asiguraţilor „să nu ia decizii pripite” şi a arătat că „renunţarea la sau transferarea poliţelor cu participare la profit în alte momente decât la datele contractuale poate avea drept rezultat reducerea valorilor poliţelor” (WE-CONF 20). Drept răspuns pentru asiguraţii care au cerut compensaţii, FSA a subliniat că nu există „nicio bază pe care am putea sau ar trebui să oferim despăgubiri”. De asemenea, a sfătuit un asigurat că „statele gazdă au puteri şi responsabilităţi în legătură cu activităţile desfăşurate sub jurisdicţia lor şi este posibil ca autorităţile irlandeze să aibă interes în anumite probleme în care dumneavoastră puteţi fi interesat” (WE-CONF 20). Din WE-FILE 33 reiese că o serie de asiguraţi irlandezi au fost sfătuiţi de FSA să depună reclamaţie la FOS al Regatului Unit[419].

În H8, Comisarul McCREEVY a tras următoarele concluzii cu privire la tratamentul şi prelucrarea reclamaţiilor transfrontaliere de către autorităţile naţionale de reglementare: „Un aspect îngrijorător care rezultă din cazul Equitable este tratamentul reclamaţiilor la autorităţile naţionale. Reclamanţii au fost trimişi „de la Anna la Caiafa” între autoritatea statului de origine, responsabilă de supravegherea financiară, şi autoritatea gazdă a sucursalei, responsabilă de regulile de conduită profesională. Acest lucru este inacceptabil pe piaţa noastră unică. Am ridicat deja această problemă în faţa autorităţilor de reglementare care s-au reunit în cadrul Comitetului european de asigurări şi pensii profesionale. Controlorii care s-au reunit în cadrul Comitetului european al controlorilor de asigurări şi pensii profesionale au anunţat că vor revizui regulile şi procedurile care trebuie urmate de către controlori în activitatea transfrontalieră şi plănuiesc să se concentreze asupra problemelor de protecţia consumatorului, cum ar fi tratamentul reclamaţiilor transfrontaliere.”

b.) Reclamaţiile la FOS

Dovezile indică faptul că unii asiguraţi irlandezi şi germani au făcut reclamaţii la Serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit (UK Financial Ombudsman Service). În WE-CONF 7[420] autoritatea britanică de reglementare declară că „am înţeles de la Serviciul mediatorului financiar ... că a primit reclamaţii de la 74 de asiguraţi irlandezi şi 6 asiguraţi germani”. FOS însuşi nu a indicat iniţial în dovezile pe care le-a depus la comisie câte reclamaţii a primit de la asiguraţii nerezidenţi în Regatul Unit. Acesta a furnizat doar un tabel statistic cu informaţii referitoare la tratarea reclamaţiilor cu privire la ELAS, indicând faptul că 1 reclamaţie «germană» şi 2 reclamaţii «irlandeze» au fost «respinse» (WE 56). Aşadar, comisia a solicitat detalii de la FOS cu privire la numărul exact de reclamaţii pe care le-a primit de la asiguraţii germani şi irlandezi, informaţii dacă acestea se refereau la poliţe încheiate în Regatul Unit sau cu sucursalele germană şi irlandeză ale Equitable Life şi deciziile luate cu privire la aceste poliţe. În răspunsul său[421], FOS nu a răspuns la aceste întrebări. Acesta doar a indicat faptul că „există o reclamaţie irlandeză pentru care FOS a luat o decizie provizorie. ... Că o parte a reclamaţiei poate fi [noi subliniem acest lucru] de competenţa FOS. Nicio reclamaţie germană nu a fost depusă la FOS pentru care să considerăm că măcar o parte a reclamaţiei poate fi de competenţa FOS.”

În ceea ce priveşte jurisdicţia teritorială a FOS, în general, comisia a obţinut următoarele informaţii de la asiguraţi. Domnul WEYER (H3) a spus că FOS le-a spus asiguraţilor germani că nu vor avea acces la serviciile sale: „Noi … am primit informaţii neoficiale de la Serviciul mediatorului financiar din care rezultă clar că, în ceea ce priveşte părţile germane afectate, în conformitate cu percepţia sa referitoare la poziţia legală, asiguraţii germani nu aveau reclamaţii, în special dacă au încheiat contractul lor pe teritoriul suveran al Republicii Federale Germane.” Tot la fel, răspunsurile asiguraţilor irlandezi la chestionarul comisiei arată că FOS considera în general că reclamaţiile asiguraţilor irlandezi nu intrau în sfera sa de competenţă.

Pe de altă parte, domnişoara KNOWD, asigurat irlandez, a spus în H2 că, după ce reclamaţia sa la mediatorul irlandez al asigurărilor a fost respinsă, a depus o reclamaţie la FOS, în mai 2003. FOS a respins iniţial reclamaţia. Domnişoara KNOWD a declarat că atunci a trebuit să treacă printr-o „luptă epică de 18 luni”, confruntându-se, după cum pretinde ea, cu piedici şi tactici de întârziere din partea ELAS, până când a fost clar, în noiembrie 2004, că ea „avea dreptul să beneficieze de serviciile FOS” (domnişoara KNOWD, H2). În WE-CONF 28, domnişoara KNOWD citează dintr-o scrisoare din noiembrie 2004 de la „Domnul Roberts, mediator”, în care FOS a confirmat aparent faptul că avea competenţă asupra reclamaţiei acesteia: „Mi se pare că … pentru a decide dacă o reclamaţie intră sau nu sub jurisdicţia teritorială a [FOS], argumentul principal ar trebui să fie dacă actul sau omisiunea care a dat naştere reclamaţiei a fost comis de fapt în Regatul Unit de către o firmă care funcţionează dintr-un sediu permanent aflat în Regatul Unit. Equitable Life are într-adevăr un asemenea sediu permanent şi funcţionează din acesta.” Domnişoara KNOWD nu a specificat dacă FOS a luat sau nu o decizie cu privire la reclamaţia sa.

Autorităţile financiare irlandeze au informat comisia că au încercat să clarifice dacă asiguraţii irlandezi şi germani aveau sau nu acces la FOS. Domnişoara O’DEA a indicat faptul că autorităţi irlandeze de reglementare au contactat Serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit pentru a analiza dacă asiguraţii irlandezi ar avea acces la acesta. „Din păcate, nu am putut obţine clarificări dacă asiguraţii irlandezi ai Equitable Life intră explicit sub jurisdicţia mediatorului de servicii financiare al Regatului Unit” (domnişoara O’DEA, H4).

FOS declară pe website-ul său că el „acoperă doar firme care oferă produse şi servicii financiare în sau din Regatul Unit”.[422] Acest lucru a fost confirmat de domnul TERTÁK (H1) care a declarat că FOS nu tratează plângerile de la asiguraţii care au încheiat contracte cu sucursalele din UE ale Equitable, deoarece produsul nu a fost furnizat în sau din Regatul Unit. În H4, autorităţile britanice de reglementare nu au comentat despre jurisdicţia teritorială a FOS, ci doar au făcut referire, în câteva ocazii, la memorandumul pe care FOS l-a depus la comisie, declarând că nu aveau „nimic de adăugat” la acesta.

În acest memorandum (WE 27[423]), FOS declară următoarele cu privire la jurisdicţia sa teritorială: „FOS poate trata reclamaţii referitoare la activităţile unei firme desfăşurate de pe teritoriul Regatului Unit. Totuşi, acesta poate trata şi reclamaţii, conform jurisdicţiei obligatorii, cu privire la activităţi desfăşurate dintr-un sediu aflat în altă parte în UE, dacă (a) activitatea vizează Regatul Unit, şi (b) contractele principale sunt încheiate în virtutea legilor din Anglia şi Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda de Nord.” Documentul menţionează mai departe că „în măsura în care vânzarea poliţelor irlandeze ale Equitable Life şi furnizarea informaţiilor referitoare la acele poliţe, înainte şi după cumpărarea lor, au fost făcute din Republica Irlanda, reclamaţiile cu privire la asemenea probleme nu intră sub jurisdicţia FOS. În timp ce ar putea fi posibil ca investitorii din Republica Irlanda să facă anumite reclamaţii împotriva Equitable Life care chiar intră sub jurisdicţia FOS, este puţin probabil ca reclamaţiile normale să facă acest lucru. Situaţia este similară în ceea ce priveşte poliţele germane ale Equitable Life. Implicarea unei sucursale străine nu înseamnă întotdeauna că serviciul nu era de fapt prestat din Regatul Unit. FOS trebuie să analizeze faptele care au creat situaţia; dar dacă serviciul a fost de fapt prestat din afara Regatului Unit, FOS nu are jurisdicţie”. Pe de altă parte, „mediatorul şi-a exprimat opinia că are competenţa să trateze reclamaţiile care au fost făcute la FOS de asiguraţii sucursalelor din Guernsey şi Dubai ale Equitable Life, pe baza percepţiei sale referitoare la întinderea rolului jucat de Equitable Life din Regatul Unit în activităţile sucursalelor din Guernsey şi Dubai. Aceşti asiguraţi includ cetăţeni din mai multe ţări care nu sunt rezidenţi în Regatul Unit” (WE 27[424]).

ES 3 se încheie după cum urmează: „FOS nu anchetează reclamaţii ale asiguraţilor care au cumpărat produse de la sucursale ale firmelor britanice înfiinţate în afara Regatului Unit, cu privire la serviciile, vânzările sau consultanţa obţinută acolo. Cu toate acestea, ar trebui admis ca orice caz de administrare defectuoasă post-vânzare, datorată prestatorului din Regatul Unit, să fie acoperit de FOS. Din cele menţionate mai sus rezultă că un asigurat, rezident în Germania sau Irlanda, ar fi inclus în schema FOS al Regatului Unit, dacă a cumpărat o poliţă direct de la ELAS, însă nu ar fi inclus în aceasta dacă a cumpărat o poliţă prin intermediul unei sucursale a ELAS aflate în statul său de reşedinţă, în măsura în care reclamaţia sa se referea la vânzarea poliţei. În legătură cu asemenea reclamaţii, asiguratul poate să fie sau să nu fie acoperit de mediatorul statului gazdă, în funcţie de regulile care guvernează jurisdicţia sa teritorială.”

ES 3 se referă la un aspect suplimentar al problemei jurisdicţiei FOS, făcând diferenţa între reclamaţiile referitoare la conduita profesională şi reclamaţiile care se referă la presupuse încălcări ale regulilor prudenţiale: „Competenţa unui mediator naţional ar trebui să fie aferentă domeniului de aplicare a regulilor la care se referă reclamaţia. Astfel, dacă reclamaţia se referă presupusa încălcare a regulilor de conduită profesională, ar trebui să fie responsabilitatea mediatorului statului gazdă să analizeze reclamaţia, deoarece regulile de conduită profesională ale statului gazdă sunt cele care se aplică.

Dacă, din contră, reclamaţia se referă la presupusa încălcare a unei reguli prudenţiale, responsabilitatea de a o investiga ar trebui să revină FOS, deoarece [ELAS se supune regulilor prudenţiale din Regatul Unit], conform Directivei privind asigurarea de viaţă” (ES 3[425]).

Cu toate acestea, din dovezile obţinute, se pare că FOS nu se ocupă în mod normal de reclamaţii referitoare la presupuse încălcări ale regulilor prudenţiale, chiar dacă acest lucru nu ar fi împiedicat, în principiu, de statutul FOS, care menţionează că jurisdicţia obligatorie a FOS se extinde la orice reclamaţie referitoare la o activitate reglementată în baza Financial Services and Markets Act (Actului privind serviciile şi pieţele financiare).

În esenţă, din moment ce majoritatea asiguraţilor nerezidenţi în Regatul Unit şi-au cumpărat poliţele de la sucursale ELAS din afara Regatului Unit, marea majoritate a acestora a fost exclusă de la această cale de atac. În timp ce dovezile indică faptul că FOS nu a acceptat nicio reclamaţie germană, se pare că acesta a tratat cel puţin o reclamaţie de la un asigurat irlandez. Totuşi, nu este clar pe ce bază a decis FOS că o reclamaţie irlandeză se încadra în sfera sa de competenţă.[426] La acea vreme, se pare că s-a creat confuzie în legătură cu această problemă, nu numai în rândul asiguraţilor, ci şi în rândul instituţiilor interesate. Aşa cum se specifică mai sus, chiar şi autorităţile irlandeze, care contactaseră Serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit pentru a analiza dacă asiguraţii irlandezi ar avea acces la acesta, „nu au putut obţine clarificări dacă asiguraţii irlandezi ai Equitable Life intră explicit sub jurisdicţia mediatorului de servicii financiare al Regatului Unit”.

c.) Mediatorul parlamentar al Regatului Unit

Astfel cum s-a menţionat mai sus, mediatorul parlamentar al Regatului Unit derulează, în prezent, o anchetă „pentru a stabili dacă persoanele au suferit nedreptăţi, în perioada anterioară lunii decembrie 2001, ca urmare a administrării defectuoase din partea organismelor publice responsabile cu reglementarea prudenţială în cadrul societăţii de asigurări Equitable Life şi/sau din partea Government Actuary Department; şi pentru a recomanda calea de atac potrivită pentru orice nedreptate astfel cauzată” (WE 12[427]). Este important să se remarce că ancheta sa acoperă doar perioada anterioară datei de 1 decembrie 2001, fiindcă FSA, care a fost înfiinţată ca autoritate unică de reglementare de la acea dată, nu este un organism care intră sub jurisdicţia sa. De asemenea, mediatorul poate ancheta doar acţiunile celor însărcinaţi cu reglementarea prudenţială în cadrul ELAS, însă nu poate trata reclamaţii referitoare la probleme de conduită profesională sau de marketing.

Reclamaţiile către mediatorul parlamentar al Regatului Unit trebuie să fie trimise de către un membru în House of Commons (Camera Comunelor) a Regatului Unit. Astfel, conform domnului LAKE (H1), „mediatorul parlamentar al Regatului Unit nu este disponibil, din punct de vedere legal, decât supuşilor coroanei britanice prin intermediul parlamentarului lor”. În consecinţă, aşa cum a arătat domnul SEYMOUR, „un cetăţean comunitar din afara Regatului Unit nu se poate adresa mediatorului parlamentar al Regatului Unit” (H7). Poziţia iniţială adoptată de serviciul mediatorului, astfel cum este exprimată în scrisoarea sa către EMAG, era aceea conform căreia asiguraţii internaţionali (care au încheiat contracte cu sucursalele ELAS din afara Regatului Unit) nu făceau obiectul anchetei (WE 14[428]). Cu toate acestea, mediatorul parlamentar a revizuit această poziţie după ce a obţinut asistenţă juridică. Într-o scrisoare [429] adresată domnului BRAITHWAITE, serviciul mediatorului declară că „ancheta noastră poate acoperi într-adevăr poziţia tuturor asiguraţilor internaţionali care pretind că au suferit o nedreptate ca urmare a proastei administrări în ceea ce priveşte reglementarea prudenţială în cadrul companiei Equitable Life, anterior datei de 1 decembrie 2001” şi că „orice descoperiri şi recomandări la încheierea anchetei se vor adresa şi poziţiei asiguraţilor”. Conform scrisorii, această decizie s-a bazat pe o confirmare, din partea UK Treasury (Ministerului de finanţe al Regatului Unit), că, în practică, toate reglementările prudenţiale au fost adoptate de autoritatea britanică de reglementare şi că reclamaţiile referitoare la aceste reglementări au, astfel, legătură cu drepturi sau obligaţii rezultate pe teritoriul Regatului Unit. Opinia domnului LAKE (H1) a fost că decizia de a acoperi asiguraţii internaţionali a fost „o măsură discreţionară şi nu o prescripţie legală”. Comisarul McCREEVY a salutat angajamentul mediatorului parlamentar „pentru că, pe o piaţă unică, este inacceptabil ca asiguraţii nerezidenţi în Regatul Unit să nu beneficieze de acelaşi tratament ca şi asiguraţii din Regatul Unit” (H8).

d.) Regimul de despăgubire a serviciilor financiare din Regatul Unit

FSCS (Financial Services Compensation Scheme – regimul de despăgubire a serviciilor financiare) declară pe website-ul său[430] că poate trata doar plângeri împotriva firmelor care erau autorizate de către o autoritate britanică de reglementare la momentul la care s-a acordat asistenţa. Percepţia comună a martorilor audiaţi în faţa comisiei este aceea conform căreia FSCS, în principiu, nu ar acoperi cererile de despăgubire ale clienţilor sucursalelor străine ale întreprinderilor britanice de asigurări (a se vedea, de exemplu, declaraţiile domnului TERTÁK, H1; domnului LAKE, H1; domnului WEYER, H3; domnişoarei O’DEA, H4; domnului STEFFEN, H6).

În urma cererilor primite de la asiguraţii irlandezi[431], autorităţile irlandeze au căutat să obţină informaţii de la autorităţile britanice cu privire la existenţa posibilităţii ca asiguraţii irlandezi să se califice pentru despăgubire în caz de insolvabilitate. Asistenţa primită a fost în sensul că poziţia asiguraţilor irlandezi cu privire la dreptul la despăgubire în baza regimului este complexă din punct de vedere legal şi „ar trebui evaluată … pentru fiecare caz in parte.” (domnişoara O’DEA, H4).

În WE 21[432] BaFin indică faptul că a analizat dacă clienţii germani ai Equitable Life puteau beneficia de FSCS în caz de insolvabilitate. Conform acestora, poliţele semnate de clienţii germani anterior creării FSCS la 1 decembrie 2001 (care este cazul tuturor poliţelor germane) sunt protejate dacă acestea au fost semnate cu o întreprindere autorizată britanică sau cu una din sucursalele sale din UE şi dacă acestea se aflau deja sub protecţia predecesorului său, Fondul de protejare a asiguraţilor (Policyholder Protection Fund), creat în 1975. A doua condiţie este îndeplinită (în cazul în care „riscul asigurat se situează în afara Regatului Unit”[433]) doar dacă poliţele au fost semnate cu o întreprindere din Regatul Unit. Începând din 1997, protecţia s-a extins la poliţe care erau semnate cu sucursale din ţările SEE, însă doar dacă riscul sau angajamentul se situează în Regatul Unit. Aşadar, poliţele încheiate de nerezidenţii în Regatul Unit cu sucursale străine, care reprezintă cea mai obişnuită situaţie, nu sunt protejate conform informaţiilor primite de la BaFin. Conform domnului STEFFEN (H6) „acest lucru nu s-a modificat considerabil după 2002, deoarece criteriul era fie ca respectivul contract să fi fost în realitate semnat în Regatul Unit, fie ca riscul asigurat să se fi situat tot în Regatul Unit, adică asiguratul trebuia să locuiască în Regatul Unit. După părerea noastră – şi nu pot afirma acest lucru cu absolută siguranţă – aceasta nu s-ar aplica marii majorităţi a clienţilor din Germania. Am avut întruniri la Bonn pentru a discuta cu colegii noştri britanici dacă ar putea exista o discrepanţă între, pe de o parte, regimul de despăgubire britanic, care se aplica de fapt clienţilor britanici, şi protecţia disponibilă clienţilor europeni. În orice caz, FSA nu a contestat aprecierea noastră că clienţii germani nu erau protejaţi, însă am tratat împreună acest punct fără a identifica vreun posibil remediu”.

WE 84[434] a domnului HOLMES, în acest context, face referire la articolul 12 din Tratatul CE, care stipulează că orice discriminare pe motiv de naţionalitate este interzisă, accentuând faptul că „rezidenţa este recunoscută în jurisprudenţa comunitară ca substitut apropiat al naţionalităţii”. Aşadar, se poate considera că cerinţele de acces la regimul britanic de despăgubire sunt discriminatorii pentru nerezidenţii în Regatul Unit şi, în consecinţă, încalcă articolul 12 din Tratatul CE.

Cu toate acestea, problema accesului la regimurile de garanţii a avut foarte puţină relevanţă practică pentru victimele ELAS, din moment ce regimul britanic nu a intrat niciodată în joc, dat fiind faptul că societatea şi-a respectat obligaţiile şi nu a fost insolvabilă.

Pe scurt, se pare că asiguraţii nerezidenţi în Regatul Unit nu au, în general, acces la cele două organisme britanice menite să se ocupe de reclamaţiile privind asigurările sau de nerespectarea obligaţiilor de către întreprinderile de asigurări (FOS şi FSCS). Domnul TERTÁK (H1) a concluzionat, astfel, că „membrii Equitable Life nerezidenţi în Regatul Unit se află în mod clar într-o poziţie nefavorabilă.” Domnul WEYER (H3) a sugerat că acţiunea în justiţie ar fi „într-adevăr singura cale legală de atac recunoscută aflată la dispoziţia consumatorului european”.

Dată fiind situaţia nesatisfăcătoare actuală, Comisia „lucrează, de ceva timp, împreună cu statele membre, la subiectul regimurilor de garanţii ale asigurărilor şi, în prezent, analizează dacă să prezinte sau nu o propunere de directivă care să impună fiecărui stat membru să stabilească un asemenea regim, acoperind atât clienţii şi beneficiarii sucursalelor naţionale, cât şi cei ai sucursalelor străine din UE”, conform domnului TERTÁK (H1). Domnişoara O’DEA (H4) a specificat că această Comisie a convocat un grup de lucru pentru a analiza în ce mod se poate atinge un nivel minim de armonizare în ceea ce priveşte despăgubirea asigurărilor, pentru a garanta accesul consumatorilor care tratează cu asigurătorii transfrontalieri la despăgubirile disponibile în statul membru de origine al asigurătorului. „Noi credem că acest lucru ar trebui să continue”, a spus domnişoara O’DEA. Domnul MAXWELL de la HM Treasury (H4) a exprimat şi sprijinul, în principiu, pentru o directivă europeană care să acopere regimurile de garanţii ale asigurărilor: „Spre deosebire de cazul depozitelor bancare, nu există în prezent niciun cadru european pentru funcţionarea regimurilor naţionale de despăgubire a asigurărilor. ... Regatul Unit a indicat faptul că nu se va opune unei propuneri ferme. Însă orice propunere de Directivă privind regimurile de garanţii ale asigurărilor poate fi doar o parte a unui sistem care trebuie să includă o cooperare mai bună între controlorii din statul de origine şi cei din statul gazdă.” În mod similar, domnul STEFFEN de la BaFin a spus că „noi urmărim cu mare interes evoluţia discuţiilor dintre statele membre europene cu privire la un cadru legal armonizat pentru schemele de protecţie în cadrul Uniunii Europene …iar Germania participă în mod constructiv la aceste eforturi” (H6).

5.  Acţiunea în justiţie

În ceea ce priveşte o posibilă acţiune în justiţie împotriva asigurătorilor, Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială stipulează, în general, că această competenţă se exercită în statul membru în care acuzatul domiciliază, indiferent de naţionalitatea acestuia/acesteia. Secţiunea 3 (articolele 8-14) menţionează reguli specifice pentru chestiuni referitoare la asigurări. Articolul 9 alineatul 1 stipulează că „un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie (a) în instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul, sau (b) în alt stat membru, în cazul acţiunilor intentate de către asigurat … în instanţele de la locul unde este domiciliat reclamantul”. Articolul 9 alineatul 2 specifică faptul că „un asigurător care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, dar deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul conflictelor rezultate în urma funcţionării sucursalei, agenţiei sau unităţii, este considerat ca având domiciliul în acel stat membru”. Regulamentul stipulează şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor de către statele membre interesate.

Rezultă că asiguraţii irlandezi/germani, care au încheiat contracte cu Equitable Life în Regatul Unit, ar avea posibilitatea de a alege să acţioneze compania în justiţie fie în Regatul Unit, fie în ţara unde îşi au domiciliul, care va fi cel mai probabil Irlanda/Germania. Pe de altă parte, asiguraţii irlandezi/germani care au încheiat contracte cu sucursalele Equitable Life din Irlanda/Germania ar trebui să acţioneze Equitable în justiţie în Irlanda/Germania (doar dacă nu au domiciliul în alt stat membru). Marea majoritate a asiguraţilor irlandezi/germani şi-au cumpărat poliţele de la sucursalele ELAS din Irlanda/Germania, deci ar trebui să acţioneze în justiţie societatea acolo.

Articolul 32 din directiva consolidată privind asigurarea de viaţă prevede reguli cu privire la legislaţia aplicabilă contractelor de asigurări. În consecinţă, un contract de asigurare de viaţă este supus legislaţiei statului membru al angajamentului, adică statul membru pe teritoriul căruia asiguratul îşi are reşedinţa obişnuită. Atunci când legislaţia acelui stat permite acest lucru, părţile pot alege legislaţia altei ţări. În orice caz, atunci când asiguratul este o persoană fizică şi are reşedinţa obişnuită într-un stat membru altul decât statul de origine, părţile pot alege legislaţia statului al cărui cetăţean este asiguratul. Totuşi, regulile de mai sus nu limitează aplicarea regulilor de drept ale forumului în situaţia în care acele reguli sunt obligatorii, indiferent de legislaţia altfel aplicabilă contractului.

De exemplu, ES 3[435] analizează posibilitatea de alegere a legislaţiei aplicabile de către asiguraţii germani în solicitarea despăgubirilor împotriva societăţii: „Condiţia ca asiguraţii germani să poată pretinde despăgubiri în baza legislaţiei engleze, într-o instanţă germană, depinde de principii de drept internaţional privat. Se aplică diferite reguli în funcţie de tipul de despăgubire pe care asiguratul doreşte să o pretindă.” În ceea ce priveşte căile de atac prevăzute prin contract, ES 3 concluzionează că „în cazul unui asigurat german care încheie un contract cu Equitable Life, legea implicită care guvernează contractul şi posibilele încălcări ale obligaţiilor care rezultă din contract este legea germană. Părţile pot alege o altă legislaţie, dar alegerea lor este limitată. Legislaţia engleză poate fi aleasă dacă un cetăţean britanic are reşedinţa obişnuită în Germania. ... [În cazul în care] Equitable Life nu a desfăşurat activitatea de asigurări în Germania nici prin sucursale sau sucursale, nici prin agenţii, părţile contractului pot alege orice legislaţie dacă asiguratul are reşedinţa obişnuită în Germania.” Cu privire la căile de atac în virtutea dreptului răspunderii civile delictuale, ES 3 stipulează că „în cazul unui asigurat având reşedinţa obişnuită în Germania (şi, aşadar, având activele sale în Germania) care a suferit o pierdere financiară datorată actelor prejudiciabile ale Equitable Life sau ale unuia din angajaţii acesteia, asiguratul poate alege dacă să urmeze căile de atac prevăzute de legislaţia germană sau de legislaţia engleză.

Domnul STEFFEN (H6) a comentat că dânsul „nu poate formula critici referitoare la această soluţie legală, este protecţia consumatorului în cel mai bun sens”. Dânsul consideră faptul că asiguraţii nerezidenţi în Regatul Unit, atunci când apare o problemă, „nu trebuie să înfrunte legislaţia britanică” drept un avantaj pentru aceştia. Domnul WEYER (H3), totuşi, şi-a exprimat îndoiala în legătură cu capacitatea curţilor regionale germane de a trata posibile procese intentate împotriva ELAS: „Aş menţiona aici şi faptul că acest lucru ar fi în mod special dificil pentru noi pentru că materialul este extrem de complex. Din punct de vedere german, tratăm chestiuni care au implicaţii legale internaţionale. În plus, trebuie clarificate chestiuni legate de analiza actuarială, legislaţia de reglementare şi dreptul contractelor de asigurări, iar probele pe care le deţinem provin în mare parte din Regatul Unit, aşadar sunt în limba engleză. Noi estimăm că o curte regională normală, care are competenţă în mod normal în asemenea cazuri, ar fi supraîncărcată, în mare parte, cu asemenea chestiuni. Riscul privind cheltuielile de judecată este, de asemenea, un factor teribil pentru consumatorul german în acest sens.”

Comisia a luat cunoştinţă despre un proces intentat împotriva ELAS la o curte germană. Domnul STEFFEN a spus comisiei, în H6, că „un avocat german mi-a scris pentru a solicita sprijin din partea autorităţii germane de reglementare într-un proces. ... Cred că avea legătură cu un proces de la Curtea regională din Düsseldorf. Până acum, am simţit că suntem bine acoperiţi în calitate de autoritate germană de supraveghere, pentru că nu credem că autoritatea de reglementare poate avea rolul de mediator, în cazuri individuale, între părţile unui contract. Am auzit că aceste negocieri continuă şi am mai auzit – dar aceasta este impresia mea subiectivă – că, în acest caz, se negociază şi se discută într-adevăr aranjamentele şi sumele corespunzătoare despăgubirilor. Cu toate acestea, nu vă pot spune care va fi rezultatul”.

În ceea ce priveşte asiguraţii irlandezi, domnişoara KNOWD (H2) a spus comisiei că „ne aflăm în litigiu cu Equitable, dar procesul nostru este amânat în acest moment”. Domnişoara KNOWD nu a specificat dacă procesul a fost intentat la o instanţă din Irlanda sau la una din Regatul Unit. Nu s-au pus la dispoziţia comisiei informaţii cu privire la alţi asiguraţi irlandezi care să fi intentat procese împotriva Equitable Life.

În ceea ce priveşte plângerile împotriva autorităţilor de supraveghere, ES 3[436] specifică faptul că nu se aplică Regulamentul (CE) nr. 44/2001. În consecinţă, o acţiune în despăgubiri intentată împotriva autorităţilor britanice se supune legislaţiei engleze şi trebuie intentată la instanţele britanice: „Aceasta reflectă principiul general al teritorialităţii, care se aplică în chestiuni de drept public. Astfel, plângerile împotriva autorităţilor britanice de reglementare sunt guvernate de legislaţia engleză, care este responsabilă de stabilirea dacă şi în ce condiţii un asigurat nerezident în Regatul Unit îşi poate recupera pierderile. Cu toate acestea, trebuie observat, în acest context, faptul că statele membre sunt supuse principiului fundamental al nediscriminării pe motiv de naţionalitate, prevăzut în articolul 12 CE, şi astfel, tratamentul inegal al asiguraţilor care nu sunt rezidenţi în Regatul Unit riscă să reprezinte discriminare indirectă pe motive de naţionalitate” (ES 3).

Aşa cum s-a declarat mai sus, mai mulţi martori au evidenţiat obstacolele legale şi riscurile financiare implicate în solicitarea de despăgubiri împotriva unei autorităţi britanice de reglementare, chiar şi pentru cetăţenii britanici. Cu privire la cetăţenii nerezidenţi în Regatul Unit, s-a declarat că „cadrul legal din Regatul Unit nu numai că nu este familiar majorităţii [acestora], ci este şi mult mai riscant decât cadrul lor legal naţional” (a se vedea domnul LAKE, H1). Dovezile indică faptul că nici un asigurat nerezident în Regatul Unit nu a acţionat în justiţie autoritatea britanică de reglementare.

X     Posibile căi de atac pentru victimele ELAS în conformitate cu legislaţia comunitară

Această parte tratează căile de atac aflate la dispoziţia asiguraţilor în conformitate cu legislaţia comunitară. În primul rând, se analizează dacă legislaţia secundară, cum ar fi, de exemplu, însăşi cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă, prevede căi de atac. În al doilea rând, raportul se concentrează asupra sistemului de protecţie judiciară în conformitate cu legislaţia comunitară primară, în ceea ce priveşte pierderile şi daunele cauzate persoanelor de încălcări ale legislaţiei comunitare. În final, comisia studiază mecanismele de coordonare la nivel comunitar, cum este FIN-NET, care a fost înfiinţat pentru a facilita tratamentul reclamaţiilor primite de la clienţii transfrontalieri.

1.       A treia directivă privind asigurarea de viaţă

Aşa cum s-a declarat anterior, articolul 36 (articolul 31 al Directivei 92/96/CEE) impune statelor membre să prevadă reguli detaliate cu scopul de a se asigura că asiguraţii primesc informaţii adecvate înainte de încheierea contractului de asigurare. După încheierea contractului, asiguraţii au dreptul să fie informaţi periodic pe întreaga durată a contractului despre orice modificare referitoare la informaţii relevante legate de contract. Acest articol trebuie citit împreună cu Anexa III la Directivă (Anexa II la Directiva 92/96/CEE). Anexa stipulează că informaţiile care trebuie comunicate asiguratului trebuie să fie furnizate într-un mod clar şi corect, în scris, într-o limbă oficială a statului membru al angajamentului. Secţiunea A din această anexă enumerează informaţiile care trebuie comunicate asiguratului înainte de încheierea contractului, în timp ce Secţiunea B enumerează informaţiile care trebuie oferite asiguratului pe durata contractului. În conformitate cu articolul 36 alineatul 3 din Directivă, statul membru al angajamentului poate impune companiei de asigurări să furnizeze informaţii suplimentare faţă de cele specificate în Anexă, „doar dacă acest lucru este necesar pentru o înţelegere corectă, de către asigurat, a elementelor esenţiale ale angajamentului”.

ES 3[437] susţine că cerinţele minime de confidenţialitate prevăzute în directivă sunt suficient de precise şi, astfel, acordă drepturi persoanelor în raport cu companiile de asigurări, care pot fi aplicate din momentul introducerii lor în legislaţia naţională. Cu toate acestea, Directiva 2002/83/CE nu prevede căi de atac prevăzute prin contract în favoarea asiguraţilor. În consecinţă, “căile de atac aflate la dispoziţie pentru încălcarea articolului 36 sunt cele prevăzute de legislaţia naţională” (ES 3[438]). Aşa cum s-a arătat la punctul VI 2 litera a.), cerinţele de confidenţialitate în Regatul Unit sunt mai extinse şi mai precise decât cele de la articolul 36 din Directivă. Dispoziţiile acesteia acesteia din urmă, de exemplu, nu par suficient de precise în sine pentru a servi drept bază pentru dreptul pe care îl are un asigurat non-RAG al Equitable de a fi informat de riscul RAG, în timp ce, în conformitate cu legislaţia britanică, asemenea riscuri trebuie să fi fost dezvăluite. Cu toate acestea, ES 3 precizează că, teoretic, în cazul în care Regatul Unit nu impune unei companii de asigurări să dezvăluie o informaţie necesară în conformitate cu directiva, asiguratul poate avea dreptul la despăgubiri din partea statului, dacă acesta/aceasta a suferit o pierdere ca urmare a neîndeplinirii acelei obligaţii. Condiţiile pentru obligaţia de supraveghere, în conformitate cu legislaţia comunitară, sunt analizate în detaliu în cele ce urmează.

Merită observat faptul că informaţiile care trebuie furnizate includ „aranjamentele pentru examinarea reclamaţiilor cu privire la contracte formulate de titularii poliţelor de asigurare, asiguraţii cu asigurări de viaţă sau beneficiarii contractelor, inclusiv, după caz, existenţa unui serviciu de reclamaţii, fără a aduce atingere dreptului de a iniţia procedurile judiciare” (Anexa III, Secţiunea A, punctul (a)15 din Directiva 2002/83/CE).

Aşadar, conform acestor prevederi, Equitable Life ar fi trebuit să fie obligată să informeze asiguraţii, inclusiv clienţii sucursalelor germană şi irlandeză, cu privire la aranjamentele şi serviciile responsabile cu examinarea reclamaţiilor lor. Comisia a căutat să examineze dacă ELAS a respectat această cerinţă în toate cazurile. Domnul LLOYD, fost agent de vânzări al ELAS în Regatul Unit, a spus, în H5, că „[personalul britanic de vânzări era] bine informat cu privire la respectarea cerinţelor de reglementare, de genul «atunci când te întâlneşti cu un client, trebuie să le oferi un formular de analiză a necesităţilor; trebuie să le prezinţi caracteristicile principale». Desigur, în cadrul documentaţiei, trebuie să fi existat referiri la mediator şi modul în care se poate depune o reclamaţie şi informaţii aproape standard de vânzări. Am înţeles întotdeauna, şi de fapt cred că acest lucru este adevărat, că Equitable era la fel de bună ca orice forţă de vânzări a agenţiilor britanice de asigurări de viaţă în acordarea informaţiilor potrivite clienţilor noştri”. Cu toate acestea, dată fiind confuzia din rândul asiguraţilor din Irlanda şi Germania cu privire la organismul căruia îi puteau adresa reclamaţiile, comisia a căutat informaţii dacă ELAS le furnizase acestora toate informaţiile relevante. Domnul THOMSON, în H8, a dat următorul răspuns: „Procedura societăţii în ceea ce priveşte reclamanţii irlandezi era să ofere detalii referitoare la mediatorul irlandez al asigurărilor, atunci când societatea dădea răspunsul final reclamantului. În ceea ce priveşte asiguraţii germani, societatea nu cunoaşte să existe un serviciu al mediatorului echivalent, deci reclamaţiile erau tratate de către societate”. WE-CONF 21 informează că, în Germania, „termenii poliţelor precizează şi faptul că asiguraţii se pot adresa instanţelor locale, dacă doresc să intenteze o acţiune pentru despăgubire”.

Dimpotrivă, domnişoara KNOWD (H3) a susţinut că „Equitable a informat membrii irlandezi că [ei] nu puteau beneficia de serviciile FOS”, deşi s-a dovedit că acest lucru nu era adevărat (cel puţin în cazul dumneaei). Domnul THOMSON a continuat să afirme că „Nu ştiu să li se fi spus asiguraţilor irlandezi că nu se pot adresa FOS din Regatul Unit” (H8). „Totuşi, noi le-am spus asiguraţilor irlandezi că FOS din Regatul Unit poate decide că nu poate trata reclamaţia lor. Aşa cum am afirmat deja, practica noastră normală era să îndreptăm asiguraţii irlandezi care nu erau mulţumiţi de răspunsul nostru la reclamaţia lor către mediatorul irlandez al asigurărilor. Acest lucru se întâmpla deoarece noi credeam că acesta era cel mai potrivit organism să trateze reclamaţiile formulate de asiguraţii irlandezi cu privire la poliţele vândute în Irlanda” (H8).

Introducerea cerinţelor de informare prevăzute în articolul 36 în legătură cu Anexa III la Directivă este de competenţa şi responsabilitatea statului membru al angajamentului. IFSRA a informează comisia, în WE 80, că „Anexa III la Directiva 2002/83/CE a fost transpusă în legislaţia irlandeză prin intermediul Statutory Instrument 360 din 1994. Articolul 45 din Partea 5 impune ca un asigurător să ofere anumite informaţii unui asigurat, înainte de încheierea unui contract, informaţii specificate detaliat în Anexa III la Regulamente. Informaţiile referitoare la examinarea reclamaţiilor ... sunt incluse la punctul 15 din Anexa III. Equitable Life Society se supunea acestei prevederi.” În ceea ce priveşte situaţia din Germania, domnul WESTPHAL susţine, în WS 2, că legislaţia germană nu fusese în conformitate cu cerinţele prevăzute în Anexa III la Directiva consolidată privind asigurarea de viaţă. Impactul concret al legislaţiei germane care guverna încheierea contractelor de asigurări – aşa-numitul Policenmodell – este acela că un contract de asigurare se consideră încheiat chiar dacă asiguratul nu a primit încă toate informaţiile necesare conform directivei comunitare privind asigurarea de viaţă. Acest lucru contravine principiului prevăzut în directivă, care stipulează că asiguraţii trebuie să fie informaţi în mod corespunzător înainte de a-şi asuma o obligaţie contractuală. Conform domnului WESTPHAL, asociaţia consumatorilor germani a depus astfel o reclamaţie la Comisie în 1994, reclamaţie care, susţine acesta, nu a fost tratată ulterior. Domnul WESTPHAL a informat comisia despre faptul că s-a declanşat procedura privind încălcarea dreptului comunitar[439] împotriva Germaniei, de către Comisie, doar după ce a fost depusă o altă reclamaţie din aceleaşi motive, 11 ani mai târziu, în 2005. Comisia a trimis guvernului german o opinie întemeiată, în octombrie 2006. Domnul WESTPHAL a indicat faptul că legislaţia germană este acum în conformitate cu cerinţele directivei privind asigurarea de viaţă. Fiindcă cerinţele de confidenţialitate din anexa III la directivă nu sunt relevante în legătură cu principalele acuze de subscriere înşelătoare împotriva ELAS, acest punct nu este analizat mai mult în această parte a raportului.

În timp ce asiguraţii trebuie să fie informaţi despre procedurile şi serviciile de reclamaţii, dacă acestea există, nici directivele privind asigurarea de viaţă, nici un alt document de legislaţie comunitară nu impune statelor membre să asigure căi de atac, fie pentru clienţii interni, fie pentru cei ai sucursalelor din UE. Domnul TERTÁK a subliniat acest lucru în declaraţia sa dată în faţa comisiei: „Nu există, în prezent, obligaţia conform legislaţiei europene de a avea fie un serviciu al mediatorului pentru servicii financiare, care poate impune plata de compensaţii, fie o schemă de garantare pentru a plăti cererile de despăgubire în cazul falimentului unei întreprinderi de asigurări” (H1).

În consecinţă, autorităţile britanice au subliniat în faţa comisiei faptul că Regatul Unit „ a avut ca principală preocupare asigurarea căilor de atac pentru asiguraţi şi a depăşit, în multe rânduri, cerinţele europene în asigurarea schemelor de mediere şi de despăgubire” (domnul MAXWELL, H4), deşi nu par să fie disponibile pentru clienţii sucursalelor înfiinţate în alte state membre. Aşa cum s-a declarat anterior, schemele de mediere există şi în Irlanda şi Germania. Domnul MERRICKS accentuează, în WE 56, faptul că actualele scheme de mediere din Regatul Unit şi Irlanda sunt mai cuprinzătoare şi au mai multe puteri extinse de decizie faţă de majoritatea schemelor similare din alte state membre UE, inclusiv Germania. Aşa cum s-a menţionat mai sus, regimurile de despăgubire există, în prezent, în Regatul Unit şi Germania, dar nu şi în Irlanda.

În observaţiile făcute în faţa comisiei, domnul SEYMOUR (H7) a făcut referire la articolul 13 din Directiva 92/96/CEE, subliniind faptul că este necesar „ca un controlor din statul membru de origine să prevină sau să remedieze toate neregularităţile care aduc prejudicii intereselor persoanelor asigurate”. El a argumentat că autoritatea britanică de reglementare refuză, totuşi, să remedieze situaţia şi „continuă să ia toate măsurile posibile pentru blocarea căilor democratice de atac pentru pierderile cauzate”. Conform domnului SEYMOUR, aceasta „este o violare gravă a celei de-a treia şi celei de-a patra directivă privind asigurarea de viaţă”. Răspunzând acestei afirmaţii, domnul BEVERLY de la Comisie a precizat că referirea la „remediere” din acest articol nu înseamnă plata de despăgubiri: „Articolul în cauză tratează puterile controlorilor. Autorităţile competente trebuie să aibă puterea de a preveni, stopa sau îndrepta orice neregularităţi care aduc prejudicii interesului persoanelor asigurate. Şi mai simplu, prevederea nu se referă la plata de despăgubiri. Din cunoştinţele mele, nu există prevederi în niciuna din directivele privind asigurarea de viaţă, care tratează plata de daune sau despăgubiri. Aceasta este, în prezent, o chestiune ce ţine de legislaţia naţională” (H7). Comisarul McCREEVY a reiterat această afirmaţie în H8: „Directivele privind asigurarea de viaţă nu tratează sau fac referire la problema compensaţiei.”

Domnul ALEXANDER îşi exprimă părerea că „legislaţia europeană ar trebui să joace un rol în definirea suplimentară a căilor de atac aflate la dispoziţia asiguraţilor pentru a solicita despăgubiri pentru pierderile ce rezultă din încălcarea legislaţiei comunitare, împotriva firmelor terţe”. Asemenea căi de atac nu vor înlocui, ci vor completa căile de atac existente în conformitate cu legislaţia naţională.(WE-FILE 31[440]). Conform spuselor sale, trebuie definit cu exactitate ce pierderi trebuie despăgubite şi modul de calculare a despăgubirii. De asemenea, legislaţia trebuie „să abordeze elementele necesare pentru ca un asigurat să poată intenta o acţiune pentru despăgubire sau să definească cerinţele pentru ca un asigurat să intenteze proces civil împotriva unei firme sau a unei persoane care a încălcat legislaţia comunitară” (WE-FILE 31). Domnul KERN propune ca „legislaţia europeană să poată amenda directivele existente pentru a asigura căi de atac disponibile persoanelor private pentru a intenta o acţiune civilă pentru despăgubire în instanţele statului membru… În caz contrar, se poate adopta o directivă separată care să prevadă căile de atac pentru pierderile suferite datorită încălcărilor oricăror directive comunitare existente ... care guvernează asigurarea de viaţă şi serviciile financiare, în general” (WE-FILE 31[441]).

2.       Legislaţia comunitară primară

a.) Dreptul la petiţie şi reclamaţii către Comisia Europeană

Conform articolului 194 din Tratatul CE, orice cetăţean al Uniunii Europene sau rezident într-un stat membru, poate depune, individual sau în asociere cu alte persoane, o petiţie la Parlamentul European cu privire la un subiect care intră în domeniile de activitate ale Uniunii Europene şi care îi afectează în mod direct. Petiţia poate prezenta o cerere individuală, o reclamaţie sau o observaţie cu privire la aplicarea legislaţiei comunitare sau un apel către Parlamentul European pentru a lua poziţie referitor la o anumită chestiune. Asemenea petiţii oferă Parlamentului European oportunitatea de a atrage atenţia asupra oricărei încălcări a drepturilor unui cetăţean european de către un stat membru sau de către autorităţile locale sau de către altă instituţie. În funcţie de situaţie, Comisia pentru petiţii poate solicita, de exemplu, Comisiei Europene să desfăşoare o anchetă preliminară şi să ofere informaţii despre respectarea legislaţiei comunitare relevante. În anumite cazuri excepţionale, comisia poate înainta Parlamentului un raport spre votare în sesiune plenară sau poate face o vizită de constatare. De asemenea, aceasta poate coopera cu autorităţile naţionale sau locale din statele membre la rezolvarea unei probleme ridicate de un petiţionar. Cu toate acestea, Comisia pentru petiţii nu poate să nu ţină cont de deciziile luate de autorităţile competente de pe teritoriul statelor membre. Deoarece Parlamentul European nu este o autoritate judiciară, el nu poate da hotărâri şi nici revoca decizii luate de instanţele din statele membre. În mod similar, Parlamentul European nu are puterea de a acorda despăgubiri petiţionarilor care au suferit o pierdere ca urmare a transpunerii incorecte a legislaţiei comunitare.

În cazul Equitable Life, Parlamentul European a primit într-adevăr câteva petiţii, în care se pretinde, printre altele, că asiguraţii au suferit din cauza nereglementării sau nesupravegherii ELAS de către guvernul britanic, în mod satisfăcător, în conformitate cu legislaţia comunitară relevantă în domeniul asigurărilor (a se vedea WE 14 şi WE 15). Comisia a declarat petiţiile admise şi a solicitat Comisiei Europene să comenteze pe marginea diverselor probleme ridicate de petiţionari. Mai mult, petiţionarii au fost invitaţi să îşi prezinte cazul în faţa comisiei, în reuniunea sa din 13 septembrie 2005.

În adresa lor către comisie (WE 44), autorii petiţiei 0029/2005 au cerut comisiei „să angajeze instituţiile comunitare în obţinerea de corecţii şi reparaţii” şi „să invite [Comisia] să stabilească faptele, ceea ce ar fi util investitorilor în recuperarea pierderilor lor”. De asemenea, petiţionarii au sugerat că „există motive [pentru Comisie] să acţioneze în justiţie guvernul britanic la Curtea Europeană de Justiţie”. Totuşi, în documentul scris înaintat Comisiei pentru petiţii[442], Comisia a precizat clar că este rolul său „să se asigure că Regatul Unit este, în prezent, în conformitate cu legislaţia comunitară relevantă” şi că „nu se poate pronunţa cu privire la conţinutul şi aplicarea fostului regim de reglementare care a fost, în prezent, înlocuit”. Ea a rezumat acest argument după cum urmează: „Comisia a susţinut în mod constant, în deplină conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu privire la rolul şi scopul procedurii privind încălcarea dreptului comunitar, că obiectivul acestei proceduri conform legislaţiei comunitare este acela de a stabili sau restabili compatibilitatea legislaţiei naţionale existente cu legislaţia comunitară, şi nu acela de a decide cu privire la posibila incompatibilitate anterioară a unei legislaţii naţionale care a fost modificată sau înlocuită de atunci.”[443]

Petiţiile Equitable Life au dus, în final, la crearea, de către Parlament, a actualei Comisii de anchetă pentru anchetarea acestei probleme.

În afară de trimiterea de petiţii la Parlamentul European, cetăţenii au posibilitatea de a face reclamaţii la Comisie, deşi, spre deosebire de trimiterea de petiţii, acesta nu este un drept acordat prin Tratat. În Comunicarea sa către Parlamentul European şi către Mediatorul european privind relaţiile cu reclamanţii cu privire la încălcări ale legislaţiei comunitare[444], Comisia observă că „orice persoană poate depune gratuit la Comisie o reclamaţie împotriva unui stat membru referitor la orice măsură (lege, regulament sau acţiune administrativă) sau practică a unui stat membru, pe care aceasta o consideră incompatibilă cu vreo dispoziţie sau vreun principiu din legislaţia comunitară”. Orice corespondenţă care poate fi anchetată ca reclamaţie este înregistrată într-un registru central de reclamaţii, păstrat de Secretariatul General al Comisiei. După anchetarea reclamaţiei, oficialii Comisiei pot solicita Colegiului comisarilor fie să declanşeze procedura privind încălcarea dreptului comunitar împotriva statului membru în cauză, conform articolului 226 din Tratat, fie să închidă cazul. Comisia are libertate de decizie cu privire la chestiune. În raporturile sale anuale privind supravegherea aplicării legislaţiei comunitare, Comisia a recunoscut în mod regulat rolul esenţial jucat de reclamanţi în detectarea încălcărilor legislaţiei comunitare. De exemplu, în 2005, reclamaţiile reprezentau aproape 43,5% din totalul încălcărilor detectate.[445] În timp ce Comisia poate decide să declanşeze procedura privind încălcarea dreptului comunitar împotriva unui stat membru, ea nu poate acorda despăgubiri reclamanţilor. Cu toate acestea, declanşarea procedurii privind încălcarea dreptului comunitar îl poate ajuta pe reclamant să îşi dovedească cererile de despăgubire conform Francovich. Această afirmaţie este discutată în detaliu în cele ce urmează.

Într-o notă internă a Comisiei datată 19 martie 2004, pe care Comisia a furnizat-o ca parte din WE-CONF 11, se afirmă că „în total, am primit 7 reclamaţii de la cetăţeni individuali, 5 scrisori de la membri ai Parlamentului European şi două întrebări scrise din partea Parlamentului European [cu privire la Equitable Life]”. În H1, domnul TERTÁK a citat din răspunsul Comisarului la o scrisoare a domnului Perry, MPE: „În situaţii normale, atunci când o parte lezată consideră că autorităţile naţionale de supraveghere nu au respectat în mod corespunzător cerinţele directivelor CE relevante, se pot cere compensaţii prin prezentarea în faţa instanţelor naţionale. Mai mult, în asemenea cazuri, instanţele naţionale au şi puterea de a acorda daune părţilor lezate, ceea ce Comisia nu poate face… În prezent, Comisia nu are cunoştinţă despre vreo încălcare a directivelor comunitare privind asigurarea de viaţă în legătură cu Equitable Life, dar îşi va revizui poziţia în lumina rezultatelor anchetei Penrose, dacă este necesar”. În mod similar, conform WE-CONF 11, răspunsul iniţial al Comisiei la reclamaţiile cetăţenilor fusese „că vom aştepta rezultatul raportului independent … al Lordului Penrose, înainte de a stabili măsura, dacă există, ce trebuie adoptată”.

Până la publicarea raportului Penrose, Comisia a subliniat reclamanţilor (prin analogie cu poziţia exprimată drept răspuns la cererea de informaţii din partea Comisiei pentru petiţii) faptul că evenimentele care făceau obiectul reclamaţiilor se refereau la un regim anterior de reglementare şi supraveghere, care a fost înlocuit de atunci de către Regatul Unit (WE-CONF 11). În WE 1[446], Comisia şi-a explicat poziţia în felul următor: „Comisia nu este în măsură să îşi formeze o opinie definitivă cu privire la încălcarea sau neîncălcarea aplicării practice a directivei în cazul Equitable Life şi, chiar dacă şi-ar fi putut forma o asemenea opinie şi ar fi fost convinsă că a existat o încălcare în practică, ea nu ar putea iniţia procedura privind încălcarea dreptului comunitar în instanţă. ... Curtea de Justiţie hotărâse că scopul procedurii era «acela de a aduce o schimbare în comportamentul statului recalcitrant, şi nu acela de a înregistra in abstracto că a existat o nerespectare în trecut». Curtea susţinuse: «Comisia putea acţiona în instanţă pentru încălcarea Tratatului doar dacă un stat membru nu a respectat opinia întemeiată, până la data limită comunicată acestuia în acel scop»[447]... În cazul Equitable Life, Comisia se declarase mulţumită de introducerea directivei relevante de către Regatul Unit şi problemele par să fie mai degrabă probleme de aplicare practică decât de transpunere. Comisia nu avusese motive să declanşeze procedura privind încălcarea dreptului comunitar, nu se prezentase nicio opinie întemeiată şi era destul de clar că regimurile britanice de reglementare şi supraveghere a asigurărilor de viaţă care fuseseră puse la îndoială de diverşi corespondenţi, reclamanţi şi petiţionari fuseseră modificate radical de la momentul apariţiei problemelor aduse în atenţia Comisiei şi a Parlamentului.”

Comisia a observat, în concluzie, că „deoarece principala problemă în cauză părea să fie plata de compensaţii ... a afirmat, în repetate rânduri, că acţiunea pentru obţinerea de compensaţii trebuia introdusă în faţa autorităţilor şi instanţelor naţionale”, ceea ce ar fi „corect chiar şi atunci când directivele comunitare conferă în mod direct drepturi indivizilor” (WE 1[448]).

Reclamanţii şi petiţionarii au privit ca extrem de nesatisfăcătoare reticenţa Comisiei de a ancheta presupusa incompatibilitate a fostului regim britanic de reglementare cu a treia directivă privind asigurarea de viaţă. De exemplu, EMAG observă, în WE 44, că „economiile pentru pensii sunt produse care se acumulează pe o perioadă de 50 de ani sau mai mult, pentru a asigura traiul la bătrâneţe” şi că „pot trece zeci de ani până când se descoperă găurile negre, aşa cum este cazul Equitable”. EMAG sugerează că ar fi, aşadar, „inacceptabil refuzul Comisiei de a trata nerespectările anterioare” şi întreabă: „În ce cadru legal eficient pot contravenienţii să scape doar cu promisiunile de reformă?” Comisia spune, în WE 1, că este „pe deplin conştientă de faptul că petiţionarii consideră această poziţie nesatisfăcătoare”. Cu toate acestea, aceasta este singura poziţie pe care Comisia o poate adopta, dat fiind rolul său şi natura procedurii privind încălcarea dreptului comunitar, în conformitate cu legislaţia comunitară” (WE 1[449]). Comisia nu crede că există o lacună deoarece „nu înţelege care ar fi scopul acţionării în justiţie pentru a stabili că se poate să fi existat o încălcare în trecut” (WE 1[450]).

Din motivele prezentate mai sus, nici Parlamentul European, nici Comisia Europeană nu poate ordona plata de compensaţii petiţionarilor sau reclamanţilor care au suferit o pierdere ca urmare a unei presupuse introduceri şi aplicări incorecte a legislaţiei comunitare de către statul membru. Totuşi, dacă o instituţie comunitară ar stabili că acţiunile sau omisiunile unui stat membru nu au fost în conformitate cu legislaţia comunitară, acest lucru ar putea ajuta reclamanţii să pretindă despăgubiri în instanţele judecătoreşti corespunzătoare.

În consecinţă, este de înţeles faptul că petiţionarii şi reclamanţii sunt dezamăgiţi de reticenţa Comisiei de a cerceta presupusele încălcări care au existat în trecut şi au fost remediate de atunci. Comisia acceptă faptul că, în asemenea cazuri, Comisia nu poate declanşa procedura privind încălcarea dreptului comunitar. Într-adevăr, aşa cum observă în WE 1[451], Comisia trebuie să respecte normele tratatului şi jurisprudenţa Curţii, iar orice modificări ale regulilor referitoare la procedura privind încălcarea dreptului comunitar necesită o modificare formală a tratatului. Din acest motiv, Parlamentul nu poate mulţumi pe acei asiguraţi care şi-au exprimat speranţa că Parlamentul European va recomanda Comisiei „să declanşeze procedurile la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) pentru acţionarea în justiţie a guvernului britanic pentru nefuncţionarea în concordanţă cu directivele CE” (domnul BRAITHWAITE, H 10).

Cu toate acestea, dispoziţiile tratatului nu împiedică anchetarea de către Comisie a presupuselor încălcări anterioare ca atare (fără a lansa ulterior procedura privind încălcarea dreptului comunitar). În opinia comisiei, acest lucru ar fi justificat, în special, în cazuri precum Equitable Life, în care un număr mare de cetăţeni din toată Europa sunt afectaţi de presupusele încălcări. În ceea ce priveşte dispoziţiile Tratatului referitoare la procedura privind încălcarea dreptului comunitar, comisia consideră că există lacune pentru că neintroducerile, în multe cazuri, devin evidente numai câţiva zeci de ani mai târziu. În consecinţă, se poate considera modificarea dispoziţiilor tratatului astfel încât să se schimbe radical natura procedurii privind încălcarea dreptului comunitar, pentru ca statele membre să poată fi penalizate pentru încălcările anterioare. Comisia crede că merită să se evalueze potenţialele avantaje ale unei asemenea modificări, cum ar fi stimulente sporite pentru ca statele membre să introducă legislaţia comunitară în mod corect şi la timp.

Cazul Equitable Life evidenţiază încă odată importanţa şi semnificaţia dreptului cetăţenilor comunitari de a trimite petiţii la Parlamentul European. În timp ce Comisia a refuzat să ancheteze chestiunile ridicate de reclamanţi, Parlamentul a decis că acuzaţiile petiţionarilor sunt suficient de grave pentru a justifica o anchetă detaliată şi a creat Comisia de anchetă drept răspuns. Deşi acesta nu are puterea în sine de a acorda compensaţii petiţionarilor, Parlamentul poate face orice recomandări pe care le consideră corespunzătoare în această privinţă.

b.) Obligaţia de reglementare în conformitate cu legislaţia comunitară

Aşa cum a fost prezentat în Părţile II şi III ale prezentului raport, comisia a identificat mai multe nereglementări ale autorităţilor britanice responsabile de supravegherea ELAS. Mai mult, a concluzionat că autorităţile britanice nu au aplicat în mod adecvat standardele de supraveghere prudenţială prevăzute de Directiva 2002/83/CE. În comentariile prezentate în continuare, vom analiza dacă nerespectarea în întregime a prevederilor directivei de către Regatul Unit poate da naştere unor cereri de despăgubire din partea asiguraţilor lezaţi.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, statul membru care nu respectă legislaţia comunitară poate fi obligat să plătească daune interese unei persoane care a suferit o pierdere ca urmare a acestui lucru. În conformitate cu cazul Francovich[452], condiţiile de răspundere sunt următoarele:

· dispoziţia încălcată trebuie să fie menită să acorde drepturi indivizilor;

· încălcarea trebuie să fie suficient de gravă;

· trebuie să existe o legătură cauzală directă între încălcarea obligaţiei ce revine statului şi prejudiciul suferit de partea vătămată.

Conform ES 3[453], prima condiţie este îndeplinită în mod automat atunci când statul membru nu adoptă introducerea măsurilor. Atunci când statul membru promulgă introducerea măsurilor, dar acestea nu includ cerinţele directivei, încălcarea nu este chiar gravă. Pentru a stabili dacă transpunerea incorectă rezultă într-o încălcare gravă, trebuie ţinut cont de toate circumstanţele cazului. Factorii importanţi în stabilirea depăşirii sau nedepăşirii pragului de gravitate a încălcării sunt enumeraţi de CEJ în cazul Brassserie. Aceştia sunt: claritatea regulii încălcate; măsura libertăţii de a dispune lăsată autorităţilor naţionale; dacă încălcarea şi prejudiciul cauzat au fost intenţionate sau involuntare; dacă orice eroare judiciară a fost scuzabilă sau nu; dacă poziţia adoptată de o instituţie comunitară ar fi putut contribui la omisiune; adoptarea sau menţinerea măsurilor sau practicilor ce contravin legislaţiei comunitare. În decizia sa în cazul C-278/05 („Robins”) din 25 ianuarie 2007, CEJ a reamintit că acea condiţie care impune o încălcare suficient de gravă a legislaţiei comunitare implică o desconsiderare manifestă şi gravă de către statul membru a limitelor impuse libertăţii sale de a dispune, factorii care trebuie luaţi în consideraţie în legătură cu acest lucru fiind, printre alţii, gradul de claritate şi exactitate a regulii încălcate şi măsura libertăţii de a dispune permisă autorităţilor naţionale de acea regulă. Curtea sugerează, la alineatul 81, că un raport al Comisiei, care să indice faptul că aceasta a fost satisfăcută de introducerea legislaţiei relevante de către Regatul Unit, poate fi un factor care să arate că încălcarea nu este manifestă sau suficient de gravă. Cu toate acestea, chiar dacă poziţia adoptată de instituţiile comunitare este un factor relevant, pot apărea dubii dacă statul membru care încalcă legislaţia comunitară ar avea dreptul să beneficieze de declaraţiile echivoce sau prudente ale uneia dintre instituţiile comunitare, în special atunci când se consideră că respectivul concept de introducere a legislaţiei comunitare este unul dinamic, care poate evolua în decursul timpului.

În legătură cu ELAS, aşa cum s-a stabilit în Părţile II şi III ale acestui raport, nu transpunerea incorectă a fost principala nerespectare de către Regatul Unit, ci neaplicarea şi neimpunerea de către administraţie a prevederilor directivei. ES 3 precizează clar că o asemenea nerespectare este considerată o încălcare a legislaţiei comunitare şi este tratată în consecinţă. Factorii folosiţi pentru stabilirea gravităţii încălcării sunt aceiaşi cu cei menţionaţi la alineatul de mai sus în legătură cu transpunerea incorectă.

ES 3 spune că ar fi dificil să se stabilească că încălcarea regulilor comunitare de către autorităţile britanice, în legătură cu ELAS, a fost gravă. Doar „faptul că autorităţile nu au examinat şi supravegheat acordul de reasigurare încheiat de Equitable în 1999”, care a fost în special criticat de Lordul PENROSE[454] precum şi în raportul Baird[455] poate fi considerat o nerespectare a supravegherii care „poate reprezenta o încălcare gravă în sensul din Francovich" (ES 3[456]). O părere similară o are, în WE 71, societatea de avocaţi care a analizat pentru ELAS esenţa posibilelor cereri de despăgubire îndreptate împotriva autorităţilor de reglementare: „Noi considerăm că există o potenţială acuzaţie discutabilă din partea asiguraţilor referitoare la încălcarea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, în ceea ce priveşte o chestiune limitată, şi anume valoarea excesivă discutabilă atribuită tratatului de reasigurare în provizioanele tehnice ale societăţii” (WE 71).

Atunci când statul membru nu transpune o directivă în legislaţia naţională, sau o autoritate administrativă nu o aplică în practică, trebuie îndeplinită şi a doua condiţie pentru răspundere menţionată mai sus. Aşadar, răspunderea apare numai atunci când rezultatul prevăzut de directivă implică acordarea de drepturi indivizilor şi este posibilă identificarea conţinutului acelor drepturi pe baza prevederilor directivei. Dacă această condiţie este sau nu îndeplinită este o chestiune de interpretare a legislaţiei comunitare şi, în consecinţă, intră în atribuţiile exclusive ale CEJ, conform ES 3.

În acest sens, ES 3 se referă la Cazul C-222/02 Paul şi alţii c. Bundesrepublik Deutschland. În hotărârea sa din 12 octombrie 2004, CEJ a clarificat câteva chestiuni legate de răspunderea autorităţilor de supraveghere din sectorul bancar, în conformitate cu directivele comunitare de armonizare privind legislaţia bancară. Curtea a susţinut în principal că, deşi directivele[457] impun autorităţilor naţionale o serie de obligaţii de supraveghere, „nici Directiva 94/19 privind schemele de garantare a depozitelor, nici alte directive de armonizare bancară ... nu conferă drepturi depunătorilor împotriva autorităţilor de supraveghere, în cazul în care depozitele lor nu sunt disponibile ca urmare a supravegherii defectuoase” (ES 3[458]). Mai mult, se susţine că „o regulă de drept naţional, care stipulează că o autoritate de supraveghere trebuie îşi să îndeplinească atribuţiile numai în interesul public şi care împiedică indivizii să solicite compensaţii pentru daune rezultate din supravegherea defectuoasă, este compatibilă cu directivele comunitare privind legislaţia bancară” (ES 3[459]).

Astfel, raţionamentul în cazul Peter Paul sugerează că directivele comunitare bancare nu prevăd un drept implicit la bună supraveghere şi consideră că răspunderea autorităţilor bancare de reglementare este în mod esenţial o chestiune de drept naţional. „Date fiind asemănările în supravegherea prudenţială a sectorului bancar şi a sectorului de asigurări, se poate spune că raţionamentul se aplică şi acestuia din urmă” (ES 3[460]). Cu toate acestea, ES 3 arată că acest raţionament „nu exclude posibilitatea ca CEJ să poată obţine drepturi individuale pe baza altor prevederi, mai precise, ale directivelor: Drepturile implicite pot ... rezulta ... din specificarea, în dispoziţiile comunitare, a obligaţiilor de supraveghere şi monitorizare ale autorităţilor naţionale competente şi a sferei de interese pe care sunt menite să le deservească” (ES 3[461]). Deoarece se pare că cerinţelor de supraveghere prevăzute de a treia directivă privind asigurarea de viaţă le lipseşte, totuşi, această precizie, ar fi mai mult decât dificil pentru asiguraţii ELAS lezaţi să stabilească a doua condiţie de răspundere conform Francovich.

O altă hotărâre recentă într-o acţiune intentată de subscriptorii la Lloyd’s împotriva guvernului britanic arată în aceeaşi direcţie (a se vedea WE-FILE 24 şi WE-FILE 25). Acestea au pretins daune de la guvernul Majestăţii Sale pentru pierderi suferite de subscriptori drept consecinţă a neintroducerii de către guvern a Directivei 73/239/EEC privind asigurările[462]. Reclamanţii au susţinut că, prin neintroducerea Directivei privind asigurările în legislaţia internă britanică, ei nu au profitat de rezultatele prevăzute de directivă referitoare la, printre altele, «condiţiile la care se supunea autorizarea întreprinderilor de asigurări la Lloyd’s, precum şi monitorizarea acestora; clasele de activităţi pe care au fost autorizate să le ofere aceste întreprinderi; cerinţele referitoare la rezervele tehnice şi marja de solvabilitate a acestor întreprinderi, precum şi verificarea acestor cerinţe».

Curtea Supremă a Regatului Unit (UK High Court) a descoperit că drepturile pe care reclamanţii susţineau că le-au fost acordate prin directivă echivalau, de fapt, cu o pretenţie la dreptul de introducere a Directivei privind asigurările. Spre deosebire de această chestiune, Francovich şi Brasserie du Pecheur au presupus că directiva ar fi trebuit dar nu fusese transpusă în legislaţia naţională şi au solicitat să se poată identifica un drept, care ar fi trebuit neapărat acordat reclamantului pentru a ajunge la rezultatele impuse de directivă. Conform hotărârii, scopul Directivei privind asigurările nu era acela de a proteja pe cei care erau autorizaţi în modul în care susţin subscriptorii, deşi asigurătorilor li se pot acorda diferite drepturi, cum ar fi dreptul de a se înfiinţa, ci acela de a proteja pe cei cărora le furnizează serviciile sau produsele lor. Cu privire la natura prevederilor relevante, scopul Directivei privind asigurările era acela de a facilita dezvoltarea unei pieţe libere pentru furnizarea asigurărilor directe şi, în acel context, de a armoniza dispoziţiile naţionale de supraveghere existente. Curtea Supremă a concluzionat că acele scopuri nu aveau nicio legătură cu reclamaţia pe care subscriptorii Lloyd’s au încercat să o introducă şi, în consecinţă, a respins cererea.

În final, conform Francovich, trebuie să existe o legătură cauzală directă între încălcarea obligaţiei ce revine statului şi prejudiciul suferit de partea vătămată. Conform ES 3, „cel mai mare obstacol [pentru ca acţiunea în despăgubiri bazată pe Francovich să aibă succes] ar fi acela de a stabili cauzalitatea cu orice pierdere suferită de anumiţi asiguraţi şi calcularea despăgubirilor” (ES 3[463]).

c.) Acţiunea în despăgubiri în conformitate cu articolele 235 şi 288 alineatul (2) din TCE

Articolul 288 alineatul (2) TCE[464] prevede faptul că, în cazul răspunderii necontractuale, în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor statelor membre, Comunitatea va repara orice prejudiciu cauzat de instituţiile sale sau de funcţionarii săi în exerciţiul funcţiilor lor. Atunci când cetăţenii, firmele sau statele membre suportă prejudicii datorate unei greşeli comise de personalul Comunităţii Europene, se poate introduce acţiune în despăgubiri la tribunalul de primă instanţă (indivizii şi firmele) sau la Curtea de Justiţie (statele membre). Această răspundere nu este specificată şi a fost la latitudinea Curţii să interpreteze sfera sa.

În consecinţă, următoarele condiţii trebuie să fie satisfăcute înainte de a se putea acorda despăgubiri:

· Existenţa uni act ilegal care emană de la o instituţie comunitară sau de la un funcţionar al acesteia în exerciţiul funcţiei sale;

· Existenţa uni prejudiciu real suferit;

· Existenţa unei legături cauzale între actul instituţiei comunitare şi prejudiciul suferit.

Comunitatea nu poate fi trasă la răspundere decât dacă instituţia în cauză a desconsiderat în mod manifest şi grav limitele exerciţiului puterilor sale.[465] Descoperirea unei erori pe care, în situaţii similare, o autoritate administrativă, care acţionează cu grija şi diligenţa obişnuită, nu ar fi comis-o, va confirma concluzia conform căreia conduita instituţiei comunitare a fost ilegală astfel încât a atras răspunderea Comunităţii.[466]

Asiguraţii ELAS lezaţi puteau intenta o acţiune în despăgubiri, în conformitate cu articolul 288, pe baza argumentului că această Comisie nu şi-a îndeplinit în mod adecvat funcţiile şi sarcinile conferite ei prin Tratat cu privire la monitorizarea aplicării legislaţiei comunitare (adică a treia directivă privind asigurarea de viaţă în Regatul Unit). Cu toate acestea, o asemenea acţiune pare să reprezinte doar o posibilitate teoretică, deoarece comisia nu a descoperit nicio dovadă concludentă pe parcursul acestei anchete că acesta ar fi fost cazul (a se vedea partea II a Raportului). Totuşi, chiar dacă această Comisie nu şi-a îndeplinit sarcina, ar fi discutabil dacă această nerespectare ar satisface condiţia de ilegalitate menţionată mai sus. Mai mult, se poate adopta viziunea conform căreia aplicarea corectă a legislaţiei comunitare este, în mod esenţial, responsabilitatea statelor membre. Dacă se consideră statul membru ca fiind primul răspunzător astfel încât ar fi rezonabil ca acesta, mai degrabă decât Comunitatea, să plătească compensaţii, atunci solicitantul trebuie să caute rezolvare în faţa instanţelor naţionale, înainte ca CEJ să poată primi mai departe cererea sa.[467]

3.       Mecanismele de coordonare la nivel comunitar

a.) FIN-NET

La 1 februarie 2001, Comisia Europeană a lansat o reţea alternativă de soluţionare a reclamaţiilor în materie de servicii financiare, pentru a ajuta firmele şi consumatorii să îşi rezolve conflictele pe piaţa internă, în mod rapid şi eficient, evitând, pe cât posibil, acţiunile judiciare lungi şi costisitoare. Această reţea, denumită FIN-NET, a fost concepută în special pentru a facilita soluţionarea extrajudiciară a conflictelor consumatorilor, atunci când prestatorul serviciului îşi are sediul într-un stat membru UE, altul decât acela pe teritoriul căruia locuieşte consumatorul. Astăzi, reţeaua reuneşte diferite scheme naţionale, care fie acoperă serviciile financiare, în special (de exemplu, schemele de mediere în domeniul bancar şi al asigurărilor), fie tratează conflictele consumatorilor, în general. Schemele participante au semnat un memorandum de înţelegere voluntar (MoU)[468]. Memorandumul prevede instrucţiuni detaliate, care trebuie să guverneze cooperarea în cazul reclamaţiilor transfrontaliere. Cu toate acestea, dispoziţiile sale nu angajează părţile şi, în consecinţă, nu creează drepturi sau obligaţii legale. FIN-NET completează EEJ-NET (European Extra-Judicial Network – Reţeaua extrajudiciară europeană), care stabileşte o reţea mai generală de mecanisme de soluţionare alternativă a conflictelor (ADR-uri) comunicate Comisiei de statele membre că aplică principiile fundamentale conţinute de Recomandarea Comisiei 98/257/CE.

Instrucţiunile pentru cooperare sunt prevăzute la alineatul 6 al MoU. Conform paragrafelor 6 alineatul (1) şi 6 alineatul (2) din MoU, cea mai apropiată schemă, adică organismul de soluţionare a conflictelor pentru sectorul corespunzător de servicii financiare din ţara de reşedinţă a consumatorului, „va furniza consumatorului toate informaţiile necesare şi corespunzătoare cu privire la reţeaua de reclamaţii şi la schema competentă. Dacă este cazul, cea mai apropiată schemă îi va reaminti consumatorului de recomandarea de a adresa mai întâi reclamaţiile direct prestatorului de servicii financiare, deoarece aceasta este deseori o condiţie preliminară care trebuie îndeplinită înainte ca organismele de soluţionare a conflictelor să poată prelua reclamaţii. De asemenea, cea mai apropiată schemă va avertiza consumatorul asupra faptului că poate exista o dată limită pentru depunerea reclamaţiei la schema competentă şi că pot exista date limită pentru acţiunile intentate în instanţă”. Paragraful 6 alineatul (3) stipulează faptul că cea mai apropiată schemă fie „va transfera reclamaţia la schema competentă, fie va sfătui consumatorul să contacteze direct schema competentă, fie, dacă furnizorul de servicii financiare a acceptat competenţa celei mai apropiate scheme sau dacă obligaţiile legale ale celei mai apropiate scheme o obligă să facă acest lucru, va soluţiona reclamaţia ea însăşi în limitele regulilor sale de procedură”. „Din momentul în care schema competentă a primit o reclamaţie transfrontalieră, este responsabilitatea sa de a încerca să soluţioneze conflictul dintre prestatorului de servicii şi consumator, conform regulilor prevăzute în mandatul său şi/sau în obligaţiile sale legale şi ţinând cont de Recomandarea Comisiei nr. 98/257, inclusiv de legislaţia care se aplică” (paragraful 6 alineatul (4)). În final, paragraful 6 alineatul (4) din MoU stipulează că aceste instrucţiuni trebuie privite drept procedura fundamentală de cooperare în reţea şi că părţile pot conveni în orice moment o metodă alternativă de cooperare în interesul soluţionării conflictului într-un mod mai eficient.

Paragraful 7 oferă consumatorului posibilitatea de alegere a limbii în tratativele sale cu schema competentă. El poate folosi limba de lucru obişnuită a schemei competente sau, dacă nu, poate trata cu aceasta fie în limba contractului său cu furnizorul de servicii financiare, fie în limba în care trata în mod normal cu furnizorul de servicii financiare.

Paragraful 8 prevede instrucţiuni pentru schimbul de informaţii atât între schemele participante şi Comisie, cât şi între schema competentă şi cea mai apropiată schemă. În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, paragraful 8 alineatul (3) stipulează următoarele: „În limita posibilităţilor sale, cea mai apropiată schemă furnizează schemei competente informaţii cu privire la regulile corespunzătoare obligatorii de protecţia consumatorului, în vigoare în ţara de reşedinţă a consumatorului. Schema competentă trebuie să solicite aceste informaţii printr-o cerere scrisă exactă, care să cuprindă întrebări concrete referitoare la cazul respectiv. Asemenea cerere de informaţii primite de la alte scheme primesc răspuns pe cât de repede posibil.”

Domnul DUCOULOMBIER de la Secretariatul FIN-NET al Comisiei Europene a explicat pe scurt, în H9, modul de funcţionare al reţelei: „Principiul de bază al reţelei este destul de simplu. Un consumator dintr-o ţară A are un conflict cu un prestator de servicii financiare aflat în ţara B. Principiul FIN-NET este acela că respectivul consumator din ţara A trebuie doar să ştie despre existenţa mediatorului său din propria ţară de reşedinţă, iar apoi să îl contacteze pe mediatorul său în propria limbă. Mediatorul din ţara consumatorului – acest mediator este denumit «cea mai apropiată schemă» - va transfera apoi plângerea consumatorului omologului său din ţara B, ţara B fiind statul membru în care se află prestatorul de servicii financiare. Aşadar, este un sistem destul de simplu, care este menit să sprijine consumatorii la aflarea celei mai adecvate scheme care va fi responsabilă şi va avea capacitate de tratare a conflictului transfrontalier al consumatorului. Acest lucru înseamnă că respectivul consumator nu trebuie să cunoască limbi străine şi nu trebuie să fie informat despre existenţa schemelor de soluţionare transfrontalieră din alte state membre. El trebuie doar să îşi cunoască mediatorul.” De asemenea, domnul DUCOULOMBIER a descris rolul Comisiei cu privire la FIN-NET: „Noi, ca şi Comisie, suntem coordonatorii acestei reţele, … organizăm aspectele practice… organizăm, convocăm şi găzduim întrunirile şi eliberăm procese-verbale scurte ale acestor întruniri. [Din moment ce] noi acţionăm ca secretar şi ca şi coordonatori, … nu intervenim în mod direct în tratarea cazurilor.” FIN-NET tratează între 600 şi 800 de cazuri în fiecare an, conform spuselor domnului DUCOULOMBIER. El a adăugat că „ nu ne-au fost raportate cazuri în care un mediator să fi încălcat înţelegerile FIN-NET prin netransferarea unui caz dat la schema competentă, deci avem toate motivele să credem că înţelegerile în vigoare funcţionează în realitate”.

De asemenea, alţi câţiva martori s-au referit la FIN-NET, în general. Domnul MAXWELL a afirmat că FIN-NET „caută modalităţi de sprijinire …a cooperării mai eficiente”. El a subliniat că aceasta nu se bazează pe un document de legislaţie europeană, ci mai degrabă pe o înţelegere de cooperare voluntară care „se dezvoltă, deşi încet” (H4). Domnul MERRIKS se referă la FIN-NET în WE 56: „Serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit (UK Financial Ombudsman Service) este membru fondator al FIN-NET. ... Memorandumul de înţelegere FIN-NET stipulează faptul că reclamaţiile trebuie să fie tratate de schema din statul membru pe teritoriul căruia se află sucursala relevantă a instituţiei financiare. În WE 62, actualul mediator irlandez de servicii financiare, domnul MEADE a afirmat următoarele în legătură cu FIN-NET: „Eu sunt… semnatar al Memorandumului de înţelegere privind… FIN-NET. Mediatorul are obligaţia conform FIN-NET să asigure schimbul eficient de informaţii între mediatorii europeni. ... Dacă eu primesc o reclamaţie de la un rezident irlandez cu privire la un prestator de servicii financiare autorizat de o autoritate de reglementare din alt stat membru SEE, care este similară autorităţii de reglementare în domeniul financiar de aici, pot trimite acea reclamaţie la schema de mediere a statului membru SEE corespunzător pentru a fi tratată acolo. De exemplu, dacă se primeşte o reclamaţie referitoare la un prestator britanic de servicii financiare, care îşi desfăşoară activitatea în Irlanda, dar este autorizat de Financial Services Authority (Autoritatea pentru servicii financiare) din Regatul Unit, o asemenea reclamaţie poate fi trimisă serviciului mediatorului financiar (Financial Ombudsman Service) din Regatul Unit pentru anchetare şi invers.”

Domnul DUCOULOMBIER (H9) a informat comisia despre faptul că, în prezent, 49 de scheme de mediere din 21 de ţări sunt membre ale FIN-NET. Reţeaua nu acoperă toate statele membre UE. Acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că „în unele state membre … nu este disponibilă nicio cale de atac alternativă” (domnul DUCOULOMBIER , H9). În al doilea rând, anumite scheme din alte state membre au decis să nu se alăture. „Poate unele dintre acestea au crezut că nu erau în măsură să îndeplinească toate criteriile necesare pentru a fi membră a FIN-NET, unul dintre acestea fiind independenţa [faţă de] autoritatea de reglementare” (domnul DUCOULOMBIER , H9). Comisia are ca scop eliminarea acestor carenţe geografice prin „încurajarea” statelor membre să creeze ADR-uri corespunzătoare pe teritoriile lor. „Muncim foarte mult la eliminarea acestor [carenţe] pentru a ne asigura că acoperim toate serviciile financiare, în toate ţările” (domnul DUCOULOMBIER , H9). El a arătat că nu există, în prezent, reguli obligatorii, care să oblige statele membre să creeze scheme alternative de soluţionare a conflictelor.

Mai mult, domnul DUCOULOMBIER (H9) a accentuat caracterul eterogen al membrilor FIN-NET în ceea ce priveşte acoperirea, puterile şi definirea competenţelor fiecăruia dintre aceştia. „În cadrul FIN-NET, există mediatori cu diferite roluri şi responsabilităţi…” De exemplu, în Regatul Unit şi Irlanda, serviciul de mediere are o acoperire cuprinzătoare, pe orizontală, a tuturor serviciilor financiare, în timp ce în alte state membre, există mediatori diferiţi responsabili de diverse servicii financiare, precum serviciile bancare, de asigurări sau de ipotecă. În al doilea rând, puterile pot varia, conform spuselor domnului DUCOULOMBIER (H9): „Unii [mediatori] au puteri aproape similare cu cele ale instanţei; ei pot da sentinţe care angajează ambele părţi. Unii nu pot face acest lucru. Unii vor încerca doar să găsească o cale de compromis între părţi şi… să propună o soluţie amiabilă… dar nu pot impune nimic. ..." În final, domnul DUCOULOMBIER a subliniat diferenţele existente în definirea competenţei mediatorilor. De exemplu, „în Regatul Unit, mediatorul are competenţă în soluţionarea cazurilor care se află în Regatul Unit sau în contractele care au fost în realitate tratate din Regatul Unit”, în timp ce mediatorul german al asigurărilor are competenţă doar în soluţionarea „reclamaţiilor referitoare la contracte care au fost încheiate cu o companie, care [a devenit în mod voluntar] membră a asociaţiei companiilor de asigurări germane”.

În ceea ce priveşte cazul Equitable Life, ar trebui observat faptul că schemele actuale ale mediatorului financiar şi predecesoarele lor din Regatul Unit, Irlanda şi Germania sunt (au fost) părţi la FIN-NET. Aşa cum s-a arătat la punctul IX alineatele 3. şi 4. Cu toate acestea, existenţa FIN-NET nu a împiedica anumiţi asiguraţi, în special asiguraţi germani care încheiaseră un contract cu sucursala ELAS din Germania, să aibă acces fie la serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit, fie la mediatorul lor intern al asigurărilor. Aşa cum s-a arătat în ES 3[469], „schema mediatorului german se bazează pe un sistem voluntar, astfel încât mediatorul are competenţă numai asupra acelor întreprinderi care au fost de acord, în mod voluntar, să intre în schemă. ... Într-o situaţie în care o companie britanică deschide o sucursală în Germania şi decide să nu intre în schema mediatorului german [ca şi ELAS], un asigurat care a cumpărat o poliţă prin intermediul sucursalei nu ar putea depune o reclamaţie de subscriere înşelătoare a unui produs de asigurare la mediatorul german. Mediatorul britanic refuză, de asemenea, să ancheteze reclamaţia pentru că poliţa nu a fost vândută de o companie cu sediul în Regatul Unit. Drept urmare, asiguratul este exclus fără niciun acces la un sistem extrajudiciar de soluţionare a conflictelor” (ES 3[470]). Într-o notă similară, domnul DUCOULOMBIER (H9) a făcut referire la un caz special: „A existat o persoană care locuia în Germania şi care cumpărase una dintre aceste scheme Equitable Life şi depusese o reclamaţie. Deoarece era în Germania, ea a depus, mai întâi, o reclamaţie la unul din numeroşii mediatori germani. Ea a primit un răspuns negativ pentru că respectivul mediator german nu avea competenţă. Aşadar, ea s-a îndreptat apoi către mediatorul de servicii financiare al Regatului Unit şi i s-a spus că mediatorul de servicii financiare al Regatului Unit… nu are [nici el] competenţă în acest caz. Acest lucru a fost, în mod evident, destul de îngrijorător pentru noi, pentru că aceasta însemna că reţeaua noastră avea unele carenţe. Această reclamaţie Equitable Life anume, depusă de această persoană anume, care mai apoi s-a adresat Comisiei, ne-a ajutat să identificăm punctele în care ne putem îmbunătăţi reţeaua”.

Aşadar, conform spuselor domnului DUCOULOMBIER (H9), diferenţele dintre schemele membrilor FIN-NET în ceea ce priveşte competenţele şi jurisdicţiile pot duce la „situaţii în care o persoană nu [este] în măsură să obţină compensaţii corespunzătoare nicăieri”. „Cunoaştem problema şi nu pretindem, în nici un fel, că am avea acoperire completă şi o reţea perfectă. Există încă unele carenţe” (domnul DUCOULOMBIER ). În mod similar, ES 3[471] concluzionează că „structurile şi regulile de jurisdicţie variate ale sistemelor extrajudiciare naţionale pot crea lacune, ceea ce dezavantajează consumatorii transfrontalieri de produse financiare faţă de consumatorii interni”. Domnul MERRICKS are un ton similar în WE 56: „Este vizibil faptul că există o serie de carenţe în asigurarea schemelor de compensaţii, în diferitele state membre. ..." Domnul MEADE, în WE 68, a exprimat opinia că „FIN-NET este o metodă foarte utilă pentru schimbarea de informaţii şi pentru asigurarea posibilităţii de tratare a reclamaţiilor la nivelul întregii Europe”, dar că acesta ar „[suferi] din cauza situaţiei că, spre deosebire de Irlanda şi Regatul Unit, majoritatea schemelor sunt voluntare şi, în consecinţă, nu au puterile legale de aplicare pe care le au schemele irlandeză şi britanică”.

„Suntem hotărâţi să rezolvăm aceste carenţe. Ele sunt inacceptabile şi este inacceptabil să existe situaţii în care consumatorul nu obţine compensaţii extrajudiciare în domeniul serviciilor financiare”, a spus domnul DUCOULOMBIER (H9). Comisarul McCREEVY a confirmat că „noi continuăm… dezvoltarea sistemului FIN-NET” (H8). În termeni concreţi, Comisia pregăteşte, în prezent, „un chestionar, pe care îl vom trimite statelor membre în vederea încurajării acestora să se asigure că, pe teritoriile fiecăruia dintre ele, există scheme alternative adecvate de soluţionare a conflictelor în domeniul serviciilor financiare, astfel încât să nu existe carenţe, cel puţin din punct de vedere geografic, între statele membre” (domnul DUCOULOMBIER , H9). Acest lucru este confirmat prin declaraţia domnului MERRICKS, în WE 56: „Foarte recent, FIN-NET a solicitat Comisiei să pregătească un chestionar adresat autorităţilor naţionale de reglementare referitor la identitatea şi acoperirea schemelor lor locale extrajudiciare în domeniul financiar. Intenţia este ca informaţiile strânse să poată încuraja organismele naţionale de reglementare să elimine carenţele din reţea – prin crearea de noi scheme sau prin îmbunătăţirea celor existente.” În plus, domnul DUCOULOMBIER (H9) a afirmat că, în viitor, Comisia intenţionează să acorde FIN-NET „un rol mult mai proeminent în sprijinirea Comisiei la formarea politicii sale”, deoarece „ei sunt observatori privilegiaţi ale realităţilor din domeniul serviciilor financiare, din perspectiva consumatorilor” şi „ne [ajută] să identificăm punctele unde există probleme”.

ES 3 concluzionează, în legătură cu FIN-NET, astfel: „Nu există nicio îndoială că FIN-NET reprezintă un mecanism eficient pentru sporirea protecţiei intereselor consumatorilor în legătură cu cumpărarea transfrontalieră de produse financiare, însă are şi probleme. Încă este nevoie de muncă la nivel european pentru a garanta protecţia eficientă a intereselor consumatorilor care realizează tranzacţii transfrontaliere.”

Pe scurt, se pare că există consens în rândul martorilor cu privire la faptul că FIN-NET este o reţea potenţial utilă, care poate ajuta consumatorii direcţi, în situaţii transfrontaliere, să se orienteze către schema competentă care să se ocupe de reclamaţia lor. Cu toate acestea, FIN-NET nu are relevanţă atunci când nici una din schemele sale membre nu are competenţă asupra unei anumite reclamaţii. Dovezile prezentate comisiei au descoperit că actualele diferenţe între schemele membre FIN-NET în ceea ce priveşte definirea jurisdicţiilor au condus la asemenea situaţii. De exemplu, reclamaţiile asiguraţilor germani, care au încheiat contracte cu sucursala ELAS din Germania, nu se încadrau nici sub jurisdicţia mediatorului german, nici sub cea a mediatorului Regatului Unit. Mai mult, în unele state membre, mediatorii nu au suficiente puteri de a dispune; în altele, schemele de soluţionare a conflictelor nu există sau nu au devenit membre ale FIN-NET. În general, dovezile demonstrează că există carenţe considerabile în cadrul sistemului FIN-NET. Situaţia în care s-au aflat asiguraţii ELAS germani nu este, deci, excepţională şi pot apărea (şi probabil vor apărea) situaţii similare în viitor.

Aceste carenţe în materie de protecţia consumatorului sunt inacceptabile pe o piaţă internă, care este caracterizată prin volume în creştere rapidă de servicii financiare furnizate peste hotare. Consumatorii trebuie să beneficieze de acelaşi nivel de protecţie prin accesul la scheme de compensaţii extrajudiciare, indiferent dacă au cumpărat produse financiare de la furnizori interni sau externi, printre altele pentru că problemele transfrontaliere, cum sunt cele care au apărut în contextul Equitable Life, subminează încrederea consumatorilor în piaţa europeană a serviciilor financiare. Comisia observă că această chestiune a început să fie tratată de Comisie. Cu toate acestea, mai sunt multe de făcut pentru a corecta dezechilibrul dintre legislaţia constrângătoare, care oferă posibilitatea companiilor de servicii financiare să vândă în toată Europa, pe de o parte, şi instrumentele neconstrângătoare, care intenţionează să creeze un sistem de scheme de compensaţii transfrontaliere, pe de altă parte.

În această privinţă, şi dat fiind faptul că acţiunile judiciare sunt adesea prea complexe şi costisitoare pentru a fi intentate de cetăţeni obişnuiţi, pare potrivit să se prevadă, în legislaţia comunitară, măsuri constrângătoare, care să oblige statele membre să se asigure că există scheme alternative legale adecvate de soluţionare a conflictelor pe teritoriul lor. Competenţa acestor scheme ar trebui să fie aferentă domeniului de aplicare a regulilor la care se referă reclamaţia. Deoarece aplicarea regulilor de conduită profesională, în conformitate cu a treia directivă privind asigurarea de viaţă, este responsabilitatea statului membru gazdă, mediatorii care tratează asemenea reclamaţii trebuie să răspundă de toate contractele încheiate pe teritoriul lor, indiferent dacă acestea implică o companie străină sau una naţională.

b.) CEIAPO

Comitetul European al Supraveghetorilor din Asigurări şi Pensii Ocupaţionale (CEIAPO) – denumit anterior «Conferinţa europeană a supraveghetorilor din asigurări» - a fost creat conform Decision 2004/6/EC din 5 noiembrie 2003 şi şi-a început activitatea pe 28 mai 2004. CEIAPO este alcătuit din reprezentanţii la nivel înalt din domeniul asigurărilor şi pensiilor ocupaţionale supervisory authorities ai statelor membre UE.[472] CEIAPO exercită funcţiile unui comitet de nivel 3 pentru sectoarele de asigurări şi pensii ocupaţionale. Acest rol implică oferirea de asistenţă Comisiei la elaborarea măsurilor de introducere pentru directivele cadru şi regulamentele privind asigurările şi pensiile ocupaţionale, precum şi stabilirea de standarde, recomandări şi instrucţiuni de supraveghere standards, recommendations and guidelines pentru a intensifica aplicarea convergentă şi eficientă a regulamentelor şi pentru a facilita cooperarea între controlorii naţionali.

Domnul BJERRE-NIELSEN, preşedinte al CEIAPO, a spus comisiei în H7 că, în principal, CEIAPO s-a concentrat mai degrabă pe chestiunile prudenţiale, dar că „misiunea noastră include în mod normal preocupări de supraveghere pentru protecţia consumatorului şi compensaţii”. El a arătat că protecţia asiguraţilor în ceea ce priveşte reclamaţiile împotriva asigurătorilor a fost o chestiune complexă pentru CEIAPO: „Drepturile şi despăgubirile consumatorilor sunt chestiuni care, în mod tradiţional, revin în primul rând statelor membre. Acestea tind să nu fie la nivelul întregii Uniuni Europene. Variaţiile cu privire la jurisdicţie, autorităţile naţionale şi aşteptările legitime ale consumatorilor, în întreaga Uniune Europeană, sunt considerabile. Uneori nu li se prevede membrilor CEIAPO nici un rol. Deseori, un alt organism naţional îl are, chiar exclusiv. Acţiunea armonizată este dificilă, acolo unde chiar se permite la nivel naţional. Totuşi, la modul general, atunci când membrii CEIAPO îşi pot combina eforturile, ei vor face acest lucru, aşa cum am arătat. CEIAPO recunoaşte că mai este mult de făcut. Munca noastră este, prin însăşi natura sa, continuă şi în creştere. Noi chiar intenţionăm să aprofundăm mai mult procesele de reclamaţii ale consumatorilor în toată Uniunea Europeană” (H7).

Atunci când a fost întrebat despre relaţia dintre FIN-NET şi CEIAPO, dl BJERRE-NIELSEN a afirmat că „una din numeroasele diferenţe… este aceea că unii membri CEIAPO nu tratează reclamaţiile contractuale – dacă pot folosi această expresie” (H7). „Noi suntem responsabili de chestiuni de solvabilitate, chestiuni prudenţiale şi chestiuni de conduită profesională… , mai degrabă decât de reclamaţii precise. Aşadar, cel mai bun răspuns pe care vi-l pot da este acela că, desigur, suntem conştienţi de existenţa FIN-NET, însă datorită preocupării noastre cu Solvency II nu i-am acordat prea mult timp. Însă vom reveni asupra acestui lucru într-o etapă ulterioară” (domnul BJERRE-NIELSEN, H7).

XI.   Oportunitatea unui recurs european colectiv

Aşa cum s-a putut observa pe parcursul anchetei comisiei, cheltuielile şi riscurile aferente acţionării în justiţie a prestatorilor de servicii financiare de către persoane sunt, în multe cazuri, disproporţionate în raport cu sumele relativ mici ale daunelor ce trebuie recuperate. Aşa cum a declarat domnul ALEXANDER în WS, „mulţi investitori şi consumatori, atunci când pierd bani, se poate să nu fie o sumă mare, în termeni absoluţi, într-atât încât să se implice şi un avocat”.

Mai mult, el a indicat că „în domeniul serviciilor financiare, există consumatori cărora li s-au vândut produse de investiţii în mod similar, sau… a existat un tip similar de nerespectare a procesului de vânzări” (WS2). Astfel, presupusa subscriere înşelătoare de către prestatorii de servicii financiare afectează deseori numeroşi consumatori cărora li s-au vândut produse asemănătoare, în moduri asemănătoare, şi au, în consecinţă, pretenţii legale asemănătoare. Domnul ALEXANDER a considerat că „un concept de recurs colectiv este potrivit, în mod special, în domeniul serviciilor financiare, pentru că acesta chiar permite consumatorilor şi investitorilor să îşi unească revendicările, dacă acestea sunt asemănătoare în ceea ce priveşte conţinutul lor faptic şi pretenţia legală. (WS2)"

Un drept la acţiune judiciară colectivă la nivelul întregii Uniuni Europene nu ar fi utilă doar pentru a proteja mai bine asiguraţii, inclusiv clienţii transfrontalieri. Disponibilitatea recursului colectiv ar împuternici consumatorul într-un mod care ar crea, în plus, un mecanism de reglementare suplimentar care să ajute la asigurarea respectării legislaţiei aplicabile de către prestatorii de servicii financiare

În opinia domnului ALEXANDER , „asiguraţii trebuie să poată conta atât pe un sistem de protecţie colectivă, care permite autorităţii de reglementare să solicite despăgubiri în numele asiguraţilor de la firme sau persoane, cât şi pe un drept colectiv la acţiune judiciară, care se exercită de către un colectiv sau un grup împotriva firmelor sau persoanelor care încalcă legislaţia comunitară în materie de servicii financiare” (WE-FILE 31). Conform spuselor acestuia, legislaţia comunitară trebuie modificată pentru a permite investitorilor în produse financiare comunitare, proveniţi din Uniunea Europeană, sau cumpărătorilor de/investitorilor în produse financiare comunitare, proveniţi din afara Uniunii Europene să intenteze un tip de acţiune de grup sau colectivă în instanţele statului membru pentru recuperarea pierderilor rezultate din încălcarea legislaţiei comunitare în materie de servicii financiare. Domnul ALEXANDER a arătat necesitatea de a stabili cerinţe de procedură uniforme pentru acţiunile de recurs colectiv pe întreg teritoriul Uniunii Europene: Cred că veţi dori să vă asiguraţi [că], din punct de vedere al procedurii, acest lucru se poate realiza într-un mod care să fie cât de cât uniform la nivelul Uniunii Europene; în caz contrar, un singur stat membru poate fi considerat ca fiind paradisul recursurilor colective, unde să se intenteze toate recursurile colective” (WS 2). Cu toate acestea, el arată că ar fi „o mare provocare, din punct de vedere politic, pentru statele membre să accepte modificări ale regulilor lor de procedură civilă [deşi] acest lucru s-ar aplica doar revendicărilor bazate pe drepturile acordate de legislaţia comunitară” (WE-FILE 31[473]).

Domnul ALEXANDER a subliniat că „acţiunile de recurs colectiv de tip american au atras multă atenţie negativă în presa britanică şi europeană. El a avertizat asupra faptului că recursul colectiv, în contextul Uniunii Europene, trebuie conceput astfel încât să se evite „abuzurile extreme”, aşa cum se pare că apar în Statele Unite: „În Statele Unite este atât de simplu pentru avocaţi să constate existenţa unui colectiv şi să ia doar câţiva reprezentanţi desemnaţi pentru a ajunge la o înţelegere cu o bancă acuzată [deci] toţi ceilalţi nu au o contribuţie prea mare. ... Aşadar, există probleme în sistemul american pe care aţi dori să fiţi atenţi să le evitaţi” (WS2). Aşadar, „responsabilii cu politicile comunitare trebuie să analizeze mecanismele de procedură în vigoare în jurisdicţiile Uniunii Europene şi să propună o cale de atac prin recurs colectiv, care să certifice existenţa colectivului pentru o acţiune civilă pentru pierderile ce rezultă din încălcarea legislaţiei comunitare în materie de servicii financiare, pe baza cerinţei generale, conform legislaţiei engleze, care permite o acţiune a unui grup, dacă reclamanţii au «probleme comune sau similare de fapt sau de drept»” (WE-FILE 31[474]).

Comisia este de acord că este necesară analizarea atentă a posibilelor avantaje şi dezavantaje ale introducerii unui cadru legal cu cerinţe de procedură uniforme, pentru acţiunile europene transfrontaliere de recurs colectiv în domeniul serviciilor financiare.

XII. Necesitatea de despăgubire a victimelor Equitable Life

Trebuie reamintit faptul că victimele Equitable Life nu sunt investitori dispuşi să îşi asume riscuri în speranţa unor câştiguri atractive. Ei şi-au pus mai degrabă, în mod prudent, bani deoparte pentru vârsta pensionării la o societate cu o reputaţie foarte bună, care i-a lăsat să creadă că investiţia lor era în deplină siguranţă. Aceşti asiguraţi aveau dreptul să aştepte de la guvernul Regatului Unit o supraveghere atentă şi riguroasă a tuturor prestatorilor de servicii financiare care ofereau asemenea produse delicate, precum asigurarea de viaţă şi pensiile private, inclusiv Equitable Life. Acest lucru este valabil mai ales în lumina tendinţelor crescânde în rândul guvernelor europene, pe baza tendinţelor populaţiei, de a-şi încuraja cetăţenii să nu se bazeze pe pensiile de stat, ci să cumpere, în schimb, scheme private.

Unul din obiectivele principale ale celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă este acela de a asigura „protecţia adecvată”[475] a asiguraţilor prin supraveghere riguroasă. Aşa cum s-a arătat în Părţile II şi III ale prezentului raport, autorităţile britanice de reglementare nu au supravegheat şi monitorizat, în mai multe privinţe, sănătatea financiară a Equitable Life, inclusiv situaţia solvabilităţii acesteia, stabilirea unor provizioane tehnice adecvate şi acoperirea acelor provizioane prin active echivalente, conform cerinţelor prevăzute de a treia directivă privind asigurarea de viaţă. Dacă autorităţile britanice de reglementare ar fi aplicat corect dispoziţiile directivei, ar fi atins cel mai probabil obiectivul acesteia de „a asigura protecţia adecvată a asiguraţilor” şi, astfel, ar fi evitat criza societăţii Equitable Life, care a cauzat pierderi substanţiale asiguraţilor.

Aşa cum arată această parte a raportului, nu au existat căi de atac adecvate disponibile asiguraţilor lezaţi pentru recuperarea pierderilor lor, nici în legislaţia britanică, nici în legislaţia comunitară. În ceea ce priveşte legislaţia comunitară, este discutabil, date fiind hotărârile pronunţate în cauze similare, dacă o acţiune în despăgubiri împotriva Regatului Unit, conform Francovich, ar avea succes. În acelaşi mod, ar fi dificil pentru asiguraţi să solicite cu succes despăgubiri de la autoritatea de reglementare în virtutea regimului legal britanic pentru obligaţia de reglementare, pentru că ar trebui să dovedească o executare defectuoasă, ceea ce este practic imposibil. Pe de altă parte, actuala anchetă derulată de mediatorul parlamentar al Regatului Unit, având ca obiect cauzarea unei nedreptăţi persoanelor prin administrarea defectuoasă de către autorităţile britanice de reglementare prudenţială, poate avea ca rezultat o recomandare de plată a despăgubirilor. Cu toate acestea, atribuţiile mediatorului sunt limitate în ceea ce priveşte atât perioada de timp, cât şi autorităţile de reglementare acoperite. În special, mandatul său exclude problema dacă regimul britanic de reglementare de la acea vreme respecta cerinţele legislaţiei comunitare.

În lumina celor prezentate mai sus, comisia consideră potrivit să recomande cu tărie guvernului britanic să conceapă o schemă adecvată, cu scopul de a oferi despăgubiri integrale victimelor Equitable Life, de pe teritoriul Regatului Unit şi din străinătate, pentru că nu a protejat asiguraţii în conformitate cu legislaţia comunitară. În absenţa unor alternative viabile, comisia consideră că este o obligaţie a guvernului britanic să îşi asume răspunderea pentru greşelile sale şi să acorde compensaţii pentru prejudiciile cetăţenilor. Comisia consideră că acest lucru trebuie să se întâmple acum, pentru a încheia acest caz şi a garanta despăgubirea numeroaselor victime.

Concluzii PARTEA IV - MĂSURI REPARATORII

PARTEA IV – CĂI DE ATAC

Introducere

1.  Evenimentele de la Equitable Life au afectat un total de aproximativ 1,5 milioane de asiguraţi. Marea majoritate erau rezidenţi britanici. Totuşi, au fost afectaţi un număr semnificativ de asiguraţi din alte 14 state membre ale UE, în special aproximativ 8 000 de cetăţeni irlandezi şi 4 000 de cetăţeni germani. Astfel, un număr ridicat de cetăţeni europeni au suferit în urma crizei de la Equitable Life.

2.  Declaraţiile scrise şi orale făcute în faţa comisiei[476] sugerează că criza de la ELAS a provocat probleme financiare multor pensionari şi deponenţi individuali. Există dovezi care arată că mulţi acţionari au avut multe griji şi au trecut prin multe chinuri în legătură cu problemele legate de posibilităţile de corectare şi de acces la justiţie, în plus faţă de pierderile lor financiare.

3.  Pierderile colective suportate de asiguraţi nu pot fi precis cuantificate pe baza elementelor prezentate în faţa comisiei[477]. Reducerea valorilor poliţelor la 16 iulie 2001 se ridica la o valoare de aproximativ 4 miliarde de lire sterline. Totuşi, au existat dovezi contradictorii legate de partea din reducere care poate fi atribuită gestionării defectuoase a societăţii şi de partea care a fost o consecinţă a unor factori externi, cum ar fi performanţele scăzute ale pieţelor financiare în acel moment. Totuşi, practica societăţii de a plăti prime excesive de-a lungul anilor ’90, coroborată cu costul legat de plata RAG, par să fi fost cauze principale pentru reducerea valorilor poliţelor. Ca urmare a crizei, opţiunile de investiţii ale ELAS au fost supuse unor constrângeri severe, cu repercusiuni financiare suplimentare asupra asiguraţilor.

4.  Unele declaraţii făcute în faţa comisiei[478] au evidenţiat faptul că diverse tipuri de acţionari au fost afectaţi de criză în diferite grade. Totuşi, se pare că mai multe grupuri au fost afectate mai grav: în primul rând, acţionarii non-RAG, care s-au afiliat între sfârşitul anilor ’90 şi 2000, deoarece aceştia nu au beneficiat de primele excesive alocate de societate; în al doilea rând, titularii de poliţe cu participare la beneficii, care au suferit de reduceri drastice ale anuităţilor lor, fără a avea posibilitatea de a transfera poliţele către un alt furnizor; în al treilea rând, asiguraţii din state membre diferite de Regatul Unit, precum Irlanda şi Germania, au fost puşi într-o poziţie deosebit de dificilă, indiferent de poliţa subscrisă la ELAS.

5.  Anumite declaraţii făcute comisiei au arătat că multe dintre victimele crizei ELAS au avut dificultăţi majore să afle calea de urmat şi instituţia căreia să i se adreseze pentru a obţine informaţii, a depune plângere şi pentru a obţine despăgubiri. Mulţi au fost trimişi „de la Anna la Caiafa” de diverse agenţii. Alţii au avut mari aşteptări de la sistemele alternative de soluţionare a litigiilor, pe când ar fi trebuit mai degrabă să facă o reclamaţie la instanţele tradiţionale, dacă şi-ar fi putut permite acest gen de cheltuieli. Pe scurt, documentele prezentate comisiei arată confuzie şi inegalitate de tratament sistematice. Acum sunt analizate pe rând concluzii şi recomandări cu privire la statutul plângerilor şi la caracterul adecvat al căilor de atac aflate la dispoziţia asiguraţilor, precum şi la accesul la căile de atac juridice şi nejuridice.

I. Căi de atac în instanţe

(a) Litigiu intentat de ELAS

6.  Încercarea făcută de Equitable Life de a recupera din pierderi prin litigii intentate împotriva foştilor membri ai consiliului de administraţie şi a foştilor auditori nu a adus nici o despăgubire asiguraţilor. Această incapacitate, chiar şi a unui împricinat care dispune de fonduri importante, de a duce un proces la bun sfârşit evidenţiază costurile ridicate şi incertitudinea generate de recurgerea la căile de atac juridice din Regatul Unit.

(b) Proceduri civile împotriva ELAS

7.  Lansarea unor proceduri civile împotriva ELAS (în conformitate cu secţiunea 62 din Financial Services Act 1986 privind reprezentarea frauduloasă sau proasta consiliere) era, în teorie, o cale posibilă de atac pentru asiguraţii afectaţi. Totuşi, în practică, astfel cum este sugerat de documentele primite de comisie[479], doar câţiva asiguraţi bogaţi au utilizat această cale sau au ameninţat prin avocatul lor că o vor face, ajungând la o înţelegere cu societatea înainte de începerea procesului, în condiţii de strictă confidenţialitate. Costurile şi riscurile ridicate legate de sistemul juridic britanic au împiedicat asiguratul mediu să dea în judecată societatea; în consecinţă, acesta a trebuit să se bazeze pe mediatorul de servicii financiare - FOS (Financial Ombudsman Service) ca singura cale de atac posibilă. Comisia consideră că acest lucru este în mod evident neechitabil.

(c) Proceduri împotriva autorităţilor de supraveghere

8.  Avizele experţilor[480] cerute de comisie indică faptul că, în conformitate cu legislaţia britanică şi spre deosebire de majoritatea celorlalte ţări UE, o autoritate de supraveghere nu poate fi trasă la răspundere pentru neglijenţă, ci doar pentru abuz de putere în exerciţiul unei funcţii publice, cerând un element de rea credinţă. Acest element nu este îndeplinit decât dacă autoritatea şi-a exercitat puterile de manieră ilegală, cu scopul specific de a aduce prejudicii reclamantului, sau dacă a manifestat nepăsare gravă faţă de posibilitatea unui asemenea prejudiciu. Documentele disponibile sugerează că aceste exigenţe nu au fost întrunite în cazul ELAS; în consecinţă, există temeri serioase că asiguraţii afectaţi nu ar putea trage la răspundere autorităţile de reglementare pentru pierderile lor, în conformitate cu dreptul britanic.

(d) Situaţia şi tratamentul asiguraţilor din alte state membre

9.  Comisia consemnează rezervele exprimate de Comisie privind claritatea conceptelor de libertate de prestare a serviciilor, de răspundere a autorităţilor de reglementare în caz de neglijenţă şi de interes general şi este de acord că diferenţele de interpretare legate de acest concepte „subminează în mod grav funcţionarea deplină a mecanismelor instituite de cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă”[481].

10.  Equitable Life avea sucursale în Irlanda (din 1991 în 2001) şi Germania (din 1992 în 2001) şi şi-a vândut produsele la aproximativ 8 000 clienţi irlandezi şi 4 000 clienţi germani. Unele documente[482] au sugerat că Equitable Life a făcut eforturi specifice pentru a atrage clienţi irlandezi şi germani la sfârşitul anilor '90 şi chiar mai mult în 2000, într-un moment în care situaţia sa financiară a devenit critică iar, în lumina hotărârii Curţii de Apel din ianuarie 2000, exista o mare probabilitate ca aceasta să se deterioreze în continuare datorită obligaţiilor RAG. Acest lucru este ilustrat atât de faptul că dubioasa campanie publicitară a societăţii în Germania care a fost criticată în cadrul audierilor de reprezentantul autorităţilor elveţiene, care le-a calificat drept inacceptabile în propriul sistem de reglementare[483], cât şi de lansarea „fondului european” în Irlanda, ambele în 2000.

11.Prin analogie cu subscrierile înşelătoare ale Equitable Life din Regatul Unit, există relatări convingătoare[484] care sugerează că, de asemenea, societatea a înşelat un număr de asiguraţi şi de clienţi potenţiali irlandezi şi germani prin faptul că nu i-a informat cu privire la riscul RAG şi că a susţinut că fondul cu participare la beneficii atenua fluctuaţiile valorii veniturilor şi activelor. În plus, alte declaraţii către comisie[485] susţin că societatea a dat informaţii false unor clienţi irlandezi cu privire la faptul că ar fi cumpărat sau ar fi urmat să cumpere un fond irlandez separat, care urma să fie restricţionat (ring-fenced), şi care prin urmare nu ar fi fost afectat de obligaţiile fondului britanic. Societatea a continuat această practică şi după hotărârea Curţii de Apel din ianuarie 2000 şi a afirmat în mai multe rânduri că hotărârea nu urma să afecteze politicile pentru Irlanda şi nici alte politici „internaţionale”.

12. Comisia a fost informată cu privire la nemulţumirea manifestată de asiguraţii germani faţă de decizia recentă a societăţii de a nu mai publica în germană documente privitoare la Adunarea Generală anuală, precum şi rapoartele şi conturile[486]. Această decizie plasează în mod evident asiguratul german într-o poziţie şi mai puţin favorabilă decât asiguraţii britanici şi evidenţiază şi mai puternic nevoia unor cerinţe de informare mai robuste atât înainte de încheierea contractului, cât şi pe durata completă a acestuia.

13. Comisia consideră drept regretabil faptul că nici Ministerul irlandez al Întreprinderilor, Comerţului şi Ocupării Forţei de Muncă, nici Autoritatea Irlandeză de Reglementare a Serviciilor Financiare (AIRSF) nu-şi asumă responsabilitatea pentru acţiunile extrem de nepotrivite îndeplinite de autoritatea irlandeză de reglementare cu privire la Equitable Life înainte de 2003 şi că AIRSF nu se află sub incidenţa legislaţiei irlandeze referitoare la libertatea de informare.

14. În materie de reglementare, ar trebui să existe un lanţ al răspunderii în totalitate fiabil. Lanţul răspunderii nu ar trebui rupt nici în cazurile de reformă a procedurilor/organelor de reglementare.

15. Documente existente[487] indică faptul că, în momentul crizei ELAS din Irlanda, nu existau norme în materie de conduită profesională specifice pentru asigurarea de viaţă, altele decât cerinţele de informare cerute prin intermediul directivelor privind asigurarea de viaţă. Autoritatea de reglementare irlandeză nu a transmis până în iulie 2002 autorităţii britanice de reglementare normele privind conduita profesională. De asemenea, autoritatea germană de reglementare pare că a comunicat normele germane privind conduita profesională direct întreprinderilor de asigurare comunitare care funcţionează pe teritoriul său între 1996 şi 2000, inclusiv societăţii Equitable Life. Cu excepţia unei intervenţii a autorităţii germane de reglementare împotriva unei campanii promoţionale înşelătoare, nici autorităţile irlandeze şi nici cele germane nu au luat vreo acţiune specială pentru aplicarea specifică a vreunei norme privind conduita profesională în ceea ce priveşte societatea Equitable Life.

16. Comisia concluzionează că atât autorităţile de reglementare irlandeze, cât şi cele germane au abordat cu o pasivitate nejustificată reglementările privind conduita profesională în cazul Equitable Life şi nu au făcut uz de deplinătatea puterilor care li s-au conferit în acest sens prin a treia directivă privind asigurarea de viaţă.

17. În lumina documentelor disponibile[488], comisia consideră că a treia directivă privind asigurarea de viaţă nu este destul de clară în partea unde defineşte puterile, rolurile şi responsabilităţile autorităţii de origine şi autorităţii gazdă în statele membre. Această lipsă de claritate este problematică atât din perspectiva societăţilor care doresc să funcţioneze în cadrul unei pieţe unice, care nu sunt sigure cu privire la normele aplicabile, cât şi, chiar într-o măsură mai mare, din perspectiva cumpărătorilor, care probabil nu cunosc normele concepute pentru a-i proteja şi care nu cunosc, de asemenea, care autoritate este competentă pentru a asigura aplicarea normelor respective şi pentru gestionarea plângerilor eventuale. Mai mult, comisia observă că adesea consumatorii transfrontalieri sunt confruntaţi cu sarcina de a lua o decizie cu privire la faptul dacă plângerea lor priveşte controlul financiar sau un alt aspect al reglementării, distincţie adesea greu de făcut.

18. Cazul societăţii de asigurări Equitable Life ilustrează legăturile strânse şi suprapunerile existente în unele cazuri între controlul financiar şi problemele legate de conduita profesională. Împărţirea competenţelor între statul de origine şi statul gazdă poate astfel duce la situaţii problematice, în care autoritatea de reglementare a conduitei profesionale a statului gazdă nu deţine toate informaţiile financiare de care are nevoie (care sunt deţinute doar de autoritatea de reglementare a statului de origine) pentru a decide dacă declaraţiile făcute şi informaţiile transmise de un furnizor de servicii financiare sunt precise sau, din contră, insuficiente/înşelătoare, şi deci ar trebui să facă necesară o intervenţie de reglementare. Faptul că FSA nu a considerat necesar în nici un moment să anunţe autorităţile statului gazdă de starea critică a finanţelor societăţii Equitable Life constituie un motiv important pentru lipsa acţiunilor de reglementare a autorităţilor de reglementare a conduitei profesionale germane şi irlandeze.

19. Atât autorităţile de reglementare irlandeze cât şi cele germane au răspuns la numeroase întrebări şi cereri de informare primite din partea asiguraţilor. Anumite documente furnizate comisiei[489] indică faptul că ambele autorităţi de reglementare au căutat să obţină informaţii de la autorităţile britanice şi au transmis informaţiile respective asiguraţilor din statele membre corespunzătoare.

20. Totuşi, anumite declaraţii făcute comisiei[490] arată clar că asiguraţii irlandezi şi cei germani nu au putut să obţină despăgubiri pentru plângerile lor prin intermediul autorităţilor naţionale de reglementare financiară corespunzătoare statului lor. Autoritatea irlandeză nu avea puterea de a se pronunţa asupra plângerilor. Autoritatea de reglementare germană a respins majoritatea plângerilor primite deoarece considera că privesc chestiuni legate de controlul financiar, pentru care nu era competent. Cele două plângeri reţinute de autoritatea germană de reglementare nu erau legate de criza societăţii Equitable Life.

21. Numeroase declaraţii şi documente transmite comisiei[491] sugerează că suprapunerile şi zonele gri dintre controlul financiar şi cel privind conduita profesională au permis autorităţilor de origine şi celor gazdă să transfere de la una la cealaltă responsabilitatea pentru plângeri. De exemplu, nici autorităţile germane de reglementare şi nici cele britanice nu s-au considerat competente pentru a trata o anumită plângere[492], care a fost interpretată de una ca privind o chestiune de control financiar, în timp ce cealaltă a considerat că aceeaşi plângere releva de conduita profesională. Comisia consideră că aceste carenţe în căile de atac transfrontaliere sunt inacceptabile.

22. Comisia consideră că discriminarea pe baza rezidenţei în cadrul anchetei judiciare şi extrajudiciare privind eşecul de reglementare constituie o restricţie a libertăţii de a beneficia de servicii, care este garantată de tratat. În plus, această discriminare în materie de cale de atac este atât de strâns legată de libertatea de a beneficia de şi de a furniza servicii de asigurare de viaţă şi de a constitui sucursale care să furnizeze tipurile de servicii garantate de tratat încât trebuie că contravine articolelor 43 şi 49 din Tratatul CE.

23. Asiguraţii care au semnat un contract cu una dintre sucursalele societăţii din UE o pot ataca în justiţie în instanţele statului de origine respectiv, în conformitate cu legislaţia naţională, în conformitate cu Regulamentul (C) nr. 44/2001 şi cu articolul 32 din directiva consolidată privind asigurarea de viaţă. În timp ce comisia nu a aflat de nici un proces intentat societăţii Equitable Life în faţa unei instanţe irlandeze[493], a aflat de un asemenea caz care este în judecată în faţa unei curţi regionale germane. Comisia consideră că mandatul instanţelor naţionale prezintă anumite avantaje pentru asiguraţii afectaţi. Totuşi, există anumite reţineri cu privire la faptul dacă instanţele naţionale vor avea întotdeauna capacitatea de a trata în mod adecvat cazurile, cum ar fi cel al Equitable Life, în care probele care trebuie analizate conţin chestiuni actuariale şi reglementare complexe, strâns legate de alte state membre şi care, în plus, este probabil să poată fi obţinute doar în traducere dintr-o limbă străină. În plus, pot avea loc discuţii complexe privind problema legislaţiei aplicabile, dar şi cu privire la interacţiunea dintre dreptul internaţional privat şi normele pieţei interne.

24. Concluzia generală la care comisia a ajuns în legătură cu asiguraţii britanici, adică faptul că pentru asiguratul mediu litigiul nu este o alternativă viabilă datorită costurilor şi riscurilor potenţial ridicate, se aplică, în general, şi asiguraţilor care nu sunt rezidenţi ai Regatului Unit, deşi gradul de risc la care împricinaţii sunt expuşi poate varia în funcţie de sistemele juridice naţionale corespunzătoare şi de costurile aferente utilizării acestora, inclusiv gradul de disponibilitate a unei scheme de asistenţă juridică.

(e) Căi de atac în conformitate cu legislaţia comunitară

25.  Comisia ia act de jurisprudenţa şi de practica instituţională în conformitate cu care Comisia nu poate intenta o procedură de încălcare a dreptului comunitar împotriva statelor membre pentru încălcări trecute ale legislaţiei comunitare care au fost soluţionate între timp. Comisia insistă, însă, că o asemenea poziţie creează o lacună nefericită în domeniul protecţiei juridice a persoanelor care sunt victime ale încălcării dreptului comunitar de către un stat membru, care poate ieşi la lumină doar la câteva ani după încălcare. Comisia consideră că posibilitatea de a condamna statele membre pentru încălcări trecute, pe lângă faptul că ar ajuta victimele care se gândesc să intenteze acţiuni în faţa instanţelor naţionale, ar reprezenta o modalitate de încurajare a statelor membre să aplice legislaţia comunitară corect şi la timp. De asemenea, comisia observă că Comisia are puterea de a ancheta încălcările trecute ale legislaţiei comunitare, mai precis a anumitor articole din tratat, de către întreprinderi, dacă are un interes legitim pentru acţiona astfel[494].

26.Din contră, o asemenea limitare a puterilor Comisiei evidenţiază importanţa crucială a dreptului la petiţie al cetăţenilor şi a dreptului de anchetă a Parlamentului în aceste situaţii. Răspunzând la plângerile pe care le-a primit de la cei asiguraţi de Equitable Life, Comisia a susţinut că nu poate ancheta conţinutul şi aplicarea vechiului regim de reglementare din Regatul Unit, care fusese înlocuit. Din contră, Parlamentul a decis că problemele prezentate de petenţi erau suficient de importante pentru a necesita o anchetă aprofundată şi crearea ulterioară a unei comisii de anchetă. Deşi Parlamentul însuşi nu are competenţa de a acorda compensaţii petenţilor, acesta poate face toate recomandările pe care le consideră necesare în acest sens.

27. În cadrul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă nu sunt prevăzute căi de atac şi nu abordează şi nici nu face vreo referinţă la problema compensării. Aceste probleme trebuie deci determinate în conformitate cu principiile generale ale legislaţiei comunitare, inclusiv datoria cooperării loiale consacrate la articolul 10 din Tratatul CE.

28. În principiu, Regatul Unit poate fi considerat responsabil în faţa instanţelor naţionale pentru a-i despăgubi pe cei asiguraţi de societatea Equitable Life care au suferit o pierdere ca rezultat al inabilităţii Regatului Unit de a se conforma dispoziţiilor celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă. Anumite carenţe ale autorităţilor britanice de reglementare[495] pot să constituie în sine încălcări suficient de grave pentru a angaja răspunderea statului în conformitate cu legislaţia comunitară. Mai mult, este clar că efectul cumulat al încălcărilor comise de către autorităţile britanice poate să constituie o neglijare gravă şi manifestă a limitelor impuse libertăţii lor de decizie.

II. Căi de atac extrajudiciare

(a) Plângeri adresate FSA şi diverse anchete înainte de crearea EQUI

29. Anumite declaraţii făcute în faţa comisiei[496] indică faptul că nici plângerile făcute de către asiguraţi către FSA după criză şi nici anchetele oficiale ulterioare nu au dus la obţinerea unor despăgubiri. Într-adevăr, chestiunile legate de responsabilitate şi de eventualele despăgubiri fie nu au fost tratate, fie au fost excluse explicit din mandatul acestor anchete.

30. Documentele de care dispune comisia[497] nu sprijină acuzele că FSA ar fi tratat neadecvat asiguraţii din Irlanda şi Germania care i-au adresat plângeri sau cereri de informare. Cazurile prezentate comisiei, în care FSA a refuzat să trateze aspecte specifice ale plângerilor, priveau chestiuni legate de conduita profesională, pentru care, în conformitate cu a treia directivă privind asigurarea de viaţă, responsabilitatea aparţinea în principal autorităţilor de reglementare ale statului de origine. Totuşi, ca în cazul asiguraţilor britanici, argumentele prezentate către FSA de asiguraţii germani şi irlandezi nu au rezultat în obţinerea unor despăgubiri.

(a) Regimul de despăgubire a serviciilor financiare

31. Regimul de despăgubire a serviciilor financiare din Regatul Unit nu se aplica victimelor societăţii Equitable Life deoarece aceasta nu a fost declarată insolvabilă.

32. Comisia observă, totuşi, că fondul de compensare este accesibil doar investitorilor care au semnat poliţe cu o întreprindere britanică sau în cazul în care investitorul a semnat un contract cu filiale aflate în alte state membre, dacă riscul sau angajamentul se situează în Regatul Unit. Comisia consideră că a doua condiţie constituie o discriminare pe motiv de rezidenţă, care este incompatibilă cu legislaţia comunitară.

(b) Mediatorul financiar al Regatului Unit

33. Câteva mii de asiguraţi au înaintat plângeri împotriva Equitable Life către serviciul mediatorului financiar (Financial Ombudsman Service - FOS)[498], care a reţinut mai multe sute dintre acestea ca fiind eligibile pentru acordarea unei compensări.

34. Declaraţii făcute în faţa comisiei[499] sugerează faptul că FOS nu a garantat în toate cazurile calcularea de o manieră suficient de transparentă a sumelor acordate drept compensaţie, astfel încât să poată fi verificate de acei reclamanţi care considerau sumele ca insuficiente. Numeroase declaraţii[500] sugerează că, la tratarea plângerilor, FOS şi-a bazat deciziile nu doar pe meritele respective ale fiecărei plângeri, ci şi pe impactul deciziilor sale individuale asupra restului asiguraţilor fondului mutual.

35. Refuzul FOS de a trata conform meritelor plângerile bazate pe rezultatele Lordului Penrose a dezvăluit un mare vid în materie de protecţie juridică şi a dezvăluit limitările FOS în privinţa tratării plângerilor în cazurile în care decizia sa are eventuale implicaţii reglementare. Comisia a ascultat de asemenea mărturii[501] în conformitate cu care FOS nu a luat această decizie independent de autorităţile de reglementare. Ca urmare a deciziei FOS, pentru o întreagă categorie de reclamanţi care aveau plângeri potenţial valide pe motiv de supra-participare la prime a mai rămas doar alternativa unui litigiu scump şi riscant.

36. Un mare număr de documente aflate la dispoziţia comisiei[502] indică faptul că tratamentul anumitor plângeri adresate FOS au suferit de întârzieri excesive. În anumite cazuri, acest lucru a împiedicat reclamanţii să intenteze ulterior o acţiune juridică. Comisia consideră o asemenea consecinţă drept inacceptabilă.

37. În ansamblu, comisia estimează că FOS nu a constituit o cale potrivită de atac pentru un număr mare de asiguraţi ai companiei Equitable Life, care au suferit pierderi ca urmare a crizei companiei.

38. Comisia este îngrijorată de faptul că aşteptarea cetăţenilor ca serviciile de mediere, de tipul FOS, să constituie o alternativă eficace şi viabilă la calea de atac judiciară, nu corespunde întotdeauna cu realitatea a ceea ce aceste sisteme oferă de fapt.

(c) Regimul de compromis

39. Documentele înaintate comisiei sugerează că obiectivul principal al regimului de compromis era de a îndepărta incertitudinile juridice şi de a suprima datoriile companiei Equitable Life pentru a stabiliza astfel fondul. Cu toate acestea, regimul nu a îmbunătăţit situaţia asiguraţilor, întrucât creşterile valorii poliţelor asiguraţilor non-RAG care, în schimb, au renunţat la dreptul lor de a face plângere, au fost contracarate prin reduceri care s-au produs curând după aceea.

40. Numeroase rapoarte[503] sugerează că societatea ar fi putut fi la curent, în momentul în care a propus regimul, cu faptul că o creştere a valorii poliţelor nu se va putea menţine în condiţii normale. Cu toate acestea, ea nu a comunicat acest element asiguraţilor, care ar fi putut vota împotriva regimului, dacă ar fi fost informaţi în legătură cu starea financiară generală a finanţelor societăţii. [504]

41. Comisia concluzionează că rezultatul practic al regimului a fost de a suprima dreptul de a face plângere al restului asiguraţilor împotriva companiei, fără a împiedica creşterea pierderilor acestora.

42. Mai multe rapoarte[505] sugerează, în plus, că societatea însăşi s-a confruntat cu o serie de plângeri din partea asiguraţilor non-RAG care nu au fost acoperiţi de regimul de compromis, fie individual, fie prin revizuiri ale poliţelor, şi le-a propus unele despăgubiri. Se pare că majoritatea asiguraţilor a acceptat ofertele, deşi sumele par să nu fi reflectat pierderile reale suferite ca urmare a crizei companiei Equitable Life.

(d) Mediatorul parlamentar al Regatului Unit

43. Ancheta mediatorului parlamentar al Regatului Unit, care a vrut să afle dacă persoanele au suferit nedreptăţi ca urmare a proastei administrări din partea persoanelor însărcinate cu reglementarea companiei Equitable Life, este complementară anchetei Parlamentului European.

44. Atribuirea de responsabilitate sau răspundere individuală părţilor implicate în guvernul sau în autorităţile de reglementare britanice, irlandeze sau germane nu intră în sfera de competenţă a acestei comisii; această sarcină ar trebui să intre în atribuţiile mediatorului parlamentar al Regatului Unit sau ale oricărei proceduri parlamentare sau judiciare ulterioare efectuate în statele membre respective.

45. În urma clarificărilor, ancheta mediatorului parlamentar al Regatului Unit acoperă poziţia tuturor asiguraţilor internaţionali care pretind că au suferit o nedreptate ca urmare a proastei administrări în ceea ce priveşte reglementarea prudenţială în cadrul companiei Equitable Life, iar orice descoperiri sau recomandări se vor adresa şi poziţiei asiguraţilor. Mediatorul are posibilitatea de a recomanda guvernului britanic să plătească despăgubiri.

(e) Asiguraţii din alte state membre: acces la serviciile mediatorului din Regatul Unit şi din statele lor de origine.

46. Se pare că regimul serviciului mediatorului irlandez al asigurărilor (Insurance Ombudsman of Ireland - IOI), care era aplicabil la momentul crizei companiei Equitable Life, dar care între timp a fost înlocuit de către mediatorul de servicii financiare (Financial Services Ombudsman - FSO), a primit 79 de reclamaţii din partea asiguraţilor irlandezi, din care 15 au fost reţinute. Se pare că au existat confuzii printre asiguraţi, mediatori şi ELAS legate de faptul dacă IOI irlandez sau FOS britanic ar fi competente să trateze anumite reclamaţii. Nu s-a putut obţine nici o informaţie de la mediatorul irlandez al asigurărilor dacă vreunul dintre cele 15 cazuri decise în favoarea reclamanţilor avea legătură cu acuzaţiile de subscrieri frauduloase identificate de comisie. În ansamblu, documentele aflate la dispoziţia comisiei sugerează că vechile servicii ale mediatorului irlandez al asigurărilor nu au constituit calea ideală de atac pentru aproximativ 4000 asiguraţii irlandezi ai ELAS. Cu toate acestea, trebuie reţinut că situaţia s-a ameliorat de atunci prin înfiinţarea Mediatorului de servicii financiare. acest lucru atrage după sine întrebarea de ce serviciul respectiv nu a fost instituit mai devreme.

47. În Germania nu a existat nici un serviciu de mediator al asigurărilor înainte de octombrie 2001. Mai mult, poziţia de Versicherungsombudsmann, creată în octombrie 2001, nu este competentă pentru plângerile legate de Equitable Life, întrucât compania nu a fost niciodată membră a sistemului, iar sfera de competenţă a mediatorului se limitează la membrii săi.

48. În principiu, asiguraţii Equitable Life care au cumpărat poliţe de la filialele companiei din Irlanda, Germania şi din alte state membre ale UE nu au avut acces la serviciile mediatorului financiar britanic întrucât jurisdicţia sa nu acoperă plângerile referitoare la serviciile furnizate de întreprinderile britanice prin sucursale situate în alte state membre.

49. Cu toate acestea, comisia este conştientă[506], că unele plângeri formulate de asiguraţii irlandezi au fost totuşi soluţionate de FOS. Rămâne neclar pe ce bază exact a considerat FOS că plângerile se încadrau în sfera sa de competenţă. Comisia tinde să creadă că s-a creat confuzie la momentul respectiv în rândul asiguraţilor, al autorităţilor de reglementare şi al mediatorului însuşi, pentru a afla dacă unele plângeri ale asiguraţilor irlandezi intră în jurisdicţia mediatorului de servicii financiare (FOS). Trebuie menţionat că, în schimb, FOS pare să nu fi acceptat plângerile venite de la asiguraţii din alte state membre, inclusiv din Germania.

50. În ansamblu, se pare[507] că asiguraţii din afara Regatului Unit nu au avut acces la regimuri adecvate de despăgubire extrajudiciară în Regatul Unit. De aceea, aceştia se găsesc într-o poziţie şi mai dezavantajoasă decât asiguraţii britanici. Această lipsă de claritate despre persoana, dacă aceasta a existat, căreia asiguraţii s-ar fi putut adresa, a determinat chiar înaintarea unei plângeri de către un cetăţean din afara Regatului Unit Mediatorului european, care nu are competenţe în acest sens.

(f) FIN-NET

51. Comisia remarcă[508] lipsuri semnificative în cadrul sistemului FIN-NET, care este, în esenţă, un sistem benevol. Aceste lipsuri apar în primul rând din cauza faptului că reţeaua, chiar şi după mai mulţi ani de funcţionare, nu acoperă toate statele membre, şi nici toate serviciile financiare. În al doilea rând, puterile şi competenţele acestor sisteme alternative de soluţionare a conflictelor, care aparţin reţelei FIN-NET, variază considerabil. În sfârşit, criteriile folosite pentru determinarea mandatului diferiţilor membri ai FIN-NET sunt diverse şi nu interacţionează întotdeauna pentru a forma un sistem coerent. De exemplu, FIN-NET nu a putut să-i ajute pe asiguraţii germani ai ELAS, ale căror plângeri nu intrau în competenţele mediatorului german în ceea ce priveşte apartenenţa la sistem, şi nici în jurisdicţia teritorială a mediatorului britanic. În lumina acestor carenţe, este probabil că alte situaţii transfrontaliere similare vor apărea, sau ar fi putut să apară, în care accesul la soluţionarea extrajudiciară a conflictelor este inexistent. Comisia remarcă faptul că criza ELAS a ajutat Comisia Europeană să identifice acest tip de probleme din cadrul FIN-NET şi să încerce să găsească soluţii satisfăcătoare pe viitor.

52. Comisia estimează că aceste carenţe în ceea ce priveşte accesul la despăgubiri pentru consumatori sunt total inacceptabile pe o piaţă internă caracterizată de creşterea rapidă a volumelor de servicii financiare furnizate dincolo de graniţe. Problemele de genul celor survenite în cazul companiei Equitable Life subminează încrederea consumatorului în piaţa europeană de servicii financiare. Consumatorii trebuie să beneficieze de acelaşi nivel de protecţie prin acces la regimurile de compensaţii extrajudiciare, indiferent dacă achiziţionează produse financiare de la furnizori naţionali sau străini. Contradicţiile în acest sens împiedică deschiderea comerţului transfrontalier cu amănuntul, care poate este cheia care va elibera întregul potenţial al pieţei interne.

53. Comisia estimează ca total nesatisfăcător faptul că, deşi Uniunea şi-a deschis pieţele de servicii financiare, recurgând la „dreptul original” (black letter law), fie prin principii din tratat, fie prin legislaţia secundară, aspectele referitoare la despăgubirea consumatorilor au fost abordate doar prin instrumente juridice neconstrângătoare, de genul recomandărilor şi memorandumurilor de înţelegere.[509]

PARTEA V – ROLUL COMISIEI

privind carenţe sistematice în monitorizarea de către Comisie a punerii în aplicare a legislaţiei comunitare în lumina crizei societăţii de asigurări „Equitable Life”

INDEX  PARTEA V

Introducere

I.         Punerea în aplicare a legislaţiei comunitare – context general

1. Terminologie

2. Directivele şi obligaţiile statelor membre: jurisprudenţa CEJ

3. Obligaţia Comisiei Europene în conformitate cu Tratatul

II.        Monitorizarea punerii în aplicare de către Comisia Europeană

1. Transpunerea

2. Aplicarea

3. Procedura privind încălcarea dreptului comunitar

III.      Necesitatea asigurării unei abordări cuprinzătoare a punerii în aplicare

Concluzii

I.         Introducere

S-au spus deja multe lucruri în Partea II a prezentului raport (a se vedea Punctul II.2.1) cu privire la rolul Comisiei Europene în monitorizarea punerii în aplicare a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă (3LD) şi a altor directive similare. Această parte va fi dedicată analizei existenţei carenţelor sistematice în monitorizarea de către Comisia Europeană a punerii în aplicare, în general, şi cu privire la cazul ELAS, în special.

Pentru a da curs acestui mandat, este necesar să se înceapă prin a defini ce înţelege comisia prin punerea în aplicare adecvată a legislaţiei comunitare şi prin a clarifica terminologia relevantă. Conceptul şi terminologia odată stabilite, nu numai că vor sta la baza analizei ulterioare realizate în această parte, ci se aplică pentru întregul raport. Acest lucru are o relevanţă deosebită pentru Partea II, în care se analizează punerea în aplicare a directivelor privind asigurările şi monitorizarea acestora de către CE, precum şi pentru Părţile III şi IV ale raportului. De asemenea, este necesar să reamintim sarcinile şi responsabilităţile diverşilor actori, în conformitate cu legislaţia comunitară.

Această parte continuă cu identificarea, în termeni generali, a practicii actuale urmate şi a instrumentelor folosite de Comisia Europeană în monitorizarea transpunerii legislaţiei comunitare, precum şi a aplicării sale pe teren. Prin aceasta, se face referire la unele din principalele obstacole şi dificultăţi întâmpinate în această privinţă, în principal, prin intermediul citatelor din probele orale prezentate comisiei de reprezentanţii Comisiei Europene şi de experţii universitari. Se accentuează în mod special procedura privind încălcarea dreptului comunitar, ca principal instrument, conform legislaţiei comunitare, de remediere a punerii incorecte în aplicare a legislaţiei comunitare de către statele membre.

Comisia identifică apoi câteva carenţe sistematice şi de alt gen în abordarea Comisiei Europene cu privire la monitorizarea punerii în aplicare. Aceasta se bazează şi pe analiza activităţii Comisiei Europene de monitorizare a punerii în aplicare a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă în legătură cu Equitable Life, care este prezentată în Partea II a prezentului raport. În final, comisia subliniază necesitatea unei abordări mai cuprinzătoare pentru asigurarea punerii în aplicare, în mod eficient, a legislaţiei comunitare şi identifică o serie de elemente necesare ale unei asemenea abordări. Comisia exprimă o serie de recomandări privind modul de îmbunătăţire a acestor carenţe sesizate.

I.  Punerea în aplicare a legislaţiei comunitare – context general

1.  Terminologie

Înainte de a realiza analiza, este necesară clarificarea terminologiei folosite în acest raport, în special termenii cheie şi definiţiile, care sunt uneori folosite şi interpretate în moduri diferite. În scopul acestui raport şi al anchetei comisiei EQUI, definiţiile folosite, în concordanţă cu ultimele Rezoluţii ale Parlamentului European privind punerea în aplicare a legislaţiei comunitare, sunt următoarele:

§ Transpunerea: procesul de transcriere a legislaţiei comunitare (de exemplu, o directivă) în legislaţia naţională;

§ Aplicarea: procesul zilnic de aplicare şi executare a legislaţiei comunitare transpuse de către autorităţile şi/sau autorităţile de reglementare naţionale (cunoscut uneori şi sub denumirea de „executare”, a se vedea mai jos);

§ Punerea în aplicare: acest concept mai larg cuprinde atât transpunerea, cât şi aplicarea. Este o cerinţă de drept comunitar ca legislaţia comunitară să fie pusă în aplicare în mod eficient, oportun şi concordant (cu toate acestea, în anumite cazuri, se foloseşte în mod mai restrictiv, ca sinonim pentru „aplicare”);

§ Măsurile/dispoziţiile/regulile de punere în aplicare: legile, regulile, regulamentele, fragmentele sau articolele din legislaţia naţională care pun în vigoare legislaţia comunitară;

§ Executarea: uneori folosit şi ca sinonim pentru aplicare, însă cel mai adesea face referire la procesul de corectare sau anulare a aplicării defectuoase a legislaţiei naţionale, presupunând existenţa unei funcţionări defectuoase sau a unei anomalii în modul în care se aplică legislaţia naţională, ce trebuie corectată de autorităţile naţionale, dacă este cazul, printr-o acţiune coercitivă.

Odată stabilite aceste puncte scurte de referinţă, vom analiza măsura în care legislaţia comunitară creează obligaţii statelor membre. Această analiză se va concentra în continuare asupra directivelor şi nu asupra regulamentelor sau altor instrumente legale, dat fiind faptul că primele reprezintă cel mai obişnuit tip de legislaţie comunitară şi că actuala anchetă referitoare la cazul ELAS depinde, în mod special, de punerea în aplicare a unei directive, a treia directivă privind asigurarea de viaţă[510] (3LD).

2.  Directivele şi obligaţiile statelor membre: jurisprudenţa CEJ

Conform articolului 249 din Tratatul CE, directivele sunt obligatorii în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, însă lasă la latitudinea autorităţilor naţionale să aleagă forma şi metodele de punere în aplicare a lor. Spre deosebire de regulamente, directivele impun obligaţii de rezultat şi nu obligaţii de conduită; ele permit statelor membre să aleagă, în mod flexibil, metoda de transpunere a lor în legislaţia naţională, astfel, facilitând teoretic integrarea normelor comunitare în dreptul intern şi respectând diferitele tradiţii legale naţionale.

Această facilitare teoretică are într-adevăr câteva avantaje în termeni politici: Unii susţin că directivele asigură eficienţă pentru că lasă o anumită libertate de a dispune în ceea ce priveşte punerea în aplicare, iar astfel este mai simplu ca statele membre să fie de acord cu acestea. O mare parte din legislaţia comunitară nu ar fi fost adoptată dacă nu ar fi fost prezentată sub forma unei directive. Directivele au avantajul că sunt un instrument foarte flexibil, iar statele membre le pot încorpora mai uşor în diversele lor sisteme juridice.

Această flexibilitate şi diferitele forme şi metode de transpunere sunt compatibile cu legislaţia comunitară, conform jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie. Mai mult, Curtea a recunoscut chiar că pot exista cazuri excepţionale, în care adoptarea unor anumite măsuri legislative nu este indispensabilă, de exemplu, atunci când există o „conformitate clară şi precisă” între o directivă şi legislaţia naţională existentă.[511] Libertatea de alegere a metodelor şi formelor nu exonerează statele membre de efectele obligatorii ale unei directive „în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie obţinute”. În plus, statele membre se supun clauzei de loialitate cuprinzătoare din articolul 10 TCE, care le impune obligaţia de a „lua toate măsurile necesare, generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din prezentul Tratat sau din acţiunile întreprinse de instituţiile comunitare.” Mai mult, legislaţia care a fost adaptată la directivele CE nu poate fi modificată ulterior în contradicţie cu obiectivele acelor directive.

În evaluarea adecvării şi conformităţii măsurilor de punere în aplicare, Curtea pune accentul în mod special pe scopul directivei. Problema esenţială este aceea dacă statul membru în cauză a adoptat toate măsurile necesare pentru a asigura eficacitatea deplină a directivei în conformitate cu obiectivul pe care aceasta din urmă îl urmăreşte.[512]

Curtea accentuează faptul că statele membre au obligaţia de a asigura aplicarea integrală şi eficientă a unei directive. Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, nu este suficient ca un stat membru să adopte pur şi simplu legislaţia de transpunere necesară. Cu alte cuvinte, punerea în aplicare nu este, în opinia Curţii, o sarcină unică de natură pur legislativă. Adoptarea de măsuri naţionale care să transpună corect o directivă nu epuizează efectele directivei. Statul membru este în continuare obligat să asigure respectarea prevederilor unei directive, chiar şi după adoptarea măsurilor de punere în aplicare:

„…adoptarea de măsuri naţionale care să transpună corect o directivă nu epuizează efectele directivei. Statele membre sunt, de fapt, în continuare obligate să asigure aplicarea integrală a directivei, chiar şi după adoptarea acelor măsuri. Persoanele au, în consecinţă, dreptul să se bazeze, în faţa instanţelor naţionale, împotriva statului, pe dispoziţiile unei directive care, în ceea ce priveşte subiectul lor, par să fie necondiţionate şi suficient de precise, de fiecare dată când nu se obţine, de fapt, aplicarea integrală a directivei, aceasta înseamnă că, nu numai atunci când directiva nu a fost pusă în aplicare sau a fost incorect pusă în aplicare, ci şi atunci când măsurile naţionale care pun corect în aplicare directiva nu se aplică astfel încât să se atingă rezultatul prevăzut de aceasta.” [513]

În plus, Curtea a susţinut în repetate rânduri faptul că directivele sunt obligatorii pentru toate autorităţile statelor membre. Astfel, nu numai legislativul este obligat de o directivă, ci şi agenţiile administrative responsabile cu aplicarea şi executarea de zi cu zi a legislaţiei şi instanţele naţionale. Intenţia care stă la baza acestui lucru este aceea de a evita practicile administrative sau interpretările judiciare care subminează protejarea intereselor stabilite de directivă. În ultimii ani, Curtea a pus accentul în special pe tratarea problemei de „nerespectare de nivelul doi”, adică situaţia în care, deşi legislaţia internă este compatibilă în mod formal cu legislaţia comunitară, aplicarea sau executarea sa este subminată de practici administrative sau judiciare.

De asemenea, Curtea a susţinut faptul că o practică administrativă naţională poate face obiectul unei acţiuni de executare atunci când este, într-o anumită măsură, de natură consecventă şi generală.[514] Astfel, cel puţin indulgenţa sistematică şi consecventă a autorităţilor naţionale cu privire la situaţii incompatibile cu dispoziţiile unei directive reprezintă o încălcare a legislaţiei comunitare, chiar dacă directiva a fost transpusă formal în legislaţia naţională.[515]

În final, atunci când o directivă acordă drepturi indivizilor, legislaţia internă relevantă trebuie să fie suficient de precisă şi clară, astfel încât persoanele interesate să fie pe deplin conştiente de drepturile lor, şi, dacă este cazul, să li se ofere posibilitatea de a se baza pe acestea în faţa instanţelor naţionale.[516] Din perspectiva protecţiei judiciare, exactitatea şi claritatea legislaţiei interne de punere în aplicare este esenţială, pentru că ea pune bazele obţinerii de compensaţii în faţa unei instanţe naţionale, atunci când un stat membru nu asigură aplicarea integrală şi eficientă a unei directive.

3.  Obligaţia Comisiei Europene în conformitate cu Tratatul de a monitoriza punerea în aplicare

Tratatul acordă Comisiei Europene rolul de protector al legislaţiei comunitare. În conformitate cu articolul 211 din Tratat, este datoria Comisiei să se asigure că statele membre respectă şi pun în aplicare legislaţia comunitară în mod corespunzător. În consecinţă, Comisia este cea responsabilă cu monitorizarea transpunerii şi aplicării directivelor CE. Ea face acest lucru:

§ verificând dacă statele membre au adoptat legislaţia de transpunere şi au comunicat acest lucru Comisiei până la data limită prevăzută;

§ verificând conformitatea măsurilor naţionale de transpunere cu legislaţia comunitară;

§ monitorizând aplicarea legislaţiei comunitare de către entităţi, organisme şi autorităţi private şi publice

§ îndreptând nerespectările legislaţiei comunitare prin lansarea procedurii privind încălcarea dreptului comunitar.

Articolele 226 şi 228 din Tratat prevăd o procedură în cazurile în care Comisia Europeană consideră că un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie în conformitate cu legislaţia comunitară. Articolul 226 împuterniceşte Comisia să acţioneze în justiţie statele membre pentru situaţii de neîndeplinire a obligaţiilor ce le revin conform Tratatului. Comisia Europeană are libertatea deplină de a decide dacă să iniţieze sau nu procedura privind încălcarea dreptului comunitar.

Procedura începe cu o somaţie adresată statului membru, care îi permite acestuia să ofere informaţii şi să îşi exercite dreptul la apărare. Dacă răspunsul nu mulţumeşte Comisia, aceasta emite o opinie întemeiată, ordonându-i statului membru să rectifice situaţia. Dacă încălcarea persistă, Comisia poate înainta cazul la CEJ.

Conform articolului 228 din Tratat, CEJ poate impune o penalizare pecuniară, dacă un stat membru persistă în nerespectarea unei hotărâri în conformitate cu articolul 226. În conformitate cu jurisprudenţa relevantă, obiectivul procedurii privind încălcarea dreptului comunitar, conform legislaţiei comunitare, este acela de a stabili sau restabili compatibilitatea legislaţiei naţionale existente cu legislaţia comunitară, şi nu acela de a se pronunţa cu privire la o posibilă incompatibilitate anterioară a unei legislaţii naţionale care a fost modificată sau înlocuită de atunci. Astfel, nu există de fapt nici o anchetă retroactivă cu privire la presupuse violări ale legislaţiei comunitare.

III.      Monitorizarea punerii în aplicare de către Comisia Europeană

Comisia a primit dovezi referitoare la abordarea Comisiei Europene cu privire la monitorizarea punerii în aplicare, atât de la reprezentanţii Comisiei în timpul H10, cât şi de la experţii universitari la WS2. Această secţiune nu numai că face referire la abordarea generală adoptată, şi instrumentele folosite, de Comisia Europeană pentru a asigura punerea în aplicare corectă şi oportună, ci precizează în trecere şi unele dintre problemele, dificultăţile şi constrângerile cu care se confruntă Comisia în îndeplinirea obligaţiei sale de a monitoriza punerea în aplicare a legislaţiei comunitare.

1.        Transpunerea

Comunicarea măsurilor de transpunere

În primul rând, Comisia verifică dacă statele membre comunică măsurile naţionale (până la data specificată chiar în directivă), măsuri menite să transpună un anumit document de legislaţie comunitară. Aşa cum a explicat Doamna DURAND, „cu privire la necomunicarea măsurilor de transpunere, Comisia efectuează verificări sistematice ale tuturor acestor măsuri. În acest scop, ea a creat, încă din 2004, la nivelul Secretariatului General al Comisiei, o bază de date care clasează toate directivele a căror perioadă de transpunere este în curs. Toate statele membre au adoptat aceeaşi bază de date şi, de aici înainte, acestea comunică măsurile de transpunere prin intermediul acestei baze de date. Câte un singur corespondent pentru fiecare stat membru are voie să introducă măsurile de transpunere şi acesta specifică, la momentul transmiterii fiecărei măsuri, dacă transmisiunea este încă incompletă sau este finalizată”.

Comisia pretinde că această bază de date îi permite să aibă, în mod constant, o imagine exactă asupra situaţiei transpunerii. Dacă la expirarea perioadei de transpunere nu au fost comunicate toate măsurile, Comisia începe imediat procedura privind încălcarea dreptului comunitar (pentru detalii referitoare la procedura privind încălcarea dreptului comunitar, a se vedea mai jos). Doamna DURAND declară că „pentru cele 146 de directive ce trebuiau transpuse de cele 25 de state membre în 2006, Comisia a observat transpuneri întârziate în 900 de cazuri, aproximativ 8 sau 9 state membre la fiecare directivă. Trebuie reamintit faptul că, în majoritatea cazurilor, problemele se rezolvă în interval de un an. Comisia trece la etapa următoare a procedurii privind încălcarea dreptului comunitar, în aproximativ 70 de cazuri pe an”, adăugând că „les chiffres des non-communications sont plutôt en diminution dans le temps, [ce qui montre] leur efficacité.”[517].

Domnul VOGENAUER a susţinut că verificarea notificării din partea statelor membre cu privire la legislaţia de transpunere „nu are loc atât de sistematic pe cât ar fi de dorit”. El a arătat, „Comisia a început doar de foarte puţin timp să publice informaţiile referitoare la măsurile naţionale de punere în aplicare” şi a susţinut că informaţiile nu sunt complete şi nici actualizate.

Verificarea conformităţii măsurilor de transpunere cu legislaţia comunitară

Comisia verifică ulterior dacă măsurile naţionale care au fost comunicate sunt în conformitate cu cerinţele directivei comunitare. Uneori această muncă este subcontractată unor consultanţi externi, aşa cum fost şi cazul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă[518]. Totuşi, cel mai adesea, Direcţiile generale ale Comisiei realizează propria analiză. Această analiză necesită atât o experienţă vastă în probleme juridice, cât şi cunoştinţe tehnice în domeniul tratat de directivă. Doamna DURAND a explicat că „l'examen exige une très bonne connaissance de la directive et ne peut-être fait que par les spécialistes de la matière. Se folosesc diverse metode în funcţie de conţinutul directivei şi de contextul acesteia. Fie se analizează integral textul, sau cel puţin o parte din dispoziţiile sale esenţiale, fie se realizează o verificare a posteriori, prin intermediul rapoartelor de punere în aplicare sau studii la faţa locului. Atunci când se realizează o verificare textuală, traducerea textului devine esenţială. Traducerea textului poate fi realizată de serviciile de traduceri ale Comisiei, permiţând astfel analizarea de către oficialii relevanţi, sau, în caz contrar, traducerea şi verificarea sunt realizate de contractori externi, a căror analiză trebuie să fie totuşi verificată de oficialii Comisiei pentru a se asigura de calitatea muncii contractorului. ... Nos services de traduction traduisent chaque année 20 000 pages de législations nationales[519]

Întrebată fiind despre existenţa, în cadrul serviciilor Comisiei, al unui „regulament” general cu instrucţiuni pentru transpunere, Doamna DURAND a răspuns că „verificarea transpunerii este, într-un fel, un exerciţiu destul de simplu. Trebuie să se verifice dacă fiecare prevedere se regăseşte în regulamentul naţional. Uneori, nu este nevoie să se transpună anumite prevederi ale directivei, iar acest lucru trebuie să fie evaluat pentru fiecare caz în parte”, admiţând totuşi că nu existau „instrucţiuni fixe de genul celor existente pe hârtie – pasul unu, pasul doi, pasul trei. Însă întregul sector de încălcare este urmărit pentru întreaga Comisie de Secretariat, împreună cu Departamentul Juridic. Fiecare caz este adus, în mod regulat, în discuţie în faţa unei adunări generale şi se revizuieşte fiecare caz în parte. Acesta este modul în care urmărim orice aplicare defectuoasă."[520]

Problemele întâmpinate

Aşa cum a explicat Doamna DURAND, „atunci când statele membre transpun directiva prin simpla referire la aceasta în legislaţia lor naţională, verificarea este simplă; această tehnică de transpunere este corectă din punct de vedere legal, cu condiţia ca directiva să fie identificată în mod clar în actul naţional şi acesta din urmă să conţină trimiterea la publicarea directivei în Jurnalul Oficial. În acest caz, directiva nu lasă posibilităţi statului membru.” Cu toate acestea, deseori directivele nu sunt transpuse printr-un singur act, ci prin numeroase măsuri diferite răspândite prin toată legislaţia naţională. În statele membre cu structuri descentralizate sau federale, măsurile sunt foarte des adoptate la nivel regional. Mai mult, deseori statele membre pun în aplicare directivele prin modificarea mai multor acte din legislaţia existentă. Acest lucru face ca verificarea conformităţii cu legislaţia comunitară să fie un exerciţiu dificil, care necesită mult timp şi multe resurse.

Reprezentanţii Comisiei au evidenţiat în special cum monitorizarea transpunerii şi aplicării legislaţiei comunitare în întreaga Uniune Europeană este împiedicată de absenţa unui „fir al Ariadnei”, sub forma unor tabele de corespondenţă în notificarea transpunerii trimisă Comisiei de statele membre. Sarcina lor ar fi mult mai uşoară dacă "systématiquement chaque directive contienne l'obligation pour les États membres de transmettre une table de concordance de leurs mesures par rapport à la directive et évidemment qu'ils respectent cette obligation. La Commission introduit systématiquement, depuis 2003, une disposition à cet effet, mais le texte final de la directive ne contient pas toujours une disposition exigeant les tables de concordance. La Commission a noté plutôt une amélioration, mais elle plaide avec insistance pour qu'elle soit présente de manière systématique et pour que les États membres la respectent."[521]

La aceasta trebuie adăugat faptul că aceste legislaţii naţionale trebuie traduse în cele 21 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, înainte de a putea fi analizate de către experţi. Doamna DURAND a citat cifrele: „În anul 2006, Comisia a primit 10.000 de măsuri de transpunere, în 19-20 de limbi, şi 7.000 în limba bulgară şi în limba română”. Deoarece majoritatea directivelor conţin elemente foarte tehnice, acestea pot fi verificate doar de Comisie, dacă se primeşte o traducere corespunzătoare.

Cu toate acestea, traducerile nu sunt întotdeauna disponibile. Comision susţine că încearcă să ia anumite măsuri practice pentru rezolvarea acestei probleme. În loc să se traducă pur şi simplu tot, avocaţii şi traducătorii încearcă să identifice împreună părţile esenţiale ce trebuie traduse. Dificultatea o reprezintă, parţial, separarea experienţei tehnice de experienţa lingvistică. Din motive ce ţin de buget, nu este posibil să existe 27 de administratori pentru fiecare directivă în parte – câte unul pentru fiecare stat membru – sau 21 de administratori, câte unul pentru fiecare limbă. Aşadar, în mod inevitabil, Comisia trebuie să lucreze cu traduceri, ceea ce implică o anumită pierdere de informaţii. Domnul VOGENAUER s-a referit la o problemă similară, şi anume aceea că „nu există un cadru comun pentru terminologia juridică specifică”, în multe aspecte ale legislaţiei europene, deci termenii şi conceptele nu au întotdeauna „un înţeles precis aşa cum ar avea în sistemele juridice naţionale”. Astfel, termenii folosiţi în versiunile traduse în diferite limbi ale legislaţiei comunitare diferă uneori în ceea ce priveşte implicaţiile lor legale.

Problema resurselor adecvate este esenţială, aşa cum o confirmă Doamna DURAND: "La Commission a des ressources limitées, qu'elle attribue aux différentes tâches qui sont les siennes et, compte tenu du volume d'infractions que nous avons, cela concerne un nombre de ressources considérable. Peut-être est-on un peu à la limite de nos possibilités pour gérer les 3500 cas en question. Le problème des ressources est un problème sensible ... effectivement, on ne pourra gérer plus efficacement et plus rapidement, et surtout être encore plus proactifs, que si nous disposons des ressources humaines nécessaires. Aucun doute sur la question, compliquée toujours par le problème linguistique."[522]

Este clar faptul că această Comisie poate realiza o monitorizare adecvată a transpunerii celor mai înalte standarde, doar dacă ar avea mai multe resurse la dispoziţie. În cazul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, lipsa de resurse a impus contractarea unor consultanţi externi, care au realizat un studiu incomplet, de proastă calitate, aşa cum se arată în Partea II a prezentului raport. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că această Comisie nu a supravegheat munca prestată de consultanţii externi astfel încât să se fi asigurat o analiză satisfăcătoare a transpunerii celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă de către statele membre.

Metodele complementare folosite pentru îmbunătăţirea transpunerii

În ultimii anii, Comisia pare să se fi folosit din ce în ce mai mult de metode complementare verificării retroactive, pentru a garanta transpunerea corectă a directivelor. Mai întâi, înainte să ne ocupăm de procesul real de monitorizare a transpunerii, trebuie menţionată procedura care se aplică înainte de adoptarea legilor. Proiecte legislative de calitate sunt necesare pentru o punere în aplicare adecvată. Aşa cum a spus Doamna DURAND, „în timpul elaborării directivelor, legiuitorii trebuie să se gândească deja la implicaţiile practice ale legii şi trebuie să introducă prevederi adecvate, care să facă legea clară şi aplicabilă în practică”. În timpul acestui proces, sunt esenţiale consultările ample cu părţile interesate publice şi alte părţi interesate. Doamna MINOR s-a referit la importanţa implicării autorităţilor naţionale de reglementare în elaborarea legislaţiei comunitare: „Ideea care stă la baza solicitării autorităţilor de supraveghere şi de reglementare să ofere asistenţă tehnică pe parcursul elaborării măsurilor de reglementare este aceea că acestea vor înţelege ce urmează să realizeze acele măsuri. De asemenea, acestea au un sentiment de proprietate asupra regulilor care sunt adoptate ulterior, pentru că au fost adoptate printr-un proces în care autorităţile de reglementare, oamenii care vor trebui să le aplice, au fost implicate de la început.”

Mai mult, se depun eforturi pentru intensificarea şi structurarea dialogului cu statele membre pe durata perioadei de transpunere. Acest lucru permite schimbul de bune practici şi oferă sprijin autorităţilor naţionale să garanteze transpunerea adecvată a actelor comunitare. În acest scop, s-au întreprins activităţi de colectare de informaţii între statele membre, activităţi care au avut drept rezultat, aşa cum a clarificat Doamna MINOR, „o Recomandare privind transpunerea, adoptată şi publicată de Comisie în iulie 2004. Ea conţine o listă cu 27 de practici care au fost considerate eficiente ca mijloc de realizare a unei transpuneri de calitate. Ea include, de exemplu, atribuirea responsabilităţii pentru coordonarea afacerilor comunitare şi, mai ales, a procesului de transpunere, unui înalt membru al guvernului; desemnarea, în cadrul administraţiei naţionale, a unui organism care să monitorizeze permanent procesul de punere în aplicare; precum şi implicarea parlamentului naţional în toate etapele procesului legislativ, atât înainte, cât şi după adoptarea directivei”.

Doamna MINOR a adăugat că „depunem mari eforturi pentru asistarea şi sprijinirea statelor membre pe durata «perioadei de transpunere», state aflate în curs de punere în aplicare a directivelor… conlucrând în mod foarte activ cu statele membre în încercarea de a elimina orice diferenţe reziduale de interpretare, orice ambiguităţi sau nelămuriri cu privire la modul în care diferite prevederi din directivă trebuie să fie transpuse. Noi încercăm să împărtăşim buna practică, deci, dacă un stat membru a descoperit unmod special de rezolvare a unei probleme puse de directivă, acesta poate fi explicat şi celorlalte state. Noi facem acest lucru fie prin intermediul comisiilor, care sunt, în orice caz, create conform acelor directive, fie prin intermediul grupurilor de experţi. Scopul nostru clar este acela de a obţine o înţelegere împărtăşită a impactului măsurii comunitare. Noi dorim ca toate statele membre înainte de punerea în aplicare şi aplicare să fie de acord cu ceea ce directiva încearcă să realizeze şi cu modul în care face acest lucru şi, în consecinţă, să antreneze măsuri naţionale de punere în aplicare de o înaltă calitate. ... Pe de altă parte, cred că trebuie să le reamintim statelor membre… că regulile pe care le aplică nu sunt reguli care sunt impuse împotriva voinţei statelor membre. Acestea sunt reguli pe care statele membre s-au angajat să le respecte. ..."[523]

În ceea ce priveşte anumite aspecte ale legislaţiei comunitare, Comisia publică „foarte rar” (domnul VOGENAUER) comunicările interpretative sau documentele de referinţă, menite să ajute statele membre la transpunerea (şi, în unele cazuri, la aplicarea) anumitor prevederi. Domnul VOGENAUER se referă şi la atelierele de transpunere ca fiind „reuniuni informale între oficialii Comisiei şi membri ai legislativelor statelor membre, unde se discută şi se clarifică probleme”. Doamna MINOR a explicat modul în care „împărtăşirea bunei practici este de asemenea folosită, mai ales dacă un stat membru a descoperit un mod special de rezolvare a unei probleme puse de directivă. Acest lucru se realizează fie prin intermediul comisiilor permanente, care sunt create conform directivei în cauză, fie prin intermediul grupurilor de experţi”.

În final, o altă metodă folosită de Comisie este publicarea unor „implementation scoreboards” („tabele cu indici de punere în aplicare”), care indică performanţa statelor membre în transpunerea directivelor în anumite domenii. Acest lucru poate fi privit ca un exerciţiu de genul „nume şi ruşine”, care creează stimulente pentru statele membre să transpună legislaţia comunitară în mod oportun şi corect. Doamna MINOR a reamintit faptul că „pentru a evidenţia problema transpunerii, şi ca modalitate de stimulare a presiunii între statele membre egale, DG MARKT a lansat Internal Market Scoreboard[524] (tabelul cu indici al pieţei interne), acum zece ani. Primul tabel (scoreboard) din 1997 a arătat un «deficit de transpunere» mediu – adică numărul directivelor care nu au fost puse în aplicare – de 6,3%. Acest lucru a provocat reacţii la cel mai înalt nivel, iar Consiliile Europei… au făcut apeluri repetate către statele membre de a ajunge la un deficit de transpunere «intermediar» de 1,5% - adică să nu aibă mai mult de 1,5% din totalul directivelor privind piaţa internă nepuse în aplicare. Ultimul scoreboard (februarie 2007) a arătat că, de fapt, majoritatea statelor membre au ajuns la ţinta intermediară de 1,5%. Concluzia trasă, în consecinţă, este aceea că o punere în aplicare oportună este posibilă.”[525]

O problemă dezbătută în repetate rânduri a fost dacă folosirea sistematică a regulamentelor Comisei Europene nu ar fi o opţiune mai bună pentru asigurarea aplicării rapide şi exacte a legislaţiei comunitare în întreaga Uniune Europeană. Cu privire la acest subiect, Doamna DURAND a reamintit că "le traité impose parfois le recours à la directive. Dans certains cas, il apparaît aussi que laisser des libertés aux États membres constitue politiquement, et compte tenu du secteur, la meilleure voie, et la directive s'impose. Mais les États membres eux-mêmes incitent à l'occasion la Commission à choisir plutôt la voie du règlement." Doamna MINOR a reluat, declarând că „ ar trebui probabil să folosim mai mult regulamentele, însă realitatea este că majoritatea statelor membre sunt oarecum reticente la extinderea folosirii regulamentului cu predilecţie faţă de directivă. Majoritatea statelor membre continuă să prefere directiva ca mod de legislaţie, pentru că aceasta le permite să adapteze regulile, nu neapărat să adapteze defectuos sau să abuzeze de această putere de adaptare, ci să adapteze regulile a contextul naţional. ..."[526]

2.        Aplicarea

Aşa cum s-a explicat anterior, statele membre au obligaţia de a asigura aplicarea integrală şi eficientă a unei directive; ele nu sunt exonerate de această obligaţie prin simpla adoptare a măsurilor necesare de punere în aplicare. Adoptarea de măsuri naţionale care să transpună corect o directivă nu epuizează efectele directivei. De asemenea, dispoziţiile unei directive trebuie să fie aplicate astfel încât să se atingă obiectivele urmărite.

Reprezentanţii comisiei au accentuat rolul cheie al statelor membre în cooperarea în vederea aplicării omogene a legislaţiei comunitare. "Il est du devoir de la Commission de veiller à la bonne application du droit communautaire, mais il est aussi de la responsabilité première des États membres de le respecter", a spus doamna DURAND, reamintind că "les inspecteurs de la Commission ne se substituent pas aux contrôleurs nationaux. Ce qu'il font, c'est qu'ils vérifient si les contrôles nationaux ont bien été mis en place." Deşi statele membre au responsabilitatea primară de a asigura aplicarea, Comisia este cea care trebuie să monitorizeze punerea în aplicare adecvată şi integrală a legislaţiei comunitare, ceea ce include aplicarea şi transpunerea. Unul din elementele esenţiale de îmbunătăţire a urmăririi aplicării este nevoia de a spori conştientizarea de către statele membre a îndatoririlor şi obligaţiilor lor atunci când respectă regulile comune. Mecanismele de control principale trebuie să fie puse în aplicare, înainte de toate, la nivel naţional[527]. Cu toate acestea, Comisia trebuie, de asemenea, să îşi diversifice metodele în vederea asigurării unor soluţii mai rapide şi prevenirii încălcărilor.

Doamna MINOR a explicat cum se realizează aplicarea zilnică a legislaţiei comunitare: „se află în mâinile oficialilor naţionali. În unele cazuri, precum supravegherea legislaţiei bancare şi de asigurări, există o autoritate centrală clar identificată, uneori chiar o persoană, care are principala responsabilitate. Dar în alte cazuri, precum achiziţiile publice sau domeniul recunoaşterii diplomelor, există numeroşi oficiali naţionali care iau decizii la nivel naţional, regional, local şi individual, şi este dificil pentru Comisie să supravegheze sau să verifice acele decizii individuale. Comisia se bazează pe funcţionarea întregului sistemul sau sector pentru a stabili dacă este necesară o acţiune de corectare”.

În prezent, Comisia obţine asemenea informaţii prin intermediul reclamaţiilor şi petiţiilor. Aceasta este probabil o atitudine uşor reacţională, având în vedere faptul că această Comisie, din cauza lipsei sale de resurse, se poate baza doar pasiv pe informaţiile pe care le primeşte şi, în această privinţă, ea acordă cea mai mare prioritate acelor probleme care parvin prin petiţii şi reclamaţii. Alte surse de informaţii sunt, de asemenea, utilizate: Comisia încearcă să stabilească un contact regulat cu părţile interesate dintr-un anumit sector sau încearcă pur şi simplu să monitorizeze apariţiile în presă. De asemenea, mecanismul numit SOLVIT[528] este folosit[529].

Alte forumuri de la care Comisia culege informaţii includ comisiile tehnice sau de comitologie permanente, create conform diferitelor directive. De exemplu, există Internal Market Advisory Committee (Comitetul consultativ pentru piaţa internă), care reuneşte oficiali din partea statelor membre care au o responsabilitate globală pentru piaţa internă. De asemenea, există reţele ale autorităţilor de reglementare şi oficialilor, sau grupuri de experţi, precum reţeaua pentru concurenţa naţională în domeniul politicii de concurenţă. În sectorul serviciilor financiare, abordarea Lamfalussy reprezintă o modalitate suplimentară pentru a sprijini asigurarea punerii în aplicare, în mod eficient şi convergent, a legislaţiei comunitare în toate statele membre. La cel de-al 3-lea nivel, aceasta include crearea unei reţele între autorităţile de reglementare, în vederea prezentării de recomandări interpretative comune, instrucţiuni consistente şi standarde comune, evaluări de către entităţi omoloage şi comparaţii între practicile de reglementare, pentru a încuraja punerea în aplicare şi aplicarea omogenă. Aşa cum s-a exprimat doamna MINOR, „autorităţile de reglementare şi cele de supraveghere… cooperează pentru aplicarea zilnică a legislaţiei comunitare. Odată ce măsurile au fost transpuse şi sunt aplicate zilnic, există reuniuni periodice ale autorităţilor de reglementare[530]".

Comisia a declarat în repetate rânduri că nu îşi poate asuma rolul de a supraveghea autorităţile naţionale sau entităţile individuale, în mod sistematic. Comisia susţine că, având la dispoziţie actualele resurse de personal, nu este rentabil să se trimită echipe de oficiali în căutarea unor cazuri de aplicare incorectă, în toate cele 27 de state membre. Doar în anumite sectoare speciale, precum piscicultura şi sănătatea publică, inspectorii chiar realizează verificări la faţa locului. Pentru majoritatea domeniilor, Comisia încearcă să încurajeze, în schimb, autorităţile de reglementare şi cele de supraveghere ale statelor membre să conlucreze mai strâns, prin realizarea de evaluări de către entităţi omoloage, adoptarea de protocoale sau memorandumuri de înţelegere pentru aplicarea coordonată a anumitor directive şi, în general, urmărirea unei politici de convergenţă în supraveghere. Speranţa este aceea că problemele de aplicare incorectă a legislaţiei comunitare vor fi detectate într-o fază incipientă.

"Les services de la Commission développent des méthodes proactives pour déceler ces cas de mauvaise application. Compte tenu de ses moyens, cette tâche n'est pas aisée. Mais par exemple, si un problème se présente dans quelques États membres, nous procédons à la vérification de la situation dans les autres États membres."[531]

Cu privire la omogenitatea globală a aplicării legislaţiei comunitare, domnul AYRAL (H10) a declarat că "nous n'avons pas le pouvoir d'intervention auprès des États membres pour nous assurer qu'ils respectent, qu'ils appliquent la législation de la même manière. Nous pouvons nous assurer qu'ils appliquent correctement la législation, mais nous ne pouvons pas nous assurer qu'ils appliquent la législation de la même manière. Et c'est pour cela que nous allons faire des propositions pour compléter le cadre réglementaire pour les produits, afin de donner la garantie aux opérateurs et aux consommateurs que la législation technique européenne sera appliquée de la même manière dans tous les États membres."

3.        Nepunerea în aplicare a legislaţiei comunitare – procedura privind încălcarea dreptului comunitar

Comisia iniţiază procedura de încălcare a dreptului comunitar în conformitate cu articolul 226 TCE, fie ca urmare a unei reclamaţii primite de la un reclamant aflat pe teritoriul statului membru, fie din proprie iniţiativă (informaţii obţinute, de exemplu, din presă, din întrebările Parlamentului European, etc.).

Domnul VOGENAUER a descris procedura urmată în practică: „Ei înregistrează o potenţială încălcare într-un registru. Se adresează statelor membre pentru a solicita clarificări suplimentare în negocieri. Numai atunci se declanşează procedura oficială privind încălcarea dreptului comunitar, se trimite o somaţie statului membru, care stipulează de obicei o dată limită de răspuns. După expirarea acelui termen, Comisia emite o opinie întemeiată, tot cu o dată limită, iar dacă statul membru nu s-a conformat, doar atunci se trimite întreaga cauză la CEJ. Comisia nu are obligaţia legală să facă acest lucru, ea beneficiază de o libertate foarte mare de a dispune.”

Cu toate acestea, domnul VOGENAUER a arătat că „există câteva probleme cu această procedură. Mai întâi, ea funcţionează doar odată cauzat prejudiciul. Statul membru trebuie să îşi fi încălcat deja obligaţiile. Cea mai mare problemă este aceea că nu există termene limită fixate non-negociabile, deci întreaga procedură este îngreunată. Trec în medie… 45 de luni între înregistrarea unei reclamaţii şi o eventuală trimitere în instanţă. Statul membru se poate afla timp de 4 ani în situaţia de încălcare a obligaţiilor sale, până ce întreaga cauză este trimisă în instanţă. De fapt, unele state membre pot folosi acest lucru în avantajul lor şi pot încerca să câştige timp, iar dacă răspund pur şi simplu înainte de expirarea termenului limită, ele nu vor primi absolut nici o sancţiune. O altă problemă este libertatea de a dispune a Comisiei Europene. Nici Consiliul sau Parlamentul European, nici o persoană nu poate declanşa această procedură. Aceştia pot doar să raporteze sau să depună o reclamaţie la Comisie sau la Parlamentul European.”

Comisia a arătat că procedura privind încălcarea dreptului comunitar a evoluat în timp şi, tot conform spuselor Comisiei, două instrumente suplimentare îi sporesc astăzi performanţa:

În primul rând, există prevederea mai recentă a articolului 228, care acordă CEJ competenţa de a impune o penalizare pecuniară, dacă statul membru persistă în nerespectarea unei hotărâri conform articolului 226 - "en cas de non-respect de l'arrêt de la Cour, la Commission peut saisir une deuxième fois et la Cour peut imposer une astreinte financière pour contraindre l'État membre à exécuter son premier arrêt (article 228 TEC). ... Cette nouvelle politique de la Commission est évidemment destinée à prévenir les cas de non-exécution des arrêts de la Cour, par la menace de sanctions financières. Cette menace est efficace"[532]. Totuşi, domnul VOGENAUER a criticat acest lucru, arătând că „aceasta merge atât de încet, [atunci când s-a aplicat pentru prima dată], încât Grecia a fost condamnată la plata unei penalizări după 13 ani de la înaintarea reclamaţiei iniţiale. Doar 3 hotărâri au fost pronunţate, începând din 1993, cu privire la această procedură specifică.”

În al doilea rând, aşa cum a arătat doamna DURAND "dans quelques cas, la Commission a soumis à la Cour des affaires en urgence et elle a demandé à la Cour d'imposer la suspension de la mesure litigieuse. Des arrêts de la Cour ont donc pu être obtenus dans des délais très brefs. Cette procédure particulière obéit évidemment à des conditions strictes sur l'urgence, qui ne sont pas souvent réunies". Luând în consideraţie problema aplicării de amenzi “pe loc” pentru aplicarea defectuoasă a legislaţiei comunitare, doamna DURAND a fost de părere că "jusqu'à présent, on a plutôt un système où les droits de la défense doivent pouvoir s'exercer et, par conséquent, l'imposition immédiate de pénalités me semble difficilement envisageable. Un des moyens de pression qu'on utilise aussi, c'est que, dans l'hypothèse où l'infraction se circonscrit dans le cadre des Fonds structurels, la Commission suspend les paiements aux États membres, ce qui est un moyen de pression assez efficace."[533]

Doamna DURAND a concluzionat că "les méthodes mises en place pour assurer le contrôle de l'application du droit communautaire se sont diversifiées dans le but d'obtenir une mise en conformité plus rapide... Les méthodes doivent être améliorées. Elles reposent nécessairement sur une responsabilisation accrue des États membres mais aussi sur une diversification des moyens et des méthodes selon les types d'infraction."[534]

Doamna DURAND a declarat că această „Comisie detectează aproximativ 1.000 până la 1.500 de cazuri pe an de aplicare incorectă a legislaţiei comunitare, fie că este aplicarea incorectă a Tratatului, fie că este aplicarea incorectă a directivelor. Reclamaţiile de la cetăţeni şi de la companii sunt sursa principală de informaţii pentru detectarea cazurilor de aplicare incorectă”. Procentajul de cazuri deschise în mod automat de Comisie este în creştere şi reprezintă, în aproape jumătate din cazuri, aplicarea incorectă. În prezent, 3.500 se află pe rol. Aproximativ 40% din acestea sunt soluţionate după trimiterea somaţiei şi aproximativ 40% din cazuri sunt închise la etapa opiniei întemeiate. Comisia aduce aproximativ 170 de cazuri pe an în faţa CEJ, adică aproximativ 10%.

IV.  Necesitatea asigurării unei abordări cuprinzătoare a punerii în aplicare

Comisia este de părere că Comisia Europeană a monitorizat punerea în aplicare a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă (3LD) în concordanţă cu filozofia dominantă în momentul respectiv[535]. Astfel, ea a verificat pur şi simplu transpunerea legală formală a prevederilor 3LD în legislaţia britanică. Cu toate acestea, nu a existat nici o evaluare cu privire la calitatea legislaţiei naţionale care transpune 3LD. Mai mult şi cel mai important, nu a existat nici o monitorizare a etapelor ulterioare din procesul de punere în aplicare, adică a aplicării practice a 3LD de către autorităţile naţionale. Absenţa reclamaţiilor de la persoane nu este o scuză pentru lipsa monitorizării aplicării. Într-adevăr, atitudinea pasivă a Comisiei este ilustrată de faptul că aceasta nu a cunoscut problemele până la începutul anului 2001, atunci când membri ai acestui Parlament au început să contacteze instituţia în numele alegătorilor lor care erau asiguraţi ELAS.

De asemenea, comisia este de părere că trebuie să existe o supraveghere atentă mai activă, chiar şi în mod aleatoriu, a directivelor principale. Acest lucru presupune neapărat cercetarea atentă a evenimentelor naţionale de către Comisie. Această lipsă de cercetare atentă poate fi identificată ca fiind o carenţă sistematică întâmpinată în cadrul instituţiei.

Rolul pasiv jucat de Comisie în legătură cu monitorizarea aplicării 3LD nu este doar un corolar al unei anumite filozofii, care acorda o prea mare importanţă elaborării legislaţiei şi mai puţină importanţă asigurării punerii sale în aplicare, ci mai mult, este o consecinţă, într-o anumită măsură, a lipsei de resurse destinate acestui domeniu de către Comisie. Lipsa de resurse continuă să fie o problemă şi pentru supravegherea transpunerii (în special capacităţile lingvistice, dat fiind faptul că legislaţia de punere în aplicare primită nu este nici măcar tradusă). Este clar faptul că această Comisie poate realiza o monitorizare adecvată a transpunerii celor mai înalte standarde, doar dacă ar avea mai multe resurse la dispoziţie. În cazul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, lipsa de resurse a impus contractarea unor consultanţi externi, care au realizat un studiu incomplet, de proastă calitate, aşa cum se arată în Partea II a prezentului raport. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că această Comisie nu a supravegheat munca prestată de consultanţii externi astfel încât să se fi asigurat o analiză satisfăcătoare a transpunerii celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă de către statele membre.

***

Pare să existe un consens asupra necesităţii ca toate instituţiile europene să trateze mult mai atent problema monitorizării punerii în aplicare[536], în ceea ce priveşte atât transpunerea, cât şi aplicarea. Aplicarea corectă a legislaţiei comunitare este un element central al sistemului instituţional al Uniunii Europene. Aceasta este o condiţie preliminară pentru eficacitatea regulamentelor europene şi pentru respectarea egalităţii între statele membre. Mai mult, ea garantează faptul că societăţile, consumatorii şi cetăţenii îşi pot exercita drepturile acordate de legislaţia comunitară în mod rapid şi eficient.

Punerea în aplicare corectă şi promptă a legislaţiei europene este o parte integrantă şi esenţială a strategiei de „Better regulation” („Reglementare mai bună”), care a fost pusă în centrul Agendei Lisabona relansate pentru locuri de muncă şi creştere economică în 2005 (Lisbon Agenda for jobs and growth). Scopul este acela de a îmbunătăţi politicile Uniunii Europene prin consolidarea transparenţei, coerenţei, eficacităţii şi eficienţei acestora, în acelaşi timp impulsionând participarea şi responsabilitatea publicului în procesul elaborării lor. Eforturile de îmbunătăţire a cadrului de reglementare vor produce efectele scontate doar dacă regulamentele europene se aplică în mod corect şi eficient.

Abordarea actuală cu privire la monitorizarea punerii în aplicare este încă prea adesea caracterizată de o concentrare îngustă asupra transpunerii legale formale. Ceea ce este necesar, în schimb, este o abordare pragmatică şi continuă a punerii în aplicare din partea instituţiilor comunitare, în diferitele etape ale procesului de transformare a intenţiilor legiuitorilor Uniunii Europene în efecte practice pentru cetăţenii europeni. Astfel, un nou concept de transpunere dinamică presupune necesitatea ca monitorizarea punerii în aplicare să se realizeze pe o perioadă mai lungă de timp şi nu doar ca un simplu exerciţiu unic de bifare, aşa cum este cel mai adesea cazul. Mai important, voinţa şi intenţia iniţială a legiuitorului trebuie să fie respectată.

De fapt, obiectivul de a asigura punerea în aplicare în mod eficient trebuie avut în vedere încă din etapele incipiente de elaborare şi adoptare a legislaţiei. Acest lucru a fost recunoscut prin agenda pentru o mai bună reglementare („better regulation agenda”), dar sunt necesare eforturi continue pentru a se asigura că legislaţia comunitară devine mai clară şi mai simplu de pus în aplicare. Problemele de transpunere şi de punere în aplicare rezultă adesea din texte legislative prost elaborate. Astfel, autorităţile legislative europene au o responsabilitate importantă în această privinţă şi ar trebui, în consecinţă, să evite compromisurile complicate şi neclare în negocieri. De exemplu, ambiguităţile textului generează incertitudini legale şi discrepanţe, atunci când textele sunt transpuse în legislaţia naţională, cu potenţial de distorsionare a concurenţei şi de fragmentare a pieţei interne. În consecinţă, este de dorit ca toate organismele comunitare implicate în procesul de elaborare a legilor să ţină cont, în etapa de elaborare, de potenţialele dificultăţi de aplicare a legislaţiei comunitare, depunând mai mult efort în evaluarea dificultăţilor previzibile care pot apărea.

În plus, în momentul adoptării legislaţiei comunitare, este important să se solicite statelor membre să furnizeze aşa-numitele tabele de corespondenţă, care indică modul în care fiecare prevedere în parte este transpusă în legislaţia naţională. Comisia are acum ca principiu includerea în propunerile sale a unei cereri de furnizare a tabelelor de corespondenţă. Cu toate acestea, ele sunt eliminate, în mod regretabil, pe parcursul procedurii legislative, în trei sferturi din totalul cazurilor. Probabil că multe state membre consideră aceste tabele de corespondenţă ca fiind o povară şi, în consecinţă, caută să elimine prevederea din propunere, iar în multe cazuri chiar reuşesc acest lucru. În consecinţă, este necesar ca Parlamentul European să asigure un sprijin consistent pentru insistenţa asupra tabelelor de corespondenţă în noua legislaţie.

Odată adoptată legislaţia comunitară, trebuie să se depună eforturi mai mari în mod dinamic pentru sprijinirea statelor membre la transpunerea acesteia în legislaţia naţională, de exemplu prin publicarea periodică de comunicări interpretative şi texte de îndrumare. În pus, atelierele şi seminariile privind transpunerea ar trebui să fie folosite într-un mod mai sistematic, pentru că permit autorităţilor statelor membre să facă schimb de opinii şi să discute despre transpunerea corectă prevederilor şi cerinţelor principale conţinute de directivele comunitare, iar prin aceasta ele pot contribui la o pune în aplicare mai uniformă în întreaga Uniune Europeană.

Ulterior, în monitorizarea transpunerii, Comisia nu trebuie doar să verifice dacă dispoziţiile comunitare au fost transpuse în mod formal, ci trebuie să acorde o mai mare atenţie evaluării calităţii măsurilor de punere în aplicare, deoarece multe cazuri de punere în aplicare incorectă sunt rezultatul unei legislaţii naţionale de proastă calitate, ceea ce se reflectă uneori eforturile deliberate ale statelor membre de a submina legislaţia comunitară din motive politice, administrative şi economice. În plus, directivele sunt deseori transpuse în mod fragmentat, adică nu într-o singură lege naţională, ci răspândite prin diferite acte la diferite niveluri din ierarhia juridică. Este evident că acest mod de transpunere, deşi corect din punct de vedere legal, nu este util nici pentru monitorizarea punerii în aplicare, nici pentru transparenţă. În acest context, îl putem cita pe Comisarul McCreevy (H8): „Cu toate acestea, pentru a fi extrem de sincer, pentru unele transpuneri, ar trebui să fii un mare geniu pentru a descoperi acul în carul cu fân al legislaţiei respective de punere în aplicare, cu privire la locul unde se găseşte directiva comunitară originală.” Aceste probleme trebuie tratate atunci când Comisia evaluează calitatea transpunerii.

Totuşi, cel mai important lucru este că trebuie să existe o evaluare mai sistematică şi dinamică a modului în care se aplică în practică legislaţia comunitară. În ceea ce priveşte principalele directive, Comisia nu se poate baza doar pe reclamaţii şi articole din presă înainte de a începe anchetarea unor posibile probleme. Ea ar trebui, în schimb, să fie dinamică în studierea aplicării practice a principalelor acte ale legislaţiei comunitare în toate statele membre. Ea ar trebui, în primul rând, să evalueze dacă aplicarea în practică respectă cerinţele comunitare, iar în al doilea rând, să evalueze dacă rezultatele realizate corespund obiectivelor urmărite iniţial. Comisia ar trebui să raporteze în mod periodic constatările sale la Parlamentul European. Dacă se descoperă că nu s-au îndeplinit obiectivele, trebuie avute în vedere modificări legislative.

De asemenea, este nevoie urgentă să se accelereze procedura privind încălcarea dreptului comunitar. În prezent, atunci când decide să iniţieze sau să continue procedura privind încălcarea dreptului comunitar, Comisia organizează patru întruniri pe an, iar toate deciziile (de la prima somaţie până la decizia de a sesiza Curtea de Justiţie) sunt luate de Colegiul comisarilor. În rezoluţia sa din 16 mai 2006[537], Parlamentul European a solicitat să „se considere atent posibilitatea scurtării procedurilor interne, în etapa iniţială a procedurii, prin autorizarea fiecărui membru al Comisiei să trimită somaţii statelor membre în domeniul de care răspunde (aşa cum este deja practica în cazurile în care un stat membru nu a transpus legislaţia comunitară în legislaţia sa naţională, în termenul limită stabilit).[538]"Referindu-se la necesitatea unei acţiuni rapide şi axate pe domeniile cheie, Parlamentul European a solicitat Comisiei, într-o altă rezoluţie[539] „să stabilească o procedură privind încălcarea dreptului comunitar transparentă şi accelerată pentru speţele referitoare la piaţa internă, precum şi să informeze Parlamentul despre modul în care criteriile sale de prioritate pentru tratamentul încălcării ... sunt selectate şi aduse în atenţia reclamanţilor, în practică” [540] şi a încurajat introducerea de „sancţiuni pentru nerespectare."[541]

Importanţa punerii în aplicare poate fi subliniată mai mult prin crearea unui post de comisar direct responsabil de transpunerea şi aplicarea legislaţiei comunitare, asistat de un grup de lucru dedicat pentru Transpunere şi Aplicare, în cadrul Comisiei. În cazul în care Comisia este cu adevărat dedicată îmbunătăţirii performanţelor sale în această problemă cheie, desemnarea unui Comisar anume responsabil de această sarcină nu numai că ar trimite un mesaj politic clar, ci ar ajuta şi la coordonarea tuturor eforturilor care se depun în prezent separat şi în diferite măsuri de către Direcţiile generale şi Secretariatul General ale Comisiei Europene. Acest Comisar ar urma să unească sub răspunderea sa toate departamentele pe orizontală care se ocupă de punerea în aplicare şi să fie responsabil de coordonarea celorlalte unităţi pe verticală din toate Direcţiile generale.

Parlamentul a sugerat deja şi statelor membre „să numească personalităţi politice responsabile, la nivel naţional, de politica privind încălcarea dreptului comunitar"[542] şi a solicitat Comisiei să ceară statelor membre „să garanteze aplicarea retroactivă a prevederilor comunitare care au fost încălcate, cu scopul de a elimina toate efectele încălcării, cu recurgere imediată la articolul 228 din Tratatul CE, în cazul în care nerespectarea persistă."[543]

Ar trebui să existe o implicare şi o participare mai mare atât a Parlamentului European, cât şi a parlamentelor naţionale în procesul de monitorizare a punerii în aplicare a legislaţiei comunitare. O reducere a volumului legislaţiei europene trebuie să fie însoţită de un accent mai mare pe punerea sa în aplicare.

Parlamentul European ar trebui să se afle în prima linie în această privinţă, însă fără să intervină în competenţele şi îndatoririle încredinţate Comisiei prin Tratate. Comisia şi Parlamentul ar trebui să creeze canale permanente de comunicare şi să stabilească un dialog structurat pe probleme de punere în aplicare. Acest lucru trebuie să se realizeze la cel mai înalt nivel politic şi trebuie să fie urmărit prin implicarea diferitelor organisme competente din cadrul Parlamentului. Colaborarea dintre aceste două instituţii este de o importanţă capitală, deşi principala responsabilitate de punere în aplicare revine Comisiei, în calitate de protector al Tratatelor.

Raportul anual privind punerea în aplicare a legislaţiei comunitare trebuie să devină un instrument în dezvoltare (in progress) pentru Parlament, monitorizat în permanenţă de comisiile parlamentare. Fiind mai mult decât un document anual static, acesta ar trebui să fie, pentru comisii, un instrument de supraveghere a acţiunilor Comisiei Europene în domeniul punerii în aplicare. Comisia responsabilă de o mai bună elaborare a legilor (better law-making) şi Committee on Legal Affairs (Comisia pentru afaceri juridice) trebuie să joace un rol important în coordonarea şi legătura cu serviciile competente din cadrul Comisiei şi cu structurile de conducere ale Parlamentului, cum sunt Preşedinţia şi Conferinţa Preşedinţilor (Conference of Presidents).

Comunicarea specializată dintre Comisie şi comisiile parlamentare în domeniu trebuie să fie permanentă şi structurată. Parlamentul trebuie să îşi adapteze procedurile în vederea unui rol mai activ în monitorizarea punerii în aplicare a legislaţiei în statele membre. Organismele de decizie ale Parlamentului trebuie să trateze foarte atent numirea, în cadrul comisiilor, a unor raportori permanenţi pentru punerea în aplicare sau crearea unor grupuri de lucru responsabile de urmărirea punerii în aplicare a legislaţiei cheie adoptate de fiecare comisie în parte. Raportorul competent trebuie să joace un rol activ în acest domeniu, singur sau cu ajutorul structurilor permanente menţionate mai sus. De asemenea, trebuie analizat cu atenţie dacă este necesară modificarea regulilor de procedură, pentru a permite Parlamentului să joace un rol mai activ în supravegherea punerii în aplicare.

Parlamentele naţionale trebuie, de asemenea, să joace un rol important. Implicarea corpurilor legislative naţionale în domeniul afacerilor europene a crescut în mod substanţial în ultimii câţiva ani şi va continua să crească în viitor. În acest domeniu, trebuie create mecanisme pentru a asigura participarea activă a parlamentelor naţionale (şi a parlamentelor regionale care au puteri legislative) în monitorizarea legislaţiei comunitare. Corpurile legislative din statele membre sunt preocupate în special de problema punerii în aplicare şi, în consecinţă, ar trebui să fie dispuse să sporească o cooperare cu Parlamentul European. Într-o anumită măsură, structurile pentru colaborare există deja şi ar trebui să fie posibilă folosirea lor în acest scop.

Aşa cum s-a afirmat anterior, statele membre beneficiază de o anumită flexibilitate în transpunerea legislaţiei comunitare în legislaţia naţională. Directivele, prin însăşi natura lor, lasă statelor membre libertatea de a alege forma şi metoda de punere în aplicare. Astfel, directivele sunt integrate uşor în diverse sisteme juridice naţionale, aranjamente administrative şi tradiţii. Cu toate acestea, în acelaşi timp, aceste mentalităţi şi tradiţii naţionale diferite pot duce la aplicarea diferită a directivei şi, astfel, la diferite grade de eficacitate. Acest lucru este inacceptabil în domenii sensibile, precum recunoaşterea reciprocă a serviciilor financiare, unde consumatorii aşteaptă standarde de supraveghere uniforme pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Mai mult, directivele îşi pot pierde eficacitatea ca urmare a transpunerii lor în legislaţia naţională, din cauza problemelor menţionate mai sus (de exemplu, dificultăţi lingvistice, transpunere fragmentată) sau pentru că statele membre pot alege, în mod deliberat, să le transpună astfel încât să submineze eficacitatea acestora. În consecinţă, se recomandă să se aleagă regulamentele, nu directivele, drept formă legală standard pentru a legifera probleme foarte delicate, cu scopul de a reflecta mai bine obiectivele legiuitorului.

Dacă se alege, totuşi, o directivă în locul unui regulament, ar fi recomandat ca aceasta să conţină cerinţe de armonizare maxime şi nu standarde minime. Directivele trebuie să prevadă cerinţe clare şi fără echivoc, care nu lasă loc la interpretări şi limitează libertatea de a dispune a autorităţilor naţionale. Clauzele derogatorii şi cerinţele opţionale trebuie evitate pe cât posibil, pentru că diminuează eficacitatea şi coerenţa legii la nivelul întregii Uniuni Europene. Acest lucru a fost ilustrat de opţiunea oferită statelor membre în cadrul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă de a constitui sau nu rezerve pentru prime necontractuale (articolul 18 alineatul (1) litera D)[544].

Concluzii PARTEA V, ROLUL COMISIEI

PARTEA V - ROLUL COMISIEI

Rolul Comisiei în criza companiei Equitable Life

1.  Comisia este de părere că Comisia Europeană nu a monitorizat în mod eficient aplicarea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă, deşi se poate spune că a urmat practica dominantă în momentul respectiv. Comisia consideră că Comisia Europeană ar fi trebuit să adopte o atitudine mai proactivă, nu să aştepte pur şi simplu sosirea plângerilor.

2.  Comisia consideră că o abordare dinamică a punerii în aplicare din partea Comisiei şi a statelor membre, ţinând cont de dreptul original al textului legislativ, precum şi de obiectivele legislaţiei şi de metodele de punere în practică, ar fi subliniat şi evidenţiat probabil neajunsurile din aplicarea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă.

3.  Comisia consideră că studiul solicitat de Comisia Europeană privind transpunerea celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă în Regatul Unit a fost inutil, incomplet şi de calitate proastă şi nu a evidenţiat nici un aspect important, una dintre slăbiciunile sale fiind că a fost efectuat puţin după transpunere şi nu a beneficiat de o perioadă mai lungă pentru a permite o evaluare a aplicării în timp.

4.  Comisia estimează că introducerea opţiunilor în cadrul directivei a diminuat coerenţa şi eficacitatea acesteia şi, în plus, a împiedicat punerea în practică şi aplicarea dreptului comunitar, lăsând statelor membre posibilitatea unei suprareglementări şi a introducerii de norme divergente. Acest lucru a fost ilustrat de opţiunea oferită statelor membre în cadrul celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă de a constitui sau nu rezerve pentru prime necontractuale (articolul 18 alineatul (1) litera D).

Carenţe sistematice evidenţiate de anchetă

5.  Comisia este de părere că[545], aşa cum se descrie în diferitele părţi ale prezentului raport, cazul ELAS a scos la lumină, în cazul Comisiei Europene, existenţa unor carenţe sistematice în monitorizarea adecvată a punerii în aplicare a legislaţiei comunitare.

6.  Comisia este de părere, deşi situaţia pare să se fi ameliorat în ultima vreme, cazul ELAS atestă faptul că Comisia a adoptat în trecut un rol static, formalist în monitorizarea transpunerii legislaţiei comunitare, rol care, deşi corespundea probabil filosofiei dominante la vremea respectivă, în prezent nu mai este acceptabil. Cazul ELAS dă mai multă greutate necesităţii urgente privind un concept mai dinamic şi generalizat de punere în aplicare a legislaţiei comunitare.

7.  Comisia este de părere că prezenta anchetă subliniază, de asemenea, o altă carenţă sistematică în cadrul Comisiei, şi anume lipsa de resurse în ceea ce priveşte personalul desemnat să monitorizeze punerea în aplicare. În special, aceasta arată faptul că, pentru această monitorizare, Comisa s-a bazat prea mult pe consultanţii săi contractuali care, în cazul ELAS, au efectuat un studiu incomplet şi de proastă calitate.

PARTEA VI – ROLUL COMISIILOR DE ANCHETĂ

privind prerogativele şi competenţele Comisiilor parlamentare de anchetă

INDEX  PARTEA VI

I.         Comisia de anchetă: situaţia actuală

II.       Limitările statutului actual

III.      Anexă

           Concluzii

I. Comisia de anchetă: situaţia actuală.

1). Dreptul de a înfiinţa Comisii temporare de anchetă pentru a ancheta „presupuse contravenţii sau administrare defectuoasă în punerea în aplicare a legislaţiei comunitare”, exceptând cazul în care chestiunea este sub judice (în judecare), este un element important al puterilor de supraveghere ale Parlamentului European (PE), alături inter alia de analizarea petiţiilor şi numirea unui mediator.

Comisiile parlamentare de anchetă (PCI) permit o anchetare detaliată a unei anumite probleme. De asemenea, ele concentrează atenţia publică asupra problemelor examinate şi, în acest sens, sunt utile nu numai pentru trecerea anumitor subiecte pe agenda politică, ci şi pentru sporirea puterilor de supraveghere şi control ale Parlamentului.

Tratatul de la Maastricht este cel care a consacrat recunoaşterea legală formală a practicii obişnuite de înfiinţare a comisiilor de anchetă şi a adăugat un nou articol la Tratatul CE, în care se specifică faptul că Parlamentul are dreptul să înfiinţeze asemenea comisii pentru a ancheta „pretinse contravenţii sau administrarea defectuoasă în punerea în aplicare a legislaţiei comunitare, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de către o instanţă judecătorească şi atât timp cât procedura jurisdicţională nu este încheiată”.[546]

2). Acest nou articol (astăzi articolul 193 TCE) nu oferă informaţii cu privire la prerogativele specifice ale unei comisii de anchetă a PE, dar stipulează, în schimb, că dispoziţiile detaliate se adoptă prin acord interinstituţional. Acest acord a fost încheiat prin Decizia 95/167 a Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei din 19 aprilie 1995 privind dispoziţiile detaliate care guvernează exercitarea dreptului la anchetă al Parlamentului European[547].

S-a ajuns la acord asupra acestei decizii doar după doi ani de negocieri şi concesiuni importante făcute de Parlament. Cu toate acestea, dreptul la anchetă al Parlamentului a fost consolidat în mod semnificativ în raport cu situaţia existentă înainte de Tratatul de la Maastricht.

3). Experienţa acumulată de PCI de la adoptarea deciziei menţionate mai sus este limitată, deoarece doar două PCI-uri au fost înfiinţate în acea perioadă[548] şi, pe cât se ştie, nu s-a întreprins nici un studiu detaliat cu privire la prerogativele, obligaţiile şi conduita Parlamentului atunci când îşi exercită dreptul la anchetă.

Natura unei PCI a fost descrisă în declaraţia explicativă a raportului PROUT[549] care a introdus pentru prima dată regulile referitoare la comisiile de anchetă în regulamentul de procedură. Ea stipulează astfel: „Comisiile de anchetă nu sunt deloc comisii politice. Ele nu privesc în viitor şi studiază întreaga legislaţie comunitară existentă şi modul în care aceasta este pusă în aplicare, fie de către Comisie, fie de către statele membre. Ele caută să vadă dacă există încălcări ale legislaţiei sau elemente de administrare defectuoasă sau corupţie în administrarea legislaţiei. Cu alte cuvinte, ele asistă Parlamentul în rolul acestuia de supraveghere…”

4). Din cele de mai sus reiese clar faptul că natura investigativă a acestui tip de comisii necesită existenţa unor limite exacte ale activităţilor lor şi o uşoară extindere a puterilor şi obligaţiilor lor în raport cu o comisie permanentă sau temporară normală.

Sfera şi limitele mandatului

5). Este important să se ţină cont de faptul că sfera de acţiune a unei PCI este definită de legislaţia primară şi secundară, şi anume de articolul 193 TCE, Decizia 95/167, regulamentul de procedură relevant şi mandatul adoptat de către Parlament conform Regulii 176 alineatul (3).

În ceea ce priveşte Tratatul, Decizia şi regulamentul de procedură, Parlamentul poate înfiinţa o comisie de anchetă „pentru a examina pretinse contravenţii sau administrare defectuoasă în punerea în aplicare a legislaţiei comunitare” de către o instituţie comunitară, un stat membru sau persoane împuternicite prin legislaţia comunitară să pună în aplicare acea legislaţie. O comisie temporară de anchetă nu poate ancheta chestiunile care sunt examinate în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale sau comunitare, până când procedura jurisdicţională nu este încheiată (articolul 193 TCE şi articolul 3 din Decizia din 1995).

6). Având în vedere toate acestea, este evident că mandatul devine destul de amplu şi, în consecinţă, este important să se evidenţieze faptul că textele menţionate mai sus nu limitează în mod explicit sfera de anchetare a contravenţiilor sau a administrării defectuoase pentru care se presupune că sunt responsabile instituţiile comunitare: Statele membre, însemnând toate organismele şi administraţiile lor, se supun, de asemenea, unor posibile anchete.

Astfel, Tratatul şi Decizia stabilesc trei limite pentru o PCI: ea trebuie să examineze presupuse contravenţii sau administrare defectuoasă în punerea în aplicare a legislaţiei comunitare; aceste acţiuni se presupune că trebuie să fi fost făcute de către administraţiile comunitare sau naţionale; şi ea nu are dreptul să ancheteze chestiuni examinate de către instanţe judecătoreşti naţionale sau comunitare.

7). Este incert dacă această comisie poate ancheta o chestiune examinată de către o instanţă judecătorească a unui stat nemembru. Tratatul nu face distincţie şi se referă pur şi simplu la „fapte sunt examinate de către o instanţă judecătorească”, în timp ce Decizia, la articolul 2 alineatul 3, se referă în mod clar la instanţele judecătoreşti naţionale sau comunitare. Nu există nicio jurisprudenţă a CEJ cu privire la acest subiect, deci, în principiu, se pare că limitarea sub judice (în judecare) trebuie aplicată instanţelor judecătoreşti naţionale sau comunitare, exceptând, poate, acele cazuri în care scopul litigiului este acela de a sista ancheta unei comisii de anchetă. Limitarea trebuie, de asemenea, să fie înţeleasă strictu sensu: ea se referă strict la problema sub judice şi nu poate fi extinsă la chestiuni colaterale sau conexe.

8). Înţelesul administrării defectuoase nu este definit de legislaţia comunitară primară sau secundară. Cu toate acestea, Raportul anual al mediatorului (ombudsman) pe anul 1996, drept răspuns la o cerere din partea Parlamentului European, explică astfel termenul administrare defectuoasă:

O administrare defectuoasă există în mod clar în cazul în care o instituţie sau un organism comunitar nu acţionează în conformitate cu Tratatele şi cu actele comunitare care îi angajează răspunderea sau în cazul în care aceasta/acesta nu respectă regulile şi principiile de drept stabilite de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă.

Multe alte situaţii pot echivala cu o administrare defectuoasă, inclusiv neregularităţi administrative, omisiuni administrative, abuz de putere, nedreptate, funcţionare defectuoasă sau incompetenţă, discriminare, întârzieri evitabile, refuz de a oferi informaţii, neglijenţă, etc.[550]

Parlamentul European a susţinut această abordare în rezoluţia sa din 16 iulie 1998[551].

9). Comisia de anchetă este limitată şi de mandatul său, de scopul iniţial al constituirii sale şi de motivul existenţei sale (raison d’etre), şi nu poate ancheta dincolo de acest mandat, aşa cum i-a fost conferit de către Parlament. Decizia de înfiinţare a unei comisii de anchetă trebuie să specifice acest scop (articolul 2, alineatul 1 in fine din Decizia din 1995).

10). În final, comisia de anchetă este limitată de termenul limită pentru depunerea raportului său, aşa cum specifică mandatul (articolul 2, alineatul 1 in fine din Decizie). Termenul limită nu poate depăşi 12 luni de la data la care a fost înfiinţată, dar poate fi prelungit de două ori cu câte trei luni (articolul 2, alineatul 4 din Decizie şi Regula 176 alineatul (4)).

Prerogativele şi obligaţiile

11). Fără a ţine seama de ceea ce prevăd Regulile sau Decizia 95/167, modul de funcţionare (modus operandi) şi prerogativele unei comisii de anchetă sunt aceleaşi cu cele prevăzute pentru comisiile permanente (Regula 176 alineatul 2). Atunci când o comisie consideră că i-a fost încălcat unul din drepturile sale, ea va solicita Preşedintelui să ia măsurile corespunzătoare (Regula 176, alineatul 6).

12). Puterile extinse conferite unei comisii de anchetă se regăsesc în mare parte în articolul 3 din Decizia 95/167. Articolul 3 alineatul 1 stipulează faptul că o comisie va derula anchetele necesare pentru a verifica presupuse contravenţii sau administrare defectuoasă. Această prevedere trebuie să fie citită în legătură cu puterile de supraveghere, aşa cum se menţionează în această notă. Instituţiile Comunităţii Europene şi statele membre sunt în mod special obligate, conform articolului 10 TCE, să coopereze cu comisia.

13). Articolul 3 alineatul (4) stabileşte faptul că autorităţile statelor membre, instituţiile şi organismele Comunităţilor Europene vor pune la dispoziţia comisiei toate documentele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, exceptând anumite motive bine definite (securitatea naţională, legislaţia comunitară, etc.). Paragraful 5, teza a doua şi paragraful 6 din articolul 3 clarifică în detaliu această obligaţie de a furniza informaţii (instituţiile nu vor pune la dispoziţia comisiei documente emanând de la un stat membru fără a informa mai întâi statul respectiv).

Comisia are dreptul să fie informată cu privire la orice obstacole ce rezultă din motive de secret de stat de către un reprezentant autorizat să reprezinte guvernul respectiv. Această notificare trebuie să fie argumentată.

14). Articolul 3, alineatul 8 stipulează că, în măsura în care este necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, comisia de anchetă poate solicita oricărei alte persoane (însemnând persoane altele decât oficiali sau funcţionari publici sau oficiali ai CE) să depună mărturie în faţa sa. Este destul de clar faptul că o comisie nu are nicio putere de a obliga un cetăţean să depună mărturie dacă acesta nu este dispus să facă acest lucru.

Pe de altă parte, comisia va informa orice persoană numită în cursul unei anchete dacă acest lucru îi poate aduce prejudicii. Persoana are dreptul să fie audiată de către comisie, dacă se solicită acest lucru (articolul 3 alineatul 8).

În raport cu obligaţiile sale, comisia trebuie să respecte anumite limite de procedură:

15). Articolul 2 alineatul 2 stipulează că audierile şi mărturiile au loc în şedinţă publică, în general, dar martorii şi experţii au dreptul de a face declaraţii sau de a depune mărturie în şedinţă cu uşile închise. Procedura (reuniunile) are loc cu uşile închise, dacă acest lucru este solicitat de un sfert din numărul membrilor sau dacă acest lucru este solicitat de autorităţile naţionale, instituţiile comunitare sau atunci când se tratează documente secrete.

Regula 176 alineatul 8 stipulează că Preşedintele se va asigura că este respectată confidenţialitatea discuţiilor, iar Regula 176 alineatul 9 oferă instrucţiuni cu privire la examinarea documentelor secrete sau confidenţiale înaintate. Se aplică Partea A din Anexa VII la regulamentul de procedură privind analizarea documentelor confidenţiale comunicate Parlamentului.

16). Articolul 4 alineatul 1 stipulează că informaţiile culese de comisie trebuie folosite exclusiv pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Acestea nu trebuie să fie făcute publice, dacă ele conţin materiale de natură secretă sau confidenţială. Se stabileşte o obligaţie de confidenţialitate a membrilor comisiei în ceea ce priveşte informaţiile confidenţiale; acelaşi lucru este valabil şi pentru personalul Uniunii Europene şi personalul Parlamentului European sau cel al membrilor. Este evident că oficialii Uniunii Europene se supun unor măsuri disciplinare, dacă îşi încalcă obligaţiile de confidenţialitate, aşa cum sunt prevăzute în acest articol sau în Decizia 95/167. Acelaşi lucru este valabil pentru oficialii naţionali. Pentru persoane private sau membri, răspunderile apar doar în contextul măsurilor disciplinare relevante luate de către Parlament sau de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru membri (Anexa VII la Reguli)

17). Regula 176 alineatul 7 stabileşte faptul că o persoană chemată să depună mărturie în faţa unei comisii poate pretinde aceleaşi drepturi de care ar beneficia în calitate de martor în faţa unui tribunal din ţara lor de origine, iar aceste persoane trebuie să fie informate cu privire la aceste drepturi înainte de a da o declaraţie în faţa comisiei.

În principiu, acest lucru nu le dă dreptul să fie însoţite de un avocat, pentru că martorii nu se bucură de regulă de acest drept, cu excepţia cazurilor în care acestea se tem că pot fi puse sub acuzare pe parcursul procedurii. Practica Comisiei pentru afaceri juridice (Legal Affairs Committee) a Parlamentului European a permis membrilor să fie însoţiţi de avocaţii lor, dar fără a permite avocatului să ia cuvântul. Aceasta a fost practica aleasă de către comisie.

Obligaţia finală a comisiei, după finalizarea sarcinilor sale, este de a înainta Parlamentului un raport privind rezultatul muncii sale, care să conţină, dacă este cazul, opinii minoritare.

Acest raport este publicat (Regula 176 alineatul 10).

II. Limitările statutului actual

18). Articolul 193 TCE a reprezentat fără îndoială un pas înainte pentru puterile de supraveghere ale Parlamentului European, aşa cum a fost şi Decizia 95/167. La acea vreme, puterile de anchetă în majoritatea Parlamentelor statelor membre nu erau atât de ample şi detaliate cum sunt acum. De asemenea, competenţele, natura responsabilităţilor şi prerogativele Parlamentului European nu erau aceleaşi cu cele de care se bucură astăzi instituţia. Statura politică a Parlamentului European a crescut, la fel ca şi aşteptările multor cetăţeni europeni.

Aşa cum s-a spus mai sus, comisiile de anchetă sunt o parte importantă a puterilor de supraveghere ale Parlamentului şi, în consecinţă, trebuie consolidate. Din 1995 până în prezent, au fost înfiinţate doar trei comisii de anchetă. Pare o folosire foarte moderată a acestei prerogative. Chiar dacă acele comisii permanente îşi îndeplinesc responsabilităţile de supraveghere în mod foarte satisfăcător, comisiile de anchetă sunt comisii axate pe o singură sarcină precisă, având membri din diferite comisii, care aduc cu ei diferite experienţe şi cunoştinţe.

19). Fără a pretinde că încurajăm abuzul de acest mecanism de control, pare util să se analizeze posibilitatea de exploatare mai mare a acestui instrument important, prin îmbunătăţirea şi actualizarea autorităţii sale.

20). Această comisie de anchetă a fost limitată în ancheta sa de o serie de restricţii, care pot fi uşor deduse din puterile existente detaliate mai sus. Exceptând în ceea ce priveşte Comisia Europeană, comisia are puteri foarte mici: nu poate cita martori, nu există consecinţe, costuri sau penalizări în cazul în care un posibil martor refuză să coopereze în anchetă şi nu există sancţiuni pentru mărturie mincinoasă sau pentru refuzul de a se prezenta sau de a depune mărturie în faţa comisiei.

21) Comisia nu are puteri investigative similare cu cele ale instanţelor judecătoreşti, în legătură cu administraţiile naţionale sau atunci când un organism administrativ sau privat refuză să pună la dispoziţia comisiei documentaţia. Ea nu are nici posibilitatea să solicite sprijinul unei instanţe judecătoreşti naţionale pe parcursul anchetei sale.

Această situaţie a determinat comisia să evalueze situaţia, făcând-o să solicite departamentului de politici (Policy department) informaţii despre situaţia actuală dintr-o serie de parlamente naţionale[552]. Această Parte are ataşată o Anexă care conţine o privire de ansamblu asupra mai multor probleme de interes pentru această comisie de anchetă, în vederea formulării unor sugestii către Parlament.

Constatarea generală este că parlamentele naţionale sunt mult mai bine pregătite decât erau acum 10 ani şi că ele sunt mult mai bine dotate pentru derularea de anchete decât este Parlamentul European.

22). Pentru a culege informaţii comparate referitoare la înfiinţarea şi procedurile de lucru ale comisiilor de anchetă ale parlamentelor naţionale ale statelor membre, s-au evaluat date culese din 15 state membre şi Elveţia, în 2003.

În ceea ce priveşte înfiinţarea de comisii de anchetă în cadrul parlamentelor naţionale şi procedurile lor de lucru, majoritatea statelor membre (cu excepţia House of Commons din Regatul Unit) au un sistem constituţional care prevede existenţa comisiilor parlamentare de anchetă (PCI-uri). Cu toate acestea, trebuie observat faptul că o parte din comisiile de anchetă britanice – Select Committees (atât în House of Commons, cât şi în House of Lords) au proceduri similare cu cele ale PCI-urilor din alte ţări, însă ele au un mandat pe durată nedeterminată şi o serie de obligaţii permanente (de exemplu, analizarea legislaţiei comunitare).

În aceste ţări, există un cadru legal pentru înfiinţarea de PCI-uri. Acesta include prevederi în Constituţie, în regulamentul de procedură al parlamentului sau în dreptul comun. În unele ţări, bazele legale cuprind toate cele trei niveluri, în timp ce în altele dispoziţiile relevante se regăsesc doar în una sau două din categoriile menţionate mai sus.

23). Principalul scop al PCI-urilor, în majoritatea sistemelor, este supravegherea acţiunilor guvernului sau ale administraţiei. În unele state, PCI-urile au obligaţia suplimentară să asigure respectarea Constituţiei sau a altor dispoziţii legale.

24). În majoritatea statelor membre, PCI-urile au puteri investigative similare cu cele ale instanţelor judecătoreşti, dar într-o măsură mai mică. În unele cazuri (Finlanda, Irlanda, Spania, Suedia, House of Lords din Regatul Unit), PCI-urile au puteri similare cu cele ale altor comisii parlamentare.

La finalul mandatului PCI-urilor există de obicei consecinţe politice şi, uneori, acte sau proceduri judiciare.

25). Studiul comparativ indică faptul că, în toate statele membre care au o bază legală pentru PCI-uri (cu excepţia Finlandei), există posibilitatea ca aceste comisii să citeze martori, cum ar fi şefi de organisme publice sau alţi cetăţeni, pentru a depune mărturie. În caz de nerespectare a unei invitaţii de a se prezenta în faţa unei PCI, există sancţiuni diferite de la ţară la ţară. În Grecia, de exemplu, preşedintele unei PCI poate impune prezenţa obligatorie a martorului, în timp ce în Irlanda refuzul de a se prezenta în faţa PCI poate duce la înaintarea cazului la High Court (Curtea Supremă) pentru obţinerea unui ordin judecătoresc de prezentare. Refuzul de a se supune ordinului poate constitui şi infracţiune. În Olanda, martorii care refuză să se prezinte în faţa comisiei sau care nu se prezintă, în mod deliberat, pot fi chiar trimişi în închisoare.

26). Imaginea care se poate contura din studiul comparativ indică, de asemenea, faptul că, în majoritatea statelor membre analizate în acest studiu, PCI-urile pot solicita transmiterea informaţiilor şi documentaţiei considerate necesare pentru derularea anchetelor lor din partea unor organisme administrative sau politice, cum sunt: guvernul, autorităţile judecătoreşti sau autorităţile administrative. În câteva ţări, PCI-urile pot obliga, de asemenea, organisme private să culeagă informaţii pentru ele.

În majoritatea statelor membre analizate în acest studiu, regulile oferă instrumente PCI-urilor pentru tratarea refuzului de a colabora din partea acestor organisme. Există o gamă largă de posibilităţi de reacţie la asemenea probleme, pornind de la amenzi administrative (de exemplu, în Austria) până la pedeapsa cu închisoarea (de exemplu, în Olanda).

27). De asemenea, datele indică faptul că, în mai multe state membre (de exemplu, Austria, Belgia, Finlanda, Italia, Suedia şi, de asemenea, în Elveţia), PCI-urile se bucură de încă un privilegiu: ele pot solicita documente din partea instanţelor judecătoreşti, iar instanţele se conformează, în mod normal, acestor solicitări. Pe de altă parte, în Franţa, Irlanda, Grecia şi Olanda, nu există cooperare între o PCI şi instanţele judecătoreşti, cele două organisme lucrând separat, fără nici o interacţiune directă.

28). În comparaţie cu aceste prevederi, regulile referitoare la comisiile temporare de anchetă ale Parlamentului European încă permite o anumită posibilitate de a dezvolta mai mult responsabilităţile acestor organisme. În special, pare utilă impunerea unor reguli mai stricte cu privire la sancţiunile pentru persoanele sau instituţiile care refuză să coopereze. O cooperare mai strânsă cu autorităţile naţionale poate fi un mod de a realiza acest lucru. Cu toate acestea, discrepanţele mari dintre sancţiunile prevăzute în diferitele sisteme naţionale pot crea probleme de discriminare în tratamentul cetăţenilor europeni de către Parlamentul European prin intermediul instituţiilor naţionale.

În concluzie, putem extrage următoarele puncte principale:

1.  PCI-urile au, în multe cazuri, puteri investigative similare cu cele ale instanţelor judecătoreşti, dar într-o măsură mai mică, iar sfera mandatului lor este suficientă.

2.  PCI-urile au, în general, dreptul de a solicita informaţii din partea unor organisme publice – inclusiv instanţe judecătoreşti – şi private, iar aceste organisme sunt obligate să coopereze sub rezerva sancţiunilor în cazul în care refuză să se conformeze.

3.  Martorii pot fi, de regulă, citaţi şi se supun unor sancţiuni administrative sau chiar penale, în cazul în care refuză să depună mărturie.

4.  Colaborarea cu instanţele judecătoreşti este asigurată în majoritatea statelor membre, în diverse moduri.

III.  ANEXĂ

Prezentare generală a principalelor probleme ridicate

de Comisia de anchetă privind criza docietăţii de asigurări Equitable Life

Cadru juridic, funcţii şi obiective

	1. Does the parliamentary system provide for PCIs?	2. What are the powers of PCIs ?
Austria	Yes	Investigative powers similar to those of the courts.
Belgium	Oui	Investigative powers similar to those of the courts
Finland	Yes	Similar to the powers of other Parliamentary Committees
France	Oui	Les commissions d’enquête disposent de moyens juridiques leur permettant de procéder à de véritables enquêtes. Leurs rapporteurs peuvent exercer leurs missions sur pièces et sur place. Par ailleurs, les commissions d’enquête disposent de pouvoirs de contrainte importants : toute personne, dont une commission d’enquête a jugé l’audition utile, est tenue de déférer à la convocation qui lui est délivrée, si besoin est, par un huissier ou un agent de la force publique, à la requête du président de la commission. A l’exception des mineurs de seize ans, elle est entendue sous serment.
Germany	-Bundestag: According to Article 44 of the Basic Law for the Federal Republic of Germany, the German Bundestag may, and must, set up a committee of inquiry on a motion supported by one quarter of its Members. -Bundesrat: no PCIs.	Committees of inquiry primarily examine possible cases of misgovernment, maladministration and misconduct on the part of politicians. Further more, the committees may request that further investigations be carried out by courts and administrative authorities. The Act Governing the Legal Framework for Committees of Inquiry regulates the rights of these committees.
Greece	Yes	-Investigative powers similar to those of the courts -According to art.145 of the Rules of Procedure PCIs have all powers of investigative judicial authorities as well as those of the public prosecutor.
Ireland	Yes	-Similar to the powers of other Parliamentary Committees -investigative powers similar to those of the courts Only those committees which have the power to send for persons, papers and records can commence an inquiry; the inquiry is quasi–judicial in nature.
Italy-Chamber	Yes	Investigative powers similar to those of the courts
Italy-Senate	Yes	Investigative powers similar to those of the courts
Netherlands	Yes	Questioning under oath.
Spain-Senate	Yes	-Similar to the powers of other Parliamentary Committees -Investigative powers similar to those of the courts The results of PCIs shall be disclosed, as the case may be, to the Public Prosecutor for the adoption, when relevant, of the appropriate actions.
Spain-Congress	Yes	-Similar to the powers of other Parliamentary Committees -Investigative powers similar to those of the courts The results of PCIs shall be disclosed, as the case may be, to the Public Prosecutor for the adoption, when relevant, of the appropriate actions.
Sweden	No: The Swedish parliamentary system does not provide for PCIs, but allows each of the 16 permanent committees to arrange public meetings or hearings. In our system, a PCI must thus be understood as public meeting or hearing by a parliamentary committee.	-Similar to the powers of other Parliamentary Committees -Public hearings are mainly in-depth hearings of experts on a specific issue. A hearing may allow the committee to receive information that not otherwise could have been gathered, in the form of oral expert witness statements, to provide the committee with an extended basis of information for decision-making. The only committee with the constitutional power to scrutinize the Government in an investigative manner similar to that of the courts is the Committee on the Constitution. This scrutiny is above all a judicially based scrutiny with elements of parliamentary control in the political sense.
Switzerland	Yes	-En vertu de l'article 166 (2) de la loi du 13 Décembre 2002 La commission d’enquête peut, selon le cas, confier à un chargé d’enquête le soin d’administrer les preuves. Celui-ci agit conformément au mandat que lui a confié la commission d’enquête et suivant ses instructions. -En vertu de l'article 171 (1) de la loi du 13 Décembre 2002 Lorsque l’Assemblée fédérale a décidé d’instituer une commission d’enquête parlementaire aucune autre commission n’est plus autorisée à procéder à des investigations sur les événements qui font l’objet du mandat confié à cette commission d’enquête.
UK-House of Lords	Yes	Similar to the powers of other Parliamentary Committees
UK-House of Commons	No: In the British Parliament there are no committees of Inquiry (although Parliament's broad powers would probably allow it to set them up if it so wished). There are committees on legislation (Standing Committees) and committees to monitor Government departments (Select Committees). The Select Committees conduct 'inquiries', but these are not of a quasi-judicial nature, nor are they specially convened by the House as a whole. Instead, the Members on the Committee decide on the subjects they wish to investigate, and these are often quite general areas of policy. -

Proceduri, partea 1

	3. From which bodies can PCIs request the infor­mation and docu­mentation deemed necessary for the conduct of their proceedings?	4. Are bodies that refuse to collaborate with PCIs in the provision of information or documentation subject to sanctions ?
Austria	- The Government - The judicial authorities - The administrative authorities	Yes
Belgium	-The Government -The judicial authorities -The administra­tive authorities -Private bodies	Yes
Finland	- The Government - The judicial authorities - The adminis­trative authorities - Private bodies	Yes
France	-Le Gouvernement -Les corps de contrôle -Les autorités administratives -Les personnes privées	Oui
Germany	-The judicial authorities -The administrative authorities -The committee of inquiry may also question witnesses and experts.	Yes
Greece	-The Government -The judicial authorities -The administrative authorities -Private bodies	Yes
Ireland	-The Government -The administrative authorities -Private bodies	Yes
Italy-Chamber	-The Government -The judicial authorities -The administrative authorities -Private bodies	Yes
Italy-Senate	-The Government -The judicial authorities -The administrative authorities -Private bodies	Yes
Netherlands	-The Government -The administrative authorities - Private bodies	Yes
Spain-Senate	-The Government -The administrative authorities -Private bodies	Yes
Spain-Congress	-The Government -The administrative authorities -Private bodies	Yes
Sweden	-The Government -The administrative authorities -Private bodies	No
Switzerland	-The Government -The judicial authorities -The administrative authorities -Private bodies	Yes
UK-House of Lords	-The Government -The judicial authorities -The administrative authorities -Private bodies	-

Proceduri, partea 2

	5. If yes, which sanctions or procedures?	6. What are the conse­quences arising from lack of attendance or refusal to give evidence before PCIs?
Austria	Administrative fines in case a witness refuses to testify without justification.	Administrative fines.
Belgium	En vertu de l'article 4 de la loi du 3 Mai 1880 la commission ainsi que son prési­dent, pour autant qu'il y soit habilité, peuvent prendre toutes les mesures d'instruction prévues par le Code d'instruc­tion criminelle.	En vertu de l’article 8 de la loi du 3 mai 1880 (modifiée par la loi du 30 juin 1996 - entrée en application le 26 juillet), toute personne autre qu’un membre de la Chambre qui, à un titre quelconque, assiste ou participe aux réunions non publiques de la commission, est tenue, préalablement, de prêter le serment de respecter le secret des travaux. Toute violation de ce secret sera punie conformé­ment aux dispositions de l’article 458 du Code pénal.
Finland	According to the Constitution only the Government is obligated to give Committees information and documents requested. Sanctions for refusing to collaborate are political. For private bodies there are no sanctions.	None
France	Tous les renseignements de nature à faciliter cette mission doivent leur être fournis. Ils sont habilités à se faire communiquer tous documents de service, à l’exception de ceux revêtant un caractère secret et concernant la défense nationale, les affaires étrangères, la sécurité intérieure ou extérieure de l’État et sous réserve du respect du principe de séparation de l’autorité judiciaire et des autres pouvoirs.	La personne qui ne comparait pas ou refuse de déposer ou de prêter serment devant une commission d'enquête est possible d'un emprisonnement de deux ans et d'une amende de 7,500€.
Greece	The Minister is obliged to present originals or copies of all documents requested by PCIs with the exception of those concerning diplomatic or military secret affecting the security of the State.	The PCI is entitled to examine witnesses, proceed to autopsies according to the Code of Criminal procedure. If a witness is not wishing to present before the PCI, the President of the PCI may request his forcible presentation.
Ireland	Failure to obey may lead to an application in a summary manner to the High Court for such orders as may be appropriate and may also constitute an offence under the Act.
Italy-Chamber	-	-
Italy-Senate	Even of the PCI has the power of judicial authority; the majority of doctrine says that they should not inflict sanctions directly, because this judicial power is exclusively.	There is no specific rule; It can decide transmit the acts to the judicial authority for the opening of a criminal prosecution. In practice some Commissions claimed the power to place under arrest the false or reticent witness.
Netherlands	Imprisonment	Imprisonment
Spain	According to the Organic Act 5/1984 all the Spanish citizens and foreigners who live in Spain are obliged to attend in person in front of the PCI in order to inform the committee, as requested.
Sweden	Providing a committee with written or oral information is not compulsory, but in general it’s viewed as well-established practice to provide the information requested. Committees have for a number of years discussed the possibility of sanctions against those who provide the committee with false information. No result can be said to have come out of these discussions, since sanctions imply that anyone who is invited to give a statement must be under oath, and the obligation to take an oath may counteract the willingness to provide a detailed statement. Those who are invited to give a statement are neither under oath, nor do they have a duty to attend.	No legal or other consequences exist as a result of lack of attendance or refusal to give evidence.
Switzerland	-En vertu de l'article 166 (4) de la loi du 13 Décembre 2002 Les personnes interrogées par le chargé d’enquête ont le droit de refuser de répondre aux questions qui leur sont posées ou de remettre certains documents. Dans le cas où elles refusent, elles sont interrogées par la commission d’enquête. - En vertu de l'article 171 (2) Les personnes interrogées par le chargé d’enquête ont le droit de refuser de répondre aux questions qui leur sont posées ou de remettre certains documents. Dans le cas où elles refusent, elles sont interrogées par la commission d’enquête. - En vertu de l'article 168 (1) La commission d’enquête parlementaire identifie les personnes dont les intérêts sont directement concernés par l’enquête et les en informe sans délai.	-En vertu de l'article 170 (1) Celui qui, étant témoin, aura fait un faux témoignage devant une commission d’enquête ou, étant expert, aura fourni un constat ou un rapport faux sera puni des peines prévues à l’art. 307 du code pénal 17. -En vertu de l'article 170 (2) Celui qui, sans motif légal, refuse de faire une déclaration ou de remettre des documents sera puni des peines prévues à l’art. 292 du code pénal.
UK-House of Lords	Ordinarily witnesses attend and documents are produced voluntarily. Should it be necessary to compel the attendance of witnesses or the production of papers, an order of the House would be required.

Relaţii cu instanţele judiciare

	7. Can PCIs be established on matters under judicial review?	8. If yes, do the PCI and the Court work independently or are there specific procedures to combine the work of the two bodies?	9. In the case of cooperation, which procedures are in place to ensure the proper separation of powers?
Austria	Yes	They are working independently; however, the courts are obliged to comply with the PCIs' request to take evidence and to make their files available to them.	-
Belgium	Oui	En vertu de l'article 1 de la loi du 3 Mai 1880 En cas de concours d'une enquête parlementaire et d'une enquête judiciaire, le déroulement normal de cette dernière ne peut être entravé.	-
Finland	Yes	Independently	-
France	Non: lorsque les faits ont donné lieu à des poursuites judiciaires et aussi longtemps que les poursuites sont en cours, mais il a été admis depuis 1971 que l'existence de poursuites judiciaires n'est pas un obstacle insurmontable à la création d'une commission dans la mesure de l'étendue des faits dont est saisie, pour sa part, l'autorité judiciaire.	Il n’y a, quoiqu’il en soit, pas de collaboration entre les commissions d’enquête et les institutions judiciaires dans le cas d’enquêtes parallèles. Les deux organes travaillent indépendamment l’une de l’autre.
Germany	No: According to Article 44 (4) of the Basic Law for the Federal Republic of Germany, the decisions of investigative committees shall not be subject to judicial review.	-	According to Article 44 (4), the courts shall be free to evaluate and rule upon the facts that were the subject of the investigation.
Greece	Yes	PCIs and the Courts work independently	-
Ireland	No: Generally speaking, they would stay away from matters which are subject to some court proceedings.	-	-
Italy-Chamber	Yes	The PCI and the Court work independently	-
Italy-Senate	Yes	There might be specific procedures.	-
Netherlands	Yes	There are no specific procedures to combine the work of the PCI and the Court, but the two bodies should ensure that there is a minimum of interference between their works.	-
Spain-Senate	Yes	Independently	According to Section 60.3 of the Senate's Standing Orders, The conclusions reached by these Committees shall be rendered public unless an overall or partial decision to the contrary needs to be adopted. Those conclusions shall neither be binding upon the Courts nor will they affect judicial resolutions.
Spain-Congress	Yes	Independently	According to Section 60.3 of the Senate's Standing Orders, The conclusions reached by these Committees shall be rendered public unless an overall or partial decision to the contrary needs to be adopted. Those conclusions shall neither be binding upon the Courts nor will they affect judicial resolutions.
Sweden	Yes	Whereas committees have the right to arrange a hearing on a matter under judicial review, it is not recommended. In some cases the committee may decide to conduct their hearing without bringing the issue under judicial review into consideration, or the committee awaits the final judicial examination before it makes its decision.	A certain distance should be adapted to the legal proceedings, to avoid any influence on the process.
Switzerland	No	En vertu de l'article 171 de la loi du 13 Décembre 2002 Lorsque l’Assemblée fédérale a décidé d’instituer une commission d’enquête parlementaire aucune autre commission n’est plus autorisée à procéder à des investigations sur les événements qui font l’objet du mandat confié à cette commission d’enquête. L’institution d’une commission d’enquête n’empêche pas l’engagement ou la poursuite d’une procédure judiciaire civile ou administrative, d’une enquête pénale préliminaire ou d’une procédure pénale.	-
UK-House of Lords	No	-	-

Concluzii partea VI, COMisiile de anchetă

PARTEA VI – ROLUL COMISIILOR DE ANCHETĂ

Comisia de anchetă, în conformitate cu mandatul său, care îi permite să promoveze orice propunere pe care o consideră necesară, trage următoarele concluzii:

1.  Comisia îşi exprimă iritarea şi regretul faţă de atitudinea necuviincioasă a mai multor martori, care nu au cooperat în cadrul anchetei.

2.  Comisia remarcă faptul că prerogativele comisiilor de anchetă, astfel cum sunt stabilite în Regulamentul de procedură şi în Decizia 95/167 a Parlamentului European, a Consiliului şi Comisiei, sunt foarte limitate şi nu corespund staturii politice, necesităţilor şi competenţelor Parlamentului European.

PARTEA VII - RECOMANDĂRI

                ale raportului Comisiei de anchetă privind criza societăţii de asigurări „Equitable Life”

INDEX   Recomandări

A.       Părţile II şi III – Transpunere şi sistem de reglementare

B.       Partea IV – Măsuri reparatorii

C.       Partea V – Rolul Comisiei Europene

D.       Partea VI – Rolul comisiilor de anchetă

A. RECOMANDĂRI, PĂRŢILE II ŞI III – TRANSPUNEREA ŞI SISTEMUL DE REGLEMENTARE

1.   Comisia solicită consolidarea normelor prudenţiale în ceea ce priveşte supravegherea şi reglementarea în toată Uniunea Europeană, inclusiv obligaţia de constituire de rezerve pentru pasive cum ar fi participarea la beneficii, printre care majorările gratuite (terminal bonuses) şi beneficiile garantate.

2.   Comisia solicită ca legislaţia privind serviciile financiare să prevadă sisteme de alertă precoce capabile să semnaleze în mod eficient potenţialele probleme constatate în timpul supravegherii sau reglementării întreprinderilor de servicii financiare, mai ales când sunt implicate operaţiuni financiare transfrontaliere. Se consideră că acest aspect ar trebui să fie acoperit de propunerea Comisiei privind „Solvency II”.

3.   Comisia salută dezbaterile în curs cu privire la „Solvency II” şi alegerea unei abordări bazate pe principii şi pe riscuri, pentru a determina cerinţele prudenţiale aplicabile întreprinderilor, impunându-le acestora să-şi orienteze politicile privind activele în funcţie de profilul lor specific, nu pentru a îndeplini o cerinţă standard.

4.   Comisia recomandă insistent continuarea punerii în aplicare a unor mecanisme mai sofisticate, capabile să garanteze o cooperare exemplară între autorităţile naţionale de reglementare, în special în cadrul Comitetului european al controlorilor de asigurări şi de pensii profesionale (CECAPP), pentru a crea un sistem de intervenţie cu adevărat eficient, capabil să reacţioneze cu succes în cazul anomaliilor sau perturbărilor pe piaţa internă.

5.  Comisia salută includerea de către CECAPP, în programul său de lucru pentru anul 2007, a unei revizuiri a regulilor de procedură ce trebuie respectate de către organismele de control în cadrul activităţilor transfrontaliere, astfel cum sunt descrise acestea în Protocolul de la Siena[553]. Comisia solicită o revizuire aprofundată a acestui protocol, care vizează protecţia asiguraţilor şi tratarea plângerilor transfrontaliere.

6.  Comisia apreciază ca inacceptabilă orice tentativă de interpretare sau justificare a rolului pasiv al autorităţilor financiare de reglementare la nivel naţional, limitat doar la jurisdicţia lor naţională şi solicită ca legislaţia comunitară să evidenţieze responsabilitatea colectivă a autorităţilor naţionale de reglementare în ceea ce priveşte asigurarea celor mai înalte norme de protecţie a consumatorilor şi garantarea funcţionării optime a pieţei interne a serviciilor financiare la nivelul întregii Uniuni Europene. În special, comisia consideră că autorităţile de reglementare din statul gazdă trebuie să asiste în mod activ reclamanţii, să-i ajute să îşi adreseze plângerea serviciului pertinent şi să îi sprijine în mod corespunzător pe tot parcursul procedurii ulterioare.

7.  Comisia recunoaşte că Comisia Europeană nu îşi poate asuma rolul de autoritate de reglementare a reglementatorilor. Cu toate acestea, pentru a asigura aplicarea corectă a legislaţiei comunitare pe tot cuprinsul pieţei interne, recomandă cu putere Comisiei să examineze în mod regulat şi cu atenţie dacă toate statele membre au atribuit autorităţilor de reglementare naţionale mijloace competenţe suficiente şi echivalente, precum şi resurse suficiente şi neîntrerupte, care să le permită să aplice legislaţia comunitară privind supravegherea financiară în totalitate şi într-un mod coerent. În plus, invită Comisia Europeană să informeze comisiile pertinente ale Parlamentului European cu privire la evaluările sale.

8.  Comisia solicită insistent ca orice legislaţie privind serviciile financiare să recunoască în mod corespunzător prioritatea aspectelor privind protecţia investitorului, asigurând în acelaşi timp un mediu dinamic şi competitiv pentru furnizorii de servicii financiare, care să reducă birocraţia şi să nu descurajeze flexibilitatea comercială şi inovarea. În această privinţă, comisia speră ca orice viitoare legislaţie privind serviciile financiare să pună un accent mai mare pe dispoziţii bazate pe principii şi riscuri. În plus, având în vedere faptul că investiţiile în produse care privesc asigurările de pensie vor juca un rol din ce în ce mai mare în economia europeană din cauza dezechilibrului demografic şi a îmbătrânirii populaţiei, comisia subliniază necesitatea de a consolida încrederea consumatorului în astfel de produse, garantându-i cele mai înalte norme de informare, de securitate şi de protecţie a investitorilor pe întreaga piaţă internă.

9. Comisia recunoaşte necesitatea unei cooperări accentuate în domeniul supravegherii şi invită Comisia să corecteze procedurile de reglementare care subminează potenţialul de supraveghere a ţării de origine/ţării gazdă, acordând o atenţie deosebită proiectului Solvency II.

B. RECOMANDĂRI, PARTEA IV – CĂI DE ATAC

10. Având în vedere eşecul guvernului britanic de a îndeplini cerinţele celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă şi în absenţa unei căi de atac legale accesibile prin intermediul instanţelor şi al altor căi de atac eficiente, comisia consideră ferm că guvernul britanic are obligaţia de a-şi asuma responsabilitatea. Prin urmare, comisia recomandă insistent ca guvernul britanic să conceapă şi să pună în aplicare un regim corespunzător, în vederea despăgubirii asiguraţilor Equitable Life din Regatul Unit, Irlanda. Germania şi din alte ţări.

11. Comisia îndeamnă guvernul britanic şi toate părţile afectate să accepte şi să pună în aplicare corespunzător orice recomandare pe care mediatorul parlamentar britanic o poate face cu privire la Equitable Life. Comisia recomandă autorităţilor irlandeze, germane şi din alte state membre gazdă să îşi sprijine activ cetăţenii în aplicarea recomandărilor respective.

12. Deşi FOS poate fi considerat ca unul din regimurile de soluţionare extrajudiciară cele mai avansate din Europa în ceea ce priveşte competenţele şi prerogativele, comisia este de părere că afacerea Equitable Life a scos la iveală o serie de carenţe grave în funcţionarea sa. De aceea, comisia solicită ca guvernul britanic să găsească o soluţie pentru aceste carenţe, să consolideze capacităţile FOS şi să asigure independenţa sa reală faţă de FSA şi faţă de guvern.

13. Comisia îndeamnă statele membre să se asigure că, în cadrul teritoriilor lor, există sisteme alternative adecvate alternative de soluţionare a conflictelor, ce acoperă întregul domeniu al serviciilor financiare, pentru a elimina carenţele geografice restante din cadrul sistemului FIN-NET. Comisia solicită, de asemenea, Parlamentului European să sprijine măsurile din cadrul legislaţiei privind serviciile financiare, recomandând statelor membre să asigure existenţa unor astfel de sisteme pe teritoriile lor. Se pare că nu există contradicţii între o recomandare comunitară de a crea acest tip de sistem, pe de o parte, şi faptul că, pe de altă parte, utilizarea acestuia de către consumatori este pur opţională.

14. Pentru a elimina disparităţile din cadrul sistemului FIN-NET şi având în vedere importanţa pe care o are pentru consumatori accesul la regimuri imparţiale de soluţionare extrajudiciară a conflictelor, comisia solicită Comisiei Europene să propună măsuri care să recomande statelor membre să instaureze regimuri ADR statutare care să acopere toate serviciile financiare de pe teritoriile lor. Propunerea Comisiei ar putea defini independenţa, prerogativele şi competenţele regimurilor ADR şi stimula statele membre să adopte criterii comune în ceea ce priveşte competenţele regimurilor respective.

15. Comisia îndeamnă Comisia Europeană să depună eforturi în vederea unei mai mari vizibilităţi a sistemului FIN-NET şi pentru a creşte gradul de conştientizare al consumatorilor cu privire la acesta. De asemenea, Comisia Europeană ar trebui să consulte organizaţiile consumatorilor pe o scară mai largă atunci când elaborează propunerile legislative. În mod similar, comisia solicită statelor membre să coopereze pe deplin cu FIN-NET, inter alia, informându-l cu promptitudine cu privire la existenţa unor eventuale sisteme pertinente cu caracter excepţional.

16. Comisia consideră că Parlamentul European trebuie să se implice pe deplin în revizuirea FIN-NET, care include chestionarul trimis statelor membre[554], precum şi în orice evoluţie ulterioară a acestuia.

17. Comisia este de părere că trebuie să li se ofere consumatorilor de servicii financiare mai multe resurse pentru ca aceştia să poată ajunge o relaţie mai echilibrată între ei şi întreprinderile de servicii financiare care, pe bună dreptate, aleg să profite de piaţa internă, pe baza principiului că „nu există mobilitate fără răspundere”. În acest context, comisia salută iniţiativa Comisiei Europene de a ameliora cunoştinţele consumatorilor cu privire la serviciile financiare şi riscurile asociate acestora.

18. De aceea, comisia consideră că cerinţele de corectitudine şi nediscriminare între asiguraţi şi costul prohibitiv al acţiunilor în justiţie pentru marea majoritate dintre ei impun necesitatea acordării consumatorilor de servicii financiare, în temeiul dreptului comunitar, a dreptului de a-şi pune laolaltă resursele şi de a intenta în mod colectiv acţiuni în faţa instanţelor naţionale împotriva furnizorilor sau autorităţilor de supraveghere din statele membre. O astfel de procedură, care comprimă plângerile mici într-una singură, are avantajul de a permite economisirea de timp şi bani şi nu trebuie să înlocuiască căile de atac existente la nivel naţional în vederea obţinerii de despăgubiri pentru încălcarea legislaţiei comunitare sau a celei naţionale în materie de servicii financiare.

19. În plus, ar fi important să se precizeze că unele pierderi indirecte suferite de asiguraţi se înscriu în categoria pierderilor care pot face obiectul unor despăgubiri. Acest lucru ar fi necesar pentru a garanta eficienţa drepturilor derivate din legislaţia comunitară. Mai mult, o interpretare largă a sferei despăgubirilor ce acoperă pierderea de profituri şi de dobânzi este deja recunoscută de Curtea de Justiţie ca o limitare a autonomiei procedurale naţionale. De asemenea, trebuie dată o interpretare largă situaţiei, pentru a permite reclamanţilor cu probleme comune sau conexe, de fapt sau de drept, să acţioneze în mod colectiv.

20. De aceea, comisia salută lansarea, de către Comisie[555], a unui studiu privind despăgubirea colectivă şi solicită acesteia să analizeze în mai mare detaliu posibilitatea creării unui cadru juridic cu obligaţii procedurale civile uniforme pentru acţiunile colective europene transfrontaliere şi să raporteze Parlamentului rezultatele, cu condiţia ca orice iniţiativă a Comisiei să fie însoţită de o evaluare a impactului, care să examineze temeiul juridic al iniţiativei şi respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

21. Comisia solicită Comisiei Europene să adopte propuneri adecvate menite să clarifice competenţele autorităţilor din statele de origine şi din statele gazdă, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene, cu referire la supravegherea conduitei profesionale a companiilor de asigurări şi conceptul „interesului general”. În special, astfel de propuneri trebuie să permită statului gazdă să efectueze o supraveghere eficientă a conduitei profesionale a întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul său, statul de origine furnizând asistenţă şi informaţii referitoare la starea financiară a unor astfel de întreprinderi.

22. Comisia consideră că cerinţele în materie de informaţii conţinute în cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă ar trebui să fie extinse şi precizate pentru a garanta un nivel ridicat de protecţie armonizată a consumatorilor pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Informaţiile furnizate consumatorilor în mod clar şi complet trebuie să includă instrucţiuni privind autoritatea pe care consumatorul ar trebui să o abordeze cu plângeri şi întrebări, inclusiv exemple concrete. Comisia constată că, de la apariţia dificultăţilor la ELAS, au fost introduse o serie de cerinţe cu privire la informaţii, ca urmare a adoptării directivei privind intermedierea în domeniul asigurărilor şi a directivei privind comercializarea la distanţă şi solicită Comisiei să evalueze impactul acestora şi, dacă este cazul, să prezinte propuneri în urma evaluării.

23. Comisia solicită ferm autorităţilor financiare naţionale să depună toate eforturile necesare de cooperare pentru a garanta că plângerile care se referă la domenii legate atât de aspecte prudenţiale, cât şi de conduita profesională, sunt tratate în mod adecvat şi complet.

24. Comisia solicită guvernului britanic să armonizeze legislaţia aplicabilă cu legislaţia comunitară, modificând-o astfel încât să ofere acces la regimul de despăgubire a serviciilor financiare investitorilor care au încheiat contracte cu filialele străine ale întreprinderilor britanice, care sunt supravegheate de FSA, indiferent dacă investitorii respectivi îşi au reşedinţa sau nu în Regatul Unit.

25. De asemenea, comisia invită Comisia Europeană să înceapă rapid elaborarea unei directive care să impună tuturor statelor membre stabilirea unui regim de garanţii ale asigurărilor, care să acopere clienţii şi beneficiarii filialelor naţionale şi străine şi să prezinte o propunere pentru o astfel de directivă până la sfârşitul anului 2007.

26. Comisia recomandă Comisiei Europene să lase deschisă posibilitatea de a-şi exercita puterile discreţionare pentru a ancheta încălcări ale legislaţiei comunitare din trecut, în special, dar nu numai, acolo unde presupusele încălcări afectează un număr mare de cetăţeni din mai multe state membre. În plus, invită Comisia să evalueze eventuala pertinenţă a unei directive sau a unei modificări a dispoziţiilor tratatului care i-ar permite să supună aceste cazuri Curţii Europene de Justiţie sau să sancţioneze direct statele membre pentru încălcări din trecut.

27. Comisia recomandă insistent Parlamentului, Consiliului şi Comisiei, atunci când legiferează în domeniul serviciilor financiare, să ţină cont de necesitatea redactării legislaţiei într-un mod cuprinzător şi inteligibil care să ofere consumatorului individual drepturi clar definite pe care să se poată baza în faţa instanţelor naţionale. Acest lucru ar îmbunătăţi protecţia consumatorului, creând în acelaşi timp stimulente puternice pentru ca statele membre să transpună şi să aplice corect şi la timp o astfel de legislaţie comunitară. Iar acest lucru, la rândul său, va facilita realizarea unei veritabile pieţe interne a serviciilor financiare, bazate pe principiul ţării de origine şi pe metoda de supraveghere de către autoritatea de reglementare din ţara de origine/gazdă.

C. RECOMANDĂRI, PARTEA V - ROLUL COMISIEI EUROPENE

28. Mai multă atenţie acordată calităţii legislaţiei şi evaluării sale în timp

(a) Comisia recomandă insistent Comisiei Europene să depăşească actuala interpretare formală a transpunerii şi să acorde mai multă atenţie calităţii legislaţiei atât la nivelul UE, cât şi la cel al statelor membre şi evoluţiei sale în timp.

(b) De asemenea, Comisia consideră că este vital ca toate instituţiile Comunităţii implicate în procesul legislativ să ţină cont, încă din faza de redactare, de potenţialele dificultăţi legate de aplicarea şi monitorizarea legislaţiei comunitare şi să facă tot posibilul să evalueze în prealabil dificultăţile ce pot apare după adoptarea actului. Procesul Lamfalussy ar trebui să ofere nivelul necesar de control, evaluare şi cooperare, astfel încât să se realizeze consecvenţa urmărită în domeniul serviciilor financiare.

(c) Comisia invită Comisia Europeană să demonstreze că acordă o atenţie sporită punerii în aplicare şi respectării legislaţiei comunitare şi să se asigure că, odată o directivă adoptată, aceasta este pusă în aplicare în mod coerent pe tot cuprinsul Uniunii Europene, în conformitate cu «Analiza strategică a programului „O mai bună legiferare” în Uniunea Europeană»[556], adoptată la 14 noiembrie 2006 . Procesul Lamfalussy ar trebui să asigure acest lucru. În plus, toate directivele trebuie să includă o dată limită pentru transpunerea lor, constrângătoare din punct de vedere juridic, care trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă şi nu trebuie, ca regulă generală, să depăşească doi ani.

29. Comisia invită, de asemenea, Comisia Europeană să adopte o atitudine mai proactivă faţă de punerea în aplicare. Aceasta ar trebui să aibă un rol activ pe tot parcursul şi dincolo de procesul legislativ şi să pună în practică unelte eficiente pentru a garanta că legislaţia produce efectele scontate. Comisia ar trebui să solicite statelor membre să raporteze cu privire la stadiul punerii în aplicare, astfel încât sarcina să fie împărţită în mod egal între statele membre şi Comisie şi ca rezultatele acestui exerciţiu să fie comunicate Parlamentului European. Procesul Lamfalussy ar trebui să faciliteze, în special, implicarea autorităţilor de reglementare şi a profesioniştilor în procedura de punere în aplicare.

30. Comisia consideră că trebuie încurajat schimbul celor mai bune practici între statele membre, de exemplu în contextul unor reuniuni şi ateliere de transpunere organizate de Comisie. În acest sens, comisia invită Comisia Europeană să examineze mijloacele de implicare a Parlamentului în aceste procese, în special a raportorului, care a avut şansa de a urmări actul în toate etapele procesului legislativ. Ca o completare necesară, comisia solicită aplicarea fermă de sancţiuni pentru neconformitate, inclusiv amenzi periodice şi amenzi forfetare.

31. Comisia subliniază că obligaţia principală de transpunere şi de aplicare a legislaţiei comunitare revine statelor membre. În acest sens, comisia încurajează statele membre, acolo unde este posibil, să constituie echipe de proiect care să urmărească un act nu numai pe durata procesului legislativ, ci şi pe tot parcursul procesului de punere în aplicare, la nivel naţional.

32. Comisia subliniază importanţa ameliorării modului în care cetăţenii înţeleg legislaţia europeană şi, prin urmare, solicită introducerea, în toate propunerile legislative, de rezumate sintetice sau ale cetăţenilor, cum este deja cazul în unele state membre[557], care, chiar dacă nu au forţă legală, vor face parte din actul însuşi şi vor constitui o explicaţie fără caracter tehnic destinată cetăţenilor şi altor părţi interesate. Comisia invită Comisia Europeană să preia iniţiativa în această problemă şi, prin urmare, îşi reiterează apelul lansat la punctul 19 din Rezoluţia Parlamentului din 16 mai 2006 privind rapoartele anuale 21 şi 22 ale Comisiei privind monitorizarea aplicării dreptului comunitar (2003 şi 2004)[558] pentru introducerea notelor de sinteză în toate propunerile legislative.

33. Comisia recomandă insistent, în vederea planificatei propuneri privind „Solvency II”, ca Parlamentul, Consiliul şi Comisia să reducă la minimum sau, în cazul în care este posibil, să evite folosirea de opţiuni, excepţii sau derogări. Statele membre trebuie să garanteze că nu vor crea noi probleme de punere în aplicare şi inconsecvenţe transfrontaliere prin impunerea, la nivel naţional, a altor cerinţe pentru transpunerea legislaţiei comunitare („suprareglementare”). În plus, Comisia trebuie să continue să consolideze, să simplifice şi să codifice legislaţia comunitară pentru a îmbunătăţi accesibilitatea, lizibilitatea şi inteligibilitatea acesteia.

34. Comisia reaminteşte punctul 34 din Acordul interinstituţional din 2003 privind o mai bună legiferare[559], în special angajamentul Consiliului de a încuraja statele membre să elaboreze şi să difuzeze tabelele care ilustrează corespondenţa dintre directive şi măsurile de transpunere pe plan naţional.

35. Comisia recomandă insistent ca, pentru a facilita controlul conformităţii legislaţiei naţionale şi controlul legalităţii şi pentru a creşte transparenţa, directivele să conţină în mod sistematic o obligaţie constrângătoare pentru statele membre de a elabora un tabel de corespondenţă detaliat atunci când transpun directivele. Parlamentul ar trebui să depună un amendament în mod sistematic în acest sens, atunci când are competenţă în acest sens.

36. Comisia este de părere că furnizarea sistematică a tabelelor de corespondenţă ar facilita sarcina de monitorizare a Comisiei, care în unele cazuri este prea complicată din cauza lipsei „firului Ariadnei” care să-i permită să se ghideze pe parcursul punerii în aplicare a legislaţiei. Comisia consideră, în plus, că furnizarea sistematică a tabelelor de corespondenţă ar convinge parlamentele statelor membre să joace un rol mai activ în monitorizarea punerii în aplicare a legislaţiei comunitare, le-ar ajuta să controleze mai bine guvernele naţionale şi să le tragă la răspundere.

37. Comisia consideră că statele membre trebuie să evite, în măsura posibilului, transpunerea fragmentară, adică practica transpunerii directivelor prin diverse instrumente de ierarhii diferite sau prin concepte juridice existente la nivel naţional, având în vedere faptul că această practică nu facilitează sarcina de control al punerii în aplicare şi nu contribuie la o mai mare transparenţă pentru cetăţenii UE. O astfel de concluzie este cu atât mai incontestabilă în absenţa tabelelor de corespondenţă.

38. Comisia recomandă, acolo unde este posibil şi în condiţiile în care pot fi exercitate competenţele Parlamentului European în cadrul codeciziei, ca regulamentele – şi nu directivele – să fie alese ca forme juridice standard pentru legiferare pe probleme deosebit de sensibile, şi/sau în cazurile în care se impune coerenţa la nivelul întregii UE, pentru a atinge mai uşor obiectivele legislatorului. Acest lucru se aplică mai ales legislaţiilor pentru care erorile, incoerenţele sau întârzierile de transpunere ar putea cauza perturbări importante pe piaţa internă sau ar putea ameninţa protecţia consumatorilor din Uniunea Europeană.

39. Comisia consideră că mecanismele tradiţionale de aplicare, bazate pe proceduri privind încălcarea dreptului comunitar conduse de Comisie, sunt necesare, dar în nici un caz suficiente, având în vedere numărul din ce în ce mai mare de măsuri comunitare şi ale statelor membre. Comisia recomandă insistent ca acestea să fie completate de mecanisme de cooperare mai sofisticate cu autorităţile naţionale şi să se pună un accent mai mare pe consolidarea capacităţilor. În acest context, Comisia susţine că Procesul Lamfalussy pentru legislaţia în materie de operaţiuni bancare, titluri şi asigurări este un exemplu demn de urmat. Acordurile sale în ceea ce priveşte guvernarea la mai mult niveluri înlocuieşte formele mai tradiţionale de legiferare şi execuţie de la vârf la bază, încurajând cooperarea între autorităţile naţionale de reglementare şi de supraveghere. Comisia observă totuşi că prerogativele Parlamentului trebuie să fie conservate în mod corespunzător atunci când sunt definite şi puse în aplicare aceste proceduri.

40. Comisia solicită măsuri suplimentare, din partea Comisiei Europene şi mai ales din partea statelor membre, pentru a soluţiona problemele lingvistice şi alte aspecte întâlnite la punerea în aplicare a legislaţiei comunitare.

41. Comisia solicită ferm să i se furnizeze Comisiei Europene mai multe resurse şi mai mult personal (în special jurişti-lingvişti), pentru a îmbunătăţi calitatea controlului transpunerii. În plus, comisia solicită Parlamentului European să se angajeze şi să susţină Comisia Europeană, mărind creditele bugetare repartizate pentru această sarcină specifică.

42. Comisia consideră că, în urmărirea evenimentelor naţionale, Comisia Europeană ar trebui să adopte o atitudine mai proactivă, în special dacă este vorba de directive europene capitale. Comisia ar trebui să urmărească îndeaproape mijloacele de comunicare naţionale şi să întreţină contacte strânse cu părţile interesate, pentru a detecta la timp orice problemă potenţială în aplicarea legislaţiei comunitare. Prin urmare, comisia îndeamnă Comisia Europeană să utilizeze într-o mai mare măsură delegaţiile sale în statele membre şi să examineze posibilităţile unei cooperări mai strânse cu statele membre. În plus, trebuie recunoscut şi consolidat rolul crucial şi simbolic al cetăţenilor UE în controlul eficient al aplicării legislaţiei comunitare.

43. Comisia consideră că este esenţial ca parlamentele statelor membre şi Parlamentul European să coopereze îndeaproape în controlul transpunerii şi aplicării legislaţiei comunitare. Legăturile mai strânse vor promova şi vor spori eficienţa controlului măsurilor comunitare la nivel naţional, întrucât parlamentele statelor membre au un rol distinct şi esenţial în acest control. De asemenea, o astfel de cooperare va consolida legitimitatea democratică a Uniunii Europene, care se va apropia de cetăţenii ei.

44. Comisia consideră că Parlamentul European, prin intermediul comisiilor sale permanente, ar trebui să joace un rol mai activ în controlul punerii în aplicare a legislaţiei în domeniile de competenţă ale comisiei. Comisia sugerează că, acolo unde este posibil şi realizabil, raportorul Parlamentului responsabil cu un anumit dosar sau succesorul său desemnat trebuie să joace un rol central şi continuu în examinarea punerii în aplicare şi a respectării legislaţiei comunitare de către statele membre. În această privinţă, reuniunile organizate în mod periodic de către Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară ar putea servi drept exemplu. Fără a aduce atingere rolului Comisiei sau al Comisiei pentru petiţii din cadrul Parlmentului European, raportorul responsabil ar putea constitui un punct focal pentru plângerile şi comentariile cetăţenilor. În plus, raportorul responsabil, precum şi raportorii fictivi sau deputaţii în Parlamentul European implicaţi îndeaproape în dosar pe parcursul procesului legislativ, ar trebui să se bucure de susţinere administrativă suficientă pentru a-şi îndeplini misiunea în mod eficient. Dacă este cazul, acest proces ar putea conduce, în cele din urmă, la crearea unui grup de lucru pentru punerea în aplicare, în cadrul fiecărei comisii. Trebuie să existe un control permanent şi eficace al punerii în aplicare a legislaţiei.

D.  RECOMANDĂRI, PARTEA VI – ROLUL COMISIILOR DE ANCHETĂ

45. Comisia recomandă comisiei sale competente să iniţieze lucrările în scopul de a propune Comisiei şi Consiliului o modificare a Deciziei 95/167/CE, Euratom, CECO pentru extinderea puterilor şi sporirea autorităţii comisiilor Parlamentului European, în special în ceea ce priveşte extinderea competenţelor lor de anchetare, oferirea posibilităţii de a cita martori şi documente, în strânsă cooperare cu autorităţile statelor membre, care ar trebui să fie obligate să pună în aplicare această solicitare şi să coopereze strâns pe toată durata anchetei.

46. Comisia solicită ca Decizia 95/167/CE, Euratom, CECO să fie actualizată, iar competenţele privind anchetarea ale Parlamentului să fie îmbunătăţite şi aliniate celor ale parlamentelor statelor membre.

47. Comisia consideră esenţial ca, în interesul cetăţenilor UE, comisiile de anchetă ale Parlamentului European să aibă dreptul de a cere prezenţa martorilor care au domiciliul sau rezidenţa în Uniunea Europeană şi ca acestora să li se ceară să răspundă de bunăvoie, în totalitate şi sincer la întrebările adresate de membrii comisiei.

ANEXE

INDEX

A.       Cronologie

B.       Glosar

C.       DVD cu toate mărturiile şi transcrierile

ANEXA 1: CRONOLOGIE EQUI

CRONOLOGIE EQUI

Cu caractere aldine: evenimente principale

§ 1762 S-a înfiinţat Equitable Life.

§ 1913 Equitable Life a început să vândă pensii.

§ Aprilie 1951 Înfiinţarea Millard Tucker Committee on Taxation of Retirement Benefits. Roy Ranson se alătură Equitable Life.

§ 1953 Publicarea de a(55) Tables for Annuitants (CMI) – Tabele a(55) pentru beneficiarii de anuităţi, oferind o nouă abordare actuarială asupra mortalităţii beneficiarilor de anuităţi.

§ Februarie 1954 Publicarea raportului Tucker Committee (Comisiei Tucker) privind „Taxation Treatment of Provisions for Retirement” (Impozitarea rezervelor pentru pensii).

§ 1956 Finance Act 1956, care extinde, şi la liber profesionişti, dreptul la scutirea de impozit pe rezervele pentru pensie. (Ulterior, s-a consolidat în Income and Corporation Taxes Acts din 1970 şi din 1988.)

§ 1957 Equitable Life a vândut primul său beneficiu de pensie (RAP), pe baza tabelelor de mortalitate a(55) şi conţinând rate ale anuităţii garantate.

§ 1967 Maurice Ogborn a devenit director general al societăţii şi actuar, succedând lui Henry Tappenden.

§ 1970 UK Finance Act 1970.

§ 1971 Equitable a crescut procentul randamentului garantat al investiţiilor (GIR) la 3% pe an.

§ 15 mai 1971 Acordul conducerii să se introducă poliţele cu participare la profit fără bonus reversibil.

§ Octombrie 1972 Ogborn s-a retras din funcţia de director general şi actuar al societăţii; a fost în locuit de Barry Sherlock. Ranson a promovat în funcţia de actuar adjunct.

§ 1973 Insurance Companies Amendment Act 1973: a introdus posibilitatea de neîndeplinire a aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor şi potenţialilor asiguraţi, ca mod de declanşare a acţiunii de reglementare.

§ Aprilie 1973 Equitable a introdus o majorare gratuită negarantată (mai târziu garantată).

§ 1974 Insurance Companies Act 1974, a consolidat legislaţia existentă. Secţiunea 15 a definit rolul statutar al actuarului desemnat. Sherlock a devenit primul actuar desemnat al societăţii.

§ August 1974 S-a înfiinţat Product Investigation Team (PIT), sub preşedinţia lui Roy Ranson.

§ 1 mai 1975 Publicarea primei ediţii a notei orientative 1 (GN1) a Institutului şi Facultăţii de Actuari.

§ Octombrie 1975 Equitable a crescut randamentul garantat al investiţiilor (GIR) la 3½% pe an şi rata dobânzii în posesie la 7%. Iniţial, acestea fuseseră 2½% pe an şi respectiv 4%.

§ 1978 Secţiunea 22 a Finance Act a permis asigurarea unei opţiuni de piaţă liberă, deci un titular al unei poliţe de pensie putea cumpăra o anuitate de la o altă societate.

§ 5 martie 1979 Adoptarea primei directive privind asigurarea de viaţă, care inter alia permitea folosirea de elemente implicite privind profiturile viitoare în calcularea solvabilităţii cerute.

§ 20 decembrie 1990 Prima cerere a Ranson de folosire a elementului implicit privind profiturile viitoare.

§ 1981 Insurance Companies Act 1981: a pus în aplicare prima directivă privind asigurarea de viaţă.

§ 1 ianuarie 1982 Ranson a promovat în funcţia de actuar asociat cu Sherlock şi a devenit actuarul desemnat al societăţii să succeadă lui Sherlock.

§ 1982 Insurance Companies Act 1982 a consolidat Insurance Companies Acts 1974 şi 1981.

§ Mai 1982 John Caldecott s-a retras din funcţia de preşedinte al societăţii; a fost înlocuit de David Murison.

§ Toamnă 1982 Ratele actuale ale anuităţii scad sub ratele anuităţii garantate pentru scurt timp în toamna acestui an.

§ 1 octombrie 1982 Insurance Companies Regulations 1981 (SI 1981/1654) stabilesc reguli pentru evaluarea obligaţiilor.

§ 1983 Abordarea asupra îndeplinirii garanţiilor privind costul anuităţii din majorările gratuite a fost decisă de conducerea societăţii.

§ 1 octombrie 1983 Publicarea primei ediţii a notei orientative 8 (GN8) a Institutului şi Facultăţii de Actuari.

§ 15 martie 1984 Insurance Companies (Accounts and Statements) Regulations 1983 (SI 1983/1611)

§ 5 octombrie 1984 Instrucţiuni de reglementare emise pentru cererile de folosire a elementelor implicite privind profiturile viitoare.

§ Ianuarie 1985 Ranson a fost numit în consiliul de administraţie al societăţii ca director executiv.

§ Mai 1986 David Murison s-a retras din funcţia de preşedinte al societăţii; a fost înlocuit de profesorul Roland Smith.

§ Decembrie 1986 Association of British Insurers (ABI) – Asociaţia Asigurătorilor din Regatul Unit a publicat prima „Statement of Recommended Practice on Accounting for Insurance Business” (SORP).

§ 1987 Ultima declaraţie trienală a bonusurilor a Equitable.

§ 19 octombrie 1987 Lunea neagră. Cea mai lungă cădere, de o zi, a bursei de valori din octombrie 1929.

§ 29 aprilie 1988 A intrat în vigoare Financial Services Act 1986. The Life Assurance and Unit Trusts Regulatory Organisation (LAUTRO) a devenit o organizaţie de autoreglementare (SRO), care răspunde în faţa Securities and Investments Board (SIB) pentru reglementarea conduitei profesionale a societăţilor de asigurări de viaţă, inclusiv Equitable Life.

§ 1 iulie 1988 Personal Pensions (pensiile individuale) au înlocuit RAP pentru noile activităţi.

§ 1989 Contractarea de către Equitable a unui nou credit comercial intern pentru capitalizarea costului de achiziţie al unor noi activităţi pe durata fiecărei poliţe.

§ 20 martie 1989 With Profits Without Mystery prezentată de Roy Ranson şi Chris Headdon la Institutul Actuarilor din Londra.

§ Aprilie 1989 Declaraţiile anuale ale asiguraţilor Equitable s-au modificat, arătând valoarea rulată a poliţelor lor, inclusiv majorările gratuite negarantate.

§ 19 februarie 1990 With Profits Without Mystery prezentată de Headdon la Facultatea de Actuari din Edinburgh.

§ Mai 1990 ABI a publicat a doua SORP.

§ August 1990 Răspunderea pentru elaborarea standardelor de contabilitate a trecut de la Accounting Standards Council (ASC) la Accounting Standards Board (ASB).

§ Sfârşitul anului 1990 Societatea a introdus pentru prima dată o diferenţă de 1¼% în evaluarea obligaţiilor de reglementare între rata dobânzii bonificate brută presupusă şi rata dobânzii folosită pentru a sconta obligaţiile.

§ 30 iunie 1991 Sherlock s-a retras din funcţia de director general şi actuar.

§ 1 iulie 1991 Ranson a devenit administrator delegat şi actuar, continuând în acelaşi timp să ocupe poziţia de actuar desemnat.

§ 16 septembrie 1992 Miercurea neagră: lira sterlină a ieşit din European Exchange Rate Mechanism (mecanismul european al ratei de schimb)

§ 6 noiembrie 1992 Prima indicaţie a lui Ranson către GAD de folosire a unei cvasi-ajustări Zillmer a declaraţiile din 1991.

§ Decembrie 1992 Publicarea Raportului Cadbury, ’The Financial Aspects of Corporate Governance’.

§ 7 iulie 1993 Considerarea folosirii capitalului din împrumuturi subordonate a fost ridicată de Ranson la GAD.

§ Octombrie 1993 Ratele anuităţii garantate au avut fonduri pentru un scurt timp.

§ 22 decembrie 1993 Consiliul de administraţie al Equitable a adoptat o politică diferenţială privind majorările gratuite, în notele modificate la declaraţia din 1992.

§ 24 ianuarie 1994 S-a înfiinţat comisia de audit a Equitable.

§ 8 februarie 1994 S-a înfiinţat Systems and Controls Review Group (SCRG).

§ 9 februarie 1994 S-a organizat întrunirea Equitable de evaluare a bonusurilor, în care s-a confirmat introducerea DTBP pentru 1993.

§ Mai 1994 Roland Smith s-a retras din funcţia de preşedinte; a fost înlocuit de John Slater.

§ Iulie 1994 Personal Investment Authority (PIA) a înlocuit LAUTRO ca autoritate de reglementare a conduitei profesionale pentru societăţile de asigurări. Au intrat în vigoare Insurance Companies Regulations (directivele privind asigurarea de răspundere civilă).

§ 1 iulie 1994 Insurance Companies Regulations 1984 (SI 1984/1516) stabilesc mai multe reguli pentru evaluarea obligaţiilor.

§ 1 decembrie 1994 DTI emite nota orientativă prudenţială (Prudential Guidance Note) nr. 1994/6.

§ Sfârşitul anului 1994 Prima folosire a elementului implicit privind profiturile viitoare în formularul 9 al declaraţiei pe 1994.

§ Aprilie 1995 Ratele anuităţii garantate au fonduri. Obligaţia RAG a devenit din ce în ce mai împovărătoare pentru societate din acest moment.

§ 17 iulie 1995 Publicarea Raportului Greenbury privind remuneraţia administratorilor.

§ Ianuarie 1996 Equitable înfiinţează Securities Risks and Controls Group (SRCG) .

§ 1 iunie 1996 GIR pentru noile activităţi Equitable privind pensiile s-a vândut la sau după această dată redusă la 0%.

§ Noiembrie 1996 SRCG s-a redenumit Internal Controls Review Team (ICRT).

§ 23 decembrie 1996 Insurance Companies (Accounts and Statements) Regulations 1996 (SI 1996/943).

§ 18 iulie 1997 Societatea a declarat o datorie secundară de 350 milioaneGBP.

§ 31 iulie 1997 Ranson s-a retras din funcţia de administrator delegat şi actuar desemnat. A fost înlocuit de Alan Nash în funcţia de administrator delegat şi de Chris Headdon în cea de actuar.

§ 19 august 1997 Cerere acordată pentru eliberarea a 350 milioane GBP din capitalul din împrumuturi subordonate.

§ Octombrie 1997 Securities and Investment Board (SIB) şi-a schimbat denumirea în Financial Services Authority (FSA).

§ Sfârşitul anului 1997 Diferenţa între ratele dobânzii a fost eliminată din evaluarea obligaţiilor, pentru primul an de la introducerea sa pentru 1990. Publicarea Raportului Hampel privind guvernarea corporativă

§ Ianuarie 1998 ICRT s-a redenumit Risk Management Group (RMG).

§ 5 ianuarie 1998 Responsabilitatea pentru supravegherea prudenţială a societăţilor de asigurări s-a transferat de la Department for Trade and Industry (DTI) la HM Treasury.

§ 12 martie 1998 Nici un drept la bonus (reversibil) declarat pentru unele din activităţile noi vândute după această dată. Toate bonusurile vor fi sub forma de majorare gratuită, adăugată la reziliere sau retragere.

§ 1 iunie 1998 Transferul responsabilităţii pentru supravegherea domeniului bancar la FSA, conform Bank of England Act 1998, în vigoare de la această dată.

§ Iulie 1998 Primele reclamaţii primite de Personal Investment Authority Ombudsman (mediatorul autorităţii pentru investiţii individuale) cu privire la poliţe cu anuităţi garantate.

§ August 1998 Situaţia financiară a Equitable şi desfăşurarea activităţilor sale cu participare la profit au ajuns să fie atent analizate în presă.

§ 1 ianuarie 1999 Rolul HM Treasury, în calitate de autoritate de reglementare prudenţială în domeniul asigurărilor, a fost delegat FSA începând de la această dată.

§ 13 ianuarie 1999 Citaţie de prezentare în instanţă emisă de Equitable către Alan Hyman.

§ 16 septembrie 1999 Equitable Life a câştigat procesul la Curtea Supremă. Domnului Hyman i s-a acordat dreptul la recurs.

§ 11 octombrie 1999 Dată la care Headdon a semnat tratatul de reasigurare financiară.

§ 20 ianuarie 2000 Equitable Life a pierdut procesul la Curtea de Apel; dar a decis să facă recurs la House of Lords (Camerei Lorzilor).

§ Februarie 2000 SCRG este dizolvat de Equitable pentru a lăsa loc noului departament pentru riscul de firmă. RMG a devenit grupul de gestionare a riscului de firmă (BRMG). Amândouă au fost înlocuite de funcţia de audit intern.

§ 14 iunie 2000 Financial Services and Markets Act 2000 a primit aprobarea Reginei.

§ 20 iulie 2000 Equitable Life a pierdut recursul în faţa House of Lords. Societatea s-a declarat de vânzare.

§ 2 august 2000 O decizie anunţa că nu vor creşte poliţele cu participare la profit în primele şapte luni ale anului 2000.

§ 23 noiembrie 2000 GAD realizează folosirea de către Equitable a unei cvasi-ajustări Zillmer.

§ 8 decembrie 2000 Equitable a încetat să mai aibă activităţi noi. Nash a demisionat din funcţia de administrator delegat. Headdon este numit director şef executiv şi actuar desemnat.

§ 28 februarie 2001 Slater şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte. Yanni Treves a devenit preşedinte.

§ 1 martie 2001 Headdon a demisionat din funcţia de director şef executiv şi actuar desemnat; a fost înlocuit de Charles Thomson în funcţia de director şef executiv şi de Peter Nowell în cea de actuar desemnat.

§ 20/30 martie 2001, Comisia de Finanţe a Camerei Comunelor (House of Commons Treasury Select Committee) a publicat „Equitable Life şi industria asigurărilor de viaţă: raport intermediar” (an Interim Report').

§ 16 iulie 2001 Equitable a anunţat o reducere cu 16% a valorii poliţelor de pensii cu participare la profit şi că, exceptând garanţiile contractuale, nu vor exista creşteri pe perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2001.

§ 31 august 2001 Lordul Penrose îşi începe ancheta.

§ Septembrie 2001 Publicarea Raportului Corley privind Equitable Life.

§ Septembrie 2001: Equitable Life publică un aranjament de compromis pentru asiguraţi menit să salveze finanţele societăţii şi să permită acesteia să îşi îndeplinească obligaţiile.

§ 17 octombrie 2001 Publicarea Raportului Baird privind reglementarea Equitable Life între 1 ianuarie 1999 şi 8 decembrie 2000. Mediatorul Parlamentar Michael Buckley anunţă că va derula o anchetă cu privire la reglementarea prudenţială a Equitable Life începând cu 1999. Comisia de finanţe (Treasury select committee) îi audiază pe Sir Howard Davies şi pe Ruth Kelly, membru al parlamentului, secretar economic al Treasury.

§ Decembrie 2001: S-a publicat Scheme Circular for the Compromise Scheme (Circulară pentru schema de compromis).

§ 1 decembrie 2001 A intrat în vigoare Financial Services & Markets Act 2000, făcând din FSA unica autoritate de reglementare în domeniul serviciilor financiare din Regatul Unit. De la această dată, FSA a înlocuit PIA în calitate de autoritate de reglementare a conduitei profesionale şi şi-a asumat răspunderea formală pentru reglementarea prudenţială în domeniul asigurărilor.

§ Ianuarie 2002: Equitable anunţă că asiguraţii săi au votat în marea lor majoritate în favoarea angajamentului de compromis. Angajamentul este aprobat în luna februarie.

§ Aprilie 2002: Equitable Life emite o cerere de despăgubire în valoare de 2,6 miliarde GBP pentru neglijenţă profesională împotriva fostului său auditor, Ernst & Young, şi anunţă că va da în judecată 15 foşti administratori (şase executivi şi nouă neexecutivi) pentru daune de 3 miliarde GBP.

§ Septembrie 2002: Equitable publică Opinia Carr/Moss şi Raportul B&W Deloitte.

§ Octombrie 2002: Societăţii Ernst & Young îi este respinsă o cerere de amânare a anchetei Joint Disciplinary Scheme (Schemei Disciplinare Comune), până după intentarea acţiunii civile de către Equitable Life. Şapte grupuri de acţiune ale asiguraţilor, E7, se unesc cu membri ai parlamentului pentru a cere despăgubiri în valoare de 4 miliarde GBP, dacă mediatorul găseşte dovezi care să ateste lipsa reglementării.

§ Noiembrie 2002: FSA respinge cererile de lichidare a Equitable Life, spunând că le-ar fi mai dificil asiguraţilor. Anterior, asigurătorul redusese, cu până la 30%, beneficiile plătite către 50.000 de beneficiari de anuităţi cu participare la profit şi avertizase că este posibil să nu mai poată satisface marja minimă de capital cerută de FSA.

§ Ianuarie 2003: Ernst & Young depune o cerere de respingere a cererii de despăgubire pentru neglijenţă în valoare de 2,6 miliarde GBP

§ Februarie 2003: Judecătorul Langley respinge majoritatea cererii de despăgubire pentru neglijenţă împotriva Ernst & Young.

§ Septembrie 2003: Nouă foşti administratori neexecutivi ai Equitable Life depun cerere de respingere a unei cereri de despăgubire în valoare de 3,2 miliarde GBP a societăţii.

§ Mai 2003: Financial Ombudsman Service (Serviciul mediatorului financiar) decide că trebuie să despăgubească cinci „cazuri principale” („lead cases”) înaintate de persoane care s-au alăturat ulterior şi spune că a primit în total 3 000 de cereri de despăgubire similare pentru subscriere înşelătoare. De asemenea, mediatorul decide că Equitable Life se face vinovată de „înşelăciune” de fapt şi deschide calea unor plăţi în valoare posibilă de 400 milioane GBP:

§ Iunie 2003: Mediatorul parlamentar, Ann Abraham, care a preluat funcţia de la Michael Buckley, înaintează un raport privind ancheta sa. Ea nu a considerat că autorităţile de reglementare prudenţială se fac vinovate de administrare defectuoasă în perioada dintre 1999 şi 2000.

§ Iunie 2003: Equitable Life oferă despăgubiri, de până la 5% din valoarea poliţei, către 16.000 de asiguraţi non-RAG, care au plecat înainte de apariţia Schemei de compromis.

§ Iulie 2003: Curtea de Apel decide că Equitable Life îşi poate da în judecată fostul auditor, firma de contabilitate Ernst & Young, cu condiţia ca aceasta să îşi limiteze cererea de despăgubire la „pierderea şansei de vânzări” (de către societate), în loc de pierderea reală a vânzărilor.

§ Octombrie 2003: Cererea foştilor directori neexecutivi de a respinge cererea de despăgubire împotriva lor este respinsă.

§ Martie 2004: Se publică raportul Penrose. Ca urmare a publicării raportului, guvernul elimină despăgubirile şi este acuzat de „abandonment” („abandon”) de către membrii parlamentului.

§ Aprilie 2004: Un grup de asiguraţi, Equitable Life Trapped Annuitants (ELTA), îşi anunţă intenţia de a da în judecată societatea dacă nu se acordă despăgubiri. Equitable Life este sfătuită de către avocaţi că nu are „nici o pretenţie realistă” împotriva autorităţilor de reglementare ale guvernului.

§ Iunie 2004: I se interzice lui Christopher Headdon, fostul director şef executiv al Equitable, să deţină o poziţie de conducere în orice companie reglementată de Financial Services Authority, pentru următorii şase ani.

§ 15 iulie 2004: Arthur White trimite prima petiţie la Comisia pentru petiţii a Parlamentului European

§ 6 decembrie 2004: Emag trimite a doua petiţie la Comisia pentru petiţii a Parlamentului European

§ Aprilie 2005: Începe judecarea cererii de despăgubire a Equitable împotriva fostului său auditor Ernst & Young şi a administratorilor, societatea pretinzând că neglijenţa acestora a fost cauza pentru care asigurătorul se află în pragul colapsului. De asemenea, societatea dă în judecată 15 foşti administratori pentru rolul lor în prăbuşirea asigurătorului. Procesul continuă până la vacanţa judecătorească din vară.

§ Septembrie 2005: Se ajunge la o înţelegere amiabilă în cazul cererii de despăgubire a Equitable îndreptată împotriva fostului auditor.

§ Septembrie 2005: Mediatorul britanic trimite un memorandum la Comisia pentru petiţii a Parlamentului European.

§ 18 ianuarie 2006 Parlamentul European ia hotărârea de a înfiinţa comisia EQUI

§ 2 februarie 2006 Şedinţa constitutivă a comisiei EQUI

§ 8 mai 2007 Comisia EQUI adoptă raportul final

ANEXA 2: GLOSAR DE TERMENI DE SPECIALITATE EQUI

GLOSAR[560] DE TERMENI DE SPECIALITATE EQUI

§ ABI: Association of British Insurers (Asociaţia Asigurătorilor din Regatul Unit).

§ Actuar: Un specialist în calcule statistice privitoare la asigurări, care calculează dobânzi, rezerve, dividende şi alte date statistice.

§ Certificat actuarial: Un certificat emis de actuarul desemnat al unei societăţi de asigurări de viaţă.

§ Active acceptabile: Active ce pot fi luate în calcul în scopul îndeplinirii cerinţelor de solvabilitate ale unei firme evaluate în funcţie de reglementările aplicabile.

§ Anuitate: Un acord al asigurătorului de plată periodică a unor sume, care continuă pe perioada existenţei în viaţă a beneficiarului/beneficiarilor de anuităţi sau pe o perioadă de timp specificată.

§ Beneficiar de anuităţi: O persoană care cumpără o anuitate şi va primi plăţi din acea anuitate. Speranţa sa de viaţă este folosită pentru a calcula suma plăţii venitului pentru anuitate.

§ AVC: Additional Voluntary Contribution (contribuţie voluntară suplimentară): o plată voluntară în schema de pensii ocupaţionale a unui angajator.

§ BaFin: Bundesamt für Finanzdienstleistungsaufsicht, autoritatea germană pentru servicii financiare.

§ BIA: British Insurers Association (care a devenit ABI).

§ Conturi conforme cu Companies Act (Legea societăţilor): Conturi legale întocmite în conformitate cu cerinţele contabile ale UK Companies Act (Legea societăţilor din Regatul Unit).

§ Schema de compromis: O schemă de compromis între o societate şi creditorii acesteia sau orice tip de creditori ai acesteia.

§ Reglementarea conduitei profesionale: Reglementare referitoare la procesele de vânzări ale companiei.

§ Raportul Corley: Raportul Comisiei de anchetă Corley privind societatea de asigurări de viaţă Equitable Life (publicat de Facultatea şi Institutul Actuarilor, în septembrie 2001).

§ DTI: Department of Trade and Industry. Anterior Board of Trade şi Department for Trade. Responsabilitatea de reglementare a revenit Board of Trade până în 1970, Department of Trade & Industry 1970-74, Department of Trade 1974-83, Department of Trade & Industry din 1983 până la transferarea funcţiilor către HM Treasury, la 1 ianuarie 1999.

§ Costuri de achiziţie reportate: Costurile de înregistrare a activităţilor de asigurări referitoare la contractele în vigoare la data întocmirii bilanţului.

§ Anuitate amânată: O anuitate care va asigura unui asigurat un venit constant pe toată durata vieţii asiguratului, după ce ajunge la o anumită vârstă specificată.

§ Certificatul administratorilor: Un certificat emis de administratorii unei societăţi de asigurări de viaţă în funcţie de Apendicele 6 la Insurance Companies (Accounts and Statements)Regulations 1996.

§ DTBP: Politică diferenţială privind majorările gratuite.

§ ELAS sau ELS: Acronim pentru Equitable Life Assurance Society.

§ EQUI: Comisia de anchetă a Parlamentului European ce anchetează colapsul ELAS.

§ Patrimoniul sau patrimoniul liber: Balanţa activelor acceptabile ce depăşeşte provizioanele matematice, reţinută de la distribuirea bonusurilor către asiguraţii cu participare la profit ca tampon împotriva fluctuaţiilor majore în valorile investiţiilor sau în operaţiunile de subscriere sau în costurile principale de administrare.

§ Faculty of Actuaries (Facultatea Actuarilor): Organismul de conducere al actuarilor scoţieni.

§ Ajustare finală a anuităţii: O frază a Equitable Life de la începuturile anilor ’60, care denotă acordarea unui supliment la un contract cu anuitate amânată la scadenţă, astfel încât suma anuităţii primite prin aplicarea RAG la beneficiile poliţei era aceeaşi cu cea care ar fi fost obţinută dacă rata anuităţii actuală ar fi fost aplicată beneficiilor înainte de adăugarea bonusului.

§ Prima directivă privind asigurarea de viaţă: Directiva Consiliului din 5 martie 1979 privind coordonarea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative referitoare la iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă de viaţă. (Nr.79/267/CEE)

§ Formularul 9: Un rezumat al activelor din activitatea generală şi activitatea pe termen lung, alocate atingerii marjei minime prevăzute, indicând astfel situaţia solvabilităţii cerute a societăţii.

§ FOS: Serviciul mediatorului financiar al Regatului Unit.

§ FSA: Financial Services Authority (Autoritatea pentru servicii financiare). Anterior Securities & Investments Board, Autoritatea a fost agenţia responsabilă de reglementarea unor anumite servicii financiare (şi recunoaşterea organizaţiilor de autoreglementare), în conformitate cu Financial Services Act 1986 (Legea privind serviciile financiare). Ea şi-a asumat răspunderea delegată pentru reglementarea în domeniul asigurărilor în ianuarie 1999. De la 1 decembrie 2001, FSA a avut responsabilitatea legală pentru reglementarea serviciilor financiare conform prevederilor Financial Services and Markets Act 2000 (Legea privind serviciile şi pieţele financiare).

§ FSMA: Financial Services and Markets Act 2000 (Legea privind serviciile şi pieţele financiare).

§ Element implicit privind profitul viitor: Element care poate fi luat în calcul, în anumite limite, pentru atingerea RMM a unei societăţi în ceea ce priveşte activitatea sa pe termen lung, aflat la discreţia autorităţii de reglementare. Acest element permite asigurătorilor să asume marje în provizioanele în măsura în care se aşteaptă ca acestea să rezulte în viitor din portofoliu.

§ GAD: Government Actuaries Department. Organism guvernamental central care angajează toţi actuarii în serviciul guvernului, iar printre obligaţiile sale a fost revizuirea declaraţiilor de reglementare şi asistenţa actuarială acordată autorităţilor de reglementare prudenţială în materie de asigurări (DTI, HM Treasury şi FSA).

§ RAG: Rata anuităţii garantate.

§ RDG: Rata dobânzii garantate (sau rata garantată de investiţii), o sumă cu care sunt garantate beneficiile de bază pentru a se mări în fiecare an înainte de adăugarea unui bonus reversibil (declarat). Fixată iniţial de către societate la 2½% pe an la activităţile sale RAP, ea a fost crescută la 3%, iar apoi, în octombrie 1975, la 3½% pe an. Eliminată din noile poliţe de pensii, după data de 30 iunie 1996.

§ GMT: General Management Team.

§ Actuar guvernamental: Şeful GAD.

§ Provizioane fundamentale: Provizioane ce rezultă din subevaluarea activelor şi supraestimarea pasivelor.

§ HMT: Her Majesty's Treasury. Şi-a asumat responsabilitatea politicii în materie de servicii financiare începând din 1992, şi responsabilitatea pentru reglementare în domeniul asigurărilor începând din 1998.

§ IB-PIA: Personal Investment Authority Insurance Business Division, o direcţie a FSA care şi-a asumat responsabilităţi de reglementare pentru PIA până la crearea autorităţii unice de reglementare în domeniul serviciilor financiare, în conformitate cu Financial Services & Markets Act 2000.

§ IFA: Consultant financiar independent.

§ IMRO: Investment Managers Regulatory Organisation.

§ Institutul Actuarilor: Organismul de conducere al actuarilor englezi.

§ Diferenţa între ratele dobânzii: Diferenţa între rata dobânzii bonificate brută presupusă şi rata pentru scontarea obligaţiilor, introdusă de societate în evaluarea obligaţiilor sale din 1990 până în 1997.

§ LAUTRO: Life Assurance and Unit Trusts Regulatory Organisation.

§ MVA or MVR: Ajustarea valorii de piaţă sau reducerea valorii de piaţă aplicată de Equitable la creanţele necontractuale pentru a reduce valorile poliţelor.

§ Provizioane matematice: Obligaţii ale fondurilor de asigurare în scopuri de control calculate ţinând cont de valoarea actuală a aşteptărilor viitoare de venit, cheltuieli şi randamentul investiţiilor.

§ Scadenţă: Punctul, altul decât la deces, de la care beneficiile poliţei devin exigibile din punct de vedere contractual.

§ Tabelul de mortalitate: O enumerare pe vârste a ratelor probabile de deces ale unui grup similar de persoane, pe baza experienţei reale trecute.

§ Asociaţie mutuală de asigurare de viaţă: O companie de asigurări de viaţă deţinută de asiguraţii săi şi nu de acţionari. Asiguraţii participanţi primesc o parte din profiturile înregistrate de asociaţie, sub forma unor bonusuri aplicate la poliţele lor.

§ Non-RAG: Orice contract Equitable cu participare la beneficii care nu a inclus o garanţie de anuitate sau RAG. La dobândire, beneficiarul anuităţii primeşte un venit anual derivat folosind rata anuităţii actuală a asigurătorului, care va fi derivată prin referire la preţurile de bază ale pieţei pentru valori mobiliare cu dobândă fixă.

§ Active în exces („orfane”): În termeni generali, active deţinute de o instituţie financiară, care nu pot fi atribuite imediat unui depunător sau unui investitor. La fondurile de pensii şi de asigurări de viaţă, termenul este folosit în sens larg pentru a descrie acele active care reprezintă un surplus faţă de obligaţiile estimate.

§ Raportul Penrose: raport întocmit de Lordul Penrose privind afacerea ELS.

§ Mediatorul PIA: Agenţia independentă de tratare a reclamaţiilor pentru soluţionarea reclamaţiilor din partea investitorilor împotriva firmelor care sunt reglementate de PIA.

§ PIA: Personal Investment Authority. O organizaţie de autoreglementare recunoscută de SIB (ulterior, FSA) în conformitate cu Financial Services Act 1986.

§ Revizuire PIA: O revizuire privind subscrierea înşelătoare de pensii individuale pe perioada 29 aprilie 1988 – 30 iunie 1994.

§ PPFM: Principles and Practice of Financial Management (Principii şi practici de management financiar). Document care descrie politica pentru administrarea activităţilor cu participare la profit, pe care FSA o cere acum societăţilor de asigurări de viaţă.

§ Document de principiu: Un document care stabileşte termenii şi condiţiile contractului de asigurare.

§ Asigurat: Persoana care este titularul legal al poliţei pentru obţinerea contractului cu compania de asigurări.

§ Valoarea poliţei: Valoarea integrală actuală a poliţei. Valoarea unei poliţe cu participare va include valoarea bonusurilor, presupunând că poliţa va continua până la scadenţă. Aceasta nu este acelaşi lucru cu valoarea de răscumpărare.

§ ARA: aşteptările rezonabile ale asiguraţilor. Introduse în Insurance Companies (Amendment) Act 1973. S-au conferit puteri pentru protejarea asiguraţilor împotriva riscului imposibilităţii unei societăţi de a îndeplini aşteptările rezonabile ale unui asigurat.

§ Reglementare prudenţială: reglementarea privind solvabilitatea globală a societăţii.

§ Cvasi-ajustare Zillmer: tehnică de zilmerizare modificată, adoptată de societate cu privire la evaluarea de reglementare.

§ Schemă de compensaţii: schemă privind compensarea foştilor asiguraţi, introdusă de societate ca răspuns la decizia Hyman.

§ Test de rezilienţă: cerinţă privind luarea de măsuri prudente împotriva efectelor unor posibile viitoare modificări ale valorii activelor privind caracterul adecvat de îndeplinire a obligaţiilor cu către aceste active. Rezervele cerute pentru a satisface testul de rezilienţă sunt cunoscute sub numele de rezerve de rezilienţă.

§ RMM: marja minimă prevăzută de solvabilitate.

§ PUR: prima unică recurentă. Se referă la contractele care nu au necesitat plata de prime regulate pentru poliţe.

§ Solvabilitate de reglementare sau cerută: situaţia financiară a unei societăţi de asigurare ale cărei active acceptabile depăşesc pasivele acesteia, inclusiv provizioanele matematice. Diferenţa este denumită marjă de solvabilitate şi trebuie să fie valoarea maximă a „marjei minime prevăzute de solvabilitate” şi a „fondului garantat”.

§ Reasigurare: contract cu un alt asigurător (societate de reasigurare) prin care riscurile sunt împărtăşite pe baza unui comision convenit. Aceasta permite societăţilor de asigurare să accepte riscuri mari şi neobişnuite şi să reducă efectele variaţiilor creanţelor de la an la an.

§ Analiză detaliată: se referă la rapoartele anuale de reglementare ELS trimise către DTI, HMT şi ulterior FSA. Conform condiţiilor din contractul de prestări servicii, încheiat de GAD cu una din aceste instituţii, trebuie depus un raport în care să existe comentarii despre noua activitate înregistrată, acoperirea marjei minime cerute, circulaţia obligaţiilor matematice etc.

§ SIB: Securities and Investments Board (devenit FSA în octombrie 1997).

§ CPS: contract de prestări servicii. S-au încheiat CPS-uri între DTI şi GAD în 1984 şi 1995, şi apoi între HMT, FSA şi GAD când FSA şi-a asumat responsabilitatea delegată pentru reglementarea în domeniul asigurărilor din 1999.

§ PRC: practici recomandate de contabilitate. Standard în domeniu privind prezentarea contabilă a situaţiilor financiare.

§ CIS: capital din împrumuturi subordonat. Un împrumut care în cazul lichidării societăţii trebuie rambursat de aceasta numai după toate celelalte obligaţii ale societăţii vor fi fost integral plătite.

§ Directiva Solvency II: directivă prevăzută pentru 2007 privind problemele de solvabilitate ale întreprinderilor de asigurare din UE, de înlocuire şi consolidare a legislaţiei anterioare.

§ DPCS: Declaraţiei de practică contabilă standard.

§ A treia directivă privind asigurarea de viaţă: Directiva Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea legislaţiilor etc, şi de modificare a Directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE (Nr. 92/49/CEE).

§ Cu participare la profit: o poliţă emisă cu participare la profit în momentul distribuirii surplusului din fondul relevant prin intermediul bonusurilor.

§ Zilmerizare: reducere a costurilor de achiziţie aşteptate, pe bază de presupuneri prudenţiale, ce urmează a fi recuperate din prime viitoare.

ANEXA 3: ARHIVA PROBELOR ŞI TRANSCRIERILOR

Toate probele scrise publicate (WE) şi stenogramele celor 11 audieri (H1-H11) au fost finalizate şi pot fi accesate public la următoarea adresă de internet:

http://www.europarl.europa.eu/comparl/tempcom/equi/default_en.htm

PROCEDURĂ

Titlu	Criza societăţii de asigurări „Equitable Life”
Numărul procedurii	2006/2199(INI)
Temeiul juridic	Art. 193 TEC
Regulamentul de procedură	176(10)
Comisia competentă în fond                      Data anunţării în plen a autorizării	EQUI18.1.2006
Comisia (comisiile) sesizată(e) pentru avizare           Data anunţului în plen
Avize care nu au fost emise   Data deciziei
Cooperare consolidată   Data anunţului în plen
Raportor(i)                    Data numirii	Diana Wallis 2.2.2006
Raportor(i) substituit (substituiţi)
Examinare în comisie Examinare în comisie	21.2.2006		23.3.2006		25.4.2006			29.5.2006
	21.6.2006		11.7.2006		13.9.2006			4.10.2006
	23.11.2006		30.11.2006		19.12.2006			25.1.2007
	1.2.2007		20.3.2007		11.4.2007			8.5.2007
Examinare în comisie	8.5.2007
Rezultatul votului final	+ - 0	13 0 4
Membri titulari prezenţi la votul final	Robert Atkins, Sharon Bowles, Michael Cashman, Proinsias De Rossa, Harald Ettl, Manuel Medina Ortega, Mairead McGuinness, Ashley Mote, John Purvis, Heide Rühle, Peter Skinner, Diana Wallis, Rainer Wieland
Membri supleanţi prezenţi la votul final	Joel Hasse Ferreira, Gay Mitchell, Marie Panayotopoulos-Cassiotou, Willem Schuth
Membri supleanţi (articolul 178 alineatul (2)) prezenţi la votul final
Data depunerii	23.5.2007
Observaţii (date disponibile într-o singură limbă)

• [1]  Decizia B6-0050/2006 a Parlamentului European din 18 ianuarie 2006 de înfiinţare a unei Comisii de anchetă privind criza societăţii de asigurări Equitable Life, publicarea ulterioară în JO.
• [2]  Petiţia nr. 0611/2004 adresată de Arthur White (de naţionalitate britanică) şi petiţia nr. 0029/2005 adresată de Paul Braithwaite (de naţionalitate britanică), în numele grupului de acţiune al membrilor Equitable (GAME) şi petiţiile ulterioare pe aceeaşi temă adresate de petiţionari de naţionalitate germană şi irlandeză.
• [3]  Decizia 95/167/CE, Euratom, CECO a Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei din 19 aprilie 1995 privind modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă al Parlamentului European, JO L 113 19/5/1995, p.2.
• [4]  Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea de viaţă directă şi de modificare a Directivelor 79/267/CEE şi 90/619/CEE (a treia directivă privind asigurarea de viaţă), JO L 311, 14.11.1997, p. 34.
• [5]  Prima Directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă de viaţă, JO L 063, 13.3.1979 P. 0001 – 0018; cea de-a doua Directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea directă de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea eficientă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 79/267/CEE, JO L 330, 29.11.1990 p. 50.
• [6]  Cea de-a doua Directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea directă de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 79/267/CEE, JO L 330, 29.11.1990 p. 50.
• [7]  Trezoreria a demarat ancheta Lordului Penrose în august 2001. Mandatul a fost după cum urmează: „Pentru a cerceta circumstanţele care au dus la situaţia actuală a societăţii de asigurări Equitable Life, luând în considerare contextul relevant al pieţei de asigurări de viaţă; pentru a identifica orice învăţăminte ce urmează a fi trase în scopul conducerii, administrării şi reglementării activităţii privind asigurările de viaţă; şi pentru a oferi miniştrilor de finanţe un raport asupra acestora”. Raportul privind ancheta Equitable Life a fost publicat la 8 martie 2004.
• [8]  Considerentele 6, 7 şi articolul 8.
• [9]  A se vedea glosarul din anexa cu explicaţiile terminologiei tehnice.
• [10]  Pentru mai multe detalii, a se vedea WE 28.
• [11]  Directiva 92/96/CEE a Consiliului din 10 noiembrie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea de viaţă directă şi de modificare a Directivelor 79/267/CEE şi 90/619/CEE (a treia directivă privind asigurarea de viaţă), JO L 311, 14.11.1997, p. 34.
• [12]  Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă (JO L 345, 19.12.2002, p. 1) Directiva astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2005/68/CE (JO L 323, 9.12.2005, p. 1)
• [13]  Prima Directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă de viaţă, JO L 063, 13.3.1979 P. 0001 – 0018; cea de-a doua Directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea directă de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea eficientă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 79/267/CEE, JO L 330, 29.11.1990 p. 50.
• [14]  Cea de-a doua Directivă 90/619/CEE a Consiliului din 8 noiembrie 1990 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea directă de viaţă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii şi de modificare a Directivei 79/267/CEE, JO L 330, 29.11.1990 p. 50.
• [15]  Directiva 2002/12/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 martie 2002 de modificare a Directivei 79/267/CEE a Consiliului privind cerinţele marjei de solvabilitate pentru întreprinderile de asigurări de viaţă.
• [16]  A se vedea Recomandarea Comisiei din 12 iulie 2004 privind transpunerea în dreptul naţional a directivelor care afectează piaţa internă [Jurnalul Oficial L 98 din 16.4.2005].
• [17]  De exemplu, în legislaţia Regatului Unit se folosesc termenii „activitate pe termen lung” şi „activitate generală” în locul termenilor „asigurare de viaţă” şi „asigurare generală” din directivă.
• [18]  Ar reprezenta o încălcare a dreptului comunitar numai dacă ar contraveni certitudinii juridice sau ar lăsa persoanele fizice şi agenţii economici într-o stare de nesiguranţă în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile lor ce derivă din directivă. Jurisprudenţa CEJ prevede mai multe cerinţe specifice: (a) este esenţial ca să se garanteze în dreptul naţional faptul că autorităţile naţionale vor aplica directiva în mod efectiv integral; (b) poziţia legală conform dreptului naţional ar trebui să fie suficient de precisă şi clară; şi (c) persoanele fizice trebuie să fie complet informate de toate drepturile lor şi, după caz, trebuie să se poată baza pe acestea în faţa instanţelor naţionale.
• [19]  Toate secţiunile intitulate „Comentarii privind dispoziţiile Regatului Unit” folosesc ca sursă primară ES 1.
• [20]  „... formularele şi declaraţiile solicitate în procesul de raportare anual nu au fost destinate niciodată extragerii de informaţii privind intervenţia de reglementare, cu excepţia informaţiilor privind solvabilitatea: în special, formularele şi declaraţiile nu au urmărit niciodată să extragă informaţii necesare pentru a permite autorităţilor de reglementare să îşi formeze o opinie privind posibilitatea satisfacerii sau înşelării aşteptărilor rezonabile ale asiguraţilor şi ale asiguraţilor potenţiali”. (punctul 210, capitolul 19, WE 16)
• [21]  „GAD şi Ministerul de Finanţe au informat comisia de anchetă asupra faptului că autorităţile de reglementare şi GAD au recunoscut întotdeauna relevanţa bonusului final însă în ceea ce priveşte bonusul final, ARA nu au fost create prin practica legată de bonusuri a societăţii. Acestea insistă asupra notelor prin care s-a afirmat faptul că nu a fost garantată o majorare gratuită. Totuşi, GAD şi Ministerul de Finanţe recunosc, de asemenea, faptul că ARA nu au fost limitate la beneficiile garantate. Nu este necesar să se tragă concluzia că asiguraţii ar avea aşteptări rezonabile în ceea ce priveşte primirea unei sume exacte ca bonus pentru a fi de părere că ar fi fost create, totuşi, aşteptări rezonabile. Punctul este subliniat în declaraţiile GAD: „S-a acceptat în mod general pe piaţa asigurărilor de viaţă că nivelurile anterioare ale bonusului final nu au creat aşteptări rezonabile pentru viitor, deoarece acestea ar fi depins în totalitate de condiţiile de piaţă, supuse unui grad de atenuare, care variază în mod considerabil de la o societate la alta”. Aşteptarea rezonabilă nu ar însemna că valoarea exactă a poliţei cotată ar fi plătibilă, indiferent de condiţiile de piaţă sau de atenuare, ci că orice reducere ar reflecta condiţiile nefavorabile de piaţă. O poziţie în care societatea nu ar putea să îşi permită să onoreze valorile poliţei fără să ridice valorile de piaţă sau transferurile între generaţii nu ar fi fost înţeleasă de asiguraţii societăţii la notificarea furnizată şi nu ar fi comunicat aşteptările lor rezonabile”. (punctul 220, capitolul 18, WE 16)
• [22]  Faptul că ELAS nu a fost nevoită să creeze rezerve pentru bonusuri negarantate este explicat în secţiunea privind articolul 18 - provizioane tehnice. 3DAV a oferit un caracter opţional acestor rezerve, astfel Regatul Unit nu a obligat societăţile să-şi creeze rezerve pentru aceste obligaţii.
• [23]  Astfel cum s-a menţionat în secţiunea în care se prezintă articolul 8, legislaţia Regatului Unit include conceptual de aşteptări rezonabile ale asiguraţilor (ARA).
• [24]  WE 84, 72, 69, 51-54, 42, 36, 33, 26
• [25]  ES 1, Studiu privind transpunerea comandată de comisia EQUI.
• [26]  În WE 79 se afirmă faptul că ELAS nu a constituit suficient de prudent nici chiar provizioane pentru bonusurile garantate viitoare la care erau îndreptăţiţi din punct de vedere contractual titularii poliţelor de investiţie şi nici nu a constituit în mod adecvat provizioane pentru garanţiile din contracte (precum RAG-urile).
• [27]  Hotărârea Camerei Lorzilor în cazul Hyman (societatea de asigurări Equitable Life v. Hyman [2000] 3 WLR 529.) a fost evenimentul care a declanşat dezastrul ELAS. Camera Lorzilor a hotărât că ELAS nu avea libertatea conform statutului acesteia să adopte o politică a bonusurilor diferenţială în funcţie de faptul dacă un titular al unei poliţe cu o opţiune de rată a anuităţii garantată (RAG) a decis să încaseze mai curând beneficiile la rate garantate decât la rate actuale. Aceasta a însemnat că ELAS nu a putut reduce valoarea majorărilor gratuite plătite asiguraţilor RAG şi a trebuit să le plătească ceea ce s-a promis. Însă ELAS nu dispunea de numerar în acest sens: nu crease în mod adecvat rezerve pentru majorările gratuite şi obligaţiile RAG în decursul anilor, creându-se un deficit de active din ce în ce mai mare. Prin crearea corespunzătoare de rezerve s-a r fi putut evita sau reduce amploarea catastrofei.
• [28]  Articolul 18 alineatul (3) punctul (A) Directiva 79/267/CEE, 1DAV. Pentru textul complet al articolului, a se vedea secţiunea II.1.3, „Articole relevante din alte directive”.
• [29]  A se vedea Raportul Baird WE 17, punctul 7.2.2. p. 228.
• [30]  Cu excepţia articolului 25 din 3DAV, a se vedea articolul 21 din 3DAV privind autorizarea altor categorii de active ca acoperire pentru provizioanele tehnice şi articolul 22 din 3DAV privind autorizarea introducerii de excepţii de la norme privind diversificarea investiţiei. În ceea ce priveşte articolul 22, la nivelul Regatului Unit, în conformitate cu secţiunea 68 din ICA 1982, Secretarul de Stat are puterea de a renunţa la aplicarea anumitor societăţi a reglementărilor de evaluare a activelor, deşi exercitarea respectivei puteri nu este limitată de aceleaşi standarde prevăzute în directivă.
• [31]  A se vedea comentariile referitoare la articolul 21.1 din WE 20, Raportul Wilde Sapte, „Secţiunea II.2.2” din această Parte.
• [32]  Natura responsabilităţilor Comisiei Europene este tratată pe larg în Partea V din raport.
• [33]  Disponibil părţilor interesate la cerere (disponibil doar în versiunea pe suport de hârtie).
• [34]  A se vedea partea II, secţiunea II.2.1.; partea II, secţiunea II.2.2.; partea II, secţiunea II.2.3., precum şi WE 20.
• [35]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1 privind articolul 25 din a treia directivă privind asigurarea de viaţă; a se vedea de asemenea WE 17 punctul 7.2.2., p. 228.
• [36]  Articolul 8 din a treia directivă privind asigurarea de viaţă.
• [37]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1. şi partea II, secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE 16 (capitolul 16, capitolul 19 alineatul (210), capitolul 18 alineatul (220), capitolul 21) şi WE Conf 3.
• [38]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1. şi partea II, secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE Conf 11, WE 16, WE 26 şi WE 79.
• [39]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1. şi partea II, secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE 17.
• [40]  A se vedea partea II secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE 16, WE 26 şi WE 79.
• [41]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1., pp. 52-54.
• [42]  A se vedea WE 16, capitolul 19 alineatul (210).
• [43]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1. şi partea II, secţiunea II.2.3.
• [44]  A se vedea raportul Baird (WE 17), punctul 2.13.6.
• [45]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1.; a se vedea de asemenea partea II secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE 16, capitolul 18 alineatul (220) şi WE 26, WE 52-54 şi LLOYD in H5.
• [46]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1.
• [47]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1. şi partea II, secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE 17.
• [48]  A se vedea partea II, secţiunea II.2.3. şi WE 16.
• [49]  A se vedea partea II, secţiunea II.1.1. şi partea II, secţiunea II.2.3.; a se vedea de asemenea WE 17, punctul 7.2.2., p. 228.
• [50]  Articolul 10 din cea de-a treia directivă privind asigurarea de viaţă.
• [51]  A se vedea de exemplu: raportul Baird (WE 17) la punctul 2.23.5; raportul Penrose (WE 16), capitolul 19, alineatele (158) şi (160).
• [52]  A se vedea secţiunea IV.
• [53]  Directiva 92/96/CEE din 10 noiembrie 1992, în JO L 360 din 9.12.1992
• [54]  Treasury a iniţiat investigaţia Lordului Penrose în luna august 2001. Termenii de referinţă au fost: „să investigheze circumstanţele care au condus la situaţia actuală a societăţii de asigurare Equitable Life, având în vedere istoricul relevant al pieţei asigurărilor de viaţă; să identifice orice lecţii care trebuie învăţate privind derularea, administrarea şi reglementarea activităţii asigurărilor de viaţă; şi să prezinte miniştrilor de finanţe un raport în acest sens.” Raportul Penrose a fost publicat la 8 martie 2004.
• [55]  Raportul Baird, „Reglementarea Equitable Life: un raport independent” întocmit de Ronnie Baird, Director, Quality Assurance and Internal Audit, FSA, asistat de Norton Rose şi PricewaterhouseCoopers, a fost publicat de Trezorerie la 17 octombrie 2001.
• [56]  O investigaţie aflată în derulare, efectuată de mediatorul britanic pe probleme parlamentare şi de servicii medicale (PO) ar trebui de asemenea să determine dacă regimul britanic de reglementare relevant a fost administrat în mod adecvat. Primul raport al mediatorului parlamentar britanic, publicat în luna iunie 2003, nu a găsit autorităţile de reglementare prudenţială vinovate de administrare defectuoasă în perioada 1999-2000 şi a decis neacordarea nici unor compensaţii investitorilor. Al doilea raport a extins perioada de timp supusă investigaţiei şi a inclus GAD în obiectul acestuia. Publicarea celui de-al doilea raport mediatorului parlamentar britanic privind Equitable Life, datorat iniţial în toamna anului 2006, a fost amânat pentru luna mai 2007, şi în consecinţă constatările acestuia nu au putut fi incluse în prezentul raport. În scrisoarea adresată deputaţilor în Parlamentul European din 16 octombrie 2006 (ca o coincidenţă, aceeaşi zi a vizitei delegaţiei EQUI la Londra), mediatorul scria: a devenit clar faptul că probele considerate de potenţială relevanţă pentru aspectele supuse investigaţiei nu ne-au fost divulgate... Am primit aceste dovezi în lunile iulie şi august 2006' (Anexa la WE-FILE19). Dl. BRAITHWAITE (H11) a deplâns faptul că această „încărcătură” de noi dovezi scrise din anul 2001 care a fost anterior ascunsă de investigaţia Penrose... pare să fi asigurat faptul că raportul EQUI nu va putea cita din investigaţiile PO.
• [57]  A se vedea, de asemenea, articolele 10-13 din Directiva codificată privind asigurările de viaţă 2002/83/CE (CLD), JO L 345 din 19.12.2002
• [58]  Directiva 79/267/CEE din 5 martie 1979, JO L 63 din 13.3.1979.
• [59]  A se vedea, de asemenea, articolele 20-31 CLD
• [60]  Directiva 90/619/CEE din 8.11.1990, JO L 330 din 29.11.1990, a se vedea, de asemenea, articolele 32-36 şi Anexa III CLD
• [61]  A se vedea, de asemenea, articolul 37 CLD
• [62]  A se vedea, de asemenea, articolul 249 din Tratatul CE
• [63]  ES-1 menţiona că „Regatul Unit a optat pentru o abordare treptată şi indirectă destinată ajustării sistemului său complex şi sofisticat existent de reglementare cu principiile şi standardele directivelor. Spre deosebire, Spania şi Irlanda au optat pentru o cale mai mecanică şi mai consolidată bazată pe importarea directivei în sistemul legislativ naţional, prin adoptarea unui singur act legislativ, care în principiu a reprodus structura şi redactarea directivei. În principiu... aceste forme diferite de transpunere sunt compatibile cu legislaţia Comunităţii, (dar) libertatea de alegere a metodelor şi formelor nu exonerează statele membre de efectele executorii ale unei directive „privind rezultatele care urmează să fie realizate”.
• [64]  A se vedea, de asemenea, cazurile C-14/83 von Colson şi Kaman, alin. 15 şi C-62/00 Marks & Spencer v Vamă şi Accize, alineatul 27
• [65]  A se vedea, de asemenea, WE-CONF-26: „Conceptul de «bun general» reprezintă o excepţie de la principiile fundamentale din tratat privind libertatea de mişcare... 3LD nu prevede în mod explicit semnificaţia bunului general... dar acordă numeroase referiri la motive.” (alineatul 3.4)
• [66]  În conformitate cu articolele 18-16 3LD, cu articolele 25-26 referindu-se la marjele de solvabilitate
• [67]  Conform Prof. Tridimas (WS1), care a menţionat de asemenea că „hotărârea pronunţată în cazul Hyman nu a făcut referire la legislaţia UE”
• [68]  Scrisoare adresată de deputaţii în Parlamentul European Comisarului Frits Bolkestein, 27.02.2001, urmată de 5 scrisori din partea altor deputaţi ai Parlamentului European, 2 întrebări scrise din partea PE şi 7 plângeri din partea cetăţenilor.
• [69]  A se vedea WE-CONF11 şi WE 73, pagina 4.
• [70]  A se vedea proba orală din H1 şi H7.
• [71]  Pentru informaţii suplimentare consultaţi www.CEIAPO.org
• [72]  Autorităţile statelor membre din Spaţiul Economic European (Norvegia, Islanda şi Liechtenstein) şi ţărilor candidate la aderarea în UE, precum şi Comisia Europeană, participă în cadrul CEIAPO ca observatori
• [73]  Procesul Lamfalussy reprezintă o abordare a dezvoltării reglementării sectorului serviciilor financiare adoptate de UE (denumită cu numele preşedintelui comisiei consultative a UE care a proiectat-o), care constă în patru niveluri:
  · Nivelul 1: PE şi Consiliul adoptă legislaţia prin decizie comună, stabilind principiile cadru şi instrucţiunile privind puterile de implementare.
  · Nivelul 2: Măsurile tehnice de implementare iau forma directivelor şi/sau regulamentelor ulterioare, adoptate în virtutea puterilor delegate la nivelul unu.
  · Nivelul 3: Cooperarea dintre autorităţile de reglementare în vederea producerii de recomandări comune de interpretare, instrucţiuni consecvente şi standarde comune, verificări de grup, şi comparaţii între practicile de reglementare, pentru asigurarea unei implementări şi aplicări consecvente.
  · Nivelul 4: Monitorizarea de către Comisia Europeană a respectării de către SM a legislaţiei UE şi acţiunile de aplicare, în funcţie de caz
• [74]  A se vedea H7, Dl. Bjerre-Nielsen, şi capitolul următor 11
• [75]  A se vedea H7, Dl. Bjerre-Nielsen
• [76]  A se vedea WE55, partea I, punctul 1.3.
• [77]  A se vedea WE55, partea I, punctele 1.4-1.6.
• [78]  Propunerea privind un nou cadru de solvabilitate pentru sectorul asigurărilor (Solvency II) ar trebui adoptată de Comisie în a doua jumătate a anului 2007, urmând să intre în vigoare în anul 2010.
• [79]  A se vedea de asemenea „Ghid Introductiv Solvency II”, CEA 2006 şi WE-CONF18, pentru detalii specifice.
• [80]  Legea Societăţilor de Asigurare 1982 impunea societăţilor de asigurare de viaţă să depună extrasul din „Raportul de evaluare al Actuarului Desemnat”, „Raportul anual” şi „Conturile Anuale” ale societăţii impuse de Legea Societăţilor. Legislaţia secundară mai prevedea conţinutul declaraţiilor de reglementare impuse care – la sfârşitul anilor 1990 – se putea desfăşura pe câteva sute de pagini. (comparaţie. WE32, alin. 44)
• [81]  Astfel cum prevede WE32, alin. 30-31, conceptul de „aşteptări rezonabile ale asiguraţilor” nu a fost niciodată definit în mod expres şi nu îşi are originile în legislaţia CE, şi anume legislaţia CE nu a instituit niciodată o cerinţă legală echivalentă ARP. A fost unic pentru Regatul Unit, dar deşi acest standard ar fi trebuit să conducă la o estimare conservatoare a pasivelor unei societăţi, în mod clar nu s-a dovedit util în cazul EL.
• [82]  A se vedea Legea Societăţilor de Asigurare 1974, secţiunea 2 alineatul (15)
• [83]  WE32, alin. 23, literele .a,b,d
• [84]  A se vedea Prof. Kern Alexander, WE-FILE 31, punctul 4 alineatul (1)
• [85]  HMT a contractat FSA supravegherea zilnică a societăţilor de asigurări, dar a rămas unicul organism competent să exercite puteri statutare, în virtutea ICA82
• [86]  GAD, creat în anul 1919, nu a avut echivalent în alte state membre, unde asistenţa actuarială a fost acordată autorităţilor de reglementare de actuari angajaţi sau independenţi.
• [87]  Contractele de nivel servicii au fost revizuite în anii 1995 şi 1998.
• [88]  Discrepanţele menţionate includ cazuri în care a) cerinţele legislaţiei naţionale depăşeau cerinţele Directivei (de ex. actuarul desemnat); b) cerinţele ar fi putut încălca prevederi referitoare la principiul controlului în ţara de origine (de ex. legislaţia britanică nu impune Secretarului de Stat să informeze autorităţile competente din alte state membre privind o decizie de retragere a autorizaţiei sau de limitare a libertăţii societăţii de a dispune de propriile active); c) cerinţe referitoare la puterile autorităţii de reglementare (de ex. legislaţia din Regatul Unit îi permite Secretarului de Stat să renunţe la aplicarea reglementărilor prudenţiale). Pentru detalii suplimentare, a se vedea ES-1, alin. 26 şi Anexa II, tabelul 9
• [89]  Cerinţele prudenţiale includ, în cazul administratorilor, directorilor şi acţionarilor majoritari, condiţia de a fi „adecvaţi şi corespunzători”, principiul unui „management sigur şi prudent”, marje minime de solvabilitate, fonduri minime de garantare, etc.
• [90]  WE32, alin. 8-9.
• [91]  WE32, alin. 10,14
• [92]  A se vedea ES-2, Capitolul 4.1.
• [93]  WE32, alineatul 7 punctul ii).
• [94]  Regatul Unit şi Irlanda au fost „singurele state membre care deţineau autorităţi de reglementare a DA care funcţionau separat de autorităţile de supraveghere prudenţială; puterile acestora erau strict limitate şi erau considerate partenerii inferiori privind supravegherea” (ES-1, pagina 6).
• [95]  Equitable Life a fost membră a LAUTRO, alăturându-se PIA în luna iulie 1994.
• [96]  A se vedea ES-2, capitolul 9.
• [97]  WE32, alineatele 26, 28, 29.
• [98]  WE32, alineatele 41, 42.
• [99]  Cu privire la rolul şi responsabilităţile actuarilor, a se vedea de asemenea întrebările şi răspunsurile Comisiei de Trezorerie a Camerei Comunelor, procesul-verbal al reuniunii din 24 aprilie 2004 (WE59).
• [100]  WE37, alineatul 25, litera d).
• [101]  Se pare că Elveţia a introdus poziţia de „actuar desemnat” în sistemul elveţian de supraveghere financiară, în baza modelului britanic, conform raportării reprezentantului Oficiului elveţian de asigurări private (H6)
• [102]  „Raportul Corley”, denumit astfel după autorul său, Roger Corley, preşedinte al Institutului actuarilor
• [103]  A se vedea WE50, alineatul 82: „...Logica (EL's) filosofiei primelor neuzuale este clară şi la acel moment nu părea să contravină reglementărilor. Dar a beneficiat doar de o susţinere limitată din partea altor actuari...”.
  A se vedea WE50, alineatul 89: „Privind chestiunea legată de natura adecvată a instrucţiunilor, concluzionăm că majoritatea aspectelor pe care le-am identificat şi pentru care instrucţiunile erau relevante erau guvernate de Notele de îndrumare într-o anumită formă, chiar dacă redactarea anumitor puncte era mai degrabă generală decât specifică...”
  A se vedea WE50, alineatul 90: „Nu am identificat dovezi care să sugereze neluarea în consideraţie de orice actuar desemnat din cadrul Equitable a instrucţiunilor în vigoare la data adoptării diverselor decizii. Nu cunoaştem concluziile la care a ajuns orice actuar desemnat din cadrul Equitable cu ocazia examinării modului în care notele de îndrumare publicate i-au afectat deciziile, şi nici recomandările comunicate conducerii sau Consiliului. De asemenea, nu putem afirma dacă deciziile Consiliului erau conforme cu acele recomandări. Nu am identificat nici un fel de dovezi care să indice dacă orice actuar desemnat din cadrul Equitable a fost, în orice moment, preocupat de natura acelor decizii, astfel încât să se simtă obligat să tragă un semnal de alarmă adresat autorităţii de reglementare.”
• [104]  A se vedea ES-2, capitolul 3.2.1.
• [105]  ICA articolul 82 alineatul (45): „Puterea reziduală de a impune cerinţe destinate protejării asiguraţilor”.
• [106]  ICA articolul 82 alineatul (45) paragraful (2).
• [107]  A se vedea WE-CONF25, alineatul 4-5.
• [108]  A se vedea ES-2, capitolele 6 şi 7.
• [109]  Obiectul răspunderii autorităţilor de reglementare a fost elaborat în detaliu în Partea a V-a a prezentului raport.
• [110]  A se vedea, de asemenea, concluziile WE71.
• [111]  Legea Serviciilor Financiare din 1986, secţiunea 187 alineatul (1)
• [112]  A se vedea decizia CEJ în cazul C-222/02 Peter Paul şi alţii. v Germania, 12 octombrie 2004.
• [113]  A se vedea WE71: asistenţa juridică a fost asigurată de societatea de avocaţi britanică Herbert Smith prin intermediul unei scrisori adresate administratorilor EL la 14.4.2004, şi a examinat potenţialele acţiuni împotriva autorităţilor de reglementare prudenţială (în baza ICA 82) şi împotriva autorităţilor de reglementare privind DA (în baza FSA 86), incluzând acţiuni referitoare la încălcarea „drepturilor private aplicabile” născute din cele 3 Directive CE privind asigurarea de viaţă.
• [114]  Astfel cum a reamintit domnul BRAITHWAITE (H11), raportul Baird nu a putut examina perioada aferentă neglijenţei principale, şi anume 1990-98 şi a acoperit exclusiv cele 23 de luni anterioare închiderii, pentru care FSA era responsabilă.
• [115]  S-au comunicat recomandări în particular cu privire la: limitarea standardelor de solvabilitate; divulgarea reasigurării financiare; introducerea mai multor niveluri de control; verificarea independentă a AD; conţinutul şi frecvenţa declaraţiilor de reglementare; perfecţionarea culturii proactive de reglementare; perfecţionarea comunicării şi coordonării din cadrul FSA, precum şi perfecţionarea proceselor de evaluare a riscurilor, în vederea asigurării „consecvenţei de interpretare şi aplicare pe întregul proces de reglementare”.
• [116]  Sublinierea din această secţiune a fost adăugată de raportor.
• [117]  Domnul BRAITHWAITE (H11).
• [118]  A se vedea LSA 82, secţiunile 11, 37, 38, 45.
• [119]  Secţiunea 68 din Legea Societăţilor de Asigurare din 1982.
• [120]  Standard & Poor's.
• [121]  Reamintim abrevierile utilizate în prezentul raport, depuse, ca probă, la Comisie:
  H # = probă orală acordată pe parcursul Audierii EQUI ; WS # = probă orală acordată în cadrul Atelierului EQUI;
  WE # = probă scrisă depusă pe site-ul internet al EQUI, accesibil publicului; ES # = studio extern;
  WE-FILE # = probă scrisă nedepusă pe site-ul internet; WE-CONF # = probă scrisă confidenţială
• [122]  În total, 12 425 asiguraţi din statele membre UE (Irlanda, Germania, Belgia, Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia) şi 980 în coloniile Marii Britanii (Insulele Anglo-Normande, Isle of Man, Gibraltar).
• [123]  Equitable Life Action Group Ltd.
• [124]  A se vedea WE58 pentru detalii suplimentare.
• [125]  Administrator al diviziei grupuri majore persoane fizice din cadrul FSA.
• [126]  Administrator pentru politica serviciilor financiare în cadrul HMT.
• [127]  Dr. Kern Alexander a citat criza următorului sector financiar britanic anterior cazului Equitable Life: insolvabilitatea Johnson Matthey Bankers (1984), colapsul BCCI (1991), scandalul Lloyd's (1994), colapsul Barings Bank (1995), scandalul ipotecilor garantate cu asigurările de viaţă (1999).
• [128]  „Administratorii unei societăţi de asigurări generatoare de profit declară prime periodice destinate reflectării tendinţei performanţei investiţiilor. În acest mod aceşti investitori sunt protejaţi într-o anumită măsură împotriva fluctuaţiilor pieţei. Numeroase societăţi de asigurări generatoare de profit îşi întăresc această poziţie menţinând un surplus de active, care nu aparţin nimănui. Acest fapt permite acestor societăţi să continue declararea primelor pe parcursul crizelor de piaţă.” (WE34, pagina 1)
• [129]  A se vedea WE32, alineatele 66-67.
• [130]  A se vedea articolul 18 3LD, transpus de reglementările 58-75 din Regulamentul Societăţilor de Asigurări 1994
• [131]  A se vedea articolul 18 şi anexa I din 3LD, transpuse prin reglementările 27-33 din Regulamentul Societăţilor de Asigurări 1994
• [132]  A se vedea articolul 25 alineatul 1 din 3LD
• [133]  A se vedea articolele 29 şi 39 din 3LD
• [134]  A se vedea articolul 18 din 3LD
• [135]  „Saga Magazine” a fost iniţial un buletin informativ care se concentra pe furnizarea de valoare persoanelor de peste 50 de ani; în prezent este o publicaţie cu peste 1,25 milioane de cititori lunar (sursa: www.saga.co.uk)
• [136]  A se vedea WE53 anexa N-1.
• [137]  WE16, capitolul 1 alineatul 120.
• [138]  A se vedea WE-CONF25, alineatele 9-12, 18-20.
• [139]  Biroul serviciului mediatorului financiar
• [140]  A se vedea, de asemenea, probele orale ale Lordului Neill (H11) care citează e-mail-ul ca „încercând să «furnizeze FOS o bază» pentru examinarea reclamaţiilor legate de Penrose şi care afirma că discuţiile pe această temă vor avea loc între FSA şi FOS în săptămâna ulterioară datei de 18 iunie 2004.”
• [141]  A se vedea WE-CONF5.
• [142]  Presupunerile conform cărora FSA ar putea fi (sau a fost) prea influenţată de sector în ceea ce priveşte operaţiunile sale de reglementare şi supraveghere au fost de asemenea considerate „incorecte” de expertul Dl. McELWEE în H3.
• [143]  Raport Oficial, 28 iunie 1999; Vol. 334, c. 39
• [144]  a se vedea de asemenea „programul” din Secţiunea III.2.6 a acestei Părţi
• [145]  Secţiunile 168-170 şi alin. 9 din sumarul constatărilor, susţinând că FSA (şi GAD) nu pot fi considerate a fi soluţionat problemele legate de rezerva GAR şi orice declaraţii inexacte privind situaţia financiară a EL "decât într-o manieră rezolută", că abordarea acestora nu putea fi descrisă ca fiind „pasivă” şi că "FSA a continuat să insiste ca Equitable să îşi respecte integral cerinţele legate de rezerve în ciuda rezistenţei puternice a Equitable."
• [146]  a se vedea răspunsul fostului preşedinte executiv al EL, Dl. HEADDON (WE45) şi WE-CONF8
• [147]  Această declaraţie a fost făcută cu doar 4 luni anterior închiderii EL privind noi activităţi şi demisiei consiliului EL!
• [148]  a se vedea WE75, punctul b)
• [149]  Audiat pe această temă ca expert independent, Dl. Schneiter (autoritatea elveţiană de reglementare) a mai afirmat în opinia sa "insolvabilitatea unui asigurător trebuie considerată ultima măsură" (H6)
• [150]  a se vedea ES-1, pagina 9: "O societate de asxigurări de viaţă trebuia să notifice DTI orice schimbare a administratorilor, inspectorilor sau directorilor, iar DTI avea dreptul să obiecteze la numirea unui nou director general, administrator sau inspector." Cu toate acestea, din punct de vedere tehnic, legea britanică nu excludea în mod formal cumularea ambelor roluri.
• [151]  Dl. Headdon a deţinut de asemenea posturile de preşedinte executiv şi AD în cadrul Equitable Life
• [152]  a se vedea de asemenea aspectul „Reduverii Pensiilor Administrate/Veniturilor”, detaliat în WE72
• [153]  a se vedea WE-FILE22
• [154]  WE-CONF21 confirmă că EL a continuat să iniţieze noi activităţi ulterior acestei date până la închiderea faţă de noi activităţi, în 8 decembrie 2000. Pentru detalii privind această perioadă a se vedea de asemenea Capitolul 18 din raportul Penrose (WE16)
• [155]  Puterea discreţionară susţinută de conducerea EL în baza Art .65 din Actul Constitutiv şi Statutul ELAS
• [156]  Această sumă includea 200 mii £ pentru acoperirea plăţilor inferioare de pensie GAR între ianuarie 1994 şi 20 iulie 2000 şi 1,3 miliarde £ pentru corectarea viitoarelor pierderi
• [157]  a se vedea de asemenea alin. 4.15.3 din Raportul Baird (WE17)
• [158]  WE58, paginile 7-10
• [159]  WE29, anexa A.2 detalii: "din data de 30 iunie June 2001 au existat 70.000 de asiguraţi individuali posesori de poliţe generatoare de profit cu GAR, 415.000 de asiguraţi individuali fără GAR, 105.000 asiguraţi GAR şi 510.000 asiguraţi non-GAR în planurile de pensie de grup"
• [160]  WE58 explică modul în care „Abordarea Equitable legată de controlarea costurilor şi operare a eficienţei ... însemna că va continua să fie neatractivă pentru un potenţial cumpărător (chiar lăsând la o parte problemele legate de anuităţile garantate) pentru simplul motiv că devenise atât de eficientă încât urmau să fie generate numai profituri reduse pentru un acţionar în cazul în care societatea urma să nu mai fie una mutuală". Potenţialii cumpărători erau de asemenea îndepărtaţi de faptul că „o valoare fundamentală a Equitable (ARA 8 dec. 2000) de 2 miliarde £ în cel mai fericit caz trebuia compensată cu valoarea estimată de 4 miliarde £ a remediilor financiare necesare.”
• [161]  La 8 dec. 2000 Equitable Life şi-a pierdut ratingul de credit privind gradul de investiţie (AA/A+ din anul 1993), S&P cotând-o inferior la BB/Evaluare negativă (WE-FILE22)
• [162]  "Cu siguranţă Equitable Life nu a fost „cumpărată” de Halifax plc. Acordul încheiat cu Halifax se referea la anumite operaţiuni ale societăţii şi nu implica pierderea calităţii de societate mutuală a Equitable şi/sau transferarea activităţii sale pe termen lung către nici o persoană. În consecinţă, Equitable a rămas o societate mutuală de asigurări de viaţă deţinută de acţionarii acesteia." (WE58, pagina 13)
• [163]  Preşedintele executiv EL Dl. Thomson (H8) susţinea că această decizie a fost adoptată "pentru realizarea unei imparţialităţii superioare pentru toţi asiguraţii" (fără a se menţiona alte specificaţii) "ulterior considerării unui set de opţiuni cu AD."
• [164]  Aceasta, în ciuda declinului indexului de acţiuni FTSE-100 cu numai 6% în perioada iulie 2001-aprilie 2002 şi expunerii relativ reduse a capitalului propriu EL (46%). Pentru detalii suplimentare, a se vedea WE-CONF16 (paginile 3-4) care susţine că "jumătate din valoarea reducerii poliţei deriva din achitarea de către EL a unor prime excesive timp de peste un deceniu".
• [165]  Preşedintele Executiv al EL, Dl. Thomson (H8) susţinea că "decizia legată de valoarea poliţei aparţinea consiliului, şi nu asiguraţilor: ulterior deciziei, li s-a comunicat că valoarea poliţelor era conformă cu activele, deci au putut adopta o decizie informată legată de rămânerea în sau părăsirea societăţii."
• [166]  a se vedea de asemenea scrisoarea din 29 octombrie 2001 adresată de EL asiguraţilor, în WE-CONF19
• [167]  Materialul FSA includea două opinii ale lui Ian Glick QC şi Richard Snowden şi două opinii, ale lui Nicholas Warren QC şi Thomas Lowe, acordate la solicitarea societăţii(WE-CONF2, alin. 3)
• [168]  WE29, anexa A.30 detaliază: "Lui Charles Thomson, care a devenit preşedinte executiv în martie 2001, i s-a acordat o primă de 275.000 lire, separat de pachetul salarial total în valoare de 347.758 lire până în decembrie 2001; Lui Vanni Treves, care a preluat funcţia de preşedinte al EL în februarie 2001, i s-a acordat o primă de 250.000 lire, separat de pachetul salarial de 58.750 lire." Privind acest aspect Dl. Thomson a explicat în H8 că decizia de acordare a acestor prime a fost adoptată "de comisia de remunerare a EL, prezidată de Sir Philip Otton, şi a fost avizată în unanimitate de consiliul societăţii. Consiliul a fost de acord că plăţile erau adecvate, corecte, justificate şi în nici un caz prea generoase." (a se vedea de asemenea AGA EL, mai)
• [169]  WE34, pagina 2; date bazate pe constatările Raportului Penrose
• [170]  WE34, paginile 3-4
• [171]  WE29, alin. 5 şi 7
• [172]  a se vedea WE29, anexa A.17-18
• [173]  a se vedea WE29, anexa A.24-25
• [174]  De exemplu o „Anexă 2C de transfer” conform LSA 1982 sau un „Transfer conform secţiunii 112” a activităţii generatoare de profit către o terţă parte, conform FSMA 2000 " (WE29)
• [175]  Pentru mai multe detalii, a se vedea WE-CONF9
• [176]  Independenţa faptică a Dlui. Arnold a fost pusă sub semnul îndoielii în WE75 (punctul f), reclamând exercitarea de către consiliul EL "a unui control asupra acestuia, restricţionându-i instrucţiunile şi permiţându-i să respingă orice obligaţie faţă de asiguraţi, şi acordându-i ulterior lucrări cu remuneraţii ridicate." FSA a menţionat ulterior că "nu a existat nici o obligaţie legală privind această numire”.
• [177]  a se vedea WE6, WE7, WE-CONF16, WE-CONF
• [178]  Between September 2001 and September 2002 the FTSE-100 stock market index fell by 29%, but between December 2001 and April 2002 it remained basically unchanged
• [179]  Aceste afirmaţii au fost respinse ca "eronate şi răuvoitoare" în WE-CONF5, susţinându-se că "documentele Planului de Compromis prevedeau detaliat poziţia la acea dată."
• [180]  Devenind unica autoritate de reglementare britanică la 1 decembrie 2002, FSA era în mod formal independentă de guvern şi în consecinţă şi de verificarea PO
• [181] Legea Băncii Centrale şi Autorităţii Serviciilor Financiare Irlandeze 2003 prevedea că supravegherea prudenţială a sectorului de asigurări şi serviciilor prestate a trecut în mai 2003 în totalitate de la Departamentul Întreprinderilor, Comerţului şi Forţei de Muncă (DETE) la Autoritatea irlandeză a Serviciilor Financiare (ISFRA), iar acţiunile DETE în sectorul de asigurare anterioare intrării în vigoare a Legii 2003 ar trebui interpretate ca acţiuni ale ISFRA şi/sau Ministerului de Finanţe (WE64)
  WE80 mai explică faptul că până anterior anului 2003, nu au existat reguli specifice DA specifice vânzării de asigurări, separat de „Furnizarea de Reglementări de Informare” (S.I. 15 din 2001) şi S.I. 360 din 1994, ambele cerinţe aplicabile prin intermediul instanţei.
• [182]  BaFin a preluat responsabilitatea pentru sectorul de asigurări de la BAV în mai 2002
• [183]  a se vedea WE-CONF26, paginile 4 şi 5, alin. 1
• [184]  În mai 2003 Oficiul britanic al Ombudsmanului Financiar a găsit Equitable Life vinovată de „denaturare esenţială a faptelor”
• [185]  a se vedea WE53, anexa D
• [186]  a se vedea WE53, anexa F
• [187]  a se vedea WE53, anexele G şi H
• [188]  a se vedea WE-CONF2, alin. 38-40
• [189]  De fapt, ratingul EL acordat de S&P era 'AA' (grad de investiţii) din 1993-1999, redus la A+ (evaluare negativă) doar în mai 1999, apoi sub nivelul de investiţii (BB/evaluare negativă) doar în decembrie 2000. Ulterior ratingul a coborât la B în iunie 2001 şi la CCC (risc ridicat) în septembrie 2001. Din data de 21 februarie 2002 S&P nu a mai acordat nici un rating de credit (WE-FILE22)
• [190]  Documente de vânzări au fost depuse, a se vedea WE53
• [191]  În H4, D-na O'DEA declara că Equitable Life opera o sucursală irlandeză între anii 1991 - 2001 şi a fost închisă pentru noi activităţi în decembrie 2000, la aceeaşi dată ca şi sediul central din Regatul Unit.
• [192]  a se vedea detaliile suplimentare din anexele la WE-CONF28
• [193]  WE-CONF28 subliniază de asemenea faptul că această conferinţă de presă, "cu doar 4 luni anterior primei lovituri, sub forma deciziei Camerei Lorzilor, a fost folosită de EL pentru lansarea „Fondului European” în Irlanda... Era iresponsabil şi sinistru. Momentul lansării indică în mod evident că societatea dorea atragerea unor sume maxime de pe piaţa irlandeză..."
• [194]  O copie a scrisorii a fost prezentată comisiei
• [195]  „retragerea de venit” este definită ca o "facilitate care permite o amânare la cumpărarea unei anuităţi dacă ratele ar fi prea reduse la data împlinirii vârstei de pensionare. Retragerea permite amânarea cumpărării unei anuităţi până la vârsta maximă de 75 de ani, acordând un venit direct din fondul de pensie între timp" (finance-glossary.com)
• [196]  Anexa la WE72 enumeră o serie de studii de caz care susţin această afirmaţie
• [197]  Raportul întocmit de Alan Steel Asset Management, o societate scoţiană IFA
• [198]  Legea germană de implementare a Directivei a Treia privind Asigurările de Viaţă a intrat în vigoare la 21 iulie 1994.
• [199]  Unica autoritate germană de reglementare actuală, BaFin, a fost înfiinţată în mai 2002
• [200]  În ziarul 'Die Welt' din 27 februarie 1995: a se vedea anexa 2 la WE-CONF9
• [201]  Cu doar patru luni anterior închiderii EL pentru noi activităţi şi demisiei consiliului EL!
• [202]  Poliţele germane existente sunt în prezent furnizate prin 'ELAS CSC Germania', Aylesbury, Regatul Unit
• [203]  Departamentul pentru Întreprinderi, Comerţ şi Forţă de Muncă (autoritate de reglementare a asigurărilor 1989-2001); autoritatea de reglementare financiară irlandeză (ISFRA) a fost înfiinţată la 1 mai 2003
• [204]  "Cumpără produse germane, câştigă britanic. Profituri mari conforme cu un grad ridicat de securitate- prima strategie ideală de economii pentru investitorii germani" şi "profit de 13%: întrebaţi-vă asigurătorul de ce vă acordă doar jumătate" reclame pe o pagină întreagă în revista săptămânală "Die Welt am Sonntag", şi în ziarul "Frankfurter Allgemeine Zeitung", în februarie 2000
• [205] ²A se vedea WE 16 capitolul 20 alineatul (84).
• [206] ²A se vedea WE 16, pagina 726 alineatul (240) punctele 7-11.
• [207] ²A se vedea partea III, secţiunea IV.1 literele (b) şi (f).
• [208] ²A se vedea partea III, secţiunea IV.3 litera (e).
• [209] ²A se vedea partea III, secţiunea IV.3 literele (b), (c), (d).
• [210] ²A se vedea partea III, secţiunea IV.2 litera (a) şi secţiunea IV.4 litera (a).
• [211]  Pagina 1
• [212]  Pagina 1
• [213]  Pagina 1
• [214]  Anexa A
• [215]  Pagina 7
• [216]  Pagina 4
• [217]  Pagina 223
• [218]  Pagina 2
• [219]  a se vedea de asemenea punctual IV.1.
• [220]  a se vedea IV.2.
• [221]  a se vedea de asemenea IV.3.
• [222]  Printre altele pagina 691.
• [223]  Paginile 3 şi 4.
• [224]  A se vedea , de exemplu, WE-FILE 1, WE-FILE 2, WE-FILE 3, WE-FILE 4, WE-FILE 5, WE-FILE 6, WE-FILE 7, WE-FILE 8, WE-FILE 9, WE-FILE 11, WE-FILE 12, WE-FILE 13, WE-FILE 14, WE-FILE 15, WE-FILE 16, WE-FILE 19, WE-FILE 20, WE-CONF 3, WE-CONF 19.
• [225]  Pagina 10.
• [226]  Pagina 745.
• [227]  Pagina 3.
• [228]  Pagina 28.
• [229]  Pagina 28.
• [230]  Pagina 28.
• [231]  Pagina 29.
• [232]  Pagina 744.
• [233]  Pagina 744.
• [234]  Cuvânt înainte.
• [235]  Pagina 285.
• [236]  Pagina 745.
• [237]  De ex. „Raportul Corley” (WE 50) sau primul raport al Mediatorului parlamentar britanic („Reglementarea prudenţială a Equitable Life; al 4-lea raport -Sesiunea 2002-2003).
• [238]  Pagina 4
• [239]  Pagina 5
• [240]  Paginile 27 şi 28
• [241]  Posesorilor de anuităţi li s-a oferit o majorare de 2,5% a Anuităţii Brute Totale (a se vedea WE 23, pagina 19)
• [242]  Pagina 30
• [243]  Pagina 29
• [244]  Asiguraţii GAR şi non-GAR aparţineau unor clase diferite de drept de vot
• [245]  Argumentele acestei decizii sunt subliniate în ES 3, paginile 32 şi 33
• [246]  Pagina 2
• [247]  a se vedea WE 29, pagina 19
• [248]  Adendum la petiţia 29/2005 datat 9 noiembrie 2005 cu privire la FSA şi FOS; pagina 2
• [249]  O a doua depunere la ancheta derulată de Lordul Penrose privind lecţiile care pot fi învăţate din debaclul Equitable Life – un studiu de caz privind eşecul continuat de reglementare al guvernului şi agentului acestuia, Autoritatea Serviciilor Financiare; EMAG; 27 martie 2003; pagina 50
• [250]  Pagina 3
• [251]  Pagina 275
• [252]  Pagina
• [253]  Paginile 1 şi 2
• [254]  Pagina 6
• [255]  Pagina 6
• [256] Pagina 19
• [257]  Pagina 4
• [258]  Adendum la petiţia 29/2005 datat 9 noiembrie 2005 cu privire la FSA şi FOS; pagina 2
• [259]  A doua depunere la ancheta condusă de Lordul Penrose privind lecţiile care trebuie învăţate din debaclul Equitable Life – un studiu de caz privind eşecul în serie al guvernului şi agentului acestuia, Autoritatea Serviciilor Financiare; EMAG; 27 martie 2003; pagina 50
• [260]  Rezumatul Raportului Actuarului Independent; pagina 125
• [261]  Pagina 9
• [262]  Pagina 4
• [263]  Pagina 4.
• [264]  a se vedea de exemplu WE 7, WE 8, WE 9, WE 25, WE 31, WE 33, WE 34, WE 40 şi WE 42.
• [265]  Pagina 2.
• [266]  Pagina 7.
• [267]  Pagina 2.
• [268]  a se vedea de exemplu, documentul depus de Dl. Chase Grey (WE 9), paginile 3 şi 4.
• [269]  http://www.sfo.gov.uk/
• [270]  Paginile 3 şi 4.
• [271]  Raportul menţionat a fost de asemenea înregistrat de Comisie ca WE 7: Equitable Life: Penrose şi mai mult - anatomia unei fraude. O lucrare întocmită de Dr. Michael Nassim; 30 decembrie 2004.
• [272]  Pagina 4.
• [273]  Pagina 6.
• [274]  Pagina 5.
• [275]  Capitolul 6.
• [276]  Pagina 1.
• [277]  Pagina 9.
• [278]  Pagina 8.
• [279]  Memorandum întocmit de Biroul Ombudsmanului Financiar pentru Comisia UE de Anchetă a ELAS; 31 mai 2006
• [280]  Pagina 35.
• [281]  http://www.financial-ombudsman.org.uk/about/index.html
• [282]  Pagina 37.
• [283]  Abrevierea "Regulilor de Soluţionare a Litigiilor" conţinute în Manualul FSA
• [284]  Pagina 38.
• [285]  Pagina 38.
• [286]  Ombudsmanul poate recomanda unei societăţi achitarea unei sume mai mari, plată care nu este obligatorie (WE 27, pagina 3)
• [287]  Paginile 12-17.
• [288]  Pagina 33.
• [289]  Paginile 4 şi 5.
• [290]  a se vedea WE 90.
• [291]  Fiecare decizie privind cazuri emblematice este detaliată în documentul ES 3, paginile 40-46.
• [292]  Pagina 43.
• [293]  Paginile 50 şi 51.
• [294]  Pagina 3.
• [295]  Paginile 47 şi 48.
• [296]  Pagina 51.
• [297]  Paginile 6 şi 7.
• [298]  Pagina 25.
• [299]  Pagina 25.
• [300]  Pagina 49.
• [301]  Paginile 3 şi 4.
• [302]  Pagina 5.
• [303]  Reguli privind Soluţionarea Litigiilor (DISP) 1.4.
• [304]  Pagina 5.
• [305]  Pagina 24.
• [306]  Paginile 49 şi 50.
• [307]  Pagina 24.
• [308]  Pagina 25.
• [309]  Pagina 25.
• [310]  Pagina 4.
• [311]  Pagina 3.
• [312]  Motivul comunicat de FOS pentru respingerea reclamaţiilor legate de raportul Penrose este menţionat la punctual VI.1.b.) de mai sus.
• [313]  Pagina 51.
• [314]  Pagina 12.
• [315]  Pagina 1.
• [316]  Pagina 2.
• [317]  Cazurile sunt documentate în detaliu în Anexele 1-3 la prezenta opinie (WE 83). Un rezumat al cazurilor poate fi găsit la paragraful 150 din opinie (paginile 54 - 72 din WE 83).
• [318]  Pagina 1.
• [319]  Pagina 5.
• [320]  Pagina 10.
• [321]  Pagina 83.
• [322]  Pagina 83.
• [323]  Pagina 13.
• [324]  Pagina 81.
• [325]  Pagina 13.
• [326]  Pagina 81.
• [327]  Pagina 72.
• [328]  Pagina 11.
• [329]  Pagina 83.
• [330]  Paginile 83 şi 84.
• [331]  Pagina 12.
• [332]  Pagina 75.
• [333]  Pagina 12.
• [334]  Pagina 8.
• [335]  Pagina 10.
• [336]  Pagina 9.
• [337]  Pagina 72.
• [338]  Pagina 41.
• [339]  Paginile 72 şi 73.
• [340]  Pagina 74.
• [341]  Pagina 10.
• [342]  Pagina 9.
• [343]  Pentru declaraţii ministeriale privind disponibilitatea FOS să instrumenteze reclamaţii legate de raportul Penrose, a se vedea WE 83, paginile 25-29.
• [344]  Pagina 7.
• [345]  Pagina 84.
• [346]  În acest sens raprtul Lordului Neill menţionează următoarele: "Cu privire la FSA şiFOS, nu am avut nici o comunicare cu aceste autorităţi, cu menţiunea că la 11 ianuarie 2007 Ombudsmanul Principal mi-a transmis o ofertă de asistenţă în cazul în care va fi necesară pentru înţelegerea procedurilor FOS sau altor aspecte legate de activitatea acestora. Am răspuns în 18 ianuarie 2007 mulţumindu-i pentru ofertă, dar afirmând că nu necesitam asistenţă referitoare la aspectele menţionate" (WE 83, paginile 84 şi 85).
• [347]  "La paragraful 85 Lordul Neill afirmă - “este posibil ca [ombudsmanul principal] să fi deţinut o copie a raportului [Penrose] la scurt timp de la primirea acestuia de către Trezorerie, la 23 decembrie 2003”. De fapt, nici ombudsmanul principal şi nici altcineva din cadrul FOS nu a deţinut raportul Penrose anterior lunii martie 2004. În paragraful 98 alineatul (7) Lordul Neill afirmă că mediatorul principal nu a pus la dispoziţia reclamanţilor „Predarea de maxwellizare către Lordul Penrose” a FSA, pe care Lordul Neill presupune că mediatorul principal o primise. De fapt, nici mediatorul principal şi nici altcineva din cadrul FOS nu a deţinut acest document” (WE 90).
• [348]  Paginile 54 - 64.
• [349]  Paginile 55 şi 60.
• [350]  Paginile 54 - 60.
• [351]  Pagina 61.
• [352]  Pagina 62.
• [353]  Pagina 17.
• [354]  Pagina 17.
• [355]  Paginile 62 şi 63.
• [356]  Pagina 51.
• [357]  Pagina 7.
• [358]  ACCESUL LA JUSTIŢIE Raport Final al onorabilului Lord Woolf, Responsabil al acţiunilor în justiţie; iulie 1996; Raport Final adresat privind sistemul juridic civil din Anglia şi Ţara Galilor.
• [359]  Pagina 22.
• [360]  Pagina 5
• [361]  Pagina 28.
• [362]  Adendum la petiţia 29/2005 datată 9 noiembrie 2005 privind FSA şi FOS; pagina 10.
• [363]  Anexa B.
• [364]  Comisia Specială pentru Administraţie Publică: "Ombudsmanul sub semnul întrebării: raportul Ombudsmanului privind pensiile şi implicaţiile constituţionale"; al şaselea raport al sesiunii 2005–06; comandat de Camera Comunelor a fi tipărit la 20 iulie 2006.
  http://www.publications.parliament.uk/pa/cm200506/cmselect/cmpubadm/1081/108102.htm
• [365]  Răspunsul Guvernului la al Şaselea raport al Comisiei Speciale pentru Administraţie Publică la sesiunea 2005–06 Ombudsmanul sub semnul întrebării: raportul Ombudsmanului privind pensiile şi implicaţiile constituţionale [HC 1081]
• [366]  Decizia în Cazul Nr. : CO/4927/2006.
• [367]  Pagina 6.
• [368]  Pagina 6.
• [369]  Informaţii detaliate privind acest caz pot fi găsite în ES 3, pagina 94.
• [370]  Autorităţile de reglementare prudenţială de la acea dată erau Secretarul de Stat pentru Comerţ şi Industrie, prin intermediul Departamentului de Comerţ şi Industrie (până la 5 ianuarie 1998), iar ulterior Trezoreria Majestăţii Sale, funcţii relevante contractate Autorităţii Serviciilor Financiare (FSA).
• [371]  Autoritatea de reglementare a desfăşurării activităţii de la acea dată era Autoritatea Investiţiilor Personale, funcţiile relevante fiind contractate FSA.
• [372]  Pagina 92.
• [373]  Pagina 18.
• [374]  Pagina 105.
• [375]  Pagina 106.
• [376]  Pagina 5.
• [377]  Pagina 2.
• [378]  Paginile 724 şi 725.
• [379]  Pagina 1.
• [380]  Pagina 1.
• [381]  Pagina 8.
• [382]  C-1.
• [383]  Pagina 8.
• [384]  "Cumpără produse germane, câştigă britanic. Profituri ridicate consistente unui grad ridicat de securitate – strategia ideală de economisire pentru investitorii germani, aplicată pentru prima dată" şi "profit de 13%: întrebaţi-vă asigurătorul de ce vă acordă doar jumătate" reclame de o pagină în revista săptămânală "Die Welt am Sonntag", şi ziarul "Frankfurter Allgemeine Zeitung", în februarie 2000.
• [385]  Pagina 8.
• [386]  a se vedea, de asemenea, WE 3, WE-FILE 2, WE-FILE 4, WE-FILE 9, WE-FILE 11, WE-FILE 13, WE-FILE 14, WE-FILE 15.
• [387]  Copie a scrisorii prezentate Comisiei.
• [388]  "Am fost întrebat dacă existenţa poliţelor cu ratele dobânzii garantate – GIR – vândute de Equitable Life până în anul 1996 avea un impact asupra performanţei poliţelor fără rate garantate; de asemenea dacă asiguraţii non-GIR erau informaţi privind posibilul impact al poliţelor GIR asupra investiţiilor acestora la cumpărarea poliţelor. Societatea deţine un singur fond generator de profit care este gestionat ca un tot, permiţând toate garanţiile tuturor tipurilor de poliţe. Pot confirma că toate garanţiile au fost respectate. În plus, prima finală, la data alocării, permite GIR în contracte GIR" (Dl. THOMSON, H8).
• [389]  a se vedea de asemenea WE-CONF 1 şi WE-CONF 13.
• [390]  Pagina 3.
• [391]  Comunicarea interpretativă a Comisiei privind libertatea prestării serviciilor şi binele general în sectorul asigurărilor (2000/C 43/03).
• [392]  Paginile 4 şi 5.
• [393]  Pagina 5.
• [394]  Pagina 5.
• [395]  Pagina 8.
• [396]  Nici un număr COM disponibil.
• [397]  A se vedea corespondenţa dintre Comisia de Anchetă şi IFSRA în WE 80.
• [398]  A se vedea de exemplu WE 3.
• [399]  Pagina 21.
• [400]  Pagina 4.
• [401]  Audierea din 13 septembrie 2006, la pagina 16 a transcrierii.
• [402]  Pagina 2.
• [403]  Pagina 7.
• [404]  Pagina 2.
• [405]  Pagina 7.
• [406]  Comunicare interpretativă a Comisiei privind libertatea prestării serviciilor şi binele general în sectorul asigurărilor [Jurnalul Oficial C 43 din 16.2.2000].
• [407]  Pagina 25.
• [408]  Pagina 3.
• [409]  Pagina 8.
• [410]  Paginile 27-28.
• [411]  Pagina 86.
• [412]  Nu există nici o indicaţie în WE-FILE 33 (răspunsuri la chestionar) conform cărora IOI a îndreptat către FOS orice reclamant care i s-ar fi adresat cu o reclamaţie nesoluţionată.
• [413]  O a patra reclamaţie respinsă este cea depusă de dra KNOWD, la care se face referire în paragraful anterior.
• [414]  A patra reclamaţie respinsă este cea depusă de dra KNOWD, la care se face referire într-un paragraf anterior.
• [415]  Instituţiile care sunt membre ale schemei sunt enumerate pe site-ul internet a mediatorului: http://www.versicherungsombudsmann.de/VOM/Navigationsbaum/WirUeberUns/AngeschlosseneUnternehmen/index.html
• [416]  Paginile 70-74.
• [417]  Pagina 71.
• [418]  Anexa E a WE conţine o copie a unei declaraţii a ELAS, în care se afirmă că ELAS este autorizată de Personal Investment Authority (Autoritatea pentru investiţii personale), autoritatea de reglementare a conduitei profesionale din Regatul Unit la acea vreme.
• [419]  Cu toate acestea, din dovezile primite de comisie, reiese că – cu (cel puţin) o excepţie – reclamaţiile asiguraţilor irlandezi nu au fost tratate de FOS (a se vedea în continuare).
• [420]  Pagina 2.
• [421]  A se vedea WE 90.
• [422]  http://www.financial-ombudsman.org.uk/
• [423]  Pagina 6.
• [424]  Pagina 6.
• [425]  Pagina 14.
• [426]  Decizia privind competenţa pare să fi fost adoptată la mult timp după depunerea unor reclamaţii, şi anume după 18 luni în cazul domnişoarei KNOWD (a se vedea H2).
• [427]  Anexa B.
• [428]  Pagina 42.
• [429]  Poziţia asiguraţilor „internaţionali” în legătură cu ancheta mediatorului parlamentar; Scrisoare din partea serviciului mediatorului către dl. Braithwaite, Secretar General al EMAG, datată 9 mai 2005.
• [430]  http://www.fscs.org.uk/
• [431]  A se vedea, de exemplu, scrisoarea cu anexe a d-lui O’Broin, datată 8 martie 2006 (WE 3).
• [432]  Paginile 3 şi 4.
• [433]  Şi anume, asiguraţi având poliţe cu participare la profit, rezidenţi în afara Regatului Unit.
• [434]  Pagina 24.
• [435]  Paginile 68-70.
• [436]  Paginile 108 şi 109.
• [437]  Pagina 88.
• [438]  Pagina 89.
• [439]  Un comunicat de presă al Comisiei din 12 octombrie 2006 indică faptul că a fost trimisă o scrisoare de notificare oficială guvernului german din partea Comisiei.
• [440]  Pagina 2.
• [441]  Pagina 3.
• [442]  Comisia Europeană: Comunicare către membri din 22 iunie 2005 privind petiţiile 0611/2004 şi 0029/2005.
• [443]  Comisia Europeană: Comunicare către membri din 22 iunie 2005 privind petiţiile 0611/2004 şi 0029/2005.
• [444]  COM(2002) 141 final, Anexa.
• [445]  Al 23-lea raport anual al Comisiei privind supravegherea aplicării legislaţiei comunitare (2005); COM(2006) 416 final.
• [446]  Paginile 7-9.
• [447]  Cazul C-349/99 Comisia contra Italiei, RCE (2002) p.1-305.
• [448]  Pagina 9.
• [449]  Pagina 9.
• [450]  Pagina 9.
• [451]  Pagina 9.
• [452]  A se vedea cazurile conexate C-6 şi C-9/90 Francovich şi alţii [1991] RCE I-5357; cazurile conexate C-46 şi 48/93 Brasserie du Pecheur c. Germaniei şi Regina c. SS for Transport ex parte Factortame [1996] RCE I-1029; cazurile conexate C-178, C-179, C-188-190/94 Dillenkofer şi alţii c. Republicii Federale Germane [1996] RCE I-4845, alineatele 21-24.
• [453]  A se vedea paginile 98-100.
• [454]  WE 16.
• [455]  WE 17.
• [456]  Pagina 108.
• [457]  Directiva 94/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 1994 privind schemele de garantare a depozitelor, Prima Directivă a Consiliului 77/780/CEE din 12 decembrie 1977 privind coordonarea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative referitoare la iniţierea şi derularea activităţii instituţiilor de credit (JO 1977 L 322, p. 30); Directiva Consiliului 89/299/CEE din 17 aprilie 1989 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit (JO 1989 L 124, p. 16); A Doua Directivă a Consiliului 89/646/CEE din 15 decembrie 1989 privind coordonarea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative referitoare la iniţierea şi derularea activităţii instituţiilor de credit şi de modificare a Directivei 77/780 (JO 1989 L 386, p. 1). Acestea au fost modificate şi codificate, în prezent, în Directiva 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 martie 2000 privind iniţierea şi derularea activităţii instituţiilor de credit (JO 2000 L 126, p. 1).
• [458]  Pagina 101.
• [459]  Pagina 101.
• [460]  Pagina 105.
• [461]  Pagina 105.
• [462]  Directiva Consiliului 73/239/CEE din 24 iulie 1973 privind coordonarea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative referitoare la iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurarea de viaţă, (JO din 16 august 1973, L228/3-19)
• [463]  Pagina 108.
• [464]  Articolul 235: „Curtea de Justiţie are competenţă în soluţionarea litigiilor referitoare la compensaţiile pentru daune, prevăzute la alineatul doi al articolului 288.”
• [465]  A se vedea cazurile conexate C-104/89 şi C-37/90 şi cazul C-352/98).
• [466]  A se vedea cazul T-178/98.
• [467]  A se vedea cazurile 5, 7, 13-24/66, cazul 96/71).
• [468]  Memorandum de înţelegere privind reţeaua de soluţionare extrajudiciară a reclamaţiilor transfrontaliere în materie de servicii financiare în sectorul economic european.
• [469]  Pagina 88
• [470]  Pagina 88
• [471]  Pagina 87
• [472]  Autorităţile statelor membre din sectorul economic european (Norvegia, Islanda şi Liechtenstein) şi ţările candidate la UE, precum şi Comisia Europeană, participă la CEIAPO în calitate de observatori
• [473]  Pagina 3.
• [474]  Pagina 4.
• [475]  A se vedea, de exemplu, Considerentele 2 şi 4 din Directivă.
• [476]  A se vedea partea IV, secţiunea II punctele 1 şi 3.
• [477]  A se vedea partea IV, secţiunea II punctul 2.
• [478]  A se vedea partea IV, secţiunea II punctul 3.
• [479]  A se vedea partea IV, secţiunea VI punctul 2.c.
• [480]  A se vedea partea IV, secţiunea VII punctul 2.
• [481]  Comunicare interpretativă privind libertatea de a presta servicii şi interesul general în sectorul asigurărilor, 2000/C 43/03, 16 februarie 2000.
• [482]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctele 2.b. şi 2.d.
• [483]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 3.a. (p. 248).
• [484]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 2.c.
• [485]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 2.c.
• [486]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 2.e.
• [487]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 3.a.
• [488]  A se vedea de asemenea partea IV, secţiunea IX punctul 3.1.
• [489]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 3.a.
• [490]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 3.a.
• [491]  A se vedea partea IV.
• [492]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 3.a.
• [493]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 5.
• [494]  Considerentul 11 şi articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat (JO L 1, 4.1.2003, p. 1).
• [495]  A se vedea partea IV, secţiunea X punctul 2.b.
• [496]  A se vedea partea IV, secţiunea III.
• [497]  A se vedea partea IV, secţiunea IX punctul 4.a.
• [498]  A se vedea partea IX secţiunea IV punctul 4.a.
• [499]  A se vedea partea IV, secţiunea VI punctul 1.c.
• [500]  A se vedea partea IV, secţiunea VI punctul 1.b.
• [501]  A se vedea partea IV, secţiunea VI punctul 1.c.
• [502]  A se vedea partea IV, secţiunea VI punctul 1.c.
• [503]  A se vedea partea IV secţiunea IV punctul 2
• [504]  A se vedea partea IV secţiunea IV punctul 2
• [505]  A se vedea partea IV secţiunea IV punctul 2 (pentru pierderile suferite, a se vedea secţiunea II punctul 2)
• [506]  A se vedea partea IV secţiunea IX punctul 4.b.
• [507]  A se vedea partea IV secţiunea IX punctul 4 .
• [508]  A se vedea partea IV secţiunea X punctul 3.a..
• [509]  A se vedea Recomandarea 98/257/CE a Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organelor responsabile cu soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor (JO L 115 din 17.4.1998, p. 31); Recomandarea 2001/310/CE a Comisiei din 4 aprilie 2001 privind principiile aplicabile organelor extrajudiciare responsabile cu soluţionarea consensuală a litigiilor consumatorilor (JO L 109 din 19.4.2001, p. 56); şi Memorandumul de înţelegere privind o reţea transfrontalieră de soluţionare extrajudiciară a conflictelor în domeniul serviciilor financiare din EEE.
• [510]  Directiva Consiliului 92/96/CEE din 10 noiembrie 1992 privind coordonarea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor administrative referitoare la asigurarea de viaţă directă şi de modificare a Directivelor 79/267/CEE şi 90/619/CEE (a treia directivă privind asigurarea de viaţă) (JO L 311, 14.11.1997, p. 34).
• [511]  A se vedea cazul 29/84 Comisia c. Germaniei [1985] RCE 1661, alineatul 23.
• [512]  A se vedea cazul 14/83 von Colson şi Kaman [1984] RCE 1891, alineatul 15.
• [513]  A se vedea cazul C-62/00 Marks & Spencer c. Commissioners of Customs and Excise [2002] RCE I-6325, alineatul 27.
• [514]  A se vedea, de exemplu, cazul C-387/99 Comisia c. Germaniei, hotărârea din 29 aprilie 2004, alineatul 42.
• [515]  Cazul C-494/01 Comisia c. Irlandei, hotărârea din 26 aprilie 2005.
• [516]  A se vedea cazul C-59/89 Comisia c. Germaniei.
• [517]  H10 textual, pagina 6, alineatul 9.
• [518]  a se vedea studiul Wilde Sapte (WE20).
• [519]  H10 textual, pagina 7, alineatul 5.
• [520]  H10 textual, pagina 29, alineatul 6.
• [521]  D-na DURAND, H10.
• [522]  H10 textual, pagina 10, alineatele 3-4.
• [523]  H10 textual, pagina 16, alineatul 4 şi pagina 18, alineatul 2
• [524]  Pe lângă Internal Market Scoreboard, un scoreboard (tabel) special din domeniul serviciilor financiare oferă o privire de ansamblu asupra modului în care Financial Services Action Plan (planul de acţiune în domeniul serviciilor financiare) şi directivele Lamfalussy au fost transpuse în legislaţia naţională (actualizat bilunar şi publicat pe website-ul Comisiei)
• [525]  H10 textual, pagina 15, alineatul 6.
• [526]  H10 textual, pagina 18, alineatul 3.
• [527]  Unele state membre au dezvoltat practici mai bune decât altele, în domeniul punerii în aplicare. Regatul Unit, în ultimii ani, este unul din statele cele mai dedicate îmbunătăţirii acestor bune practici administrative şi legislative. A se vedea, de exemplu, „Transposition guide: how to implement European directives effectively” (Ghidul transpunerii: cum să punem în aplicare directivele europene în mod eficient), publicat de Cabinet Office al „Lost in Translation? Responding to challenges of European Law”, publicat de National Audit Office.
• [528]  SOLVIT funcţionează din iulie 2002 şi este o reţea de soluţionare a problemelor on-line (prin Internet), în care statele membre ale Uniunii Europene conlucrează pentru a soluţiona, fără acţiuni în justiţie, problemele cauzate de aplicarea defectuoasă a legislaţiei pieţei interne de către autorităţile publice. Există un centru SOLVIT în fiecare stat membru al Uniunii Europene (precum şi în Norvegia, Islanda şi Liechtenstein), care ajută la tratarea reclamaţiilor primite atât de la cetăţeni, cât şi de la firme. Acestea fac parte din administraţia naţională şi se angajează să ofere soluţii la probleme în termen de zece săptămâni. Folosirea SOLVIT este gratuită. Reţeaua SOLVIT, operată de statele membre, este coordonată de Comisie, care oferă baze de date şi poate ajuta la accelerarea soluţionării problemelor. De asemenea, Comisia trimite mai departe la SOLVIT reclamaţiile formale pe care le primeşte, dacă există o şansă bună ca problema să poată fi soluţionată fără acţionare în justiţie. A se vedea: http://ec.europa.eu/solvit/site/index_en.htm
• [529]  În rezoluţia sa privind Rapoartele anuale ale Comisiei nr. 21 şi 22 privind monitorizarea aplicării legislaţiei comunitare (P6(2006)202), Parlamentul European a observat că SOLVIT şi-a dovedit eficacitatea ca mecanism nejudiciar complementar, care a sporit cooperarea voluntară între statele membre, dar consideră că asemenea mecanisme nu trebuie privite ca substitut al procedurii privind încălcarea dreptului comunitar (alineatul 18);
• [530]  a se vedea explicaţiile privind CEIAPO din Partea IV.
• [531]  H10 textual, d-na DURAND, pagina 7, alineatul 7.
• [532]  Conform unor surse ale Comisiei (H10), 39 de cazuri au fost urmărite până acum, conform articolului 228 TCE, (4% prin procedura privind încălcarea dreptului comunitar), şi doar în 4 cazuri ECJ a impus în mod eficient o sancţiune financiară statului membru în cauză (textual, pagina 14, alineatul 9)
• [533]  H10 textual, pagina 14, alineatul 10.
• [534]  H10 textual, pagina 9, alineatul 5.
• [535]  Acţiunile Comisiei cu privire la monitorizarea punerii în aplicare a celei de-a treia directive privind asigurarea de viaţă sunt tratate pe larg în secţiunea II.2 din Partea II a prezentului raport.
• [536]  A se vedea, în special, Rezoluţia Parlamentului European privind monitorizarea aplicării legislaţiei comunitare (2003-2004) şi Rezoluţia PE privind punerea în aplicare, consecinţele şi impactul legislaţiei pieţei interne în vigoare, ambele adoptate la 16 mai 2006. De asemenea, a se vedea Rapoartele anuale ale Comisiei Europene nr. 21 şi 22 (COM(2004)0839 şi COM(2005)0570).
• [537]  Rezoluţia Parlamentului European privind Rapoartele anuale ale Comisiei nr. 21 şi 22 privind monitorizarea aplicării legislaţiei comunitare (2003-2004) – P6_TA(2006)0202
• [538]  Alineatul 7
• [539]  Rezoluţia Parlamentului European privind punerea în aplicare, consecinţele şi impactul legislaţiei pieţei interne în vigoare (P6_TA(2006)0204.
• [540]  Alineatul 13.
• [541]  Alineatul 14.
• [542]  Rezoluţia Parlamentului European P6_TA(2006)0202, alineatul 16.
• [543]  Rezoluţia Parlamentului European P6_TA(2006)0202, alineatul 17.
• [544]  Pentru detalii, a se vedea Partea II, Secţiunea II.1.
• [545]  A se vedea Partea V Secţiunea III; a se vedea de asemenea Partea II Secţiunea II.2.1. şi Partea II Secţiunea II.2.2.
• [546]  Articolul 193.
• [547]  JO L 113, 19.5.1995, p. 1.
• [548]  Încă de la prima sa alegere directă, Parlamentul a manifestat un mare interes cu privire la comisia de anchetă. De fapt, în primii zece ani de după 1979, Parlamentul a înfiinţat o serie de asemenea comisii, deşi cu puteri foarte limitate. După Decizia din ´95, doar două comisii de anchetă au fost înfiinţate: Comisia de anchetă privind sistemul de tranzit comunitar (Committee of Inquiry into the Community Transit System) (4-0053/97) şi Comisia de anchetă în legătură cu BSE (Committee of Inquiry in relation to BSE). Ambele comisii au urmat aceeaşi mod de lucru, mai mult sau mai puţin. În urma rezoluţiei Parlamentului care stabilea mandatul (în ambele cazuri mult mai detaliat decât cel de la EQUI), urmau audierile şi delegările. Nu au existat rapoarte intermediare. Comisia de anchetă privind sistemul de tranzit comunitar a solicitat o prelungire de trei luni, care a fost acordată. La final, ambele au redactat un raport lung şi o recomandare preliminară, care au fost trimise adunării plenare. Doar scurta recomandare care susţinea raportul a fost votată de adunarea plenară (în cazul BSD, a fost o rezoluţie).
• [549]  A2-100/1986.
• [550]  Raportul anual al mediatorului pe anul 1996 (Ombudsman’s Annual Report for 1996).
• [551]  JO C 292/168 din 21.9.1998, p. 168.
• [552]  Informaţiile au fost furnizate de corespondenţii Centrului European pentru Cercetare şi Documentare Parlamentară (European Centre for Parliamentary Research and Documentation - ECPRD).
• [553]  Protocolul de la Siena privind colaborarea autorităţilor de supraveghere ale statelor membre ale CE, în special în aplicarea directivelor privind asigurările de viaţă şi celelalte tipuri de asigurări (1997).
• [554]  Titlul 9, p.11.
• [555]  Comunicarea Comisiei intitulată „Strategia europeană 2007-2013 privind politica consumatorilor – Responsabilizarea consumatorului, ameliorarea bunăstării acestuia şi protecţia eficace a acestuia” (COM(2007)0099) p. 11; discurs al comisarului Kuneva în faţa Parlamentului la 13 martie 2007.
• [556]  Comunicarea Comisiei intitulată „Analiza strategică a programului «Analiza strategică a programului „O mai bună legiferare” în Uniunea Europeană» (COM(2006)0689).
• [557]  Publicaţia ministerului de justiţie finlandez 2006:3, Instrucţiuni în materie de redactare a proiectelor de legi, p.12, p.30
• [558]  JO C 297 E, 7.12.2006, p. 122.
• [559]  JO C 321/01, 31.12.2003. A se vedea, de asemenea, Comunicarea Comisei COM(2006)0689, p.9.
• [560]  Versiunea prescurtată a glosarului din raportul Penrose, cu unele completări.