RAPORT referitor la dimensiunea urbană a politicii de coeziune în noua perioadă de programare

9.2.2009 - (2008/2130(INI))

Comisia pentru dezvoltare regională
Raportor: Oldřich Vlasák

PROPUNERE DE REZOLUŢIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN

referitoare la dimensiunea urbană a politicii de coeziune în noua perioadă de programare

(2008/2130(INI))

Parlamentul European,

– având în vedere articolele 158 şi 159 din Tratatul CE,

– având în vedere Primul program de acţiune pentru punerea în aplicare a Agendei teritoriale a Uniunii Europene („Primul program de acţiune”), adoptat în cadrul Consiliului informal al miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană, organizat la Ponta Delgada (Azore) la 23-24 noiembrie 2007,

– având în vedere Agenda teritorială a UE („Agenda teritorială”) şi Carta de la Leipzig privind oraşele europene durabile („Carta de la Leipzig”), adoptate în cadrul Consiliului informal al miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană, organizat la Leipzig la 24-25 mai 2007,

– având în vedere „Acordul de la Bristol”, adoptat în cadrul Consiliului informal al miniştrilor privind comunităţile durabile, organizat la Bristol la 6-7 decembrie 2005,

– având în vedere „Acquis-ul urban”, adoptat în cadrul Consiliului informal al miniştrilor responsabili cu coeziunea teritorială, organizat la Rotterdam la 29 noiembrie 2004,

– având în vedere noua Cartă de la Atena din 2003, proclamată la Lisabona la 20 noiembrie 2003 cu ocazia Consiliului european al urbaniştilor, precum şi viziunea prezentată în cadrul acesteia privind viitorul oraşelor europene,

– având în vedere „Programul de acţiune de la Lille”, adoptat în cadrul Consiliului informal al miniştrilor responsabili cu afacerile urbane, organizat la Lille la 3 noiembrie 2000,

– având în vedere Perspectiva europeană a dezvoltării teritoriului (PEDT), adoptată în cadrul Consiliului informal al miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului organizat la Potsdam la 11 mai 1999,

– având în vedere Carta oraşelor europene pe calea durabilităţii, astfel cum a fost aprobată în cadrul Conferinţei europene privind oraşele durabile, organizată la Aalborg, Danemarca, la 27 mai 1994,

– având în vedere Comunicarea Comisiei din 6 octombrie 2008 intitulată „Cartea verde privind coeziunea teritorială: transformarea diversităţii teritoriale într-un avantaj” (COM(2008)0616),

– având în vedere Comunicarea Comisiei din 19 iunie 2008 intitulată „Al cincilea raport intermediar privind coeziunea economică şi socială: regiuni în creştere, o Europă în creştere” (COM(2008)0371),

– având în vedere Comunicarea Comisiei din 14 mai 2008 intitulată „Rezultatele negocierilor referitoare la strategiile şi programele din domeniul politicii de coeziune pentru perioada de programare 2007-2013” (COM(2008)0301),

– având în vedere Comunicarea Comisiei din 30 mai 2007 intitulată „Al patrulea raport privind coeziunea economică şi socială” (COM(2007)0273),

– având în vedere ghidul Comisiei intitulat „Dimensiunea urbană a politicilor comunitare pentru perioada 2007-2013”, adoptat la 24 mai 2007,

– având în vedere documentul de lucru al Comisiei intitulat „Dimensiunea teritorială şi urbană în cadrele strategice naţionale de referinţă şi în programele operaţionale (2007-2013): o primă evaluare”, din mai 2007,

– având în vedere Comunicarea Comisiei din 13 iulie 2006 intitulată „Politica de coeziune şi oraşele: contribuţia oraşelor şi aglomerărilor urbane la creşterea economică şi la ocuparea forţei de muncă în cadrul regiunilor" (COM(2006)0385),

– având în vedere Decizia 2006/702/CE a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind orientările strategice comunitare în materie de coeziune[1],

– având în vedere comunicarea Comisiei din 5 iulie 2005 intitulată „Politica de coeziune în sprijinul creşterii economice şi al ocupării forţei de muncă: orientări strategice comunitare 2007-2013” (COM(2005)0299),

– având în vedere comunicarea Comisiei din 14 iunie 2002 intitulată „Programarea fondurilor structurale 2000-2006: o primă evaluare a iniţiativei URBAN” (COM(2002)0308),

– având în vedere Comunicarea Comisiei din 6 mai 1997 intitulată „Către o agendă urbană în Uniunea Europeană” (COM(1997)0197),

– având în vedere rezultatele programului privind Observatorul în Reţea al Amenajării Teritoriului European (ORATE) 2006 şi programul adoptat ORATE 2013,

– având în vedere rezultatele proiectelor-pilot de dezvoltare urbană (1989-1999), precum şi iniţiativele comunitare URBAN I (1994-1999) şi URBAN II (2000-2006),

– având în vedere informaţia conţinută în baza de date a auditului urban, care cuprinde date statistice bazate pe 330 de indicatori cu privire la 358 de oraşe europene,

– având în vedere Rezoluţia sa din 21 februarie 2008 privind monitorizarea Agendei teritoriale şi a Cartei de la Leipzig - Spre un program european de acţiune pentru dezvoltare spaţială şi coeziune teritorială[2],

– având în vedere Rezoluţia sa din 10 mai 2007 privind locuinţele şi politica regională[3],

– având în vedere Rezoluţia sa din 13 octombrie 2005 privind dimensiunea urbană în contextul extinderii[4],

– având în vedere articolul 45 din Regulamentul său de procedură,

– având în vedere raportul Comisiei pentru dezvoltare regională (A6‑0031/2009),

A.  întrucât, deşi este recunoscut faptul că problemele urbane se află în responsabilitatea autorităţilor naţionale, regionale şi locale, zonele urbane joacă totuşi un rol esenţial în punerea în aplicare eficientă a Strategiei de la Lisabona şi a celei de la Gothenburg şi ocupă o poziţie de prim rang în cadrul politicii de coeziune, pentru care sunt responsabile instituţiile UE;

B.  întrucât obiectivele UE stabilite în Carta de la Leipzig urmează să asigure o abordare integrată a aplicării în practică a politicii de dezvoltare urbană, pentru a crea spaţii urbane de înaltă calitate, pentru a moderniza reţelele de transport, energie şi informare, precum şi pentru a încuraja învăţarea continuă, educaţia şi inovarea, în special în zonele şi cartierele intraurbane defavorizate;

C. întrucât atât procesul de elaborare a unei „liste de verificare“ flexibile, adaptabile şi dinamice pentru punerea în practică a Cartei de la Leipzig – o condiţie prealabilă esenţială pentru a răspunde nevoilor variate ale diferitelor oraşe europene – angajat deja de Preşedinţia franceză, cât şi întocmirea ulterioară, de către fiecare stat membru, a planurilor de dezvoltare urbană integrată, pot să se dovedească foarte utile pentru a oferi informaţii privind diferitele situaţii şi a permite, prin urmare, desfăşurarea unor iniţiative ghidate de obiective precise;

D.  întrucât este necesar să se facă deosebire între oraşe şi zone urbane;

E.   întrucât, deşi 80% dintre cele 492 milioane de locuitori ai UE locuiesc în oraşe, Uniunea Europeană caracterizându-se prin dezvoltarea sa policentrică, există totuşi diferenţe semnificative între statele membre în ceea ce priveşte distribuţia populaţiei pe zone urbane, suburbane şi rurale, precum şi probleme legate de reprezentarea slabă a intereselor şi nevoilor populaţiei urbane în cadrul programelor operaţionale ale fondurilor structurale;

F.   întrucât zonele urbane generează 70-80% din PIB-ul UE, iar oraşele sunt recunoscute ca centre ale inovării şi forţa motrice a dezvoltării regionale, naţionale şi europene;

G.  întrucât însă oraşele sunt de asemenea răspunzătoare pentru mai mult de 75% din consumul mondial de energie şi generează 80% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră ca urmare a producerii de energie, a transporturilor, industriei şi termoficării;

H.  întrucât tendinţa de urbanizare este amplificată de migraţia internă către capitale şi alte metropole, iar creşterea demografică care rezultă constituie o sarcină imensă pentru oraşele în creştere, deoarece acestea trebuie să gestioneze multiplicarea nevoilor în ceea ce priveşte tratarea deşeurilor, asigurarea de locuinţe, educaţia şi ocuparea forţei de muncă şi întrucât această tendinţă de urbanizare tot mai pronunţată reprezintă o provocare enormă pentru zonele rurale, care trebuie să se confrunte cu pierderea de capital uman, de forţă de muncă, de consumatori şi de studenţi;

I.    întrucât recenta extindere fără precedent a UE a dus la creşterea considerabilă a disparităţilor regionale şi la includerea unui număr mare de oraşe care suferă de degradare urbană;

J.    întrucât, în ciuda faptului că în statele membre există diverse mecanisme politice, instituţionale şi constituţionale, zonele urbane ale UE se confruntă cu dificultăţi comune, având şi oportunităţi comune pentru abordarea acestora, fapt ce scoate în evidenţă, pe de o parte, necesitatea de date statistice detaliate, iar pe de altă parte, necesitatea unei cooperări şi a unui schimb de bune practici, astfel încât oraşele europene să poată face faţă concurenţei pe plan mondial;

K.  întrucât dezvoltarea teritorială a UE se confruntă cu dificultăţile restructurării economice, fluctuaţiilor puternice pe piaţa muncii, transportului de călători inaccesibil şi congestionat, suprafeţelor utilizabile limitate - problemă exacerbată de extinderea urbană -, populaţiei în scădere şi îmbătrânite, depopulării zonelor rurale şi a micilor oraşe în favoarea marilor centre urbane, excluderii sociale, ratei ridicate şi în continuă creştere a infracţionalităţii, „ghetoizării” anumitor cartiere urbane, veniturilor familiale scăzute, înrăutăţirii calităţii vieţii în zonele defavorizate, numărului insuficient de parcuri şi de zone de recreare, poluării mediului, gestionării apei, deşeurilor şi reziduurilor şi ale nevoii de aprovizionare garantată cu energie şi utilizare eficientă a acesteia;

L.   întrucât guvernarea coordonată cu ajutorul tehnologiilor electronice moderne, în special e-guvernarea, coordonată cu toate părţile vizate, ar putea minimiza într-o mare măsură problemele existente şi ar putea avea ca rezultat abordarea integrată a extinderii urbane, în cooperare cu zonele suburbane adiacente regiunilor rurale şi luând în considerare interesele acestora, precum şi respectând metodele moderne de planificare urbană, cum ar fi creşterea inteligentă, noua amenajare a teritoriului şi dezvoltarea urbană inteligentă;

M. întrucât activităţile de dezvoltare urbană sunt favorabile îndeosebi participării întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), în special în sectorul serviciilor, şi întrucât politica de coeziune se orientează tot mai mult către promovarea avantajului competitiv al oraşelor,

N. întrucât IMM-urile, mai ales întreprinderile mici şi foarte mici, activităţile artizanale şi comerciale sunt esenţiale pentru menţinerea activităţilor din centrele urbane şi a echilibrului din cartierele urbane şi întrucât politicile urbane privind transporturile, activităţile comerciale, tranzacţiile imobiliare şi scumpirea locuinţelor sau, dimpotrivă, lipsa unei politici echilibrate în aceste zone duce deseori la dispariţia activităţilor economice şi rarefierea activităţilor de servicii personale;

O. întrucât trebuie continuată consolidarea parteneriatului dintre zonele urbane şi cele rurale, deoarece zonele urbane sunt destinate să joace un rol important în dezvoltarea armonioasă şi integrată a periferiilor lor, pentru a se realiza o coeziune teritorială şi o dezvoltare regională echilibrată,

1.  subliniază importanţa dezvoltării urbane durabile şi contribuţia zonelor urbane la dezvoltarea regională şi invită Comisia să evalueze, să măsoare, să jaloneze şi să discute periodic impactul politicilor UE asupra situaţiei economice şi sociale, în special în ceea ce priveşte problemele legate de educaţie şi cultură, şi asupra situaţiei sanitare, de transport, de mediu şi de securitate din zonele urbane;

2.  regretă faptul că statele membre sunt încurajate, dar nu obligate, să promoveze dezvoltarea urbană durabilă ca o prioritate strategică; prin urmare, îşi exprimă îngrijorarea cu privire la faptul că dimensiunea urbană nu este luată în considerare în mod corespunzător de unele state membre în cadrul implementării politicii de coeziune şi invită Comisia şi statele membre să analizeze şi să evalueze, în cooperare cu autorităţile locale şi regionale, impactul generalizării iniţiativei URBAN, precum şi să monitorizeze şi să examineze regulat efectele produse de utilizarea fondurilor UE în zonele urbane;

3.  evidenţiază experienţele pozitive prilejuite de iniţiativa comunitară URBAN în ceea ce priveşte parteneriatul, abordarea integrată şi principiul iniţiativelor în sens ascendent, care au contribuit considerabil la eficacitatea şi adaptabilitatea proiectelor susţinute; solicită să se ţină cont de aceste realizări în cadrul dimensiunii urbane a fondurilor structurale şi să se introducă mecanisme comparabile în cadrul programelor generale de finanţare disponibile pentru dezvoltarea durabilă a oraşelor, astfel încât de aceste realizări să poată profita un număr cât mai mare de oraşe;

4.  este de părere că ar fi inoportună şi chiar problematică adoptarea unei definiţii comune a noţiunii de „zone urbane” şi, într-un mod mai general, a termenului „urban“, deoarece aceasta nu ar lua în considerare în mod adecvat diversitatea de situaţii din statele membre şi din regiuni şi, prin urmare, consideră că orice definire şi desemnare obligatorie a zonelor urbane ar trebui lăsată la latitudinea statelor membre, în conformitate cu principiul subsidiarităţii şi pe baza indicatorilor comuni europeni;

5.  invită statele membre să ia toate măsurile care se impun pentru sprijinirea capitalelor şi a celorlalte metropole în eforturile pe care acestea le depun pentru a face faţă noilor provocări create de urbanizare şi de creşterea demografică, în special în ceea ce priveşte gestionarea deşeurilor, asigurarea de locuinţe, ocuparea forţei de muncă şi educaţia; la nivel mai general, consideră că fluctuaţiile demografice creează dificultăţi atât pentru zonele urbane, cât şi pentru cele rurale, care sunt legate de piaţa muncii, dar şi de domeniul educaţiei, de recalificarea foştilor muncitori afectaţi de şomaj şi de fenomenul depopulării zonelor rurale;

6.  consideră că, în acest context, ţinând cont de faptul evident că, prin natura lor, mecanismele constituţionale diferite ale statelor membre nu sunt compatibile cu metoda de armonizare în ciuda eficacităţii diferitelor niveluri ale administraţiei, ar fi util ca statele membre să definească, în urma unor consultaţii publice şi de la caz la caz, dimensiunea urbană în concepţia lor, pentru a consolida armonizarea internă şi a ameliora interacţiunea cu Comisia;

7.  subliniază că statele membre au posibilitatea de a delega oraşelor gestionarea fondurilor structurale europene (FSE) destinate măsurilor ce vizează realizarea unei dezvoltări urbane durabile; consideră că subdelegarea reprezintă o valoare adăugată dublă: pe de o parte, pentru creşterea economică la nivel regional şi european ar fi mai eficient ca oraşele să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile desfăşurate, de la faza de planificare până la punerea în aplicare, răspunzând totodată dificultăţilor de ordin strict local, iar pe de altă parte, aceasta ar reprezenta un instrument important pentru îmbunătăţirea capacităţii administrative a administraţiilor locale; regretă totuşi faptul că, până în prezent, nu a fost utilizată pe deplin posibilitatea subdelegării, posibil prin intermediul unor subvenţii globale acordate autorităţilor municipale în cadrul programelor operaţionale finanţate din Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), şi este convins că în următoarea perioadă de programare ar trebui prevăzut şi încurajat, în contextul abordării bazate pe guvernanţa pe mai multe niveluri, un rol clar pentru zonele urbane ca organisme intermediare şi consideră că dimensiunea urbană şi subdelegarea în cadrul politicii urbane ar trebui să fie obligatorii; cu toate acestea, trebuie să se evite ca subdelegarea să atragă după sine fragmentarea politicii regionale, impunându-se, prin urmare, elaborarea cu atenţie a metodei utilizate pentru subdelegare;

8.  evidenţiază importanţa unei abordări integrate a planificării urbane; propune ca orice sprijin public acordat dezvoltării urbane să se bazeze pe planuri de dezvoltare urbană integrate; consideră că o astfel de abordare integrată ar trebui să reprezinte, în perioada următoare de programare, una dintre cele mai importante condiţii pentru acordarea şi punerea în practică a fondurilor structurale, precum şi pentru obţinerea de împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţii; invită Comisia să elaboreze orientări care să conţină recomandări şi exemple de bune practici în ceea ce priveşte planurile de dezvoltare urbană integrate şi să încurajeze, de asemenea, schimbul de bune practici între autorităţile naţionale, regionale şi locale;

9.  invită statele membre să acorde prioritate, în cadrele lor strategice de referinţă şi în programele operaţionale naţionale, finanţării proiectelor care pun în aplicare planuri de gestionare urbană durabilă;

10. recomandă ca planurile de gestionare urbană durabilă să includă cel puţin unele dintre următoarele elemente: un plan de gestionare a deşeurilor, hărţi ale poluării fonice şi planuri de acţiune, programe locale privind poluarea atmosferică şi mediul, previziuni privind creşterea demografică, cereri de noi zone de dezvoltare, recuperarea terenurilor virane şi a clădirilor abandonate, reabilitarea cartierelor în declin şi a zonelor dezindustrializate, disponibilitatea şi accesibilitatea serviciilor publice, structura urbană şi proporţia spaţiilor verzi, elemente de infrastructură destinate persoanelor cu handicap, punerea în valoare a patrimoniului cultural, istoric şi natural, estimarea nevoilor de apă şi energie şi utilizarea eficientă a acestora, disponibilitatea transporturilor publice, gestionarea eficace a traficului, integrarea grupurilor vulnerabile (imigranţi, minorităţi, persoane cu calificări reduse, persoane cu handicap, femei etc.), disponibilitatea unor locuinţe respectabile la preţuri accesibile şi planuri de combatere a criminalităţii;

11. consideră că elaborarea de planuri integrate pentru dezvoltarea urbană ar fi eficientă numai în cazul în care sunt disponibile resurse suficiente pentru dezvoltarea urbană durabilă şi recomandă, prin urmare, ca resursele disponibile să fie concentrate pe acţiuni specifice; propune un nivel minim al cheltuielilor din fondurile structurale, care trebuie determinat - pe cap de locuitor al unei zone urbane, într-o perioadă de programare - astfel încât angajarea acestei sume să nu reprezinte o sarcină nerealistă pentru regiuni;

12. consideră că este stringent necesară consolidarea capacităţii administrative atât a guvernanţei urbane verticale, cât şi a celei orizontale şi atrage atenţia statelor membre asupra nevoii imperative de a adopta o abordare integrată în ceea ce priveşte punerea în aplicare a politicii de dezvoltare urbană (care abordează chestiuni fundamentale legate de viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, precum transporturile, serviciile publice, calitatea vieţii, locurile de muncă şi activităţile economice locale, securitatea etc.), implicând în această acţiune guvernele naţionale, autorităţile regionale şi locale, precum şi toate celelalte părţi vizate publice şi private, pe baza principiului parteneriatului;

13. recunoaşte dificultatea cu care se confruntă autorităţile urbane în ceea ce priveşte reconcilierea domeniilor finanţate din cadrul FSE, urmărind dezvoltarea economică şi socială, precum şi a celor finanţate din cadrul FEDR, planificând investiţii pentru infrastructura fizică; consideră că principiul „un program, un fond” ar trebui revizuit şi că autorităţile locale şi regionale ar trebui să valorifice mai deplin sinergiile generate de finanţările din cadrul FEDR şi FSE şi să consolideze finanţarea integrată; pe termen lung, invită Comisia să studieze posibilitatea fuzionării celor două fonduri, dacă acest lucru ar putea avea ca rezultat simplificarea procedurilor;

14. sprijină principiul fondurilor JESSICA renovabile şi potenţialul prezentat de acesta pentru creşterea economică în zonele urbane şi consideră, de asemenea, că în următoarea perioadă de programare politica regională ar trebui să se bazeze într-o măsură mai mare pe mecanismele de inginerie financiară cum ar fi fondurile renovabile, din care să se ofere credite favorabile, şi să nu se bazeze numai pe subvenţii, aşa cum se practică în prezent;

15. constată potenţialul de dezvoltare urbană al sectorului privat şi consideră că utilizarea parteneriatelor de tip public-privat ar trebui prevăzută şi încurajată sistematic pentru instituirea de mecanisme de finanţare şi proiecte inovatoare, în vederea soluţionării problemelor sociale şi economice majore din zonele urbane, îndeosebi pentru construcţia de infrastructuri şi pentru locuinţe; subliniază că pentru aceasta este necesar un cod de conduită clar şi transparent, în special în ceea ce priveşte activităţile autorităţilor publice, acestora din urmă revenindu-le, conform principiului subsidiarităţii, deciziile strategice privind alegerea metodelor de furnizare a serviciilor, elaborând specificaţiile corespunzătoare, precum şi privind menţinerea unui anume nivel de control;

16. evidenţiază punerea în aplicare şi aspectele administrative ale dimensiunii urbane şi solicită să fie depuse eforturi suplimentare pentru simplificarea normelor de punere în aplicare a politicii de coeziune şi pentru reducerea globală a birocraţiei excesive în ceea ce priveşte gestionarea şi controlul fondurilor respective şi al proiectelor individuale;

17. constată că, pe lângă politica de coeziune, există şi alte politici comunitare care oferă, de asemenea, sprijin financiar zonelor urbane şi invită, prin urmare, Comisia să elaboreze şi să propună o mai bună coordonare a politicilor vizate, care să unifice toate resursele UE alocate zonelor urbane, pentru a garanta în practică aplicarea abordării integrate, ţinând seama totodată, în orice situaţie, de politica de coeziune;

18. consideră că structurile de guvernanţă instituite în statele membre sunt încă prost adaptate pentru încurajarea cooperării orizontale şi îndeamnă cu insistenţă Comisia să promoveze principiul unei structuri de gestiune intersectoriale;

19. solicită să fie utilizate mai eficient resursele financiare, umane şi organizaţionale existente, în vederea creării şi consolidării reţelelor create de oraşe în domeniul dezvoltării urbane durabile, deoarece acestea au un rol important în cooperarea teritorială; în acest context, subliniază necesitatea de a dispune de infrastructuri capabile să menţină caracteristicile particulare (de exemplu, resurse istorice), modernizarea (de exemplu, centre de inovaţie), creşterea economică (de exemplu, IMM-urile) şi activităţile sezoniere şi invită Comisia să consolideze poziţia zonelor urbane în cadrul iniţiativei „Regiunile pentru schimbare economică”;

20. constată că punerea în aplicare corespunzătoare a politicii de dezvoltare regională şi o strategie pentru dezvoltarea teritorială durabilă necesită atingerea unui echilibru între politicile ce vizează zonele urbane, suburbane şi rurale şi afectează, prin urmare, dezvoltarea unei coeziuni regionale efective şi reiterează faptul că politica de dezvoltare rurală are un impact teritorial semnificativ şi că politicile de dezvoltare urbană şi rurală nu sunt integrate în măsură suficientă; evidenţiază nevoia unei sinergii efective între aceste politici, care să culmineze cu un adevărat potenţial de dezvoltare şi cu promovarea unor zone de atractivitate şi competitivitate; solicită statelor membre şi regiunilor să utilizeze instrumentul parteneriatelor dintre sate şi oraşe pentru a atinge obiectivul dezvoltării teritoriale echilibrate;

21. invită Comisia să continue elaborarea şi actualizarea periodică a Auditul urban şi să ofere totodată informaţii cu privire la starea „decalajului urban-rural” în toate statele membre, pentru a se obţine o viziune clară a situaţiei şi pentru a identifica nevoile specifice unei dezvoltări urbane şi rurale echilibrate;

22. recomandă înfiinţarea, de către Comisie şi statele membre, a unui grup european la nivel înalt privind dezvoltarea urbană şi aplicarea metodei deschise de coordonare politicii de dezvoltare urbană la nivelul UE;

23. încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului şi Comisiei.

• [1]  JO L 291, 21.10.2006, p. 11.
• [2]  Texte adoptate, P6_TA(2008)0069.
• [3]  JO C 76 E, 27.3.2008, p 124.
• [4]  JO C 233 E, 28.9.2006, p. 127.

EXPUNERE DE MOTIVE

Oraşele europene şi situaţia acestora

Oraşele sunt elemente esenţiale în evoluţia economiei şi a teritoriului european. Chestiunile privind dezvoltarea urbană sunt atât în centrul obiectivului privind noua coeziune teritoriale, cât şi al strategiilor de la Lisabona şi de la Gothenburg. Oraşele reprezintă fără îndoială forţa motrice a creşterii economice în toată Europa. Aproape în toate ţările europene, zonele urbane sunt producătorii principali de cunoştinţe şi inovare - sunt nodurile economiei mondiale în continuă globalizare. Oraşele şi zonele urbane conţin majoritatea absolută a locurilor de muncă, a afacerilor şi a instituţiilor de învăţământ superior din UE. În acelaşi timp, multe oraşe se confruntă cu probleme şi provocări grave. Prin urmare, este în general acceptată ideea că oraşele/zonele urbane necesită atenţie specială în contextul politicii de coeziune, dat fiind faptul că, pe de o parte, acestea reprezintă temelia dezvoltării, iar pe de altă parte, se confruntă cu multe probleme de ordin economic, de mediu şi social.

În Europa există aproximativ 5 000 de oraşe cu populaţia cuprinsă între 5 000 şi 50 000 locuitori şi aproape 1 000 de oraşe cu populaţia de peste 50 000 de locuitori. Europa se poate caracteriza prin diversitate teritorială şi dezvoltare policentrică, reţeaua urbană relativ densă conţinând puţine oraşe foarte mari. În Uniunea Europeană, numai 7% din populaţie locuiesc în oraşe de peste 5 milioane de locuitor, în comparaţie cu 25% în Statele Unite ale Americii[1]. Conform Raportului privind situaţia oraşelor[2], cele mai mari rate de creştere a populaţiei urbane s-au înregistrat în Spania, unde în unele zone urbane creşterea medie anuală a atins 2% sau mai mult. Oraşele din Irlanda, Finlanda şi Grecia au înregistrat şi ele, la rândul lor, printre cele mai mari rate de creştere a populaţiei din UE. În schimb, multe zone urbane din Europa Centrală şi de Est au înregistrat, în aceeaşi perioadă, un declin general al populaţiei. În aproape toate oraşele suburbiile se extind, iar în caz de declin, acesta este de obicei mai puţin pronunţat decât declinul oraşului nucleu.

Date fiind diferenţele naţionale semnificative, nu există un acord internaţional privind o definiţie comună a noţiunii de „urban”, care să poată fi aplicată tuturor ţărilor sau măcar tuturor ţărilor din cadrul unei regiuni. Au existat numeroase încercări de a se ajunge la o înţelegere comună a noţiunii de urban, existând definiţii formulate de ONU[3], de Banca Mondială[4], de OCDE[5], dar şi la nivelul fiecărei ţări. Cele mai multe, dacă nu toate, dintre aceste definiţii se bazează pe informaţii statistice privind mărimea şi densitatea populaţiei. Deşi există, fără îndoială, mari diferenţe în ceea ce priveşte distribuţia geografică a populaţiei unei ţări sau a alteia, instituţiile europene s-au bazat până acum pe abordarea adoptată de Eurostat[6] în Ghidul său de referinţă privind statistica urbană şi regională europeană, care identifică patru niveluri de unitate teritorială pentru care au fost colectate observaţii. Acestea variază de la oraşul central sau „de bază”, trecând prin zonele urbane mai mari (LUZ) şi prin „nucleul” pentru nouă capitale unde conceptul de „oraş administrativ” nu a oferit unităţi teritoriale comparative, pentru a ajunge, în final, la cartierele infraurbane (SCD). Deşi definiţia formulată de Eurostat este pe deplin aplicabilă în scopuri statistice, pare extrem de dificil, ţinând seama de diferenţele existente şi diversele abordări, de stabilit o definiţie comună şi clară a noţiunii de urban în cadrul politicii de coeziune şi, prin urmare, problema definiţiei ar trebui lăsată la latitudinea statelor membre, în conformitate cu principiul subsidiarităţii.

Elaborarea unei strategii de dezvoltare teritorială, socială şi economică necesită ca noţiunea de urban să fie limitată, în cadrul politicii de coeziune, la acele zone unde este disponibil un set detaliat de date, deoarece problemele pot fi evaluate doar recurgându-se la date clare şi concise. Pentru a măsura progresul şi pentru a identifica problemele zonelor urbane, este necesar, aşadar, să fie disponibile date statistice detaliate. Acest fapt a dat naştere Auditului urban european, un instrument foarte util.

Dimensiunea urbană în politica de coeziune

Din punct de vedere istoric, dimensiunea urbană a însoţit majoritatea operaţiunilor structurale. Din 1990 au existat proiecte-pilot în domeniul urban. Din 1994 a existat programul de iniţiativă comunitară URBAN, care a permis promovarea de modele de dezvoltare locală integrată.

Deşi în perioada de programare anterioară s-au alocat mijloace financiare specifice diverselor iniţiative urbane, în perioada 2007-2013 acest lucru nu mai este valabil. După adoptarea noilor regulamente care reglementează fondurile structurale, politica de dezvoltare urbană a fost integrată în obiectivele de angajare în câmpul muncii şi în cele de coeziune şi competitivitate regională, subliniind astfel importanţa pe care Uniunea Europeană o acordă acestui aspect al politicii de coeziune. Astfel, prin elaborarea de CSNR-uri şi de programe operaţionale, statele membre au fost încurajate, dar nu obligate, să integreze dezvoltarea urbană durabilă ca o prioritate strategică. Totuşi, dată fiind importanţa oraşelor şi aglomerărilor urbane în sistemul economic european, lipsa unei acţiuni în acest sens ar putea nărui în mare măsură orice planuri ale acestora de a fi actori dinamici în eforturile depuse de Uniunea Europeană pentru a-şi realiza obiectivele.

Regulamentele actuale revizuite permit autorităţilor de gestiune să recurgă la o gamă largă de parteneriate public-privat în gestionarea fondurilor destinate dezvoltării urbane. Astfel, din fondurile structurale se poate finanţa o operaţiune de inginerie financiară, cum ar fi fonduri de capital de risc, fonduri de garanţie sau fonduri de împrumut. Comisia Europeană şi BEI au dezvoltat trei instrumente financiare, şi anume JEREMIE[7], JASPERS[8] şi JESSICA[9]. JESSICA (Sprijin European Comun pentru Investiţii Durabile în Zonele Urbane) prezintă cel mai mare interes pentru dezvoltarea urbană. Această iniţiativă urmăreşte realizarea unui efect de pârghie cu resursele financiare disponibile. Fondurile recuperate trebuie reinvestite în dezvoltarea urbană sau realocate autorităţii de gestiune pentru alte proiecte urbane. De fapt, JESSICA se află în prezent încă într-o etapă de început.

Până în prezent, nu s-a realizat nicio evaluare complexă a măsurii în care este pusă în aplicare dimensiunea urbană în statele membre. Primele observaţii nu sunt însă foarte pozitive. De exemplu, majoritatea autorităţilor naţionale şi majoritatea regiunilor au decis să nu ofere oraşelor posibilitatea subdelegării, preferând să organizeze licitaţii în diferitele politici sectoriale.

Orientările de viitor

Multe acţiuni se întreprind la nivel interguvernamental şi la nivelul organizaţiilor internaţionale cu privire la dezvoltarea urbană. Cu toate acestea, există unele domenii care ar necesita o monitorizare mai riguroasă, indicatori mai precişi şi dezvoltarea de metodologii similare pentru punerea în aplicare a dezvoltării urbane durabile integrate. Mai mult, în cazul în care Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare în viitor, coeziunea teritorială şi partea sa componentă, dezvoltarea urbană, vor intra sub responsabilitatea comună a statelor membre şi a Uniunii.

Programele de dezvoltare urbană trebuie concepute şi executate la nivel local şi regional de către cei care înţeleg localnicii şi mediul de afaceri local. În acest context, subdelegarea este un instrument foarte important, atât pentru sporirea capacităţii administrative de gestionare locală, cât şi pentru a deveni un factor real al creşterii economice la nivel teritorial şi european.

Dobândirea efectivă de către organizaţiile regionale sau subregionale a unor responsabilităţi mai mari privind programarea şi furnizarea fondurilor structurale depinde nu doar de crearea unui cadru pozitiv la nivel UE, sub formă de regulamente şi orientări, ci şi de măsura în care guvernele naţionale şi regionale, precum şi autorităţile de gestiune regionale, sunt pregătite să accepte şi să justifice implicarea lor directă sporită.

În acest context, se pune sub semnul întrebării măsura în care cadrul opţional este eficace. În viitor, pentru oraşe ar trebui să se prevadă rolul clar de organisme intermediare pe lângă guvernele naţionale şi regionale, în contextul abordării guvernanţei pe mai multe niveluri, iar dimensiunea urbană ar trebui să devină obligatorie.

De multe ori se întâmplă să fie pregătite planuri de dezvoltare necorelate între ele, înainte ca oraşele să finalizeze planurile de dezvoltare urbană integrată. Pentru ca planurile de dezvoltare urbană integrată să fie viabile, este esenţial să existe o structură decizională şi de gestionare reprezentativă. Mai mult, ideea unui plan de dezvoltare urbană integrată constituie calea de urmat numai dacă sunt disponibile suficiente resurse. Astfel, raportorul este de părere că alocarea fondurilor bugetare unor destinaţii concrete, astfel cum s-a practicat în cadrul iniţiativelor URBAN, ar garanta faptul că dimensiunea urbană beneficiază de resurse adecvate şi solicită ca un nivel minim al acestor fonduri să devină obligatoriu. Raportorul sugerează ca aceste sume minime să fie stabilite la 1 000 EUR pe cap de locuitor (în cadrul iniţiativei comunitare URBAN II nivelul minim de cheltuieli a fost stabilit la 500 EUR pe cap de locuitor).

Pentru a fi eficace şi pentru a se putea atinge obiectivele de la Leipzig într-o perioadă de timp rezonabilă în întreaga Comunitate, dezvoltarea urbană necesită resurse financiare importante, clar identificate. Sectorului privat îi revine, de asemenea, un rol important în asigurarea convergenţei rapide a zonelor urbane din ţările cele mai sărace. Parteneriatele public-privat trebuie să-şi concentreze eforturile pe construirea de infrastructură şi pe locuinţe. Utilizarea unor instrumente financiare şi mecanisme de creditare eficiente este indispensabilă dacă se doreşte ca subvenţiile şi împrumuturile să-şi atingă efectul de pârghie dorit în asigurarea unei dezvoltări rapide şi eficace. Instrumentele de inginerie financiară, precum JESSICA, au un potenţial de dezvoltare considerabil. Trebuie să se sublinieze principiul de reînnoire al instrumentului JESSICA, precum şi potenţialul acestuia pentru creşterea economică. JESSICA ar trebui să constituie un instrument de bază pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare urbană durabilă.

S-ar părea că, deşi se vorbeşte mult despre ideea unei politici de punere în aplicare transsectoriale, structurile de guvernare din statele membre sunt adesea prost adaptate pentru încurajarea cooperării orizontale. În afară de politica regională, există şi alte politici financiare comunitare care influenţează oraşele şi care oferă, de asemenea, resurse financiare ce pot fi utilizate pe teritoriile oraşelor. Printre acestea, politica europeană în domeniul transportului şi politica europeană în domeniul dezvoltării şi cercetării par a fi cele mai importante. Prin urmare, rezultatul este lipsa unei metodologii adaptate la necesităţi. Absenţa unei structuri de gestionare transsectorială cu autoritatea de a asigura coordonarea necesară şi de a lua apoi deciziile necesare poate constitui o problemă majoră. Pe viitor, aceste politici ar trebui corelate mai strâns cu politica de coeziune.

Problemele urbane şi modul de gestionare a acestora în avantajul tuturor părţilor implicate variază de la ţară la ţară şi de la oraş la oraş. Avantajul Europei se află în diversitatea sa culturală, în bogăţia oraşelor, satelor şi zonelor sale rurale, precum şi în peisajul său cultural. Oraşele şi regiunile concurează între ele, dar în acelaşi timp au nevoie şi de cooperare pentru a putea concura la nivel mondial. Schimbul de experienţă şi de bune practici în ceea ce priveşte dezvoltarea şi reconstrucţia oraşelor europene este de o importanţă inestimabilă. Experienţele cele mai reuşite, precum şi eşecurile suferite de statele membre mai vechi, trebuie împărtăşite statelor membre care au aderat recent. Instituţii precum CEMR, Eurocities, EUKN, QeC ERAN şi multe altele joacă un rol esenţial în această privinţă.

În sfârşit, dar în niciun caz mai puţin important, este necesar ca problemele de ordin urban să fie abordate în contextul mai general al diferenţei urban-rural şi să fie asigurată dezvoltarea armonioasă a zonelor intraurbane, periurbane şi suburbane.

• [1]  Comisia Comunităţilor Europene, Cartea verde privind coeziunea teritorială: transformarea diversităţii teritoriale într-un avantaj”, Bruxelles, 2008.
• [2]  State of European Cities Report: Adding Value to the European Urban Audit, 2007, consultabil la http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/urban/stateofcities_2007.pdf
• [3]  http://unstats.un.org/unsd/demographic/sconcerns/densurb/Defintion_of%20Urban.pdf
• [4]  http://siteresources.worldbank.org/DATASTATISTICS/Resources/table3_10.pdf
• [5]  http://stats.oecd.org/glossary/detail.asp?ID=6492
• [6]  http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-RA-07-005/EN/KS-RA-07-005-EN.PDF
• [7]  Facilitează accesul la finanţare pentru iniţierea unei afaceri, dezvoltarea de micro-întreprinderi şi IMM-uri.
• [8]  Sprijină pregătirea de proiecte de anvergură.
• [9]  Sprijină ingineria financiară în domeniul dezvoltării urbane.

REZULTATUL VOTULUI FINAL ÎN COMISIE

Data adoptării	20.1.2009
Rezultatul votului final	+: –: 0:	46 0 1
Membri titulari prezenţi la votul final	Stavros Arnaoutakis, Elspeth Attwooll, Jean Marie Beaupuy, Rolf Berend, Jana Bobošíková, Victor Boştinaru, Wolfgang Bulfon, Giorgio Carollo, Antonio De Blasio, Gerardo Galeote, Iratxe García Pérez, Eugenijus Gentvilas, Monica Giuntini, Ambroise Guellec, Jim Higgins, Filiz Hakaeva Hyusmenova, Mieczysław Edmund Janowski, Rumiana Jeleva, Gisela Kallenbach, Tunne Kelam, Evgeni Kirilov, Miloš Koterec, Constanze Angela Krehl, Florencio Luque Aguilar, Jamila Madeira, Sérgio Marques, Yiannakis Matsis, Miroslav Mikolášik, James Nicholson, Lambert van Nistelrooij, Jan Olbrycht, Maria Petre, Markus Pieper, Pierre Pribetich, Giovanni Robusti, Wojciech Roszkowski, Grażyna Staniszewska, Catherine Stihler, Andrzej Jan Szejna, Oldřich Vlasák, Vladimír Železný
Membri supleanţi prezenţi la votul final	Domenico Antonio Basile, Brigitte Douay, Madeleine Jouye de Grandmaison, Zita Pleštinská, Samuli Pohjamo, Richard Seeber