Procedură : 2015/0135(NLE)
Stadiile documentului în şedinţă
Stadii ale documentului : A8-0191/2016

Texte depuse :

A8-0191/2016

Dezbateri :

Voturi :

PV 08/06/2016 - 12.7
Explicaţii privind voturile

Texte adoptate :

P8_TA(2016)0259

RAPORT INTERIMAR     
PDF 667kWORD 162k
30.5.2016
PE 580.550v02-00 A8-0191/2016

referitor la proiectul de decizie a Consiliului privind ratificarea de către statele membre a Protocolului din 2010 la Convenția internațională privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive, precum și aderarea statelor membre la acest protocol, în interesul Uniunii Europene, cu excepția aspectelor legate de cooperarea judiciară în materie civilă

(13806/2015 – C8-0410/2015 – 2015/0135(NLE))

Comisia pentru afaceri juridice

Raportor: Pavel Svoboda

PROPUNERE DE REZOLUȚIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN
 EXPUNERE DE MOTIVE
 AVIZ AL COMISIEI PENTRU AFACERI JURIDICE PRIVIND BAZA JURIDICĂ
 REZULTATUL VOTULUI FINALÎN COMISIA COMPETENTĂ ÎN FOND

PROPUNERE DE REZOLUȚIE A PARLAMENTULUI EUROPEAN

referitoare la proiectul de decizie a Consiliului privind ratificarea de către statele membre a Protocolului din 2010 la Convenția internațională privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive, precum și aderarea statelor membre la acest protocol, în interesul Uniunii Europene, cu excepția aspectelor legate de cooperarea judiciară în materie civilă

(13806/2015 – C8-0410/2015 – 2015/0135(NLE))

Parlamentul European,

–  având în vedere proiectul de decizie a Consiliului (13806/2015),

–  având în vedere cererea de aprobare prezentată de Consiliu în conformitate cu articolul 100 alineatul (2) și cu articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (C8-0410/2015),

–  având în vedere articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere avizul Curții de Justiție din 14 octombrie 2014(1),

–  având în vedere Convenția internațională privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive, 1996 (Convenția HNS din 1996),

–  având în vedere Protocolul din 2010 la Convenția HNS din 1996 (Convenția HNS din 2010),

–  având în vedere propunerea de decizie a Consiliului (COM(2015)0304),

–  având în vedere Decizia 2002/971/CE a Consiliului din 18 noiembrie 2002 de autorizare a statelor membre să ratifice sau să adere, în interesul Comunității Europene, la Convenția HNS din 1996(2),

–  având în vedere Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului (Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător sau DRM)(3),

–  având în vedere declarația Comisiei de consemnat în procesul-verbal al Comitetului Reprezentanților Permanenți și al Consiliului din 20 noiembrie și 8 decembrie 2015(4),

–  având în vedere documentul din 18 septembrie 2015 al industriei navale prin care statele membre sunt îndemnate să ratifice Protocolul din 2010 anexat la Convenția HNS sau să adere la acesta cât mai repede, în concordanță cu abordarea propusă de Comisie(5),

–  având în vedere raportul final întocmit de BIO Intelligence Service pentru Comisia Europeană, intitulat „Study on ELD Effectiveness: scope and exceptions” („Studiu privind eficacitatea DRM: sfera de aplicare și exceptări”) din 19 februarie 2014(6),

–  având în vedere nota Serviciului juridic al Parlamentului din 11 februarie 2016 referitoare la temeiul juridic al propunerii de decizie a Consiliului (SJ-0066/16) menționate mai sus și avizul formulat ulterior sub formă de scrisoare privind temeiul juridic adecvat pentru respectiva propunere de decizie adoptat de Comisia pentru afaceri juridice la 19 februarie 2016(7),

–  având în vedere articolul 99 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul interimar al Comisiei pentru afaceri juridice (A8-0191/2016),

A.  întrucât scopul Convenției HNS din 2010 este acela de a asigura tragerea la răspundere și acordarea de despăgubiri corespunzătoare, prompte și eficace pentru pierderi sau prejudicii cauzate persoanelor, bunurilor sau mediului în urma transportului de substanțe periculoase și nocive pe mare, prin Fondul internațional specializat de compensare pentru HNS;

B.  întrucât, în consecință, pe de o parte ea urmărește să garanteze principiul „poluatorul plătește” și principiile prevenirii și precauției, astfel încât, în caz de posibile daune aduse mediului, să se întreprindă acțiuni preventive și, prin urmare, se circumscrie politicii și principiilor generale privind mediul ale Uniunii, iar pe de altă parte urmărește să reglementeze aspectele privind daunele provocate de transporturile maritime și să prevină și să reducă la minimum aceste daune și astfel se circumscrie politicii Uniunii în materie de transport;

C.  întrucât, conform propunerii Comisiei (COM(2015)0304), încheierea Convenției HNS din 2010 s-ar suprapune, astfel, în ceea ce privește sfera de aplicare a normelor, cu Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător;

D.  întrucât sfera de aplicare a Convenției HNS din 2010 se suprapune cu cea a Directivei privind răspunderea pentru mediul înconjurător în măsura în care privește daunele ambientale provocate teritoriului și apelor marine aflate sub jurisdicția unui stat care este parte la convenție, daunele provocate prin contaminarea mediului în zona economică exclusivă (ZEE) sau într-o zonă echivalentă (până la 200 de mile marine de la liniile de bază) a unui stat care este parte la convenție și măsurile de prevenire vizând evitarea sau reducerea la minimum a unor astfel de daune;

E.  întrucât Convenția HNS din 2010 stabilește răspunderea strictă a proprietarului navei pentru orice fel de daune rezultate din transportarea pe mare a unor substanțe periculoase și nocive și care fac obiectul convenției, precum și obligația acestuia de a încheia o asigurare sau o altă garanție financiară pentru a-și acoperi răspunderea pentru daune în temeiul convenției, interzicând în acest scop orice alte cereri introduse împotriva proprietarului navei, cu excepția celor formulate în conformitate cu convenția respectivă (articolul 7 alineatele (4) și (5));

F.  întrucât există, astfel, pericolul unui conflict potențial între DRM și Convenția HNS din 2010, acest risc putând fi evitat prin intermediul articolului 4 alineatul (2) din DRM, care prevede că directiva „nu se aplică daunelor aduse mediului sau vreunei amenințări iminente de producere a unei asemenea daune determinate de un incident pentru care răspunderea sau despăgubirile intră sub incidența domeniului de aplicare a uneia dintre convențiile internaționale menționate de anexa IV, inclusiv orice modificare viitoare a acestor convenții, în vigoare în statul membru respectiv.”

G.  întrucât, în felul acesta, DRM exclude din sfera sa de aplicare daunele aduse mediului sau amenințările iminente de producere a unei asemenea daune care intră sub incidența Convenției HNS din 2010 odată cu intrarea în vigoare a acesteia, iar în cazul în care nu toate statele membre ratifică Convenția HNS din 2010 sau aderă la aceasta în același orizont de timp, există riscul de a apărea o fragmentare a peisajului juridic, unele state membre fiind supuse Convenției HNS din 2010 și altele Directivei privind răspunderea pentru mediul înconjurător; acest lucru va crea disparități pentru victimele poluării, cum sunt comunitățile costiere, pescarii etc. și, de asemenea, ar contraveni spiritului Convenției HNS din 2010;

H.  întrucât principiile care stau la baza convențiilor Organizației Maritime Internaționale asigură și temeiul Convenției HNS din 2010, aceste principii fiind răspunderea strictă a proprietarului navei, asigurarea obligatorie pentru acoperirea daunelor produse terților, un drept al persoanelor care suportă daune de a formula o acțiune directă împotriva asigurătorului, limitarea răspunderii și, în cazul petrolului și al substanțelor periculoase și nocive, un fond special de compensare din care se plătesc despăgubiri pentru daune atunci când acestea depășesc limitele răspunderii proprietarului navei;

I.  întrucât este în interesul Uniunii în ansamblul său să aibă un regim omogen în materie de răspunderi, aplicabil daunelor generate de transportul de substanțe periculoase și nocive pe mare;

J.  întrucât nu este întru totul clar dacă articolul 4 alineatul (2) din DRM împiedică aplicarea DRM într-un stat membru care a ratificat Convenția HNS din 2010 sau dacă interdicția se limitează la măsura în care răspunderea sau despăgubirile se circumscriu sferei de aplicare a respectivei convenții;

K.  întrucât Convenția HNS din 2010 instituie un regim de compensare și, astfel, are o sferă mai restrânsă decât DRM în ceea ce privește stabilirea unui regim care să le impună operatorilor și să le indice autorităților competente să le impună operatorilor să prevină o amenințare iminentă sau, respectiv, să remedieze daune ambientale concrete;

L.  întrucât, spre deosebire de DRM, în temeiul Convenției HNS din 2010 nu pot fi acordate despăgubiri pentru daune care nu au un caracter economic;

M.  întrucât DRM nu le impune operatorilor garanții financiare obligatorii pentru a garanta că aceștia dispun de fonduri care să asigure prevenirea sau remedierea daunelor ambientale, dacă un stat membru nu adoptat dispoziții mai stricte decât DRM;

N.  întrucât Convenția HNS din 2010 stabilește obligația clară a proprietarului de a încheia o asigurare sau o altă garanție financiară pentru a-și acoperi răspunderea pentru daune în temeiul convenției;

O.  întrucât celelalte convenții ale Organizației Maritime Internaționale cuprinse în anexa IV la DRM și-au demonstrat eficacitatea, deoarece au reușit să găsească un echilibru între interesele legate de mediu și cele comerciale, prin conturarea clară a răspunderii, astfel încât să nu existe, în mod normal, incertitudini cu privire la identitatea părții răspunzătoare, precum și prin stabilirea unei asigurări obligatorii și a unor mecanisme de despăgubire rapidă, care nu sunt limitate exclusiv la daunele provocate mediului,

1.  le solicită Consiliului și Comisiei să ia în considerare următoarele recomandări:

(i)  să asigure respectarea principiului atribuirii competențelor Uniunii în temeiul articolului 5 alineatul (1) din TUE și jurisprudența consacrată a Curții de Justiție, care prevede că „alegerea temeiului juridic al unui act comunitar trebuie fondată pe elemente obiective care pot fi supuse controlului jurisdicțional, printre care figurează în special scopul și conținutul actului”(8);

(ii)    să-și însușească, în consecință, avizul exprimat sub formă de scrisoare la 19 februarie 2016, adoptat de Comisia pentru afaceri juridice, conform căruia:

„întrucât propunerea de decizie a Consiliului urmărește să autorizeze statele membre să ratifice Protocolul HNS din 2010 sau să adere la acesta, în numele Uniunii, și, ca urmare, să își asume obligații în conformitate cu dispozițiile Convenției HNS din 2010 și întrucât cea din urmă nu acoperă doar cazurile de prejudicii aduse mediului (punând în aplicare principiile conform cărora trebuie luate măsuri preventive și «poluatorul plătește»), ci și cele de prejudicii care nu au legătură cu mediul, ambele cauzate de transportul pe mare al unor anumite substanțe, articolele 100 alineatul (2), 192 alineatul (1) și 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din TFUE constituie temeiurile juridice pertinente pentru propunere.”

(iii)    să garanteze că uniformitatea, integritatea și eficacitatea normelor comune ale Uniunii nu vor fi afectate negativ de angajamentele internaționale asumate prin ratificarea Convenția HNS din 2010 sau aderarea la aceasta, în conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții de Justiție(9);

(iv)  să acorde o mai mare atenție, în acest sens, faptului că sfera de aplicare a Directivei privind răspunderea pentru mediul înconjurător se suprapune cu cea a Convenției HNS din 2010 în măsura în care privește daunele ambientale provocate teritoriului și apelor marine aflate sub jurisdicția unui stat care este parte la convenție, daunele provocate prin contaminarea mediului în zona economică exclusivă sau într-o zonă echivalentă (până la 200 de mile marine de la liniile de bază) a unui stat care este parte la convenție și măsurile de prevenire vizând evitarea sau reducerea la minimum a unor astfel de daune (măsuri preventive, remediere primară și remediere complementară);

(v)  să asigure reducerea la minimum a posibilității existenței unui conflict între Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător și Convenția HNS din 2010, luând toate măsurile adecvate pentru a asigura respectarea pe deplin, de către statele membre care au ratificat convenția sau au aderat la ea, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) și anexa IV din Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător, a clauzei de exclusivitate în temeiul articolului 7 alineatele (4) și (5) din Convenția HNS din 2010, prin care, împotriva proprietarului navei nu se poate formula nicio altă cerere decât în conformitate cu convenția menționată;

(vi)  să asigure reducerea riscului de a crea și a consolida un dezavantaj concurențial pentru statele care sunt gata să adere la Convenția HNS din 2010 în raport cu cele care ar putea dori să amâne procesul și să aplice în continuare exclusiv DRM;

(vii)  să asigure înlăturarea coexistenței permanente a două regimuri de răspundere maritimă, unul al Uniunii, iar altul internațional, ceea ce ar determina fragmentarea legislației Uniunii, și mai mult, ar compromite configurarea clară a răspunderii și ar putea conduce la proceduri judiciare îndelungate și costisitoare, în detrimentul victimelor și al industriei navale;

(viii) să asigure faptul că, în această privință, statelor membre le este impusă obligația clară de a lua toate măsurile necesare pentru obținerea unui rezultat concret, și anume să ratifice Convenția HNS din 2010 sau să adere la aceasta într-un orizont de timp rezonabil, care nu trebuie să depășească doi ani de la data intrării în vigoare a deciziei Consiliului;

2.  concluzionează că prezentul raport interimar ar fi încă o posibilitate oferită Consiliului și Comisiei de a da curs recomandărilor formulate la alineatul (1);

3.      îi încredințează Președintelui sarcina de a solicita continuarea discuțiilor cu Comisia și Consiliul;

4.      îi încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei, precum și guvernelor și parlamentelor statelor membre.

(1)

Avizul Curții de Justiție din 14 octombrie 2014, 1/13, ECLI:EU:C:2014:2303.

(2)

JO L 337, 13.12.2002, p. 55.

(3)

JO L 143 din 30.4.2004, p. 56.

(4)

Nota punct 13142/15.

(5)

Disponibil online la: http://www.ics-shipping.org/docs/default-source/Submissions/EU/hazardous-and-noxious-substances.pdf.

(6)

Disponibil online la: http://ec.europa.eu/environment/legal/liability/pdf/BIO%20ELD%20Effectiveness_report.pdf.

(7)

PE576.992

(8)

Hotărârea Curții de Justiție din 19 iulie 2012, Parlamentul European / Consiliul Uniunii Europene, C-130/10, ECLI:EU:C:2012:472, punctul 42.

(9)

Avizul Curții de Justiție din 19 martie 1993, 2/91, ECLI:EU:C:1993:106, punctul 25; Hotărârea Curții de Justiție din 5 noiembrie 2002, Comisia Comunităților Europene / Regatul Danemarcei, C-467/98, ECLI:EU:C:2002:625, punctul 82; Avizul Curții de Justiție din 7 februarie 2006, 1/03, ECLI:EU:C:2006:81, punctele 120 și 126; Avizul Curții de Justiție din 14 octombrie 2014, 1/13, ECLI:EU:C:2014:2303.


EXPUNERE DE MOTIVE

La 17 decembrie 2015, Parlamentul a primit o scrisoare prin care i se solicită aprobarea cu privire la proiectul de decizie a Consiliului referitoare la ratificarea și aderarea statelor membre, în numele Uniunii, la Protocolul din 2010 la Convenția HNS.(1) În lipsa unei clauze REIO (organizație de integrare economică regională) în textul convenției sau al protocolului, statele membre ar trebui să încheie acest acord internațional în numele Uniunii, în urma autorizării din partea Consiliului și a aprobării din partea Parlamentului European, pe baza unei propuneri a Comisiei (articolul 218 alineatul (6) litera (a) din TFUE). Raportorul propune un raport interimar pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv cu Consiliul și Comisia. Raportorul este încredințat că nu ar fi potrivit ca Parlamentul să-și dea aprobarea înainte ca uniformitatea, integritatea și eficacitatea legislației Uniunii, precum și respectarea principiului fundamental de atribuire a competențelor UE să fi fost asigurate.

Convenția internațională din 1996 privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive este ultima dintre convențiile Organizației Maritime Internaționale (OMI) care se ocupă de răspunderea și despăgubirea pentru daune provocate de transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive, inclusiv al gazului natural lichefiat (GNL) și al gazului petrolier lichefiat (GPL) și care nu a fost încă ratificată. Pe baza experienței dobândite prin aplicarea unor regimuri internaționale similare ce reglementează răspunderea pentru daune rezultând din alte activități de transport pe mare, precum transportarea petrolului în tancuri petroliere, OMI a adoptat acest acord internațional, astfel cum a fost modificat prin Protocolul HNS din 2010, pentru a completa sistemul de convenții privind răspunderea maritimă cu un instrument specializat. Nici Convenția HNS din 1996, nici Protocolul din 2010 la Convenția HNS nu au intrat în vigoare.

Convenția HNS din 2010 stabilește răspunderea strictă a proprietarului navei care transportă substanțe periculoase sau nocive pentru orice fel de daune care rezultă dintr-un incident legat de transportarea acestor substanțe pe mare și la bordul respectivei nave. Există unele exceptări limitate de la răspunderea strictă a proprietarului, care este cuplată cu obligația acestuia de a încheia o asigurare sau o altă garanție financiară pentru a-și acoperi răspunderea pentru daune în temeiul convenției. Încă și mai important, se creează un fond specializat de compensare conceput pentru despăgubirea oricărei persoane care suportă daune legate de transportarea substanțelor periculoase și nocive pe mare în măsura în care persoana respectivă nu a putut obține despăgubiri integrale și adecvate pentru daune de la proprietarul navei și de la asigurătorul acesteia. Cuantumul total al despăgubirii este de 250 milioane de unități de cont (aproximativ 310 milioane de euro, la rata actuală de schimb monetar), bazat pe un sistem complex de contribuții plătite în Fondul HNS de persoanele care primesc HNS din fiecare stat membru participant la convenție.

Atât Convenția HNS din 1996, cât și Convenția HNS din 2010 se suprapun ca sferă de aplicare cu Directiva 2004/35/CE privind răspunderea operatorilor care exercită activități profesionale,(2) inclusiv transport maritim, în măsura în care privește (i) daunele ambientale provocate teritoriului, inclusiv apelor teritoriale, al unui stat care este parte la convenție, (ii) daunele provocate prin contaminarea mediului în zona economică exclusivă sau într-o zonă echivalentă (până la 200 de mile marine de la liniile de bază) a unui stat care este parte la convenție și (iii) „măsurile de prevenire, în cazurile în care sunt luate astfel de măsuri, pentru prevenirea sau reducerea la minimum a unor astfel de daune”.

În prezent, în Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător nu există nicio prevedere referitoare la despăgubirea victimelor peste limitele răspunderii proprietarului navei. De asemenea, cadrul juridic existent din UE nu include nicio cerință privind o asigurare obligatorie, în timp ce convenția stabilește în mod specific această obligație pentru proprietarii de nave, cuplată cu dreptul reclamanților de a înainta acțiuni directe împotriva asigurătorului.

Pe acest fond, raportorul înțelege că încheierea Protocolului din 2010 la Convenția HNS va asigura aplicarea uniformă a normelor privind răspunderea și despăgubirile legate de accidente produse de nave care transportă substanțe periculoase și nocive pe mare pe teritoriul UE. În plus, va asigura disponibilitatea unor fonduri suficiente pentru despăgubirea victimelor unor astfel de accidente.

Întrucât termenul de „daune produse prin poluare” din Convenția HNS din 2010 are un sens mai restrâns decât termenul de „daune aduse mediului” din DRM și astfel, prin aducerea incidentelor care implică substanțe periculoase și nocive în sfera de aplicare a DRM, se deschide posibilitatea despăgubirii pentru daune pur ambientale, raportorul consideră că aplicarea DRM la incidentele acoperite de Convenția HNS din 2010 ar atrage după sine o respingere efectivă de către UE a abordării OIM, ceea ce ar avea repercusiuni adverse considerabile.

În mod specific, legislația UE nu ar produce efecte obligatorii pentru țările din afara UE, inclusiv pentru cele care sunt state de pavilion majore, ceea ce ar putea genera dificultăți ori de câte ori trebuie analizate cereri generate de scurgeri de substanțe periculoase și nocive ce prezintă aspecte internaționale. Mai mult decât atât, s-ar putea imagina un scenariu în care țări învecinate cu statele membre ale UE ar fi semnatare ale Convenției HNS din 2010 – Norvegia și Turcia au semnat deja convenția – și un incident ar afecta atât un stat membru al UE, cât și o țară învecinată, caz în care reclamanții și proprietarii de nave ar fi supuși unor regimuri diferite (și contradictorii).

În consecință, raportorul opinează că un regim internațional, mai curând decât soluții regionale, este mai adecvat pentru asigurarea aplicării uniforme a normelor privind răspunderea și despăgubirea pentru accidente provocate de nave care transportă substanțe periculoase și nocive pe mare pe teritoriul UE, având în vedere caracterul de activitate comercială de nivel mondial, cu impact transfrontalier, al transportului maritim.

Având în vedere ponderea semnificativă a încărcăturilor de substanțe periculoase și nocive în cadrul transportului maritim de mărfuri, dimensiunea mondială a transportului maritim comercial și impactul transfrontalier pe care accidentele care implică încărcături de substanțe periculoase și nocive sunt susceptibile să-l aibă, raportorul consideră că este în interesul Uniunii în ansamblul său să aibă un regim omogen în materie de răspunderi, aplicabil daunelor generate mediului de transportul de substanțe periculoase și nocive pe mare, ceea ce nu se poate realiza decât dacă Consiliul și Comisia țin seama după cum se cuvine de recomandările Parlamentului.

Raportorul subliniază că prezentul raport interimar nu trebuie să fie considerat un impediment pentru instituirea unui regim uniform în materie de răspunderi, ci un efort de a asigura că acest proces se desfășoară cu maximă eficacitate și în mod echitabil, fără a afecta uniformitatea, integritatea și eficacitatea normelor comune de drept ale UE și fără a crea disparități excesive pentru victimele poluării (de exemplu, comunități costiere, pescari etc.) și industria navală.

Astfel, raportorul dorește să intre în dialog cu Consiliul și Comisia, pentru a configura un cadru de politică coerentă a UE în domeniul răspunderii și despăgubirii pentru daunele ambientale provocate de transportul de substanțe periculoase și nocive pe mare.

(1)

SGS15/14574 privind Decizia 13806/15.

(2)

JO L 143, 30.4.2004, p. 56.


AVIZ AL COMISIEI PENTRU AFACERI JURIDICE PRIVIND BAZA JURIDICĂ

Dl Pavel Svoboda

Președinte

Comisia pentru afaceri juridice

BRUXELLES

Subiect:  Aviz referitor la temeiul juridic al propunerii de decizie a Consiliului privind ratificarea de către statele membre a Protocolului din 2010 la Convenția internațională privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive, precum și aderarea statelor membre la acest protocol, în numele Uniunii, cu excepția aspectelor legate de cooperarea judiciară în materie civilă [2015/0135 (NLE) – 13806/2015 – C8-0410/2015].

Domnule Președinte,

Prin scrisoarea din 17 decembrie 2015, Consiliul a solicitat Parlamentul să aprobe propunerea menționată de decizie a Consiliului.(1) Întrucât Consiliul a schimbat temeiul juridic al propunerii, Comisia pentru afaceri juridice, competentă și în fond, a decis la reuniunea sa din 28 ianuarie 2016 ca, în temeiul articolului 39 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să examineze din proprie inițiativă pertinența temeiului juridic al propunerii de decizie a Consiliului.

La 22 iunie 2015, Comisia a prezentat o propunere de decizie a Consiliului privind ratificarea de către statele membre a Protocolului din 2010 la Convenția internațională privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive, precum și aderarea statelor membre la acest protocol, în numele Uniunii, cu excepția aspectelor legate de cooperarea judiciară în materie civilă (denumită în continuare „decizia Consiliului privind ratificarea Protocolului din 2010 și aderarea la acesta” sau „decizia Consiliului”).(2) Această propunere se întemeiază pe articolele 192 și 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare „TFUE”). În conformitate cu articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v), acordurile în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în care este necesară aprobarea Parlamentului European se adoptă de către Consiliu, după obținerea acordului Parlamentului European. Articolul 192 alineatul (1) din TFUE face parte din Titlul XX referitor la mediu și permite adoptarea de către Parlamentul European și Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, de măsuri în vederea realizării obiectivelor menționate la articolul 191 TFUE.

La 1 decembrie 2015, Consiliul a publicat propunerea de decizie a Consiliului privind ratificarea Protocolului din 2010 și aderarea la acesta, bazată, în schimb, pe articolele 100 alineatul (2) și 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din TFUE. Articolul 100 alineatul (2) din TFUE face parte din Titlul VI referitor la transport și permite adoptarea de către Parlamentul European și Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, de dispoziții corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime și aeriene.

I. - Context

Răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii care decurg din tipuri specifice de activități de transport maritim sunt reglementate la nivel internațional printr-o serie de convenții ale Organizației Maritime Internaționale (OMI), care se bazează pe aceleași principii fundamentale. Aceste principii sunt: răspunderea strictă a proprietarului navei, asigurarea obligatorie pentru acoperirea prejudiciilor produse terților, un drept al persoanelor care suportă prejudicii de a formula o acțiune directă împotriva asigurătorului, limitarea răspunderii și, în cazul petrolului și al substanțelor periculoase și nocive (denumite în continuare „HNS”), un fond special de compensare din care se plătesc despăgubiri pentru prejudicii, atunci când acestea depășesc limitele răspunderii proprietarului navei.

Convenția internațională din 1996 privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii în legătură cu transportul pe mare al substanțelor periculoase și nocive (denumită în continuare „Convenția HNS din 1996”) este ultima dintre convențiile OMI care abordează răspunderea și care nu a intrat în vigoare deoarece nu a fost încă ratificată de state. Protocolul din 2010 (denumit în continuare „Protocolul din 2010”) la Convenția HNS din 1996 a inclus modificări necesare pentru tratarea problemelor identificate în Convenția HNS din 1996. Protocolul din 2010 și prevederile convenției, astfel cum a fost modificată prin protocol, trebuie citite, interpretate și aplicate împreună ca un instrument unic, conform articolelor 2 și 18 din protocol. Semnarea, ratificarea sau acceptarea de către un stat a Protocolului din 2010 anulează orice semnare sau ratificare anterioară de către statul respectiv a Convenției HNS din 1996, în conformitate cu articolul 20 alineatul (8) din protocol. Statele care ratifică protocolul își exprimă consimțământul de a-și asuma obligații în temeiul textului consolidat al Convenției HNS din 2010, ca instrument unic, consolidat pentru convenție, care va produce efecte odată cu intrarea în vigoare a Protocolului din 2010.

În absența unei clauze privind organizațiile de integrare economică regională în textul Convenției sau în Protocol, statele membre încheie acest acord internațional în numele Uniunii. Prin urmare, propunerea de decizie a Consiliului va autoriza statele membre ca, în numele Uniunii, să ratifice Protocolul HNS din 2010 sau să adere la acesta și, în consecință, să își asume obligații în temeiul normelor Convenției HNS din 2010.

II. - Articolele pertinente din tratat

Articolele 218 alineatul (6) litera (a) punctul (V) din TFUE, partea a cincea, intitulată „Acțiunea externă a Uniunii”, coroborat cu articolul 192 din TFUE, partea a treia, intitulată „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”, sunt prezentate ca temei juridic în propunerea Comisiei și au următorul conținut (sublinierea ne aparține):

Articolul 218

(ex-articolul 300 TCE)

[...]

(6) Consiliul, la propunerea negociatorului, adoptă o decizie privind încheierea acordului.

Cu excepția cazului în care acordul se referă exclusiv la politica externă și de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului:

(a) după aprobarea Parlamentului European în următoarele cazuri:

[...]

(v) acorduri în domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului European.

Articolul 192

(ex-articolul 175 TCE)

(1) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor, decid cu privire la acțiunile pe care Uniunea urmează să le întreprindă în vederea realizării obiectivelor menționate la articolul 191.

[...]

Articolul 191 din TFUE este formulat după cum urmează (sublinierea ne aparține):

Articolul 191

(ex-articolul 174 TCE)

(1) Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la următoarele obiective:

- conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

- ocrotirea sănătății persoanelor;

- utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

- promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială și în special lupta împotriva schimbărilor climatice.

(2) Politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul "poluatorul plătește".

[...]

Propunerea de decizie a Consiliului se întemeiază pe articolele 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din TFUE coroborat cu articolul 100 alineatul (2) din TFUE, care are următorul conținut (sublinierea ne aparține):

Articolul 100

(ex-articolul 80 TCE)

[...]

(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili dispozițiile corespunzătoare în domeniul transporturilor maritime și aeriene. Parlamentul European și Consiliul hotărăsc după consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor.

III. - Jurisprudența privind temeiul juridic

În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție: „Alegerea temeiului juridic pentru un act al Comunității (în prezent Uniunea) trebuie să se bazeze pe factori obiectivi care pot fi supuși controlului juridic, printre care figurează în special scopul și conținutul actului.”(3) Prin urmare, alegerea unui temei juridic incorect poate justifica anularea actului în cauză.(4)

În privința temeiurilor juridice multiple, dacă examinarea unui act al Uniunii indică faptul că acesta servește unui scop dublu sau că are o componentă dublă și că unul dintre scopuri sau una dintre componente poate fi identificat(ă) ca principal(ă) sau predominant(ă), în timp ce celălalt (cealaltă) este doar indirect(ă), actul trebuie să fie întemeiat pe un temei juridic unic, mai exact cel necesar în vederea scopului sau componentei principal(e) sau predominant(e).(5) Totuși, în cazul în care un act are mai multe obiective sau componente simultane, indisolubil legate între ele, fără ca vreunul (vreuna) dintre acestea să fie secundar(ă) sau indirect(ă) în raport cu celelalte, actul respectiv trebuie să se fondeze pe diferitele temeiuri juridice corespunzătoare.(6)

IV. - Scopul și conținutul propunerii de decizie a Consiliului și ale Convenției HNS din 2010

După cum s-a evidențiat mai sus, propunerea de decizie a Consiliului va autoriza statele membre ca, în numele Uniunii, să ratifice Protocolul HNS din 2010 sau să adere la acesta și, în consecință, să își asume obligații în conformitate cu dispozițiile Convenției HNS din 2010.

În particular, articolul 1 din propunerea de decizie a Consiliului prevede autorizarea statelor membre de a ratifica Protocolul HNS din 2010 la Convenția HNS sau de a adera la acesta în interesul Uniunii. Articolele 2 și 3 definesc acțiunile pe care statele membre ar trebui să le întreprindă pentru a ratifica Protocolul din 2010 pentru a institui un sistem de raportare pentru încărcătura HNS care face obiectul contribuției. Articolele 4 și 5 conțin dispoziții finale cu privire la data intrării în vigoare a deciziei și destinatarii acesteia, respectiv statele membre.

În ceea ce privește scopul și conținutul Convenției HNS din 2010, în nota redactată de Serviciul Juridic al Parlamentului s-a confirmat că:(7)

Scopul Convenției HNS din 2010 este să asigure acordarea de despăgubiri corespunzătoare, prompte și eficace pentru pierderi sau prejudicii aduse persoanelor, bunurilor sau mediului în urma transportului de substanțe periculoase și nocive pe mare. Convenția acoperă atât prejudiciile cauzate de poluare, cât și prejudiciile derivate din alte riscuri, precum incendiul sau explozia. Conținutul acesteia acoperă aspecte legate de răspunderea pentru prejudicii cauzate persoanelor, bunurilor și mediului, de despăgubirea pentru astfel de prejudicii prin intermediul Fondului internațional pentru substanțe periculoase și nocive și norme privind cererile de despăgubire și acțiunile în justiție, [...].

În particular, articolul 3 alineatul (a) acoperă atât prejudiciile aduse mediului, cât și cele care nu au legătură cu acesta; Articolul 3 alineatul (b) acoperă prejudiciile aduse mediului; Articolul 3 alineatul (c) acoperă prejudiciile care nu au legătură cu mediul; iar articolul 3 alineatul (d) prevede măsuri pentru prevenirea sau minimalizarea prejudiciilor, atât a celor aduse mediului, cât și a celor care nu au legătură cu acesta. După enunțarea dispozițiilor generale în articolele 1 - 6, Convenția stabilește: norme privind răspunderea în cazul prejudiciilor care fac obiectul Convenției, la Capitolul II (articolele 7 - 12); norme privind despăgubirea prin intermediul Fondului internațional pentru substanțe periculoase și nocive (Fondul HNS) în cazul unor astfel de prejudicii, la Capitolul III (articolele 13 - 36); norme privind cererile de despăgubire și acțiunile în justiție în cazul unor astfel de prejudicii, la Capitolul IV (articolele 37 - 42);(8) Capitolele V și VI conțin dispoziții tranzitorii și finale.

V. - Stabilirea temeiului juridic pertinent

După cum s-a menționat mai sus, alegerea temeiului juridic al unui act al UE trebuie să se bazeze pe factori obiectivi care pot fi supuși controlului juridic; acești factori includ în special scopul și conținutul actului. În plus, recurgerea la un temei juridic dual nu este posibilă în cazul în care procedurile stabilite pentru fiecare temei juridic sunt incompatibile între ele sau în cazul în care utilizarea celor două temeiuri juridice ar putea submina drepturile Parlamentului. Atât articolul 100 alineatul (2) din TFUE, propus de Consiliu, cât și articolul 192 alineatul (1) din TFUE, propus de Comisie, prevăd utilizarea procedurii legislative ordinare pentru ca Parlamentul European și Consiliul să ia măsuri și să stabilească dispoziții adecvate în domeniul transportului și, respectiv, al mediului. Mai mult decât atât, întrucât scopul propunerii de decizie a Consiliului este de a autoriza statele membre să ratifice Protocolul HNS din 2010 sau să adere la acesta și, în consecință, să își asume obligații în conformitate cu dispozițiile Convenției HNS din 2010, care, la rândul său, urmărește să asigure acordarea de despăgubiri corespunzătoare, prompte și eficace pentru pierderi sau prejudicii aduse persoanelor, bunurilor sau mediului în urma transportului de substanțe periculoase și nocive pe mare, se poate concluziona că aspectul de mediu nu poate fi considerat în niciun caz ca fiind „doar accesoriu”.

În consecință, se pare că Convenția din 2010 urmărește mai multe obiective și are mai multe componente care sunt legate în mod indisolubil. Pe de-o parte, urmărește aplicarea principiului „poluatorul plătește” și a principiului adoptării de măsuri preventive în caz de prejudicii aduse mediului și conțin norme privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudiciile aduse mediului. Pe de altă parte, urmărește implementarea unei Convenții care a fost încheiată sub egida Organizației Maritime Internaționale și care urmărește să reglementeze prejudiciile cauzate în urma transportului maritim, inclusiv prejudiciile care nu au legătură cu mediul cauzate de transportul maritim, precum și prevenirea sau minimizarea unor astfel de prejudicii. Ca atare, propunerea conține norme privind răspunderea și despăgubirile pentru prejudicii care nu au legătură cu mediul.

Prin urmare, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, se poate concluziona că propunerea de decizie a Consiliului ar trebui să aibă ca temei juridic articolele 100 alineatul (2) din TFUE și articolul 192 alineatul (1) din TFUE, coroborate cu articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din TFUE.

VI. - Concluzii și recomandări

În lumina analizei de mai sus, întrucât propunerea de decizie a Consiliului urmărește să autorizeze statele membre să ratifice Protocolul HNS din 2010 sau să adere la acesta, în numele Uniunii, și, ca urmare, să își asume obligații în conformitate cu dispozițiile Convenției HNS din 2010 și întrucât cea din urmă nu acoperă doar cazurile de prejudicii aduse mediului (punând în aplicare principiile conform cărora trebuie luate măsuri preventive și „poluatorul plătește”), ci și cele de prejudicii care nu au legătură cu mediul, ambele cauzate de transportul pe mare al unor anumite substanțe, articolele 100 alineatul (2), 192 alineatul (1) și 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din TFUE constituie temeiurile juridice pertinente pentru propunere.

În cadrul reuniunii sale din 17 februarie 2016, Comisia pentru afaceri juridice a decis în unanimitate(9) că temeiul juridic corect al propunerii de decizie a Consiliului îl reprezintă articolul 100 alineatul (2) din TFUE, articolul 192 alineatul (1) din TFUE și articolul 218 alineatul (6) litera (a) punctul (v) din TFUE.

Cu stimă,

Pavel Svoboda

(1)

A se vedea 13806/15

(2)

COM(2015)0304.

(3)

Cauza C-411/06, Comisia/Parlamentul și Consiliul, Rec., 2009, p. I-7585, punctul 45 și Cauza C/130/10, Parlamentul/Consiliul, Rec., 2012, punctul 42 și jurisprudența citată în acestea.

(4)

Avizul 2/00 privind Protocolul de la Cartagina, Rec., 2001, p. I-9713, punctul 5.

(5)

Cauza C-137/12, Comisia/Consiliul, EU:C:2013:675, punctul 53. Cauza C-411/06, Comisia/Parlamentul și Consiliul, Rep., 2009, p. I- 7585, punctul 46 și jurisprudența citată în aceasta; Cauza C-490/10, Parlamentul/Consiliul, EU:C:2012:525, punctul 45; Cauza C-155/07, Parlamentul/Consiliul, Rep., 2008, p. I -08103, punctul 34;

(6)

Cauza C-211/01, Comisia/Consiliul, Rep., 2003, p. I-08913, punctul 40; Cauza C-411/06, Comisia/Parlamentul și Consiliul, Rec., 2009, I-7585, punctul 47; Cauza C-178/03, Comisia/Parlamentul European și Consiliul, Rec., 2006, p. I-107, punctele 43-56.

(7)

SJ-0066/16, p.3

(8)

Capitolul IV face obiectul unei propuneri separate de decizie a Consiliului.

(9)

La votul final au fost prezenți: Max Andersson, Marie-Christine Boutonnet, Therese Comodini Cachia, Kostas Chrysogonos, Mady Delvaux, Angel Dzhambazki, Jytte Guteland, Dietmar Köster, Gilles Lebreton, Jiří Maštálka, António Marinho e Pinto, Julia Reda, Evelyn Regner, Virginie Rozière, Pavel Svoboda, Axel Voss, Tadeusz Zwiefka.


REZULTATUL VOTULUI FINALÎN COMISIA COMPETENTĂ ÎN FOND

Data adoptării

24.5.2016

 

 

 

Rezultatul votului final

+:

–:

0:

21

0

2

Membri titulari prezenți la votul final

Max Andersson, Marie-Christine Boutonnet, Jean-Marie Cavada, Kostas Chrysogonos, Therese Comodini Cachia, Mady Delvaux, Rosa Estaràs Ferragut, Laura Ferrara, Enrico Gasbarra, Lidia Joanna Geringer de Oedenberg, Sajjad Karim, Dietmar Köster, Gilles Lebreton, Jiří Maštálka, Emil Radev, Julia Reda, Evelyn Regner, József Szájer, Axel Voss, Tadeusz Zwiefka

Membri supleanți prezenți la votul final

Daniel Buda, Angel Dzhambazki, Stefano Maullu

Membri supleanți (articolul 200 alineatul (2)) prezenți la votul final

Jens Nilsson

Aviz juridic - Politica de confidențialitate