PROPUNERE DE REZOLUȚIE referitoare la aderarea UE la Convenția de la Istanbul privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor
25.11.2019 - (2019/2855(RSP))
în conformitate cu articolul 132 alineatul (2) din Regulamentul de procedură
Jadwiga Wiśniewska, Nicola Procaccini, Beata Kempa, Zdzisław Krasnodębski
în numele Grupului ECR
B9‑0224/2019
Rezoluția Parlamentului European referitoare la aderarea UE la Convenția de la Istanbul privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor
Parlamentul European,
– având în vedere articolul 2 și articolul 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și articolul 8 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),
– având în vedere articolele 21, 23, 24 și 25 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
– având în vedere instrumentele juridice ale Organizației Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului și în special cele referitoare la drepturile femeii, precum Carta ONU, Declarația universală a drepturilor omului, convențiile internaționale privind drepturile civile și politice, precum și cele privind drepturile economice, sociale și culturale, Convenția pentru combaterea traficului de ființe umane și a exploatării prostituției, Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, Convenția ONU din 1951 privind statutul refugiaților, care stabilește principiul nereturnării, precum și Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap,
– având în vedere articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 34/180 din 18 decembrie 1979,
– având în vedere Liniile directoare ale UE din 8 decembrie 2008 privind violența împotriva femeilor și fetelor și combaterea tuturor formelor de discriminare la adresa lor,
– având în vedere Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității[1],
– având în vedere Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecție[2] și Regulamentul (UE) nr. 606/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013 privind recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în materie civilă[3],
– având în vedere Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia[4] și Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile[5],
– având în vedere Decizia (UE) 2017/865 a Consiliului din 11 mai 2017 privind semnarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, în ceea ce privește aspectele legate de cooperarea judiciară în materie penală[6],
– având în vedere articolul 132 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură,
A. întrucât egalitatea între femei și bărbați constituie o valoare fundamentală a UE, consacrată la articolul 23 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
B. întrucât violența împotriva femeilor este în continuare un fenomen prezent în UE; întrucât femeile încă se confruntă cu hărțuirea online, violul, violența sexuală;
C. întrucât violența împotriva femeilor și a bărbaților nu trebuie să fie desconsiderată și luată drept o chestiune privată, pentru că este, de fapt, o infracțiune care trebuie să fie sancționată ca atare, așa cum este cazul în toate statele membre ale UE, de a căror competență este, în continuare, identificarea și urmărirea în justiție a acestui tip de infracțiuni;
D. întrucât nicio intervenție izolată nu va elimina violența împotriva femeilor și a bărbaților, ci doar o combinație de măsuri legate de infrastructură, judiciare, de aplicare a legii, culturale, educaționale, sociale, de sănătate și de alte măsuri legate de servicii poate reduce mult acest fenomen și consecințele sale;
1. reamintește că statele membre trebuie să respecte articolul 2 din TUE și Carta drepturilor fundamentale privind garantarea, protejarea și promovarea egalității de gen;
2. condamnă cu fermitate toate formele de violență împotriva femeilor și a fetelor, și este alături de toate persoanele care suferă de pe urma abuzului domestic; este preocupat, cu toate acestea, de faptul că incidentele de violență împotriva bărbaților, comise de soț/soție sau partener/parteneră nu sunt raportate suficient de victimele de sex masculin și nu beneficiază de atenția cuvenită din partea poliției și a serviciilor judiciare;
3. ia act de faptul că violența împotriva femeilor și a bărbaților poate include abuzurile fizice, abuzurile emoționale, izolarea, amenințările, abuzurile sexuale, abuzurile economice, intimidarea, utilizarea în scopuri de manipulare a copiilor sau a animalelor de companie și alte forme de extorcare; subliniază că, în cazul femeilor însărcinate, violența domestică are un impact negativ asupra sănătății mamei și a copilului;
5. reamintește că 25 noiembrie este Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeilor și, prin urmare, invită statele membre să colaboreze, făcând schimb de bune practici și de modalități eficace de prevenire a violenței și de protecție a bărbaților și femeilor împotriva violenței de gen;
6. menționează că toate statele membre au semnat Convenția de la Istanbul a Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, ceea ce subliniază voința politică a statelor membre de a pune capăt violenței împotriva femeilor; ia act de faptul că 21 de state membre au ratificat convenția; subliniază că un stat membru are dreptul suveran de a ratifica și pune în aplicare convenția și dispozițiile acesteia;
7. ia act de faptul că Decizia (UE) 2017/865 a Consiliului prevede că: „Convenția ar trebui semnată în numele Uniunii, în ceea ce privește aspectele care intră în domeniul de competență al Uniunii, în măsura în care este posibil ca convenția să aducă atingere normelor comune sau să modifice domeniul de aplicare al acestora. Acest lucru se aplică, în special, în ceea ce privește anumite dispoziții ale convenției privind cooperarea judiciară în materie penală și dispozițiile convenției privind azilul și principiul nereturnării. Statele membre își păstrează competența în măsura în care convenția nu aduce atingere normelor comune sau modifică domeniul de aplicare al acestora”;
8. încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului, Comisiei, guvernelor statelor membre și Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.