Propunere de rezoluţie - B9-0533/2021Propunere de rezoluţie
B9-0533/2021

PROPUNERE DE REZOLUȚIE referitoare la criza statului de drept din Polonia și la supremația dreptului UE

19.10.2021 - (2021/2935(RSP))

depusă pe baza declarațiilor Consiliului și Comisiei
în conformitate cu articolul 132 alineatul (2) din Regulamentul de procedură

Gunnar Beck, Jaak Madison, Gerolf Annemans, Laura Huhtasaari, Gilles Lebreton, Jörg Meuthen, Tom Vandendriessche, Harald Vilimsky
în numele Grupului ID

Procedură : 2021/2935(RSP)
Stadiile documentului în şedinţă
Stadii ale documentului :  
B9-0533/2021
Texte depuse :
B9-0533/2021
Texte adoptate :

B9‑0533/2021

Rezoluția Parlamentului European referitoare la criza statului de drept din Polonia și la supremația dreptului UE

(2021/2935(RSP))

Parlamentul European,

 având în vedere articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),

 având în vedere articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),

 având în vedere hotărârea K 3/21 a Curții Constituționale poloneze din 7 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al Poloniei, Dziennik Ustaw, la 12 octombrie 2021,

 având în vedere hotărârea Curții Constituționale Federale a Germaniei din 5 mai 2020, 2 BvR 859/15, 2 BvR 1651/15, 2 BvR 2006/15, 2 BvR 980/16,

 având în vedere Decizia nr. 2004-505 DC din 19 noiembrie 2004 a Consiliului Constituțional francez,

 având în vedere cauzele C-6/64, Costa / Ente Nazionale per L’Energia Elettrica (E.N.E.L.)[1], C-106/77, Simmenthal II[2] și C-106/89 Marleasing[3],

 având în vedere declarația din 8 octombrie 2021 a Președintei Comisiei Europene,

 având în vedere declarațiile Consiliului și Comisiei din 19 octombrie 2021 privind criza statului de drept în Polonia și supremația dreptului UE,

 având în vedere articolul 132 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură,

A. întrucât hotărârea K 3/21 a Curții Constituționale a Poloniei a constatat că dispozițiile TUE sunt incompatibile cu Constituția Poloniei din mai multe motive; întrucât acest lucru ridică problema ierarhiei între dreptul UE și dreptul constituțional al statelor membre;

B. întrucât, în consecință, doctrina supremației dreptului UE, care provine din jurisprudență și nu este reglementată prin tratat, se limitează, în orice caz, la acele domenii de drept care au fost conferite instituțiilor UE în conformitate cu articolul 5 din TUE;

C. întrucât, în cauza Costa / E.N.E.L., Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a statuat că „legislația care decurge din tratat, sursă independentă de drept, nu poate fi prevalată, din cauza naturii sale speciale și originale, de către dispozițiile juridice interne, indiferent de forma acestora, fără a fi privată de caracterul său de drept comunitar și fără ca temeiul juridic al comunității înseși să fie pus sub semnul întrebării”;

D. întrucât articolul 5 din TUE prevede că UE își poate exercita numai competențele care îi sunt conferite prin tratate de către statele membre și că orice competență care nu i-a fost conferită aparține statelor membre;

E. întrucât articolul 267 din TFUE prevede că competența CJUE se limitează la interpretarea tratatelor UE și a legislației adoptate în temeiul acestora; întrucât CJUE nu are competența de a interpreta aspecte juridice care nu intră în domeniul de aplicare al competențelor conferite în temeiul articolului 5 din TUE;

F. întrucât statele membre sunt cele care stabilesc domeniul de aplicare al competențelor UE în temeiul articolului 5 din TUE, care, în mod logic, include competența instanțelor lor de a defini domeniul exact de aplicare a competențelor atribuite atunci când exprimarea tratatelor poate fi ambiguă sau imprecisă; întrucât instanțele din statele membre au competența de a revizui orice interpretare a CJUE în cazul în care o astfel de interpretare ar extinde competențele UE dincolo de cele conferite în mod clar de tratate (legislația judiciară sau denaturarea competențelor);

G. întrucât Curtea Constituțională Federală a Germaniei a subliniat în mod constant lipsa de legitimitate democratică a instituțiilor UE, pe motiv că popoarele UE nu reprezintă un singur popor unit; întrucât fiecare națiune din UE reprezintă într-adevăr un popor unit datorită istoriei, culturii și limbii comune;

H. întrucât, în conflictele dintre ordinile juridice integrate parțial, dar nu în totalitate, este posibil ca, în multe cazuri, să nu existe o instanță superioară care să soluționeze astfel de conflicte, după cum a demonstrat G.W.F. Hegel; întrucât, în fapt, astfel de conflicte pot fi soluționate numai prin voința democratică a părților;

I. întrucât orice soluționare a insecurității juridice în formularea competențelor conferite UE trebuie să fie de competența instanțelor naționale; întrucât orice ambiguitate în formulare trebuie să fie în detrimentul UE;

J. întrucât, prin referendum, Danemarca a respins Tratatul de la Maastricht în 1992, Irlanda a respins Tratatul de la Nisa în 2001, Franța și Țările de Jos au respins Tratatul constituțional în 2005, iar Irlanda a respins Tratatul de la Lisabona în 2008; întrucât, prin referendum, Danemarca a respins moneda euro în 2000, Suedia a respins moneda euro în 2003, Grecia a respins pachetul de salvare în 2015, Danemarca a respins opțiunea privind anumite domenii de politică în ceea ce privește justiția și afacerile interne în 2015, Țările de Jos au respins Acordul de asociere UE-Ucraina în 2016, iar Ungaria a respins impunerea unor cote pentru refugiați în 2016; întrucât, printr-un referendum, Regatul Unit a decis să părăsească UE în 2016;

1. ia act de hotărârea K 3/21 a Curții Constituționale a Poloniei, care respinge noțiunea de supremație necondiționată a dreptului UE, în special în ceea ce privește dreptul constituțional polonez; își exprimă îngrijorarea cu privire la reacția Președintei Comisiei la această decizie, care a insistat asupra faptului că „toate hotărârile Curții Europene de Justiție sunt obligatorii pentru toate autoritățile statelor membre, inclusiv pentru instanțele naționale [și că] dreptul UE prevalează asupra dreptului național, inclusiv asupra dispozițiilor constituționale”; reamintește că alte instanțe naționale au ridicat, de asemenea, întrebări cu privire la supremația dreptului UE, inclusiv Curtea Constituțională Federală a Germaniei și Consiliul Constituțional francez;

2. constată că există atât competențe ale Uniunii, cât și competențe ale statelor membre; reamintește că competențele Uniunii sunt reglementate de dreptul Uniunii; subliniază că competențele statelor membre sunt reglementate de legislația statelor membre respective;

3. subliniază că tratatele recunosc că competențele Uniunii sunt limitate; reamintește că, Conform articolului 5 TUE, delimitarea competențelor Uniunii se bazează pe principiul atribuirii; conchide că, dacă nu au fost atribuite competențe Uniunii, acestea aparțin statelor membre;

4. ia act de faptul că presupusa supremație a dreptului UE nu este menționată în mod explicit în tratate, ci numai într-o declarație în acest sens, unde este descrisă drept prevalență, nu supremație, ceea ce sugerează că este vorba mai degrabă de o prezumție relativă decât de o supremație absolută și care, în orice caz, trebuie interpretată în conformitate cu formularea dispozițiilor actuale ale tratatului;

5. reamintește că CJUE a fost cea care a constatat în cauza Costa / E.N.E.L. supremația dreptului UE; constată, cu toate acestea, că, presupunând că supremația dreptului UE este acceptată, ea este aplicabilă numai în domeniile de competență ale UE; subliniază că supremația dreptului UE, astfel cum se menționează în hotărârea în speța Costa / E.N.E.L., se aplică numai legislației care a fost conferită UE prin tratatele UE și, prin urmare, numai în domeniile de competență ale UE;

6. consideră că este normal, având în vedere că legislația se bazează pe limbă și nu pe matematică, să existe conflicte cu privire la atribuirea unei anumite competențe Uniunii, deoarece tratatele, care nu sunt decât contracte, nu pot fi niciodată atotcuprinzătoare sau lipsite de ambiguități; consideră, prin urmare, că este normal să existe incertitudini cu privire la faptul dacă un domeniu este reglementat de dreptul Uniunii sau de dreptul statelor membre respective;

7. reamintește că instanțele au sarcina de a soluționa conflictele care decurg din ambiguitatea legislației; respinge afirmația UE potrivit căreia instanțele sale trebuie să soluționeze orice conflict cu privire la atribuirea unei competențe UE; reamintește Uniunii că și-a obținut toate competențele pe care le deține de la statele membre, care i-au conferit o parte din competențele lor;

8. insistă asupra faptului că, în caz de ambiguitate, statele membre trebuie să decidă dacă au conferit competențe UE pe motiv că: i) acesta este sensul natural al formulării articolului 5 TUE și ii) orice capacitate a instanțelor Uniunii de a defini limitele competențelor Uniunii deschide calea către o denaturare a competențelor, care nu este legitimată din punct de vedere democratic prin decizii care i-au fost delegate de un popor unit;

9. consideră că numai o jurisdicție națională de ultimă instanță respectă principiul democrației în ceea ce privește litigiile legate de limitele competențelor UE; subliniază că denaturarea competențelor de către CJUE ar încălca suveranitatea democratică a statelor membre; avertizează că, în cazul în care UE ar uzurpa, prin hotărâri ale instanțelor sale, competențe care nu i-au fost conferite fără echivoc în conformitate cu dreptul constituțional al statelor membre, aceasta ar încălca principiul democrației;

10. admite că pot exista opinii contradictorii cu privire la supremația legii, astfel cum se arată în hotărârea poloneză; consideră că este posibil ca aceste conflicte să nu poată fi rezolvate de facto dacă părțile insistă fiecare asupra propriei supremații, fără a ține seama de limitele legitimității lor democratice și de limitele competențelor lor, astfel cum sunt definite în tratate, după cum o ilustrează declarația Președintei Comisiei ca răspuns la hotărârea menționată mai sus; reamintește că juriști și filozofi ca G.W.F. Hegel au recunoscut că conflictele juridice între state nu pot fi întotdeauna rezolvate prin legislație, ci prin afirmarea drepturilor lor suverane;

11. consideră că, insistând în mod greșit asupra supremației legislației sale, Uniunea își manifestă voința politică de a crea un superstat al UE prin uzurparea suveranității depline; își exprimă îngrijorarea cu privire la aspirația de a transforma Uniunea într-un superstat cu o superioritate ierarhică a Uniunii față de statele membre; reamintește că Uniunea a depus în mai multe rânduri eforturi similare; își exprimă profunda îngrijorare cu privire la o astfel de ingerință perpetuă în sferele de competență ale statelor membre;

12. subliniază că nu există o bază democratică pentru un superstat al UE; reamintește că, în mai multe state membre, alegătorii au respins modificările aduse tratatelor, precum și Tratatul Constituțional al UE; consideră că rezultatele acestor referendumuri indică în mod clar lipsa continuă de sprijin pentru un proiect de tipul „Statele Unite ale Europei” suverane și supreme; sugerează că statele membre ale UE pot organiza în orice moment, dacă doresc, referendumuri naționale pe tema superstatului european suveran; constată cu prea puțină uimire că astfel de procese democratice nu sunt instrumentele preferate de susținătorii proiectului de superstat european;

13. avertizează Uniunea că încercările sale de a crea un superstat al UE prin tertipuri juridice sau de alt tip sunt profund nedemocratice și vor avea consecințe negative potențial grave, punând în pericol prietenia și cooperarea de durată dintre națiunile europene; se opune oricărei astfel de evoluții nedemocratice către un superstat al UE sau oricărei alte erodări suplimentare a suveranității statelor membre;

14. reamintește UE că competențele ce i-au fost conferite îi pot fi retrase în orice moment, căci UE există grație statelor membre și nu în ciuda acestora; reamintește principiul democratic conform căruia statele membre sunt suverane datorită puterii care le este conferită de cetățenii lor; reiterează faptul că suveranitatea aparține statelor membre, și nu UE;

15. încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Comisiei și guvernelor și parlamentelor statelor membre.

 

 

Ultima actualizare: 20 octombrie 2021
Aviz juridic - Politica de confidențialitate