Index 
 Înapoi 
 Înainte 
 Text integral 
Dezbateri
Miercuri, 4 februarie 2009 - Strasbourg Ediţie JO

13. Protecţia consulară a cetăţenilor din Uniunea Europeană în ţările terţe (dezbatere)
Înregistrare video a intervenţiilor
PV
MPphoto
 
 

  Preşedinte. – The next item is the Council and Commission statements on consular protection of citizens of the European Union in third countries.

 
  
MPphoto
 

  Alexandr Vondra, Preşedinte în exerciţiu al Consiliului. -Domnule preşedinte, această dezbatere privind protecţia consulară este, încă o dată, una oportună. O serie de evenimente petrecute în ultimii câţiva ani au evidenţiat importanţa cooperării consulare între statele membre ale UE. De la Liban în 2006 şi Ciad până la recentele evenimente din Mumbai – toate au demonstrat riscurile în continuă creştere la care sunt expuşi cetăţenii Uniunii când călătoresc în străinătate. Expunerea la aceste riscuri este şi mai sporită, întrucât un număr tot mai mare de persoane profită de călătoriile la preţuri reduse pentru a vizita regiuni mai îndepărtate ale lumii.

Prin urmare, cooperarea între statele membre în acest domeniu este importantă. Oferă servicii mai bune şi un nivel sporit de asistenţă consulară. Aceasta este în beneficiul direct al cetăţenilor UE.

Tratatele ne oferă bazele acestei cooperări. Articolul 20 prevede clar şi citez: „Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu este reprezentat statul membru al cărui resortisant este, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. Statele membre stabilesc între ele normele necesare şi angajează negocierile internaţionale necesare în vederea asigurării acestei protecţii.”

Normele menţionate la acest articol sunt prevăzute într-o decizie care a fost adoptată în 1995. Această decizie specifică faptul că asistenţa acordată într-o ţară terţă poate fi solicitată din partea unui alt stat membru decât cel propriu, cu condiţia ca acolo să nu existe o reprezentanţă permanentă accesibilă sau un consul onorific disponibil, care să aibă competenţă în astfel de probleme.

În practică, acest lucru înseamnă că un consul căruia i se solicită asistenţă de către cetăţeanul unui alt stat membru trebuie să refuze o astfel de asistenţă dacă autorităţile (consulat sau ambasadă) acelui cetăţean sunt şi ele reprezentate.

Decizia din 1995 este o decizie între statele membre, care reflectă faptul că asistenţa şi protecţia consulară sunt responsabilităţi exclusiv naţionale şi că relaţiile consulare sunt reglementate, în principal, de Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare.

Normele de cooperare în acest domeniu reflectă, de asemenea, faptul că asistenţa şi protecţia consulară sunt privite diferit în diverse state membre. Unele, de exemplu, consideră că reprezintă un drept fundamental al tuturor cetăţenilor. Altele consideră că reprezintă un serviciu asigurat de stat. De aceea, tratatul se referă la protecţia consulară ca la „o îndreptăţire” şi nu un „drept”.

De la criza Jolo din 2000, cooperarea consulară s-a dezvoltat în continuare pentru a include aspecte ale managementului de criză. Atacurile teroriste din SUA au arătat că şi ţărilor terţe cu o infrastructură sofisticată le este greu să acţioneze în condiţii extreme.

În consecinţă, statele membre au elaborat linii directoare pentru a gestiona astfel de crize. Deşi nu sunt obligatorii, acestea au fost folosite eficient într-o serie de ocazii şi au fost îmbunătăţite în lumina experienţei.

Recent, Consiliul a dezvoltat conceptul de „stat-pilot”. Acesta înseamnă că, în cazul unui incident semnificativ, mai ales într-o ţară în care puţine state membre sunt reprezentate, unul sau două state membre pot prelua conducerea în coordonarea acţiunii în probleme de protecţie şi evacuare.

De asemenea, a fost sporită cooperarea cu unele ţări din afara Uniunii, de exemplu SUA, cu care avem consultări anuale pe probleme consulare. Norvegia, Elveţia şi Canada au cooperat, de asemenea, cu Uniunea Europeană în cazul unor incidente specifice, de exemplu în timpul crizelor din Liban, Ciad şi Mumbai.

Comisia şi Secretariatul Consiliului sunt, de asemenea, parte a cooperării consulare europene. Cu mai mulţi ani în urmă, Secretariatul Consiliului a înfiinţat un forum securizat pe internet prin intermediul căruia autorităţile consulare fac schimb de informaţii despre probleme, cum ar fi actualizarea recomandărilor de călătorie. În plus, Consiliul a pus la dispoziţia statelor membre un sistem sofisticat de teleconferinţă care a fost utilizat pe scară largă în timpul crizelor consulare.

Cu circa trei ani în urmă, a fost stabilită o platformă de schimb de informaţii şi coordonare politică de acţiune la nivelul UE. Această platformă se numeşte Înţelegeri privind coordonarea situaţiilor de criză (CCA). Principalii doi actori ai CCA sunt, după cum urmează: în primul rând preşedinţia, asistată de Secretariatul Consiliului şi de Comisie, decide dacă să declanşeze intervenţia CCA; în al doilea rând, COREPER II este „platforma de acţiune” responsabilă de coordonarea acţiunii statelor membre sau de pregătirea oricăror decizii care ar putea fi necesare la nivelul UE.

Principalul instrument operaţional este Centrul comun de situaţii al UE (SITCEN) din cadrul Secretariatului Consiliului. SITCEN oferă sprijin logistic şi informaţional.

În plus, preşedinţii succesive au organizat exerciţii periodice de gestionare a crizelor consulare, care s-au dovedit deosebit de valoroase. Un program european de pregătire consulară a fost lansat la finele lui 2008 în vederea îmbunătăţirii cooperării dintre funcţionarii consulari, atât din capitale, cât şi de la faţa locului. De asemenea, se studiază posibilitatea utilizării în comun a consulatelor.

Există, desigur, mai multe lucruri care se pot face. Periodic, se discută multe alte probleme, de exemplu condiţiile din penitenciare, răpirea copiilor de către unul din părinţi şi politica de informare consulară. Dar trebuie să acceptăm şi realitatea că, în timp ce aşteptările şi cererile cetăţenilor cresc continuu, resursele pentru autorităţile consulare sunt întotdeauna limitate. Sprijinul pentru o îmbunătăţire a cooperării în domeniul consular nu se potriveşte întotdeauna cu bugete adecvate la nivel naţional. Să facem ceva aproape imposibil rămâne o provocare.

Experienţa arată că se apreciază cooperarea în domeniul consular şi că există o serie de cazuri în care putem fi încântaţi de rezultatele obţinute. Evacuarea cu succes a peste 20 000 de cetăţeni europeni din Liban în 2006 constituie doar un exemplu. Preşedinţia s-a angajat să ducă această muncă mai departe şi aş dori să mulţumesc Parlamentului pentru sprijinul său.

 
  
MPphoto
 

  Günter Verheugen, vicepreşedinte al Comisiei. – (DE) Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, îl înlocuiesc, astăzi, pe colegul meu comisarul Jacques Barrot, care ar fi dorit să fie personal aici, dar are un angajament instituţional la care trebuie să participe.

În conformitate cu articolul 20 din Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu este reprezentat statul membru al cărui resortisant este, de protecţie din partea autorităţilor consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat.

De asemenea, articolul 20 prevede că statele membre trebuie să stabilească între ele normele necesare în vederea asigurării acestei protecţii. Domnul Vondra a prezentat deja acest lucru. În acest sens, statele membre au introdus mecanisme de coordonare pentru protecţia consulară, în special, prin linii directoare stabilite în 2006 şi 2008, care nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, dar care ajută misiunile să realizeze cooperarea la faţa locului.

În plus, articolul 20 al Tratatului privind Uniunea Europeană obligă misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre să îşi aprofundeze cooperarea.

În decembrie 2008, Consiliul a convenit liniile directoare privind punerea în aplicare a conceptului de stat-pilot în domeniul consular. În conformitate cu aceste linii directoare, în cazul unei viitoare crize majore cu consecinţe asupra protecţiei consulare în ţara terţă în discuţie, un stat membru va fi numit „stat-pilot” şi îşi va asuma responsabilitatea pentru protecţia cetăţenilor UE în numele celorlalte state membre. Statul-pilot va coordona toate măsurile aplicate de statele membre la faţa locului şi este responsabil să se asigure că toţi cetăţenii UE beneficiază de sprijin. Oricine este îndreptăţit la protecţie consulară din partea propriilor state membre are dreptul să solicite asistenţă statului-pilot.

Acest aspect este menit să faciliteze cooperarea între statele membre la faţa locului, ideea fiind că acestea vor pune la dispoziţie resurse suplimentare sub formă de personal, finanţare, echipament şi echipe medicale. De asemenea, statului-pilot i se va da responsabilitate pentru coordonarea şi conducerea măsurilor de acordare de asistenţă, reunire a oamenilor şi, acolo unde este necesar, evacuare a cetăţenilor către o destinaţie sigură, cu sprijinul celuilalt stat membru afectat. Cu toate acestea, statele membre trebuie să stabilească ce înseamnă exact formularea „în care nu este reprezentat statul membru”, în conformitate cu articolul 20 din Tratatul CE. Acest caz ar trebui să acopere situaţiile în care un cetăţean european, din orice motiv, nu este capabil să ajungă la o misiune a statului său membru. Statele membre lucrează în prezent la întocmirea unor criterii comune pentru acest lucru.

Aşadar, aceasta este situaţia pe hârtie. Faptul că realitatea practică poate fi destul de diferită este ceva pentru care doar puţini membri ai acestei Camere pot depune mărturie. Am văzut pe lista vorbitorilor că domnul Guardans Cambó, domnul Karim şi doamna Mann intenţionează să ia cuvântul despre această problemă. Ei ne vor spune cu siguranţă din experienţa lor din Mumbai, din decembrie anul trecut. Am senzaţia că, deşi doar trei state membre nu au ambasadă în New Delhi şi doar şapte nu menţin consulate în Mumbai, a fost totuşi foarte dificil – şi voi exprima acest lucru cu multă grijă – pentru ca cetăţenii europeni afectaţi să obţină protecţie adecvată.

Evidenţiez acest lucru acum pentru că este, desigur, corect să învăţăm din experienţe ca aceasta. Având în vedere această experienţă, Comisia consideră că mai este încă mult de făcut pentru a fi siguri că cetăţenii Uniunii Europene îşi pot cere – în totalitate şi în viaţa reală – dreptul garantat în conformitate cu articolul 20 din Tratatul CE. Cetăţenii se aşteaptă ca Uniunea Europeană să adauge valoare pentru protecţia lor într-o ţară terţă. Protecţia oferită de misiunile diplomatice şi consulare nu se limitează, în cele din urmă, la situaţii de criză, ci acoperă furnizarea de asistenţă în situaţii de zi cu zi.

Comisia propune, printre altele, îmbunătăţirea informaţiilor transmite cetăţenilor UE – am propus deja ca textul articolului 20 să fie tipărit pe fiecare paşaport şi afişat pe panouri în aeroporturi şi agenţii de voiaj şi, de asemenea, lucrăm la un site web pentru protecţie consulară împreună cu Secretariatul General al Consiliului, care va conţine o listă actualizată a ambasadelor şi consulatelor statelor membre în ţări terţe.

Ca parte a misiunii sale de a oferi cetăţenilor UE informaţii mai bune despre ce înseamnă statutul de cetăţean al Uniunii pentru ei, Comisia este gata să abordeze fiecare problemă pe care cetăţenii o aduc în atenţia sa şi să facă tot ce îi stă în putinţă să pună în aplicare drepturile de protecţie la care cetăţenii UE sunt îndreptăţiţi în conformitate cu articolul 20.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ar oferi un temei juridic clar pentru prevederile legale ale UE în acest domeniu. Noua formulare a articolului 20 din Tratatul CE (articolul 23 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) permite adoptarea de directive care să „stabilească măsurile de coordonare şi de cooperare necesare pentru a facilita această protecţie”. Aceasta înseamnă că în viitorul apropiat Comisia poate prezenta propuneri legislative pentru acest domeniu.

 
  
MPphoto
 

  Ioannis Varvitsiotis, în numele Grupului PPE-DE. – (EL) Domnule preşedinte, salut această dezbatere şi mulţumesc atât Consiliului, cât şi Comisiei pentru informaţiile şi prezentarea oferite. Am fost raportor al Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne în legătură cu Cartea verde privind protecţia diplomatică şi consulară a cetăţenilor Uniunii în ţările terţe şi de aceea sunt în continuare interesat de evoluţiile din acest sector.

La momentul respectiv, am susţinut că articolul 20 trebuie aplicat mai pe larg şi trebuie să includă mai multe drepturi pentru cetăţenii europeni, pentru că acest lucru ar consolida conceptul unei naţionalităţi europene şi ar demonstra în termeni practici avantajele oferite de Uniunea Europeană zilnic şi, în final, ar consolida solidaritatea europeană.

Recentul atac terorist din Mumbai a demonstrat utilitatea şi necesitatea unei coordonări mai puternice pentru protecţia cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene în astfel de momente. Publicarea de către Consiliu, în decembrie anul trecut, a liniilor directoare privind punerea în aplicare a conceptului de stat-pilot în domeniul consular în cazul unei crize este un prim pas pozitiv şi conţine idei importante. Cu toate acestea, aşteptăm cu mare interes propunerile obligatorii din punct de vedere juridic.

Îmi dau seama că există dificultăţi practice uriaşe. Cu toate acestea, consider deosebit de important ca cetăţenii europeni care sunt martorii unei crize să fie informaţi care este statul-pilot. Nu cred că cele spuse până acum sunt satisfăcătoare. În orice caz, sunt de acord cu importanţa pe care preşedinţia franceză a acordat-o acestei probleme şi aştept ca iniţiativele să fie continuate şi de către preşedinţia cehă.

 
  
MPphoto
 

  Martine Roure, în numele Grupului PSE. – (FR) Domnule preşedinte, dreptul la protecţie consulară şi diplomatică este unul din pilonii cetăţeniei europene. Domnule ministru, aţi citat articolul 20 din Tratat. Este foarte clar. Fiecare cetăţean are dreptul la protecţie consulară. Nu este o opţiune, este un drept.

Evenimentele dramatice din Mumbai ne arată, de fapt, că acest drept este departe de a fi garantat. Nivelurile de protecţie diferă de la un stat membru la altul, având drept consecinţă discriminarea în ceea ce priveşte tratamentul cetăţenilor cărora nu li se dau niciodată informaţii despre consulatul pe care să îl contacteze în caz de nevoie. În mod clar, sprijinul financiar între statele membre lipseşte. Cetăţenii europeni care au pierdut tot trebuie adesea să se confrunte cu birouri consulare care refuză să suporte costurile financiare.

Statele membre au datoria de a pune capăt acestei situaţii. Este necesar să se elaboreze linii directoare obligatorii şi ca informaţiile să fie disponibile pentru cetăţeni. Uniunea trebuie să înceapă negocierile cu ţările terţe pentru a asigura protecţia diplomatică necesară.

Cu toate acestea, după cum aţi spus, domnule comisar, evenimentele din Mumbai au arătat, de asemenea, absenţa inacceptabilă a garantării protecţiei diplomatice pentru membrii Parlamentului European. Uniunea Europeană şi Comisia, în special, trebuie să negocieze fără întârziere şi am auzit cu toţii ce ne-aţi spus, domnule comisar, şi Consiliul trebuie să încheie acorduri ad-hoc cu ţări terţe pentru a asigura protecţie diplomatică specifică pentru membrii Parlamentului European. Măcar atât să facem.

 
  
MPphoto
 

  Ignasi Guardans Cambó, în numele Grupului ALDE. (ES) Domnule preşedinte, astăzi, în Europa, cetăţenii pot călători fără a trece frontierele, pot vota într-un alt stat membru decât al lor, pot să încasa pensia şi pot beneficia de asigurări sociale în orice stat membru în care aleg să trăiască. Mai mult, forţele de poliţie cooperează unele cu altele. Un procuror din Stockholm poate aresta în Sevilia printr-un euro-mandat, fără a avea nevoie să se implice direct în procedurile locale.

Când se ajunge la mustrarea cetăţenilor pentru acţiunile lor, statele membre au fost dispuse să accepte suveranitatea. Cu toate acestea, pentru protecţia aceloraşi cetăţeni europeni în afara Uniunii Europene, este ca şi când ar călători cu maşina timpului; vor realiza că timpul nu s-a mişcat o dată ce au părăsit Uniunea.

În afara Uniunii, suntem doar 27 de state, 27 de administraţii, 27 de steaguri şi 27 de sisteme consulare sau în unele cazuri, nici măcar atât. Într-o criză, un cetăţean european îşi pierde statutul. Nu există cetăţenie europeană.

Cele 180 de milioane de europeni care călătoresc în jurul lumii află că li se poate asigura protecţia numai dacă devin din nou germani, spanioli, polonezi sau italieni. Ca europeni, ei nu există în afara Uniunii Europene. Aceasta este o neîmplinire gravă a tratatului şi, cu tot respectul, face declaraţia Consiliului de acum câteva minute un obiect de science-fiction.

Tot ce a spus Consiliul despre presupusa aplicare a articolului 20 din tratat, statul-pilot, conferinţe video şi centre comune este science-fiction pur în caz de urgenţă. În plus, după cum a spus domnul comisar, unii dintre noi au fost forţaţi să experimenteze această stare de fapt la prima mână.

Articolul 20 din tratat este ineficient: nu există protocoale de aplicare, nu există reglementări legale; nu există informaţii de niciun fel pentru cetăţeni; nu există consecinţe pentru cine desconsideră articolul.

În cel mai bun scenariu, consulii se ajută unul pe celălalt. Există bunăvoinţă, cum poate că a existat în secolul al XIX-lea, cum poate că a existat în Pekin în anii 1800. Situaţia este următoarea: există o cooperare între consulii care mai degrabă iau masa împreună decât o obligaţie de a servi în comun un cetăţean în ceea ce priveşte o prevedere a dreptului european.

Din acest motiv, Comisia Europeană are obligaţia, inclusiv înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi evident după aceea, de a aplica articolul 20, pentru a face cetăţenii europeni mândri de paşaportul lor şi pentru a se asigura că anumiţi funcţionari înţeleg că secolul al XIX-lea s-a terminat şi Europa există ori de câte ori un cetăţean european este în pericol la New Delhi, Beirut sau oriunde altundeva.

 
  
MPphoto
 

  Ryszard Czarnecki, în numele Grupului UEN. (PL) Domnule preşedinte, aş dori să declar că nu împărtăşesc această poziţie extrem de critică faţă de propunerea făcută azi de vicepreşedintele Comisiei Europene, din partea Consiliului. Nu cred că este o problemă de a avea sau nu un tratat, ci mai de grabă dacă solidaritatea europeană este un concept care are importanţă doar în declaraţiile politice sau dacă este o practică politică specifică, una care se aplică cetăţenilor diferitelor state membre. Dacă cel din urmă este cazul, atunci tratatul nu este o cerinţă indispensabilă.

Pe perioada preşedinţiei slovene a Uniunii Europene, Franţa a reprezentat Uniunea Europeană în multe ţări cum ar fi în Asia, Africa şi America Latină, întrucât Slovenia nu avea ambasade în acele locuri. Sunt curios dacă cetăţenii sloveni, precum şi cei care trăiesc în statele membre mici ar primi acum asistenţă adecvată dacă ar aplica la consulatele franceze din acele ţări. Este o întrebare pertinentă.

Ar trebui să extindem conceptul de solidaritate europeană. Mi se pare că, în realitate, Tratatul de Lisabona nu este sine qua non.

 
  
MPphoto
 

  Irena Belohorská (NI). – (SK) În conformitate cu articolul 20 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice sau consulare, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. Este important să subliniem necesitatea ca Uniunea să dezvolte cooperarea în ceea ce priveşte serviciile consulare în aceste scopuri.

Europenii sunt printre cele mai mobile societăţi din lume, cu aproape 9% din cetăţeni călătorind în ţări unde ţara lor natală nu are acest nivel de reprezentare. De exemplu, Slovacia, ţara pe care o reprezint în Parlamentul European, are o prezenţă consulară foarte slabă în America Centrală şi Latină, regiuni în care călătoresc mulţi din cetăţenii noştri. Trebuie să adaug că în ciuda obligaţiilor privind serviciile consulare, majoritatea europenilor nu-şi cunosc drepturile şi este trist faptul că şi angajaţii acestor organizaţii nu le cunosc.

Pentru a asigura o mai bună informare a oamenilor despre protecţia consulară, ar trebui să realizăm paşapoarte europene standard care să cuprindă un pasaj din articolul 20. Importanţa protecţiei consulare în ţări terţe a devenit evidentă în situaţii de criză, precum tsunamiul din 2004 sau conflictul libanez din 2006. Din cauza diferenţelor din reglementările consulare, cetăţenii UE trebuie să se descurce cu tot atâtea sisteme câte state membre există şi aceste sisteme pot avea forţă juridică şi domeniu variat. Recentele evenimente din Mumbai arată că avem un drum lung de parcurs în domeniul serviciilor consulare. Înfiinţarea de birouri europene mixte ar asigura coerenţă funcţională şi în acelaşi timp ar reduce costurile structurale al reţelelor diplomatice şi consulare administrate de statele membre.

 
  
  

PREZIDEAZĂ: DOMNUL DOS SANTOS
Vicepreşedinte

 
  
MPphoto
 

  Sajjad Karim (PPE-DE). Domnule preşedinte, s-a spus deja că cetăţenii Uniunii călătoresc în mare măsură. Ei bine, în fiecare an se fac circa 180 de milioane de călătorii în afara Uniunii Europene, şi – teoretic – aceştia sunt protejaţi de articolul 20 aşa cum au afirmat deja comisarul şi preşedinţia Consiliului în această dezbatere.

În conformitate cu articolul 20, există o cerinţă pentru statele membre de a asigura asistenţă consulară doar cetăţenilor nereprezentaţi ai Uniunii Europene în aceleaşi condiţii ca propriilor cetăţeni Această diferenţă de abordare între statele membre este acceptată în planul de acţiune din 2007 şi 2009.

Desigur, trebuie să existe un criteriu privind momentul şi modul în care trebuie să fie implicate alte servicii consulare şi aceste criterii, de fapt, se împart în trei. Nu le voi trece în revistă, dar primele două sunt cât se poate de rezonabile. Cel de-al treilea formulează cerinţa ca respectivul cetăţean să-şi dovedească naţionalitatea fie prin paşaport, carte de identitate sau alt document, pentru a se putea asigura reprezentare diplomatică sau consulară.

Aici există o problemă serioasă, pentru că pentru orice european care evită o situaţie, este cât se poate de plauzibil să nu se afle în posesia unor astfel de documente.

Asistenţa este asigurată în caz de deces, accident grav, vătămare gravă, arest, detenţie, asistenţa furnizată victimelor unor infracţiuni violente şi eliberarea şi repatrierea cetăţenilor Uniunii aflaţi în suferinţă. Situaţiile acoperă un domeniu vast, dar nu exhaustiv. Trebuie să mai lucrăm în această direcţie.

Pentru a face posibile toate aceste lucruri, am auzit de conceptul stat-pilot, care va încerca să garanteze că toţi cetăţenii UE primesc asistenţă şi că va coordona statele membre.

În teorie arată bine, dar cu siguranţă nu am văzut punându-se aşa ceva în practică în Mumbai. Nu a existat un schimb real de informaţii şi experienţă, fără genul de cooperare la care mă aşteptam. În schimb am văzut doar concurenţă între statele membre, iar o centralizare sau consolidare suplimentară a serviciilor consulare riscă să îndepărteze flexibilitatea de care au nevoie misiunile în teren în condiţii de schimbări rapide.

 
  
MPphoto
 

  Erika Mann (PSE).(DE) Domnule preşedinte, domnul Karim are perfectă dreptate. Problema stă în formulare, chiar în aspectele fundamentale ale articolului 20. Este necesar să luăm în considerare realitatea din teren. Bineînţeles că este. În primul rând că nu toate statele membre au protecţie consulară şi în multe cazuri oricâtă protecţie ar exista, aceasta este foarte limitată iar structurile de securitate sunt insuficiente chiar şi în cazul consulilor..

Şi în acest sens am avut o experienţă personală legată de consulul german, care însoţit de şoferul său, dar fără securitate, a condus noaptea pentru a-şi aduna colegii, pe drumuri care nu erau deloc sigure. Pur şi simplu, astfel de condiţii sunt inacceptabile. Nu poţi merge în ţări ca India sau America Latină – există multe alte ţări în care, precum în Mumbai, este necesară o prezenţă în locuri critice– şi să nu ai decât un personal redus şi structuri de securitate inadecvate. Schimbul de experienţă nu are loc, statele membre nu au acces la informaţii şi aşa mai departe. Ceea ce înseamnă că nu există o limită a restricţiilor şi nu este de mirare că statele membre nu sunt capabile să ofere gradul de protecţie pentru propriii cetăţeni sau pentru reprezentanţii oficiali la nivelul pe care aceştia l-ar dori.

De aceea este important ca membrii Consiliului şi ai Comisiei să efectueze o analiză atentă în cazul acestei probleme.Nu poţi ţine predici despre prezenţa peste tot în întreaga lume şi cum trebuie văzută Europa ca un partener global pentru ca apoi să nu reuşeşti să ai nici măcar o structură de securitate şi să nu fii în posesia unor sisteme de informaţii inteligente. Nu facem decât să acoperim de ridicol dacă nu ne analizăm propriile structuri şi dacă nu asigurăm nivelul necesar de protecţie suplimentară.

Astfel, v-aş oferi un sfat urgent şi anume că trebuie să faceţi o reevaluare amănunţită a structurilor şi să faceţi simulări aşa cum fac şi alte state, şi că nu trebuie să vă concentraţi doar pe capitalele cheie, pe metropole, să înţelegeţi că nu numai în aceste mega-state şi mega-oraşe aveţi nevoie de o reprezentare adecvată ci şi în celelalte oraşe mari ale lumii.

Mumbai se va repeta. Va exista un alt Mumbai, aşa cum dezastrele trecute s-au repetat. Vă rog să înţelegeţi acest lucru şi să fiţi pregătiţi pentru ele.

 
  
MPphoto
 

  Sarah Ludford (ALDE). preşedinte. Domnul Guardans Cambó şi alţii precum domnul Karim şi doamna Mann au ilustrat diferenţa dintre retorică şi realitate. De fapt, nici măcar nu putem conveni asupra a ceea ce înseamnă articolul 20. Domnul ministru, vorbind în limba engleză, a spus că este doar o “îndreptăţire” nu un drept, în timp ce doamna Roure a citat în limba franceză, unde se spune “un droit”(„un drept.”) Cu siguranţă putem găsi termenul în Carta Drepturilor Fundamentale unde este consfinţit ca şi drept.

Categoric nu vom înregistra niciun progres, dacă nu se confirmă legal că este un drept cu caracter de obligativitate în privinţa deciziilor UE şi a standardelor comune şi dreptul de a contesta un refuz la protecţie în tribunale.

Ministrul amintea de co-locaţie ca fiind luată în considerare de oficialităţile consulare. Experienţa mea în domeniul politicii vizelor este că e ca şi cum ai împinge un bolovan pe deal în sus încercând să faci statele membre să co-abiteze.

Comisarul Verheugen s-a referit la măsurile practice ca fiind în curs de realizare. Dar acestea au fost promise încă din planul de acţiune din 2007: relaţii în paşapoarte, afişe, un site de Internet în curs de elaborare. Unde sunt toate acestea? Am căutat protecţie consulară pe site-ul Europa şi nu am găsit nimic.

Pe pagina de internet a Consiliului destinată călătoriilor, se spune „pagină în construcţie”, ceea ce cred că este o metaforă pentru faptul că ne dezamăgim cetăţenii prin faptul că nu reuşim să îndeplinim promisiunea privind cetăţenia europeană.

 
  
MPphoto
 

  Eoin Ryan (UEN). – Domnule preşedinte, cred că este foarte important – şi sunt de acord cu mulţi dintre ante-vorbitori – că cetăţenii UE vor să se simtă în siguranţă, iar eu cred că este o prioritate să ne ocupăm de securitatea cetăţenilor noştri atunci când se află dincolo de graniţele Uniunii Europene, mai ales în situaţii de criză ca cea din Mumbai.

Cred că este absolut esenţial pentru cetăţenii europeni să poată avea acces la informaţii în orice situaţie de criză, fie că este vorba despre o criză generală, fie despre o criză restrânsă şi situaţia trebuie să fie cu mult mai clară.

Mumbai este un exemplu bun despre cum nu funcţionează lucrurile. Sunt de acord cu ideea statului-pilot care a fost anunţată de curând. Cred că acest lucru este foarte important, însă e foarte clar în momentul de faţă că sistemul nu funcţionează. Cred că noi toţi trebuie să privim ca pe o prioritate pornirea? şi funcţionarea acestui sistem deoarece, aşa cum s-a mai spus, v-aţi simţi cu mult mai europeni dacă ambasada unui stat membru s-ar ocupa de dumneavoastră în cazul în care aţi avea probleme în Orientul Îndepărtat sau în America de Sud sau undeva în afara Uniunii Europene, şi cred că acest sentiment de apartenenţă la Europa este foarte important.

(Preşedintele l-a întrerupt pe vorbitor.)

 
  
MPphoto
 

  Luca Romagnoli (NI). Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, mobilitatea din ce în ce mai mare a cetăţenilor europeni presupune în mod clar o cooperare la nivelul consulatelor.

Propunerea Comisiei este binevenită, mai ales pentru că încearcă să simplifice procedurile privind acordarea de avansuri pecuniare pentru cetăţenii cu dificultăţi. Fără îndoială, dreptul la protecţie consulară este actualmente fragmentar şi inegal distribuit De multe ori, cetăţenia europeană nu există în străinătate şi cetăţenii îşi doresc să fie cetăţeni ai altei ţări sau ai Uniunii. Aş dori să văd că se fac apeluri la sentimentul de mândrie europeană nu doar atunci când este în avantajul instituţiilor, ci şi atunci când este în avantajul cetăţeanului, care poate fi în dificultate şi speră că această cetăţenie europeană îi poate fi în sfârşit de folos.

 
  
MPphoto
 

  Javier Moreno Sánchez (PSE).(ES) Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, protecţia consulară este o parte fundamentală a cetăţeniei europene. Cetăţenii vor să se simtă europeni când se află în interiorul Uniunii, dar şi când sunt în afara Europei. Vor ca Uniunea să răspundă nevoilor lor, mai ales în caz de urgenţă.

Uniunea nu a răspuns adecvat în Mumbai, aşa cum a mai fost cazul şi în alte situaţii de criză. Acordaţi-mi un minut să explic o idee, ce nu va fi un panaceu însă va oferi asistenţă reală cetăţenilor europeni aflaţi în terţe state.

Aş dori azi să reiterez propunerea de a înfiinţa o linie telefonică europeană gratuită pentru urgenţe. Acest număr care va fi tipărit în paşaport, împreună cu articolul 20, ar permite cetăţenilor să aibă acces, în limba lor maternă, la informaţii esenţiale privind consulatele statelor membre ale Uniunii care, subliniez, ar trebui să-i ajute.

Cetăţenii aşteaptă fapte şi nu doar vorbe din partea Uniunii..

 
  
MPphoto
 

  Gay Mitchell (PPE-DE). Domnule preşedinte, când devenim membri ai Parlamentului, ni se eliberează un permis de trecere – asemeni multor altora care lucrează pentru instituţiile Uniunii. Mă întreb dacă preşedinţia şi Consiliul înţeleg lipsa de semnificaţie a acestui document în statele membre.

Am trecut printr-o situaţie extrem de dificilă în Olanda, când am revenit din Africa, unde am fost în interes de serviciu. Mai ştiu şi cazul unui alt membru – un membru britanic – care a avut probleme la Dublin. Trebuie neapărat să spunem propriilor state membre că acesta este un document de călătorie al Parlamentului, Comisiei şi Uniunii şi trebuie respectat pe deplin. Cei care se ocupă de aranjamentele de călătorie la aeroporturi şi porturi trebuie informaţi în detaliu cu privire la importanţa acestui document.

V-aş ruga să ridicaţi problema în cazul fiecărui stat membru şi să vă asiguraţi că este pusă în aplicare, pentru că acel tip de protecţie trebuie să se extindă şi asupra oficialităţilor şi membrilor Parlamentului care călătoresc în interes de serviciu.

 
  
MPphoto
 

  Kathy Sinnott (IND/DEM). Domnule preşedinte, în calitate de membru al Parlamentului European am avut mai multe ocazii să iau legătura cu ambasade şi consulate referitor la persoane rănite, pierdute, tâlhărite sau răpite, sau dacă, în mod tragic, cineva a decedat. Sunt sigur că aceasta a fost experienţa multor altor membri ai Parlamentului European. Sunt încântat să vă spun, că acolo unde am avut de-a face cu ambasada irlandeză, munca şi cooperarea au fost excelente. Dar ţara mea nu este reprezentată în fiecare ţară şi a trebuit să ne bazăm pe ambasadele altor ţări europene.

Pot spune din experienţă doar şi fără a ne pierde în poveşti, că aş dori să văd mai multă coordonare, mai mult sprijin între ambasade în ţările mai mari care au ambasade şi consuli în aproape fiecare ţară, pentru a ajuta toate celelalte ambasade ale statelor membre cu componentele lor.

 
  
MPphoto
 

  Alexandr Vondra, preşedinte în exerciţiu al Consiliului.? Domnule preşedinte, cred că a fost din nou o dezbatere foarte utilă. Înţeleg cât este de important pentru dumneavoastră în calitate de membri ai Parlamentului European pentru că este o problemă extrem de delicată, în care te confrunţi cu speranţele cetăţenilor tăi, care te vor alege în următoarele câteva luni. Aşa că înţeleg pe deplin problema pe care o analizaţi cu grijă şi pe care o abordaţi cu atâta rigurozitate critică.

Al doilea motiv pentru care înţeleg este pentru că vin dintr-un stat mediu ca mărime, Republica Cehă, care nu este o fostă putere imperialistă aşadar nu are ambasadă sau consulat în fiecare colţ al lumii. Deci ceea ce irlandezii şi alţii aşteaptă de la Uniunea Europeană este logic, cred.

Dar acum trebuie să vorbesc în numele Consiliului aşa că trebuie să respectaţi anumite aspecte legale pe care le avem la dispoziţie şi cert este că bugetul şi toate acele probleme sunt importante. Şi mai trebuie să fim capabili să recunoaştem şi să facem diferenţa între ceea ce este o problemă reală pe de-o parte, şi care este aspectul sau problema care necesită clarificare.

Eu nu am fost în Mumbai şi am ascultat foarte atent remarcile critice ale domnului Guardans Cambó şi ale altora care au luat parte la misiunea Parlamentului European în India la momentul în care s-a petrecut acest atac tragic. Când mă pregăteam pentru audierea specială de ieri, prima mea întrebare a fost: există un consulat spaniol în Mumbai? Nu am fost niciodată acolo, aşa că nu cunosc acest lucru personal. Am fost asigurat în repetate rânduri că spaniolii au consulat în Mumbai şi cei care au fost acolo ştiu acest lucru. Cred că era pur şi simplu o problemă de obligaţie oficială pentru germani de a-l asista pe domnul Guardans Cambó şi delegaţia sa, dacă cităm articolul 20 şi decizia în întregime.

După cum am fost informat, Spania a trimis un avion pentru a ajuta evacuarea cetăţenilor săi, după cum au procedat şi francezii şi germanii. Dintr-un motiv pe care nu-l înţeleg, domnul Guardans Cambó a refuzat oferta de a se întoarce cu avionul spaniol, în schimb a revenit cu cel francez.

Deci nu ştiu. Nu am decât informaţiile care sunt disponibile. În general cred că toţi împărtăşim părerea că este de dorit orice îmbunătăţire în cadrul legal, aşa că daţi-mi voie să vă informez cel puţin asupra unor activităţi parţiale ale preşedinţiei cehe de consolidare a protecţiei consulare în cadrul legal actual.

De exemplu, există un proiect privind includerea unui mesaj în paşapoartele naţionale care îi va informa pe deţinători că pot solicita protecţie consulară de la ambasada oricărui alt stat membru sau consulat dintr-o terţă ţară, cu condiţia ca ţara lor să nu fie reprezentată acolo. Deci aceasta este cel puţin o încercare de a clarifica situaţia respectivă.

În al doilea rând, preşedinţia va intensifica şi unifica folosirea documentelor de călătorie de urgenţă, ETD-urile ce pot fi emise de reprezentanţa oricărui stat membru către orice cetăţean al statului membru care şi-a pierdut sau căruia i s-a furat paşaportul.

În al treilea rând, preşedinţia va mai organiza două seminare consulare sau cursuri de pregătire pentru a contribui la formarea acestei echipe de protecţie consulară într-un mod cât mai practic şi eficient.

Aceste evenimente vor aborda sistemul CCA, simulând o criză consulară reală. Pregătirea va defini şi va efectua testări ale mecanismelor relevante în cadrul CCA, inclusiv cooperarea între toate autorităţile şi instituţiile implicate. Experţii îi vor învăţa pe participanţi, prin intermediul activităţilor practice, cum să se comporte şi cum să reacţioneze prompt într-o situaţie de presiune psihologică şi de timp extremă. Nu ştiu dacă acest lucru ne va amuza suficient înainte de alegeri, dar cel puţin este o contribuţie pe care o aducem în această problemă importantă.

 
  
MPphoto
 

  Günter Verheugen, Vicepreşedinte al Comisiei.- – Domnule preşedinte, Tratatele nu conferă putere de iniţiativă din partea Comisiei în domeniul protecţiei consulare. În limita puterilor sale limitate, Comisia încearcă să sporească, pe cât poate, eficienţa drepturilor cetăţeneşti la care cetăţenii europeni sunt îndreptăţiţi – a se vedea, de exemplu, planul de acţiune al Comisiei 2007-2009.

Repet, adoptarea Tratatului de la Lisabona va îmbunătăţi foarte mult această situaţie. Sper că doamna Sinnott, care ne-a împărtăşit experienţa sa, va folosi faptul că Tratatul de la Lisabona va schimba situaţia şi experienţa sa, pentru a ajuta la organizarea sprijinului acordat Tratatului de la Lisabona în Irlanda.

Evenimentele deplorabile din Mumbai arată că, deja astăzi, există clar o marjă uriaşă de îmbunătăţire dacă dorim să îndeplinim aşteptările legitime ale cetăţenilor europeni.

 
  
MPphoto
 

  Erika Mann (PSE). Domnule Preşedinte, am doar o scurtă recomandare pentru Consiliu, apreciez foarte mult ce s-a spus, dar vă puteţi asigura că, odată prevăzută această simulare, invitaţi şi pe unii din cei care au fost de fapt în Mumbai, pentru că v-ar oferi o oarecare perspectivă?

 
  
MPphoto
 

  Preşedinte. – Dezbaterea se încheie.

Declaraţii scrise (articolul 142 din Regulamentul de procedură).

 
  
MPphoto
 
 

  Lidia Joanna Geringer de Oedenberg (PSE), în scris. – (PL) Mobilitatea din ce în ce mai mare a cetăţenilor europeni ne cere să ne adaptăm principiile actuale de protecţie consulară pentru a avea în vedere noi circumstanţe. Cetăţenii UE trebuie să aibă acces la protecţie şi asistenţă din partea propriilor ţări, prin misiunile lor diplomatice şi consulate (articolul 3 al Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice şi articolul 1 al Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare) şi, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht, la protecţie consulară şi diplomatică suplimentară dincolo de graniţele Uniunii Europene, care reiese din statutul lor de cetăţeni europeni. În practică, acest lucru înseamnă că, în timp ce stă într-o ţară terţă în care statul membru al cărui cetăţean este nu are reprezentare, toţi cetăţenii UE au dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea oricărui alt stat membru, conform aceloraşi principii ca cetăţenii acelei ţări.

Din nefericire, situaţia critică din Mumbai ce a urmat după bombardamentele de anul trecut a scos în evidenţă neajunsurile multor birouri diplomatice în ceea ce priveşte aplicarea în practică a deciziilor Comunităţii privind securitatea cetăţenilor UE. Zeci de europeni, inclusiv delegaţia Parlamentului European care se afla în India în acel moment, s-au lovit de probleme administrative şi, în mod disproporţionat, de lungi perioade de aşteptare pentru primirea copiilor după documentele pierdute. Acest lucru a demonstrat că nu este uşor să implementezi conceptul solidarităţii europene.

Dreptul la protecţie consulară în terţe ţări este una din caracteristicile principale ale cetăţeniei Uniunii Europene. Statele membre trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a asigura că se pune în aplicare în mod adecvat şi că se garantează tratament egal şi sprijinul tuturor cetăţenilor europeni.

 
  
MPphoto
 
 

  Toomas Savi (ALDE), în scris. – În conformitate cu articolul 20 al Tratatului prin care se înfiinţează Comunitatea Europeană, “fiecare cetăţean al Uniunii, pe teritoriul unei terţe ţări în care nu este reprezentat statul membru al cărui cetăţean este, trebuie să aibă dreptul la protecţie din partea autorităţilor diplomatice sau consulare ale statului membru, în aceleaşi condiţii ca naţionalii acelui Stat”.

La sfârşitul lui noiembrie, anul trecut, colegul nostru, Ignasi Guardans Cambó era în Mumbai în timpul atacurilor teroriste şi a fost martorul mai multor încălcări ale Tratatului de către diplomaţii unor state membre, întrucât se făceau diferenţieri şi discriminări împotriva cetăţenilor Uniunii Europene pe baza naţionalităţii lor.

Comportamentul diplomaţilor unor state membre din Mumbai nu numai că a încălcat drepturile cetăţenilor UE, ci a evidenţiat şi deficienţele din procesul de integrare al UE. De aceea, este de importanţă crucială pentru UE să investigheze acest caz particular şi să ia măsuri pentru a se asigura că astfel de situaţii nu vor reapărea.

Aş aprecia dacă Consiliul şi Comisia s-ar putea asigura că punerea în aplicare a articolului 20 al Tratatului este monitorizată îndeaproape şi că fiecare deviere este investigată în amănunt.

 
Aviz juridic - Politica de confidențialitate