Stenograma dezbaterilor

Marţi, 18 mai 2010 - Strasbourg

1. Deschiderea şedinţei

PREZIDEAZĂ: DNA DURANT
Vicepreşedintă

(Şedinţa a fost deschisă la ora 9.05)

2. Dezbateri asupra cazurilor de încălcare a drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept (anunţarea propunerilor de rezoluţie depuse): a se vedea procesul-verbal

3. Componenţa Parlamentului: consultaţi procesul-verbal

4. Componenţa grupurilor politice: consultaţi procesul-verbal

5. Buget rectificativ 1/2010: Secţiunea I - Parlamentul - Estimarea bugetului de venituri și cheltuieli pentru exercițiul financiar 2011 - Secţiunea I - Parlamentul (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct este dezbaterea comună privind:

- raportul dlui Maňka, în numele Comisiei pentru bugete, referitor la proiectul de buget rectificativ nr. 1/2010 al Uniunii Europene pentru exerciţiul financiar 2010, secţiunea I – Parlamentul European [2010/2045(BUD)] (A7-0158/2010), şi

- raportul dnei Trüpel, în numele Comisiei pentru bugete, referitor la estimarea bugetului de venituri şi cheltuieli al Parlamentului European pentru exerciţiul financiar 2011 [2010/2005(BUD)] (A7-0134/2010).

  Vladimír Maňka, raportor. – (SK) Datorită intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, multe proceduri sunt acum mai directe şi mai transparente. Prerogativele sunt definite mai clar. Parlamentul European deţine acum puteri sporite, iar Uniunea Europeană şi-a întărit poziţia atât pe plan intern, cât şi extern. Pentru prima dată în istoria democraţiei, cetăţenii mai multor state au dreptul de a influenţa evenimentele, la nivel supranaţional.

Având în vedere dimensiunea şi diversitatea existentă în Europa, trebuie să ne asigurăm că toţi cetăţenii, inclusiv cei care nu sunt foarte bogaţi şi nu fac parte din organizaţii extinse, pot apela la toate mijloacele democratice. Utilizarea acestor mijloace democratice nu trebuie să depindă de posesia unor resurse financiare considerabile.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona are un impact financiar special asupra unor instituţii europene. În cadrul procedurii bugetare pentru 2010 s-a decis folosirea în mod preferenţial a unei rezerve disponibile din rubrica 5 pentru finanţarea costurilor suplimentare care rezultă direct din intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Prin urmare, astăzi, după adoptarea bugetului original pe 2010, abordăm aceste cheltuieli suplimentare printr-un buget rectificativ. După prezentarea cererilor pentru resurse suplimentare, am depus toate eforturile pentru a identifica rezerve şi distribui resursele existente cât mai mult posibil.

Tratatul de la Lisabona are un efect direct sau indirect asupra tuturor serviciilor Parlamentului European.

Bugetul rectificativ al Parlamentului European, pe care îl dezbatem astăzi, va asigura resursele financiare şi umane suplimentare care îi vor permite Parlamentului să îşi îndeplinească rolul în cadrul procedurii de codecizie, pe picior de egalitate cu Consiliul.

Impactul financiar net al bugetului rectificativ al Parlamentului European va fi mai mic decât cererea iniţială pentru resurse financiare. În cadrul procedurilor de conciliere cu Preşedinţia Parlamentului European am reuşit să găsim 4 milioane de euro. De asemenea, a existat şi o reducere suplimentară a cererii de resurse din cauza timpului, deoarece bugetul a fost aprobat cu o lună mai târziu decât estimasem iniţial.

Majoritatea companiilor şi instituţiilor, şi nu doar din Europa, ci din întreaga lume, profită de criza economică mondială pentru a-şi îmbunătăţi eficienţa şi competitivitatea. Aceasta este o provocare pentru noi, Parlamentul European, la fel cum este şi pentru alte instituţii europene.

Secretarul General al Parlamentului European dispune acum de economii şi de o sporire a eficienţei, valabile nu doar pentru anul acesta. Auditul funcţional detaliat, desfăşurat în cadrul Direcţiei Generale Infrastructură şi Logistică (DG INLO), precum şi în cadrul serviciului de securitate, asupra căruia am convenit atunci când s-a aprobat bugetul în luna decembrie, poate duce la economii semnificative şi de durată, valabile şi pentru viitoarele perioade bugetare.

  Helga Trüpel, raportoare. – (DE) Doamnă preşedinte, doamnelor şi domnilor, bugetul Parlamentului pe 2011 este primul buget adevărat al acestei camere de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Aceasta înseamnă că Parlamentul deţine mai multe competenţe, că avem mai multe sarcini, o mai mare responsabilitate, mai multe prerogative legislative – cu alte cuvinte, avem nevoie de o capacitate de lucru sporită, ceea ce înseamnă că avem nevoie de un buget mai mare.

În acelaşi timp – lucru pe care eu îl consider foarte important – trebuie să avem în vedere faptul că suntem în plină criză economică şi financiară, dar că ne confruntăm şi cu o criză legată de stabilitatea monedei euro. În Germania, din 2011 vor începe să se aplice reduceri ale datoriilor, reduceri considerabile sunt necesare şi în Grecia şi în toate bugetele publice extrem de îndatorate. Prin urmare, trebuie să abordăm într-un mod foarte responsabil această creştere a bugetului Parlamentului în această perioadă economică dificilă. În calitate de raportoare pentru bugetul pe 2011, voi prezenta poziţia majorităţii, în ciuda faptului că o voi menţiona şi pe a mea, care este, de altfel, poziţia verzilor.

Alocarea făcută către bugetul Parlamentului, de 20 la sută din bugetul administrativ, este o limită maximală stabilită între instituţii în 1988. Majoritatea celor din Comisia pentru bugete consideră totuşi că nu putem păstra acelaşi procent şi în 2011, deoarece realitatea s-a schimbat. A avut loc o extindere, avem mai multe competenţe şi mai multe atribuţii şi, prin urmare, procentul de 20 % nu trebuie văzut neapărat ca unul fix. Cu toate acestea, este clar că ne propunem să rămânem la o valoare apropiată de 20 %, din motive de autodisciplină şi responsabilitate.

Biroul a propus procentul de 20,46 % – cu alte cuvinte, 39 de milioane de euro peste suma alocată pentru 2010. După o serie de dezbateri – şi ţinând cont şi de conflictul de obiective – s-a decis că vom cheltui doar 20,32 % – adică cu 20 de milioane de euro mai mult. Toată lumea este de acord că avem nevoie de mai mult personal pentru extindere, mai mult personal pentru bibliotecă, IT şi studii şi că protecţia mediului trebuie să capete o prioritate clară în Parlament şi ar fi foarte bine dacă în Strasbourg ar exista mai multe biciclete, pentru ca serviciile de transport să fie folosite mai puţin.

Şi totuşi, unde este controversa? Controversa este legată de întrebarea dacă sumele de bani în 2011 ar trebui să fie mai mari pentru asistenţi – cu 1 500 de euro. Repet că aceştia sunt bani pentru asistenţi, şi nu pentru deputaţii în Parlamentul European. Totalul s-ar ridica la 13,2 milioane de euro. Majoritatea celor din comisie au votat plasarea acestor majorări acordate asistenţilor la rezerve, pe motiv că acestea ar trebui evaluate mai bine şi decise mai târziu pe parcursul anului.

Doresc să prezint poziţia grupului verzilor în legătură cu acest subiect, şi anume că trebuie să fim sensibili la problema generală a datoriilor şi, prin urmare, grupul meu consideră că această creştere de 1 500 de euro ar trebui amânată pentru anul viitor. În acest moment nu trebuie schimbat statutul deputaţilor în Parlament, ci, în schimb, ar trebui să ne angajăm la un număr mai mic de zboruri pe distanţe scurte, pentru a pune cu adevărat în aplicare protecţia mediului în Parlament şi în comportamentul nostru – subiect pentru care facem în mod repetat apel la nivel politic. De aceea, este foarte îmbucurător faptul că am reuşit să îmbunătăţim datele privind protecţia mediului, un exemplu fiind reducerea cu 12,9 % a emisiilor de CO2 în 2008. Am redus consumul energetic cu 0,8 %. Ne dorim să vedem o foaie de parcurs pentru transportul public local, cu alte cuvinte dorim să dovedim că suntem responsabili, atât din punct de vedere financiar, cât şi din cel al politicii de mediu.

  José Manuel Fernandes, în numele Grupului PPE. – (PT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) militează pentru stringenţă, transparenţă şi sustenabilitate bugetară. Prin urmare, salutăm activitatea administraţiei, care a specificat cheltuielile fixe şi variabile, precum şi faptul că a fost prezentată o politică pe termen mediu privind strategia imobiliară. Cu toate acestea, considerăm că aceste documente pot fi îmbunătăţite pe viitor şi vă reamintim că noi milităm pentru o strategie imobiliară pe termen lung.

Suntem ambiţioşi în ceea ce priveşte stringenţa bugetară, şi ne dorim să ne îndreptăm către un buget cu bază zero, în care pentru fiecare articol de cheltuială să existe documente justificative. În acelaşi sens, propunem realizarea unei analize cost-beneficiu a cheltuielilor variabile. Noi considerăm că sunt posibile anumite economii şi, prin urmare, susţinem – de fapt chiar noi sugerăm acest lucru – reducerea anumitor posturi bugetare.

Principalul obiectiv al Parlamentului îi reprezintă excelenţa în procesul de legiferare. Ştim cu toţii că lipsa unei legislaţii corespunzătoare, sau existenţa uneia incorecte, duce la costuri mari; costuri care, până la urmă, sunt mereu suportate de publicul european. Pentru a atinge acest ţel, de excelenţă în procesul de legiferare, în contextul noilor atribuţii apărute odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, susţinem posibilitatea de a recruta noi resurse umane; ne dorim ca acestea să îndeplinească un standard ridicat; de fapt, cerem acest lucru.

Doresc, de asemenea, să vă reamintesc că vom avem 18 colegi noi, care trebuie să aibă şi ei posibilitatea de a-şi exercita mandatul în mod corespunzător. Trecem printr-o perioadă foarte dificilă, iar instituţiile europene joacă un rol esenţial; este unul crucial, în care nu trebuie să eşueze, şi, prin urmare, trebuie să aibă la dispoziţie mijloace suficiente.

Ştim foarte bine că aspectele legate de buget pot fi întotdeauna înconjurate de doze puternice de populism şi demagogie, dar respingem acest lucru. Există voci care susţin că indemnizaţiile acordate deputaţilor în Parlamentul European cresc, ceea ce nu este adevărat. Urmărim însă ca Parlamentul să aibă suficiente indemnizaţii care să îi garanteze demnitatea pentru care milităm şi faptul că va atinge obiectivul pe care îl aşteaptă şi care, de fapt, ne este cerut de cetăţenii europeni: excelenţă în legiferare.

  Derek Vaughan, în numele Grupului S&D. – Doamnă preşedintă, apar mereu controverse atunci când discutăm despre propriul nostru buget şi am văzut acest lucru în discuţiile asupra bugetului rectificativ şi în cele pentru bugetul nostru pe 2011. Cu toate acestea, sunt foarte mulţumit, deoarece cele mai multe aspecte legate de 2011 au fost deja rezolvate în cadrul Comisiei pentru bugete. Într-adevăr, cred că în momentul de faţă mai există foarte puţine divergenţe, poate trei sau patru, între Comisia pentru bugete şi Birou. Şi una dintre acestea este, desigur, pragul de 20 %. O alta este legată de rezerva imobiliară, o alta de posturile care au fost trecute în rezervă şi o ultima se referă la cea de-a doua tranşă de 1 500 de euro pentru fiecare deputat în Parlamentul European pentru indemnizaţiile asistenţilor.

Aceste două tranşe de câte 1 500 de euro pentru fiecare deputat în Parlamentul European sunt însoţite de controverse şi ar fi dificile în orice moment, cu atât mai mult într-o perioadă cu multe probleme economice. Şi asta în contextul în care recunoaştem cu toţii faptul că Tratatul de la Lisabona ne-a acordat mai multe responsabilităţi. Tocmai de aceea s-a ajuns la un compromis – plasarea celei de-a doua tranşe de 1 500 de euro la rezerve, unde va rămâne până ce vor fi calculate costurile totale ale acestei propuneri.

Cred că un alt subiect controversat pentru noi îl reprezintă indemnizaţiile acordate funcţionarilor. Compromisul la care s-a ajuns aici este acela de a reduce suma alocată pentru aceştia de la 1,2 milioane de euro la 400 000 de euro şi, desigur, atunci când se fac cereri de rambursare a cheltuielilor, acestea trebuie însoţite de documente justificative. Cred că acesta este un principiu important, pe care ar trebui să îl sprijinim cu toţii. Colegii noştri vor decide ei înşişi dacă aceste două compromisuri sunt acceptabile sau nu. Cred că majoritatea celor din Grupul S&D vor găsi acceptabile aceste compromisuri.

Cu toate acestea, din discuţiile legate de bugetul pe 2011, a reieşit foarte clar un lucru, şi anume că dacă pe viitor vom finanţa responsabilităţile suplimentare acordate de Tratatul de la Lisabona, trebuie să facem economii semnificative în alte părţi. În bugetul pe 2011 s-au făcut câteva încercări de a economisi. Într-adevăr, majorarea generală a fost redusă de la 6,5 % la aproximativ 5,8 %. Salut acest lucru, însă consider că pe viitor va trebui să facem mult mai mult.

Sper ca, pe viitor, Biroul să vină cu recomandări şi propuneri nu doar referitoare la cheltuieli, ci şi legate de modul în care putem economisi eficient. Sper ca aceste economii să implice o schimbare a modalităţii de lucru şi să nu fie doar simple reduceri.

Dacă, pe viitor, Biroul va veni cu propuneri eficiente pentru a face economii – şi sper că o va face – consider că este important ca acestea să fie discutate cu deputaţii în Parlamentul European încă din faza iniţială. Astfel, Parlamentul va putea să îşi elaboreze bugetul, dar şi să ne conturăm priorităţile şi să identificăm noi înşine modalităţi de economisire; între timp, însă, trebuie să ne asigurăm că bugetul nostru pe 2011 este acceptabil pentru deputaţi, pentru Parlament şi, desigur, pentru cetăţeni.

  Carl Haglund, în numele Grupului ALDE. – (SV) Doamnă preşedintă, am avut o dezbatere interesantă legată de bugetul Parlamentului pentru anul în curs şi pentru anul viitor.

Doresc să încep prin a-i mulţumi în mod special dnei Trüpel pentru activitatea excelentă pe care a desfăşurat-o pentru elaborarea bugetului pe anul viitor. Acesta este, probabil, mult mai echilibrat decât s-a urmărit la început.

Tratatul de la Lisabona aduce cu sine mai multe responsabilităţi pentru Parlamentul European şi, în acest context, este logic ca Parlamentul să se aştepte la o creştere a cheltuielilor, pentru că şi volumul activităţilor noastre va spori.

În acelaşi timp, este pur şi simplu surprinzător că am fost complet incapabili să ne reorganizăm propriile activităţi pentru a face faţă noilor cerinţe. Aceste este un aspect care trebuie îmbunătăţit.

Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa a criticat majorarea plafonului de cheltuieli propusă iniţial de Birou, care, după cum s-a spus deja, a fost redus parţial acum. Cu toate acestea, doresc să menţionez că Grupul ALDE nu acceptă şi nu va vota în favoarea creşterii cu încă 1 500 de euro pe lună a indemnizaţiilor acordate deputaţilor în Parlamentul European, pentru ca aceştia să angajeze alţi asistenţi. De asemenea, nu suntem de acord cu ideea ca şefii comisiilor să primească o indemnizaţie de reprezentare.

Este clar că principalele două grupuri politice au ajuns la o poziţie comună în această privinţă, însă noi, cei din Grupul ALDE, ne vom lupta în Parlament pentru punctul nostru de vedere. Este important să arătăm că Parlamentul European este într-adevăr interesat de nivelul cheltuielilor pe care le generează. Nu reuşesc să înţeleg raţionamentul prezentat anterior aici, conform căruia acest aspect nu este legat de creşterea cheltuielilor, ci de capacitatea de a ne îndeplini sarcinile în mod corespunzător. Dar nu despre asta este vorba aici. În cele din urmă, este vorba doar de majorarea costurilor.

Mergând pe acelaşi fir logic, trebuie reamintit faptul că, cu cât este mai mare numărul asistenţilor angajaţi la Parlament, cu atât mai semnificative vor fi cerinţele privind clădirile, lucru care, pe termen lung, va deveni foarte scump. Noi, cei din Grupul ALDE, criticăm vehement o parte din aceste propuneri şi vom vota în mod corespunzător atunci când se va vota în Parlament.

  Helga Trüpel, în numele Grupului Verts/ALE. – (DE) Doamnă preşedintă, aş dori să încep prin a menţiona încă o dată cuvântul magic, „echilibru”, pe care tocmai l-a pronunţat dl Haglund. Eu consider că, în aceste momente, când discutăm despre bugetul pe 2011, ar trebui să pornim de la întrebarea „ Cum putem asigura un echilibru adecvat şi responsabil?”

Dl Fernandes a menţionat populismul atunci când s-a referit la ideea Parlamentului de a fi foarte responsabil şi autodisciplinat cu privire la bugetul pe 2011. Nu sunt deloc de acord cu dânsul aici. Nu cred că dăm dovadă de populism dacă ajungem cu toţii la concluzia că, având în vedere numeroasele reduceri pe care le impunem anumitor state, şi noi, cei din Parlament, trebuie să vedem cum putem acţiona dând dovadă de autodisciplină. Dimpotrivă, consider că tocmai aceasta este responsabilitatea politică a Parlamentului European în contextul actual. Având în vedere reducerile pe care le cerem Greciei şi bugetelor publice în general, trebuie să avem curajul, pe de o partea, să legitimăm majorările necesare pentru a ne îndeplini atribuţiile în mod responsabil, însă, în acelaşi timp, să impunem o limită şi să spunem: în contextul actual, cerem şi o anumită delimitare, deoarece aceasta face parte pur şi simplu din peisajul politic. Acest aspect trebuie subliniat conform maximei „Am înţeles!”. Aceste lucruri sunt importante din punct de vedere politic şi, prin urmare, fac apel încă o dată la toate grupurile să reflecteze la mesajul pe care ne dorim să îl transmitem publicului odată cu bugetul pe 2011.

  Lajos Bokros, în numele Grupului ECR. – Doamnă preşedintă, în România salariile funcţionarilor publici vor fi reduse cu 25 %, în Spania angajaţii sectorului public vor pierde între 5 % şi 15 % din salariu, iar în Portugalia – ca să nu mai vorbim de Grecia – guvernele fac eforturi imense pentru a face economii cu resursele umane. În Marea Britanie, noul guvern a menţionat deja că anul acesta este nevoie de un pachet major de economii financiare.

Există cineva în Parlament care consideră că acum este momentul ca Parlamentul European să cheltuiască mai mult, indiferent pe ce – să majoreze cheltuielile, să aibă mai mulţi angajaţi pentru grupuri, bibliotecă, comisii, personal IT şi o indemnizaţie suplimentară de 1 500 de euro pentru asistenţi? Dezbatem acordarea celei de-a doua tranşe din cei 1 500 de euro; eu afirm că nici prima nu era deloc necesară. Nu ar trebui să discutăm despre amânarea celei de-a doua; ambele ar trebui eliminate, pentru că acum nu este momentul pentru ele. Suntem cu toţii conştienţi de competenţele sporite, însă mai multe competenţe nu înseamnă neapărat cheltuieli mai mari. Este necesară o cheltuire mai eficientă, mai multă răspundere şi mai multă responsabilitate.

Sunt total de acord cu dna Trüpel, care a spus că există moduri de a face economii suplimentare. Nu avem nevoie de un parc auto aici, în Strasbourg. Există transport public gratuit. Eu merg zilnic cu tramvaiul. Şi, pentru a face economie, în loc de bilete la clasa business, putem folosi bilete la clasa economy. Eu, unul, din principiu, nu am luat niciodată bilet la clasa business atunci când am venit aici din Budapesta. Una peste alta, deşi discuţia dintre Birou şi Comisia pentru bugete a fost una foarte folositoare din acest punct de vedere, cred că există foarte multe posibilităţi de a face, în continuare, economii.

  Marta Andreasen, în numele Grupului EFD. – Doamnă preşedintă, încă o dată sunt şocată să văd cum deputaţii în Parlamentul European continuă să ceară majorarea bugetului, în timp ce oamenii din statele membre se luptă să supravieţuiască acestei crize. Însă astăzi mă voi referi la etica Parlamentului.

În momentul de faţă, este oare acceptabil ca instituţiile europene, deşi solicită mai multe prerogative pentru a controla bugetele naţionale, să îşi dorească mărirea propriilor lor bugete administrative? Este oare acceptabil ca instituţiile UE să meargă la Curtea de Justiţie, trecând peste decizia Consiliului, pentru ca aceasta să modereze creşterile salariale pentru funcţionarii UE? Poate fi acceptabil din punct de vedere etic ca Parlamentul să se grăbească cu aprobarea conturilor Consiliului pe 2008 în schimbul aprobării de către acesta din urmă a măririi bugetului Parlamentului?

Permiteţi-mi să mă explic: Comisia pentru control bugetar a votat în unanimitate împotriva aprobării conturilor pe 2008 ale Consiliului, din cauza lipsei de transparenţă. Ca o coincidenţă, nici Consiliul nu a aprobat majorările bugetare pentru Parlament. Cred că săptămâna aceasta Parlamentul va vota în favoarea aprobării conturilor Consiliului şi, la puţin timp după aceea, Consiliul va aproba bugetul suplimentar al Parlamentului. Aceste voturi, doamnelor şi domnilor europeni, pentru bugetul Parlamentului şi pentru descărcarea de gestiune a Consiliului, sunt reprezentative pentru etica instituţiilor care îşi propun să ne conducă.

  Angelika Werthmann (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, Tratatul de la Lisabona a adus cu sine o serie de schimbări, care vizează sau care se referă în mod specific la importanţa Parlamentului European. Am menţionat deja că votul meu favorabil pentru modificarea bugetului Parlamentului este condiţionat. Desigur, Parlamentul European ar trebui să aspire către excelenţă în legiferare. Desigur, întărirea rolului Parlamentului implică mai multe obligaţii, mai multe responsabilităţi şi mai multă muncă. Acestea fiind spuse, în momente de criză ca cele pe care le traversăm acum – cea mai severă criză economică din ultimii 60 de ani – doresc să subliniez faptul că şi noi, în calitate de deputaţi în Parlamentul European, şi de fapt noi în mod special ar trebui să fim mai atenţi cu banii care ne-au fost încredinţaţi. Parlamentul European şi Consiliul ar trebui să coopereze şi trebuie să o facă într-o mai mare măsură, însă pentru aceasta este nevoie de voinţa de a acţiona ca parteneri.

  Ivailo Kalfin (S&D). – (BG) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi să încep prin a-i felicita pe raportori, dna Trüpel şi dl Maňka, pentru eforturile deosebite pe care le-au întreprins în pregătirea deciziilor pe care le discutăm astăzi. Trebuie să recunoaştem că aceasta nu a fost deloc o sarcină uşoară, după cum se vede de altfel şi din dezbaterea de astăzi.

Pe de o parte, trebuie să fim etaloane ale cumpătării şi eficienţei atunci când vine vorba de a cheltui banii contribuabililor europeni. Pe de altă parte, însă, trebuie să îi oferim Parlamentului posibilitatea de a-şi îndeplini toate obligaţiile şi responsabilităţile care i-au fost încredinţate de aceiaşi contribuabili europeni prin Tratatul de la Lisabona.

Adevărul este că cele mai multe schimbări şi sarcini impuse de noul tratat privind Uniunea Europeană se referă la instituţia noastră. Unul dintre subiectele cele mai serioase, care a generat numeroase dezbateri, se referă la modul în care Parlamentul European ţine cont de situaţia economică dificilă din Europa, asumându-şi o poziţie de conducere în limitarea cheltuielilor şi sporirea eficienţei sale.

Deciziile parlamentare pe care le discutăm astăzi sunt relevante pentru situaţia economică. O majorare minimă de 5,5 % a cheltuielilor ne va permite să creştem personalul din Parlamentul European cu 18 persoane noi. Avem nevoie ca administraţia să ofere asistenţă specializată pentru domenii care s-au extins şi în care deciziile Parlamentului European sunt cruciale.

Le oferim deputaţilor în Parlamentul European posibilitatea de a avea un contact mai bun cu alegătorii, de a urma instruiri specializate în mai multe domenii şi de a se achita de noile îndatoriri care le-au fost conferite de Tratatul de la Lisabona. Suntem etaloane ale cumpătării deoarece desfăşurăm toate aceste noi funcţii cu o majorare a costurilor de doar 0,28 % faţă de acordul încheiat acum mulţi ani, astfel încât cheltuielile Parlamentului European nu depăşesc 20 % din cheltuielile administrative din bugetul european.

În acelaşi timp, trebuie subliniat foarte clar faptul că vechiul acord trebuie renegociat pe viitor, pentru a reflecta într-o mai mare măsură modificările survenite în funcţiile instituţiilor şi, în special, rolul crescut şi, deci, aşteptările mai mari din partea Parlamentului European.

Dragi colegi, încă mai avem resurse disponibile. Pe viitor, va trebui să ne sporim eforturile de a creşte eficienţa Parlamentului, bazându-ne, de exemplu, nu pe clădiri, ci pe tehnologiile noi, dând un exemplu din punctul de vedere al standardelor instituţionale şi de mediu, analizând atent impactul pe care îl va avea fiecare cheltuială şi nepermiţând ca bugetul să crească în mod automat, aşa cum se întâmplă de obicei în toate birocraţiile. Nu trebuie să uităm că dăm socoteală pentru fiecare acţiune întreprinsă, în faţa alegătorilor noştri, care trec acum prin momente dificile.

  Alexander Alvaro (ALDE). – (DE) Doamnă preşedintă, mai ales în momente de criză, politicienii trebuie să aibă capacitatea de a separa partea raţională de cea emoţională, cu precădere atunci când este vorba de aspecte bugetare şi de bani. Am sentimentul că Tratatul de la Lisabona şi aspectele bugetare asociate acestuia seamănă puţin cu prognoza meteo – niciodată nu ştii sigur cum vor arăta lucrurile dimineaţă. Prognoza anunţă ploaie, aşa că îţi iei umbrela cu tine, dar până la urmă, chiar dacă picură puţin, nu este vorba de ploaie.

La fel este şi cu Tratatul de la Lisabona: nu ştim cum va schimba acesta volumul de muncă al Parlamentului. Nu pot să nu mă întreb cum au putut membrii comisiilor şi prezidiilor să muncească în trecut în aşa fel încât să nu existe schimbări de pe urma Tratatului de la Lisabona.

Discuţia privind creşterea de 1 500 de euro acordată ca indemnizaţie pentru secretari este una simbolică pentru întrebarea dacă putem să ne reducem structurile, să facem economii şi să creştem eficienţa propriilor noastre procese de lucru. Dacă am ţine cont de aceste trei aspecte, rezultatele ar fi cu mult mai bune decât discuţiile interminabile despre finanţare. Până la urmă, abia la anul vom vedea impactul pe care Tratatul de la Lisabona l-a avut asupra muncii noastre.

  Ryszard Czarnecki (ECR). – (PL) Este clar că Parlamentul European, căruia îi revin mai multe responsabilităţi şi un rol mai important odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona, trebuie, în mod firesc, să dispună de mai multe resurse financiare pentru a-şi putea îndeplini rolul. Antevorbitorul meu avea dreptate. Nu ştim practic cu cât va spori rolul nostru cu adevărat, însă ştim că va creşte. Din acest punct de vedere, cum era şi normal, şi aşteptările alegătorilor şi contribuabililor sunt mai mari. Acesta este unul din motivele pentru care cererea de suplimentare a finanţării, de exemplu pentru asistenţii deputaţilor, este clar justificată, atât din punct de vedere financiar, cât şi politic.

Ştim că în momentul de faţă Grecia şi, în general, ţările din Europa de Est se confruntă cu o mare criză, care, desigur, este şi o problemă de natură politică, însă atunci când reducem cheltuielile nu trebuie să amputăm şi anumite funcţii ale Parlamentului European. Sunt profund convins că bugetul Parlamentului European ar trebui să crească semnificativ.

  Daniël van der Stoep (NI). – (NL) Doamnă preşedintă, proiectul de buget al Parlamentului pe 2011 este de 1,7 miliarde de euro. Aceasta înseamnă 2,3 milioane de euro pentru fiecare deputat în Parlamentul European pe an, 200 000 de euro pe lună şi ameţitoarea sumă de 6 400 de euro pe zi; şi Parlamentul are în total 736 de deputaţi.

Doamnă preşedintă, 6 400 de euro este o sumă enormă. Mă pot gândi la o mie de moduri mai bune în care am putea cheltui banii decât pe această prostie. Ce este însă mai important este faptul că şi cetăţenii ar trebui să poată să ia astfel de decizii. Haideţi să închidem tot ce avem în Bruxelles, Luxembourg şi, în primul rând, Strasbourg, încă de azi. Pur şi simplu, haideţi să îi dăm pe toţi afară din clădiri, să încuiem uşile, să aruncăm cheile şi să restituim aceste 1,7 miliarde de euro cetăţenilor, care i-au câştigat cu sânge, sudoare şi lacrimi.

Fiecare deputat în Parlamentul European ar trebui să se trezească şi să se culce cu gândul că, pentru el, contribuabilii vor plăti, sau au plătit, 6 400 de euro pentru acea zi. Şi fiecare deputat ar trebui să înţeleagă că are obligaţia de a reduce zilnic această sumă, pentru că tot ce cheltuim aici pe lucruri inutile reprezintă bani de la contribuabili, pe care aceştia i-au câştigat trudind din greu.

Iată ce ar trebui să se întâmple, dar nu se întâmplă. Pentru acest Parlament, mai mult înseamnă întotdeauna mai bine. Prin strângeri de mână, prin cunoştinţele pe care fiecare le are şi prin acorduri dubioase încheiate pe ascuns, zeci de milioane sunt adăugate la buget. Elita decide, iar publicul plăteşte. Toţi ar trebui să se gândească la acest lucru noaptea, înainte de a adormi, şi vă îndemn pe fiecare să o faceţi în seara aceasta: să vă puneţi întrebarea: „am costat 6 400 de euro?”. Dacă nu o faceţi, ar trebui să vă fie ruşine, pentru că nu valoraţi nimic ca deputaţi în Parlamentul European.

  Ingeborg Gräßle (PPE). – (DE) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, aş vrea să-i spun dlui van der Stoep că îmi merit banii şi îmi susţin punctul de vedere. Dacă dvs. nu îi meritaţi, atunci vă înţeleg. Tot ce pot spune este că nu ne facem niciun favor dacă în Parlament ne creăm nişte condiţii de lucru care până la urmă vor face munca imposibilă. Eu susţin ideea creşterii indemnizaţiilor pentru secretari – într-adevăr, pentru ambele niveluri – şi consider că acest lucru este extrem de justificabil.

Oricine lucrează în acest Parlament are nevoie de personal. Cei care nu doresc să muncească nu ar trebui să îi împiedice pe cei care doresc şi care au de muncă de la a o face. Nimeni nu va fi forţat să se folosească de aceste majorări ale indemnizaţiilor – puteţi să vă folosiţi de ea, nu este obligatoriu să o faceţi. Dacă deputaţii nu folosesc indemnizaţia, cu atât mai bine pentru contribuabili, care îşi vor primi apoi banii înapoi. Eu una pot să vorbesc doar pentru mine atunci când afirm că îmi merit banii, lucru valabil şi pentru personalul meu. Totuşi, trebuie să analizăm activităţile desfăşurate în trecut pe baza surplusului din buget. Trebuie să vedem dacă ne mai dorim şi dacă putem să le continuăm. Mă gândesc aici, în primul rând, la serviciul TV prin internet. Cred că trebuie să luăm măsuri, că nu putem lăsa lucrurile aşa cum sunt.

În plus, împreună cu Biroul am făcut mai multe reforme, şi ar trebui să permitem ca acestea să fie puse în aplicare. Comisia pentru control bugetar va face tot ce îi stă în putinţă pentru a evidenţia lucrurile care nu merg.

  Geoffrey Van Orden (ECR). – Doamnă preşedintă, în întreaga Europă guvernele şi instituţiile publice se confruntă cu nevoia de a face reduceri, însă acest Parlament continuă să trăiască într-o lume de basm. Aud cuvinte frumoase făcând referire la nevoia de a face economii şi la eficienţă, însă bugetul pe 2011, de peste 1,7 miliarde de euro, reprezintă o creştere de cel puţin 6 %. Lucru total inacceptabil. Ar trebui să discutăm despre economii semnificative, nu creşteri. Şi există multe moduri în care se pot realiza acestea.

Pentru început, ar trebui să renunţăm la cheltuielile care nu sunt necesare. Parlamentul ar trebui să îi ceară Consiliului să pună capăt acestui circ care se desfăşoară la Strasbourg şi astfel să economisească anual peste 200 de milioane de euro. Alte 50 de milioane de euro ar putea fi economisite dacă am închide birourile Parlamentului European din fiecare stat membru. Trebuie să eficientizăm birocraţia: numărul funcţionarilor angajaţi la Parlament a crescut în trei ani cu 14 %, ajungând la 6 000. În vremuri grele, orice altă organizaţie ar aborda noile priorităţi făcând economii în alte părţi. Se pare că trăim într-o lume diferită. Trebuie să facem paşii necesari care să ducă la schimbări şi reduceri reale în bugetul Parlamentului.

  Bart Staes (Verts/ALE). – (NL) Doresc să revin la ideea de a adăuga de două ori câte 1 500 de euro lunar pentru indemnizaţiile pentru asistenţa de secretariat. Este adevărat că Tratatul de la Lisabona ne conferă multe sarcini suplimentare şi în niciun caz nu mă opun ideii de a avea mai mult personal pentru acele comisii parlamentare cărora le-au fost atribuite sarcini suplimentare, cum ar fi Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală şi Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne.

Şi nici nu mă voi opune ideii de a avea mai mult personal în cadrul grupurilor pentru a sprijini mai bine sarcinile acestora, însă haideţi să fim cinstiţi, doamnelor şi domnilor: este o nebunie şi mai este şi incorect să îi dăm fiecărui deputat în Parlamentul European 1 500 de euro în plus anul acesta şi încă 1 500 de euro anul viitor.

Eu însumi lucrez în cadrul Comisiei pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară de 10 ani. În cadrul procedurii de codecizie sau al celei legislative ordinare, acestei comisii îi revin foarte multe sarcini. M-am descurcat întotdeauna cu trei asistenţi şi consider că şi deputaţii care lucrează în prezent sau care vor lucra în Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală, şi în Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne se pot descurca cu trei asistenţi. Doamnă Gräßle, sugestia dumneavoastră – că ar trebui să primească un număr mai mare de angajaţi cei care doresc să muncească, dar nu şi cei care nu doresc să o facă – este populism la cel mai înalt nivel.

  Vladimír Maňka, raportor. – (SK) Doresc să le mulţumesc tuturor celor care şi-au exprimat punctul de vedere. Mă bucură să văd că toţi doriţi să vă desfăşuraţi activitatea legislativă cât mai bine posibil şi să folosiţi resursele cât mai bine. Fiecare dintre noi are o opinie în legătură cu ce şi cum poate fi îmbunătăţit. Dezbaterea de astăzi este o dovadă clară. Doresc să îi spun dlui Bokros că se pot face economii prin metode obiective. Această metodă a fost blocată anul trecut de membrii grupului dvs. politic, printre alţii.

Din ianuarie sunt şeful unei autorităţi regionale din ţara mea. După ce am preluat funcţia, primul pas l-a reprezentat realizarea unui studiu extern, independent, al tuturor proceselor desfăşurate în instituţia mea. Acest audit va elimina suprapunerile şi va reduce cheltuielile administrative cu peste 15 %. Dacă vrem să analizăm capacităţile de rezervă şi să reorganizăm cât mai bine resursele existente, cea mai bună soluţie este un studiu extern, independent.

Cei care au avut curajul să facă acest pas au reuşit să asigure o utilizare optimă a resurselor şi au redus cheltuielile administrative semnificativ. În zilele următoare vom dezbate şi vota asupra bugetului rectificativ pentru 2010 al Comitetului Economic şi Social European şi al Comitetului Regiunilor.

Aceste instituţii îşi extind în mod clar activităţile, având mai multe prerogative şi un volum de lucru mai mare. Doresc, de asemenea, să solicit Consiliului să finalizăm aceste bugete cât mai repede posibil, astfel încât ambele instituţii să îşi poată îndeplini responsabilităţile într-un mod responsabil şi eficient, în domeniile nou extinse sau introduse de Tratatul de la Lisabona.

  Helga Trüpel, raportoare. – (DE) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, aţi auzit cu toţii cât de controversată este dezbaterea referitoare la bugetul pe 2011. Şi nici nu este de mirare, având în vedere că se referă la creşteri şi reduceri reale, dar şi la aspecte simbolice – ca întotdeauna în politică.

În calitate de raportoare, aş dori să se consemneze următoarele. Aţi văzut întregul spectru de păreri de aici, de la dna Gräßle din partea Grupului Partidului Popular European (Creştin Democrat), care este foarte hotărâtă să favorizeze aceste majorări – inclusiv cei 1 500 de euro – pentru a-şi proteja capacitatea de lucru, până la alţi membri, care au spus „Nu avem nevoie de asta” sau „Trebuie să evaluăm mult mai precis cum pot fi justificate creşterile şi să ne oferim nouă înşine o privire de ansamblu, inclusiv asupra tuturor comisiilor şi a zonelor de lucru din acest Parlament”.

În calitate de raportoare, aş dori să subliniez că majoritatea Comisiei pentru bugete a decis să plaseze banii adiţionali în rezervă – decizie care încă nu a fost adoptată de Comisia pentru bugete – şi să ceară o evaluare precisă. Prin urmare, rămân să facem toate acestea. Trebuie să prezentăm această evaluare şi apoi, în toamnă, va trebui să ne concentrăm încă o dată foarte serios asupra acestor rezultate, pentru a putea negocia în continuare cu Consiliul în octombrie în cadrul noii proceduri bugetare şi, de asemenea, pentru a obţine o poziţie majoritară internă aici, în Parlament. În situaţia actuală este important să subliniem că există o controversă, există păreri foarte diferite şi există o opinie majoritară conform căreia trebuie să analizăm încă o dată foarte atent cifrele.

Mulţumesc pentru sfatul dumneavoastră şi sper că toţi vom da dovadă de prudenţă pe măsură ce vom merge mai departe.

  Preşedinta. – Mulţumesc, doamnă Trüpel. Însă, cu aceasta se încheie dezbaterea comună privind bugetul. Mulţumesc pentru intervenţiile dvs. Dezbaterea s-a încheiat.

Votul asupra raportului dlui Maňka va avea loc mâine, iar votul asupra raportul dnei Trüpel va avea loc astăzi la 12.00.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Georgios Stavrakakis (S&D), în scris. – (EL) Bugetul rectificativ este rezultatul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Parlamentul se confruntă cu noi provocări şi va avea nevoie de resurse dacă ne dorim ca el să facă faţă cu succes noilor sale responsabilităţi şi provocări. Aş dori să subliniez faptul că cetăţenii europeni vor ca Parlamentul să-şi îndeplinească îndatoririle impecabil şi, pentru a garanta acest lucru, este important ca membrii, comisiile şi grupurile sale politice să aibă resursele necesare. Mai mult, credem că disciplina financiară şi reducerile de cheltuieli sunt mai necesare acum decât au fost vreodată, şi cetăţenii europeni, pe bună dreptate, aşteaptă acest lucru de la noi; de aceea am pregătit un buget care garantează austeritate financiară şi transparenţă.

Am insistat, de asemenea, asupra necesităţii unei planificări politice pe termen lung în ceea ce priveşte clădirile Parlamentului European, în încercarea de a asigura sprijinul financiar necesar, atât acum, cât şi în anii următori. Suntem siguri că aceste măsuri ne vor ajuta să ne punem într-o poziţie din care să putem aborda preocupările, aşteptările şi cererile cetăţenilor europeni.

Pentru a încheia, aş dori să-l felicit pe dl Vladimir Maňka pentru raportul său excelent.

6. Fondul european pentru refugiaţi pentru perioada 2008-2013 (modificarea Deciziei nr. 573/2007/CE) - Migrarea de la Sistemul de Informații Schengen (SIS 1+) la Sistemul de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) (modificarea Regulamentului (CE) nr. 1104/2008) - Migrarea de la Sistemul de Informații Schengen (SIS 1+) la Sistemul de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) (modificarea Deciziei 2008/839/JAI) - Crearea unui program comun de reinstalare al UE (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct este dezbaterea comună privind:

- raportul dlui Tavares, în numele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, referitor la propunerea de Decizie a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Deciziei nr. 573/2007/CE de instituire a Fondului european pentru refugiaţi pentru perioada 2008–2013 ca parte a programului general „Solidaritatea şi gestionarea fluxurilor migratorii”, precum şi de abrogare a Deciziei 2004/904/CE a Consiliului (COM(2009)0456 – C7-0123/2009 –2009/0127(COD))(A7-0125/2010),

- raportul dlui Coelho, în numele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, referitor la propunerea de regulament al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1104/2008 privind migrarea de la Sistemul de Informaţii Schengen (SIS 1+) la Sistemul de Informaţii Schengen din a doua generaţie (SIS II) (COM(2009)0508 – C7-0244/2009 – 2009/0136(NLE)) (A7-0126/2010),

- raportul dlui Coelho, în numele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, referitor la propunerea de regulament al Consiliului de modificare a Deciziei 2008/839/JAI privind migrarea de la Sistemul de Informaţii Schengen (SIS 1+) la Sistemul de Informaţii Schengen din a doua generaţie (SIS II) (COM(2010)0015 – 2010/0006(NLE)) (A7-0127/2010), şi

- raportul dlui Tavares, în numele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, referitor la crearea unui program comun de reinstalare al UE (2009/2240(INI)) (A7-0131/2010).

  Carlos Coelho, raportor. – (PT) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, doamnelor şi domnilor, aş dori să încep prin a vă reaminti că Parlamentul a criticat deja întârzierile enorme în punerea în aplicare a Sistemului de Informaţii Schengen din a doua generaţie (SIS II). La 22 octombrie 2009, am adoptat rezoluţia referitoare la progresele la nivelul Sistemului de Informaţii Schengen II şi la nivelul Sistemului de Informaţii privind Vizele. Parlamentul European şi-a exprimat încă o dată profunda îngrijorare legată de întârzierea începerii operaţiilor şi a cerut informaţii de la Comisie şi Consiliu despre rezultatele testelor tehnice, făcând apel la transparenţă totală privind procesul de punere în aplicare a SIS II.

SIS II ar fi trebuit să devină operaţional în 2007. Suntem acum în 2010 şi nimeni nu poate da un răspuns ferm când va fi gata. În ceea ce priveşte pachetul de propuneri pe care le analizăm, se nasc patru întrebări fundamentale. În primul rând, când va avea loc migrarea? Înainte ca SIS II să devină operaţional, trebuie testat personal pentru a verifica dacă sistemul este capabil să funcţioneze în concordanţă cu cerinţele tehnice şi operaţionale stabilite în instrumentele juridice respective. Doar după ce aceste teste se vor fi încheiat cu succes va putea avea loc migrarea de la Sistemul de Informaţii Schengen din prima generaţie la SIS II.

În al doilea rând, au fost finalizate aceste teste? Nu. Confruntându-se cu întârzieri enorme ale proiectului şi din cauza tuturor problemelor şi dificultăţilor întâlnite, Consiliul a decis să efectueze teste în două etape de referinţă: prima în trimestrul patru al anului 2009 şi a doua în vara anului 2010. Totuşi, primul test a trebuit să fie amânat până la sfârşitul lunii ianuarie, deoarece nu au fost întrunite condiţiile necesare. Testul s-a desfăşurat între 21 şi 24 ianuarie 2010: aparent, sistemul a funcţionat primele 25 de ore, dar a fost în mod clar instabil în restul perioadei de testare. Acest test s-a repetat între 2 şi 5 martie, iar evaluarea finală şi validarea celui de-al doilea set de teste a avut loc la 6 aprilie.

Deşi condiţiile de testare nu au fost pe deplin respectate de statele membre sau de compania contractată şi în ciuda faptului că numărul limitat de transferuri nu a corespuns timpului de răspuns cerut, marea majoritate a statelor membre au concluzionat că abaterile nu sunt semnificative şi că principalele obiective ale testelor au fost îndeplinite. Noul orarul general şi planul bugetar trebuie să fie adoptate la următoarea reuniune a Consiliului, în iunie, sau, cel mai târziu, în octombrie 2010.

S-a considerat, de asemenea, esenţial ca, înainte ca sistemul să fie operaţional, următoarele condiţii să fie îndeplinite. Testul de referinţă II trebuie să se finalizeze cu succes şi trebuie întrunite toate condiţiile de operare. De asemenea, testul general prevăzut la articolul 55 din regulament trebuie efectuat cu succes şi trebuie asigurată pe deplin siguranţa reţelei.

Cea de-a treia întrebare: de ce este atât de urgent ca aceste iniţiative să fie adoptate? Deşi nu toate condiţiile necesare pentru a merge mai departe cu transferul au fost îndeplinite şi nici nu există un interval de timp pentru când se va produce acest lucru, mandatul acordat Comisiei, acela de a dezvolta SIS II, va expira din nou la 30 iunie 2010. Prin urmare, trebuie să modificăm clauzele de caducitate din instrumentele de migrare adoptate în 2008, pentru a preveni expirarea lor.

Pentru a patra şi ultima mea întrebare – ce aspecte ale propunerii am căutat să modific? În primul rând, introducerea clauzei de caducitate, pe care Comisia nu o propusese. Propunem ca aceasta să fie stabilită pentru 31 decembrie 2013. Luând în calcul întârzierile semnificative, este, de asemenea, esenţial să fie fixată temeiul juridic pe care soluţia l-a utilizat, oricare ar fi aceasta, trebuie să se bazeze pe tehnologia disponibilă, trebuie să urmeze un orar rezonabil şi trebuie să fie acceptabilă din punctul de vedere al eficienţei costurilor.

Trebuie, de asemenea, creat Consiliul pentru gestionarea programului global, iar gestionarea de către acesta a SIS II integrat în mod oficial. Sunt ferm convins că dacă acest organism ar fi existat de la început, am fi reuşit să ne coordonăm mai bine, am fi ştiut mai multe şi am fi fost mult mai eficienţi.

În cele din urmă, consider că este crucial ca procesul de migrare să fie supus controlului parlamentar. Parlamentul nu este responsabil doar pentru temeiul juridic: ca autoritate bugetară, asigură, de asemenea, supervizarea acţiunilor finanţate de la bugetul Uniunii. De aceea, eu, împreună cu colegul meu, dl Alvaro, am depus un amendament de a plasa fondurile în rezervă. De asemenea, am depus un alt amendament împreună cu colegii mei, dl Alvaro, dna Ludford, dl Enciu şi dna Hohlmeir, pentru a cere un audit de către Curtea Europeană de Conturi. Aş dori să le mulţumesc tuturor pentru că au fost extrem de cooperanţi.

  Preşedinta. – Nu pot să îi dau cuvântul dlui Tavers deoarece a avut câteva probleme legate de transport, cauzate de un anumit vulcan. De îndată ce ni se alătură, îi voi da cuvântul.

  Alexander Alvaro, raportor pentru aviz al Comisiei pentru bugete. – (DE) Doamnă preşedintă, SIS II este o poveste de încercări, eşecuri şi noi încercări, care durează de ani de zile. Aceste încercări, eşecuri şi noi încercări au înghiţit până acum în total 90 de milioane de euro – 90 de milioane care, în ochii multor oameni, au fost complet irosiţi.

Din punct de vedere bugetar, pot aproba fiecare propoziţie, fiecare cuvânt şi fiecare efort al dlui Coelho. Lucrăm foarte strâns şi foarte bine pe această temă. Cu toţii avem un interes comun ca SIS II să funcţioneze. Însă, uneori, trebuie să acceptaţi că lucrurile nu funcţionează – aşa cum se întâmplă cu multe în viaţă –şi trebuie să iei în considerare alternativele.

Noi, Parlamentul European, nu suntem pregătiţi să renunţăm încă la acest proiect şi o vom susţine în orice fel vom putea pe dna comisar Malmström, care a acceptat această moştenire dificilă. Trebuie să fie totuşi clar – şi am stabilit acest lucru în Comisia pentru bugete, ceea ce recomandăm şi pentru plen – ca toate contribuţiile pentru SIS II să fie plasate în rezervă, pentru a avea mai mult control asupra folosirii acestor fonduri. Personal, mă aştept să existe un plan B pentru cazul în care vom recunoaşte, într-o zi, că nu suntem capabili să realizăm ceea ce am dorit să realizăm.

  Preşedinta. – În absenţa dlui Tavers, îi dau cuvântul dnei comisar Malmström.

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Doamnă preşedintă, aş dori să le mulţumesc dlui Coelho şi dlui Alvaro pentru contribuţiile lor şi să vă mulţumesc dvs. pentru cooperarea foarte constructivă pe care am avut-o la acest dosar extrem de complicat pe care l-am moştenit. Este foarte complicat, dar sunt hotărâtă să lucrez cu dumneavoastră pentru a-l rezolva într-un mod transparent şi pentru a vedea proiectul terminat.

Votul de mâine este unul oportun pentru proiectul SIS II. Consiliul a confirmat că testul din prima etapă de referinţă a avut succes şi că dezvoltarea SIS II ar trebui să continue pe baza soluţiilor tehnice curente.

Propunerile legislative din faţa dumneavoastră au conţinut trei elemente substanţiale: dl Coelho a făcute referire la ele, iar acest lucru va schimba dezvoltarea proiectului. În primul rând, aşa cum a spus şi dl Coelho, data iniţială de expirare a instrumentelor – 30 iunie anul acesta – a devenit nerealistă şi, prin urmare, va fi schimbată. Aceasta va permite proiectului SIS II să continue în contextul cerinţelor tehnice şi al unui program global care, în prezent, sunt redefinite împreună cu experţii statelor membre. Acesta va fi disponibil pentru Consiliu pe 3 şi 4 iunie.

Raportorul solicită un termen limită specific pentru dezvoltarea SIS II. Îmi pare rău să vă spun, dar Comisia nu se află încă în poziţia în care să accepte această propunere. Experţii Comisiei, împreună cu toate statele membre, aproape au finalizat adaptarea cerinţelor şi a noului program global. Odată ce acestea se vor finaliza, Comisia va face sugestiile corespunzătoare, ţinând cont de noul program global ce trebuie prezentat următorului Consiliu Justiţie şi Afaceri Interne peste două săptămâni.

În al doilea rând, Consiliul pentru gestionarea programului global este un grup de experţi tehnici care oferă consiliere cu privire la dezvoltarea SIS II şi care trebuie formalizat. Consiliul pentru gestionarea programului global s-a dovedit deja a fi un bun instrument de cooperare şi analiză tehnică între Comisie şi experţii statelor membre. Propunerea se va asigura că aceasta va continua, în timp ce rolul consiliului, alcătuirea şi procedurile acestuia se vor eficientiza. Din acest motiv – este un organism pur tehnic – nu este recomandat să deschidem consiliul pentru deputaţi sau alţi oficiali parlamentari. Vom continua să mergem mai departe cu SIS II într-un mod transparent faţă de Parlamentul European, dar trebuie să facem o distincţie clară între munca tehnică şi transparenţa politică. Însă, în acest spirit, Comisia este deschisă faţă de furnizarea de informaţii tehnice complete către deputaţii în Parlament, punând la dispoziţie rapoartele consiliului, în conformitate cu sugestiile dlui Coelho.

În al treilea rând, va fi prevăzută flexibilitatea juridică necesară pentru continuarea dezvoltării prin intermediul unui scenariu tehnic alternativ şi cred că suntem cu toţii de acord cu privire la raţionamentul în această privinţă.

Cât despre aspectele bugetare ale continuării dezvoltării SIS II, Comisia împărtăşeşte obiectivul raportorului, acela de a se folosi în modul cel mai eficient de banii contribuabililor. În acest context, raportul cere să rezerve dreptul Parlamentului de a pune fondurile pentru dezvoltarea SIS II în rezerva bugetară pentru 2011. Aceasta rămâne, desigur, la latitudinea autorităţii bugetare. Din punctul de vedere al implementării bugetare, l-aş întreba pe dl Alvaro dacă ar putea exista un fel procedură clară şi eficientă de deblocare pentru cazul în care am avea nevoie de bani. Aş dori să mulţumesc Comisiei LIBE, dlui Coelho şi raportorului Comisiei pentru control bugetar, dl Alvaro, pentru cooperarea excelentă la acest dosar.

Îmi pare rău că dl Tavares nu este aici. Am fi avut posibilitatea să discutăm programul de reinstalare al UE – un subiect extrem de important. După cum ştiţi, o mare majoritate a refugiaţilor se află în ţări din Asia, Africa şi Orientul Mijlociu. Mulţi dintre aceşti refugiaţi se află în situaţii ca în romanul „Catch-22”: nici nu se pot întoarce în ţara de origine, nici nu se pot integra în ţara de azil, datorită faptului că multe dintre aceste ţări sunt victime ale conflictelor sau ale sărăciei. Pentru aceste grupuri de refugiaţi, reinstalarea este singura soluţie.

Prin reinstalare, statele membre ale Uniunii Europene pot demonstra solidaritate tangibilă cu aceste ţări supraîmpovărate ale primului azil, în acelaşi timp protejând unii dintre cei mai vulnerabili refugiaţi în condiţii sustenabile şi umane. Astăzi, reinstalarea este îndeplinită, dar nu există coordonare structurală la nivel UE. Comisia crede că UE poate juca un rol mai mare şi poate fi mai activă în ceea ce priveşte reinstalarea prin întărirea rolului global al Uniunii şi demonstrând solidaritate faţă de regiunile cele mai afectate. Propunerea prezentată în septembrie 2009 are scopul de a îmbunătăţii situaţia. Suntem foarte mulţumiţi de răspunsul pozitiv dat de Parlament şi de Consiliu propunerii. Aş dori să-i mulţumesc în special dlui Tavares pentru munca sa deosebită în această privinţă şi salut puternicul consens politic dintre diferitele grupuri cu privire la acest subiect.

Ideea din propunere este că UE, în parteneriat cu Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, vor contribui la o utilizare mai strategică a reinstalării pe baza unei decizii anuale privind priorităţile comune pentru reinstalare. Prin punerea în comun a cotelor naţionale, UE poate ajuta să reducă unele din cele mai dificile conflicte din lume şi în situaţia refugiaţilor. Programul lasă la alegerea fiecărui stat membru numărul refugiaţilor de reinstalat, cu toate că le va permite să se coordoneze şi să facă schimb de experienţă şi de bune practici. Prin exerciţiul anual, UE va fi capabilă să fie mai reactivă la provocările în curs şi la nevoile globale ale refugiaţilor pentru a eficientiza utilizarea de către statele membre a Fondului european pentru refugiaţi. Programul va ajuta, de asemenea, în cadrul unui proiect de cooperare mai orientat şi mai practic, prin Biroul de Sprijin pentru Azil, lucrând cu administraţiile naţionale şi organizaţiile societăţii civile. Sprijin pe deplin ideea raportorului de a crea o unitate specială în cadrul biroului care urmează a fi stabilită în Malta.

Programul comun de reinstalare al UE se discută la un moment crucial: din 2007, cinci state membre – în plus faţă de cele care aveau deja programe – au decis să înceapă programe naţionale de reinstalare. Alte state membre au reinstalat refugiaţi irakieni în ultimul an ca răspuns al unei înţelegeri la nivelul UE în 2008. Este crucial să menţinem acest impuls pozitiv, iar adoptarea propunerii să nu fie amânată.

Regretăm, totuşi, că anumite divergenţe şi aspecte procedurale împiedică adoptarea rapidă a acestei propuneri. Această propunere are o mare semnificaţie politică. Decizia Comisiei de a stabili priorităţi anuale pentru reinstalare este o decizie de punere în aplicare şi face parte din gestionarea financiară a Fondului european pentru refugiaţi. Cu privire la procedurile „actelor delegate”, suntem îngrijoraţi că procedura va fi considerabil întârziată, îngreunând foarte mult gestionarea fondului.

Acesta este un prim pas către o abordare comună; desigur, va avea loc o analiză a experienţei şi există planuri de prezenta iniţiative mai ambiţioase ca parte a programului de la Stockholm.

  Georgios Papanikolaou, în numele Grupului PPE. – (EL) Vă mulţumesc, doamnă comisar, pentru informare. Deşi dl Tavares nu se află alături de noi, ţin să îi mulţumesc pentru cooperarea de care ne-am bucurat până în momentul de faţă şi, în numele grupului nostru politic, să exprim poziţia noastră în favoarea programului de reinstalare.

Vorbim despre o singură zonă de azil şi de politica integrată de gestionare a refugiaţilor de care avem nevoie. Desigur, instrumentul financiar care va sprijini aceste demersuri va fi Fondul european pentru refugiaţi, care, este adevărat, nu a fost folosit suficient până acum, şi există posibilităţi pentru a face lucruri mai măreţe şi mai bune.

Până în momentul de faţă, răspunsul european la cerinţele globale de reinstalare a fost unul adecvat. Vă reamintesc că statele membre participă în mod voluntar şi, până în prezent, împreună cu cele două ţări care au luat parte la această reinstalare specială, doar 12 din cele 27 de state membre s-au implicat în acest demers, iar cifrele nu au fost foarte încurajatoare până acum. Prin programul de reinstalare, în 2009, 6 896 de refugiaţi au ajuns în Europa, adică abia 8,2 % din totalul acestora.

Prin urmare, este nevoie de o mai bună coordonare, iar prin acest raport şi prin consultarea organizată, noi încercăm să stimulăm statele membre, să le explicăm că avem toate motivele pentru a continua cu punerea în aplicare a acestui program.

Desigur, protejarea drepturilor omului şi solidaritatea noastră reală faţă de statele terţe sunt un obiectiv prioritar. Cu toate acestea, trebuie să înţelegem că un alt motiv pentru care toate statele membre ar trebui să participe la acest program este deoarece, în acest mod, le putem transmite un mesaj tuturor celor care au nevoie de el că au toate motivele pentru a alege căi legale de a ajunge în Europa, de a ajunge pe teritoriul european, pentru un viitor mai bun.

Şi problema imigraţiei clandestine ar putea fi soluţionată în mod indirect prin intermediul programului de reinstalare pentru refugiaţi deoarece, în urma unor astfel de programe, refugiaţii nu vor mai alege căile ilegale, ci vor aştepta să fie incluşi într-un astfel de program.

În final, doresc să spun că am depus un amendament privind reinstalarea internă a refugiaţilor, care nu a fost acceptat. Doamnă comisar, aşteptăm ca, la un moment dat, Comisia să vină cu o iniţiativă pe această problemă. Dublin II a pus o povară pe umerii câtorva state şi este foarte important ca noi să insistăm cu programul de reinstalare, cu ajutorul Fondului european pentru refugiaţi.

  Antonio Masip Hidalgo, în numele Grupului S&D. – (ES) Doamnă preşedintă, ţin să îi mulţumesc dnei Malmström pentru faptul că se află aici. Doresc să îmi exprim sprijinul faţă de raportul şi spiritul cu care a lucrat dl Tavares, deoarece munca sa cu organizaţiile nonguvernamentale, cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, precum şi urmărirea dreptului comparat din exteriorul Uniunii Europene este foarte importantă.

Aceste experienţe sunt fundamentale şi, având în vedere că am făcut şi eu parte dintr-un consiliu local, consider, de asemenea, că toate consiliile din Europa ar trebui să îşi asume angajamentul faţă de această problemă.

Asta deoarece, deşi ne confruntăm cu o criză, cea mai adâncă criză a fost cea a refugiaţilor, care a fost o criză a amneziei colective. În Europa şi în ţările bogate am uitat că războaiele care duc la apariţia refugiaţilor sunt războaie pentru care noi suntem responsabili, pentru care ţările şi guvernele noastre sunt responsabile. Trebuie să depăşim această amnezie colectivă.

Sunt de acord cu ce a spus dna Malmström în legătură cu asumarea unui angajament şi, într-adevăr, trebuie să ne luăm un angajament. O comisie a Parlamentului i-a vizitat pe palestinienii irakieni. Desigur că au făcut-o: trebuie să ne asumăm angajamentul faţă de aceşti refugiaţi.

Doresc totuşi să îi spun următorul lucru dnei Malmström, cu tot respectul cuvenit: trebuie să depăşim divergenţele care există între Parlament – iar dânsa a făcut parte din acesta – şi Comisie în legătură cu actele delegate. Nu doresc ca acest raport, care, în general, pare a fi bine primit, să fie blocat din cauza faptului că Parlamentul şi Comisia nu sunt de acord în ceea ce priveşte actele delegate.

PREZIDEAZĂ: DOAMNA ROTH-BEHRENDT
Vicepreşedintă

  Nadja Hirsch, în numele Grupului ALDE. – (DE) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, ceea ce am discutat cu toţii pe această temă a fost că trebuie, pur şi simplu, să convingem mai multe dintre statele membre să participe la acest program. Cred că sunt multe de făcut în acest sens prin explicarea programului şi scoaterea în evidenţă a beneficiilor sale, deoarece cei care participă la acesta au spus astfel întotdeauna că vor continua să facă acest lucru şi că salută programul.

Este foarte important să se precizeze clar oamenii la care se referă acesta. Se referă la oameni care, singuri, nu au puterea de a veni în Europa. Este vorba de femeile, copiii şi bolnavii care ajung în tabere de refugiaţi din afara Uniunii Europene şi care au nevoie de ajutorul nostru. Consider un lucru bun faptul că vom decide să punem la dispoziţie, în viitor, o proporţie mai mare din Fondului european pentru refugiaţi.

Dar cred, de asemenea, că este foarte important ca aceste fonduri, în cazul în care sunt acordate parlamentelor naţionale, statelor naţiune, cu alte cuvinte, nu trebuie pur şi simplu să dispară în buget, ci trebuie efectiv utilizate în vederea construirii unei structuri durabile; cred că aceste fonduri, de fapt, chiar trebuie să fie transferate autorităţilor locale, municipiilor şi oraşelor unde are loc efectiv integrarea, unde sunt asigurate locuri de grădiniţă şi de locuinţe. Faptul că municipiile şi oraşele, precum şi autorităţile locale, în calitatea lor de aliaţi ai noştri, trebuie să fie implicate în această discuţie, reprezintă un aspect foarte important.

Probabil că statele membre înclină mai mult să respingă acest lucru pe termen scurt decât autorităţile locale pe teren. În previzibilitatea pe care acest lucru o aduce, văd un element important care ne leagă pe noi, UE, de cei de pe teren care înfăptuiesc integrarea. Per ansamblu, aceasta ar putea da, cu siguranţă, un impuls programului de reinstalare, un lucru bun zic eu. Mai presus de toate, există un lucru care trebuie precizat foarte clar, acela că cetăţenii nu pot fi lăsaţi în urmă – trebuie să se găsească persoane şi asociaţii care să înlesnească calea celor care doresc să înceapă o viaţă nouă la nivel local şi care să le arate cum funcţionează noul lor oraş şi unde se găseşte cel mai apropiat bazin de înot.

Avem nevoie de un consens la nivelul întregii societăţi potrivit căruia ne dorim să luăm parte la un program de reinstalare, aceasta reprezintă o soluţie bună şi oamenii vor înfăptui integrarea pe teren.

  Hélène Flautre, în numele Grupului Verts/ALE. – (FR) Doamnă preşedintă, mi-aş fi dorit să-l aud pe domnul raportor Tavares, dar nu-i nicio problemă; ni s-a alăturat, în sfârşit, şi domnia sa acum acestei dezbateri şi asta e ceea ce contează. Cred că munca pe care a reuşit să o depună pentru a ajunge la un consens cu privire la utilizarea Fondului european pentru refugiaţi, a cărui misiune este aceea de a finanţa şi de a încuraja statele membre să dezvolte propriul program de reinstalare a refugiaţilor, reprezintă un lucru foarte pozitiv, pe care comisarul Malmström îl încurajează cu tărie, iar eu salut acest lucru.

Trebuie totuşi să ţinem cont de câteva cifre, care ne vor permite să relativizăm domeniul de aplicare al acestui fond. Dacă ar fi să alocăm întregul Fond european pentru refugiaţi, ceea ce eu personal nu doresc deoarece aceasta ar fi, în mod inevitabil, în defavoarea finanţării condiţiilor de primire a refugiaţilor şi solicitanţilor de azil în Europa, abia dacă am putea să restabilim 20 000 de refugiaţi în Europa, un număr extrem de îndepărtat de solicitarea ICNUR, care a identificat mai mult de 470 000 de refugiaţi în toată lumea care au nevoie de reinstalare, adică într-adevăr persoane care au nevoi specifice, vulnerabilităţi, puncte slabe şi care sunt incapabile să se întoarcă în ţara lor de origine. În consecinţă, trebuie să rămânem sensibili la această problemă.

Pentru mine, cea de-a doua măsură de precauţie pe care trebuie să o luăm – deoarece am experimentat acest lucru în ţara mea, Franţa – se referă la acoperirea mediatică a reinstalării unor refugiaţi ca la un copac de caritate ce ascunde o pădure de practici incorecte, pentru că, în acelaşi timp, această ţară, Franţa, tocmai a fost condamnată de către Comitetul Naţiunilor Unite de luptă împotriva torturii pentru că a întors solicitanţi de azil în ţări terţe în care riscă să fie supuşi unui tratament inuman şi degradant.

Eu cred – şi acesta este ultimul meu punct – că acestea sunt măsuri de precauţie pe care trebuie să le avem în vedere.

  Marie-Christine Vergiat, în numele Grupului GUE/NGL. – (FR) Doamnă preşedintă, doresc să vorbesc despre Sistemul de Informaţii Schengen. Trebuie să examinăm astăzi cadrul juridic în care are loc migrarea de la SIS I la SIS II. Aş spune că, pe această temă, toate luminile de avertizare sunt pe roşu intermitent. Cel puţin, doamnă comisar, putem spune că testele nu au fost concludente în această privinţă.

Cu toate acestea, în ciuda opoziţiei a trei dintre statele membre mai mari – Franţa, Germania şi Austria – Comisia continuă să persiste. După cum ştiţi, noi, cei din Grupul Confederal al Stângii Unite Europene – Stânga Verde Nordică, suntem la fel de persistenţi, aş spune, când vine vorba de reticenţa noastră faţă de problemele legate de stocare şi riscurile pe care aceasta le implică în materie de protecţie a datelor. Cred că trăim într-o perioadă destul de ireală, în care abuzurile şi riscurile legate de fiecare aspect de securitate sunt criticate din ce în ce mai mult de către experţi, care ştiu ce spun. Trebuie să luăm măsuri de precauţie în domeniul protecţiei datelor pentru toţi cetăţenii, oricare ar fi aceştia. Trebuie să dăm dovadă de un angajament minim în ceea ce priveşte riscurile de conexiune a fişierelor. Noi, în Franţa, suntem conştienţi de abuzurile care pot rezulta din conexiunea fişierelor.

Doamnă comisar, în aceste circumstanţe, Grupul GUE/NGL nu poate susţine această migrare.

  Gerard Batten, din partea Grupului EFD. – Doamnă preşedintă, Marea Britanie nu este semnatară a acordului Schengen, astfel încât, din punct de vedere tehnic, prezenta propunere nu trebuie să se aplice Regatului Unit. Vechiul guvern laburist nu a optat pentru acesta, iar noul guvern de coaliţie liberal-democrat/conservator trebuie să aibă aceeaşi opţiune. Un astfel de sistem ar încuraja pur şi simplu mai mulţi refugiaţi, veritabili sau nu, să vină în Uniunea Europeană.

Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă Turcia va adera la Uniunea Europeană: ne putem aştepta nu doar la 72 de milioane turci care vor avea automat dreptul de intrare în ţările europene şi Marea Britanie, ci la mulţimi de refugiaţi din locuri precum Iran şi Irak care vor traversa frontiera în Turcia şi vor căuta apoi reinstalarea în Europa! Marea Britanie nu trebuie să se alăture acestui sistem, dar va fi interesant să vedem cum se va confrunta noul nostru guvern cu astfel de probleme. O jumătate a sa, Partidul Conservator, pretinde a fi eurosceptic, orice ar însemna acest lucru, în timp ce cealaltă jumătate, Partidul Liberal Democrat, este fără nicio rezervă eurofil. Cu toate acestea, noul nostru prim-ministru, domnul Cameron, poate rezolva astfel de probleme dintr-o lovitură, aşa cum am explicat şi ieri.

Creşterea numărului membrilor acestei adunări necesită o re-ratificare completă a Tratatului de la Lisabona. Domnul Cameron poate pur şi simplu alege să nu-l re-ratifice sau poate susţine cu întârziere garanţia sa de fier şi să dea poporului britanic referendumul privind Tratatul de la Lisabona ce i-a fost refuzat.

  Rui Tavares, raportor. – (PT) Doamnelor şi domnilor, există refugiaţi în lume care nici nu se pot întoarce în ţările lor, deoarece situaţia este prea instabilă, nici nu pot şedea într-o ţară de tranzit, pentru că aceasta nu a semnat Convenţia de la Geneva, şi nu pot, de exemplu, să lucreze în această ţară.

Cifrele sunt relativ limitate: 200 000 pe an, iar problema a fost deja rezolvată pentru unii dintre aceşti refugiaţi – a căror singură opţiune este să li se acorde o viaţă nouă într-o ţară terţă – de către actorii de pe scena internaţională, care reinstalează refugiaţi: 80 000 de către Statele Unite şi alţi câţiva de către Canada, Australia, Brazilia şi Chile. Cine lipseşte de pe această listă? Europa, ea e cea care lipseşte.

În timpul Preşedinţiei suedeze, Consiliul a recunoscut în timp util că este necesar să se crească considerabil numărul refugiaţilor ce vor fi reinstalaţi în Europa, mergând până la a vorbi despre 100 000. Comisia a revizuit, de asemenea, în timp util, unele declaraţii ale Fondului european pentru refugiaţi pentru a permite o politică mai puternică şi mai robustă de reinstalare a refugiaţilor.

Am în prezent două rapoarte în numele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne: unul în cadrul procedurii de codecizie şi unul din proprie iniţiativă. Avem patru noi completări pentru a corecta politicile care sunt în prezent în procedura de codecizie; cu toate acestea, două dintre ele sunt procedurale.

Prima nouă adăugire reprezintă o abordare dublă. Propunerea Comisiei la care lucrăm susţine în principal priorităţile regionale şi apoi, dintre cele regionale, priorităţile pe care eu le-aş numi „umanitare”. Am considerat potrivit să menţinem aceste priorităţi, dar să le dăm autonomie. Cu alte cuvinte, credem că Europa trebuie să aibă strategii de intervenţie în ceea ce priveşte reinstalarea refugiaţilor, strategii ce sunt foarte importante din punctul de vedere al politicii externe. Aceste strategii trebuie să permită uneori intervenţia în anumite zone ale lumii, să deschidă uşile unei anumite ţari, sau să stabilească relaţii de încredere în anumite zone ale lumii. Acestea trebuie totuşi să acorde statelor membre libertatea de a răspunde la situaţii din restul lumii, care sunt prioritare din punct de vedere umanitar.

Care sunt situaţiile prioritare? Victimele torturii, femeile şi copiii care sunt victime ale violenţei sexuale, sau oamenii care au nevoie să fie reinstalaţi din motive grave de sănătate, de exemplu.

Cea de-a doua caracteristică nouă este modularea. Aceasta are scopul de a merge mai departe de la numai 10 state membre care reinstalează în prezent refugiaţi la nivel european, astfel încât să putem încerca să ne asigurăm că celelalte 27 state membre vor începe reinstalarea lor. Pentru a realiza acest lucru, ne-am propus creşterea sumei care urmează să fie alocată, pentru fiecare refugiat, noilor state membre în primul an, micşorând-o puţin în cel de-al doilea şi făcând-o egală cu cea din celelalte state membre care reinstalează refugiaţi începând cu cel de-al treilea an; acest lucru a fost condiţionat de creşterea sumei în primii ani, când majoritatea costurilor sunt pentru începerea unui nou program de reinstalare, fiind folosită pentru a dezvolta un program de reinstalare durabil.

Celelalte două caracteristici noi sunt de natură procedurală. Una conferă Comisiei oportunitatea de a începe o procedură de urgenţă pentru a reinstala refugiaţi dintr-o anumită zonă a lumii – acolo unde a avut loc un dezastru umanitar sau o situaţie de criză –, deoarece procedura pe care am avut-o a fost realizată pe o bază anuală iar dezastrele şi crizele umanitare, în mod clar, nu urmează un calendar. Cea de-a patra caracteristică nouă a fost cea a actelor delegate, şi aici trebuie să vă spun foarte clar, doamnă Malmström, că Parlamentul poate să se ocupe foarte eficient de probleme de calendar şi de procedură şi promitem să nu întârziem prea mult în a răspunde la actele delegate. Avem, de asemenea, promisiunea că dezbaterea şi consultarea prealabilă pe care ni le-am propus, de exemplu, cu Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, Comisia pentru afaceri externe şi Comisia pentru dezvoltare pot preveni eventualele diferenţe de opinie dintre Parlamentul European şi Comisie în ceea ce priveşte regiunile prioritare pentru reinstalare.

Ceea ce nu putem accepta este să ne spună Comisia, în calitate de gardian al tratatelor, că actele delegate faţă care nu are nicio obiecţie din punct de vedere juridic nu trebuie să fie adoptate în cadrul prezentei decizii, care este atât de importantă din punctul de vedere al politicii externe si umanitare, doar pentru că actele i se par Comisiei birocratice, în timp ce noi spunem că nu sunt.

Ceea se întâmplă este că, din punctul nostru de vedere şi cel al serviciului juridic, această decizie face parte din actele delegate, şi, ca atare, credem că este de competenţa Comisiei să pledeze pentru adoptarea actelor delegate în acest caz, în calitatea sa de gardian al tratatelor, şi nu să ridice obiecţii, care sunt, în prezent, doar de procedură. Mai presus de toate, credem că niciuna dintre aceste probleme nu trebuie să ne împiedice să ne atingem scopul nostru comun: acela de a reinstala mai mulţi refugiaţi în Uniunea Europeană.

  Simon Busuttil (PPE). – (MT) Doamnă preşedintă, acest program de reinstalare care este în curs de înfiinţare completează un vid semnificativ care durează de mult timp. Sunt, de fapt, uimit de faptul că acest program nu a existat la nivel european înainte. Există ţări care au dat deja un exemplu, cum ar fi Statele Unite, care derulează deja programe de reinstalare foarte eficiente, acumulând o experienţă considerabilă în acest domeniu. Noi putem învăţa mult de la ei.

Aceste tipuri de programe sunt importante, deoarece demonstrează disponibilitatea Uniunii Europene de a-şi arăta latura umană faţă de refugiaţii din întreaga lume. Cu toate acestea, celălalt obiectiv important al lor este de a stopa afluxul de imigranţi ilegali spre Uniunea Europeană, inclusiv cei care necesită protecţie.

Prin urmare, dacă programul de reinstalare care ar urma să fie înfiinţat astăzi poate fi folosit pentru a reinstala solicitanţi de protecţie internaţională în Libia, atunci aceşti oameni vor avea, fără îndoială, puţine motive să traverseze Marea Mediterană, riscându-şi astfel viaţa. În acest fel, i-am ajuta atât pe ei, cât şi pe acele ţări ale Uniunii Europene pe umerii cărora apasă o sarcină disproporţionată.

Se subînţelege că acest program trebuie să fie utilizat în conjuncţie cu un alt program, unul destinat să ajute ţările Uniunii Europene care susţin o sarcină disproporţionată din cauza fluxului actual al imigrării. Avem nevoie să dovedim acestor ţări că suntem dispuşi să stabilim un program care va permite transferul persoanelor cărora li se acordă protecţie internaţională în alte ţări europene.

Până în prezent, acesta este încă în fază de proiect pilot, unul care se referă la Malta. Cu toate acestea, aş dori să văd acest proiect manifestându-se permanent şi să-l văd extins la nivelul celorlalte ţări ale Uniunii Europene care îl solicită.

  Ioan Enciu (S&D). - În calitate de raportor din partea Grupului S&D pentru problema SIS, mă voi referi la acesta. În primul rând, aş dori să-l felicit pe domnul Coelho pentru munca enormă depusă şi, mai ales, pentru consecvenţa de care a dat dovadă în finalizarea acestor două rapoarte. Aş dori să mulţumesc şi doamnei comisar Malmström pentru faptul că, de la preluarea funcţiei de către dânsa, Comisia a început să dea dovadă de transparenţă.

Ceea ce a trezit şi trezeşte îngrijorarea noastră este nerespectarea termenelor de punere în aplicare a SIS II. Parlamentul şi-a exprimat de mai multe ori poziţia vizavi de întârzieri, îndeosebi în ceea ce priveşte incapacitatea Comisiei de a stabili o dată precisă pentru începerea funcţionării. Faptul că nici la ora actuală nu ştim cu siguranţă dacă testele au fost sau nu încununate de succes nu poate decât să provoace dubii serioase în ceea ce priveşte modul de gestionare a proiectului.

Ţinând cont de faptul că Parlamentul European are obligaţia să supravegheze modul în care se cheltuie banii comunitari, propunerea de a păstra în rezervă fondurile care urmează să fie alocate pentru dezvoltarea SIS II în cadrul exerciţiului bugetar 2011 este o măsură normală de siguranţă. Parlamentul trebuie să fie consultat şi informat permanent cu privire la desfăşurarea proiectului SIS II, care nu poate fi compromis pe motiv de lipsă de voinţă politică sau incapacitate de gestionare. El trebuie să corespundă cerinţelor zilei, să ţină cont de protecţia datelor şi să respecte principiul cost-beneficiu, încadrându-se în limitele concrete de timp pentru punerea lui în aplicare.

  Tatjana Ždanoka (Verts/ALE). – Doamnă preşedintă, şi eu voi vorbi cu privire la Sistemul de Informaţii Schengen. Mai întâi de toate, aş dori să-i mulţumesc domnului Coelho pentru activitatea sa excelentă şi aş dori să subliniez că grupul meu – de la bun început – a fost destul de prudent în acceptarea SIS II, din cauza numeroaselor implicaţii în ceea ce priveşte protecţia datelor.

Acum, se pare că îndelungata saga SIS II este departe de a se fi terminat. Observăm întârzieri şi depăşiri ale costurilor; nu avem niciun rezultat pozitiv. Nu avem nici măcar un consens cu privire la evaluarea rezultatelor testelor – deoarece Austria, Germania şi Franţa nu le consideră ca fiind de succes. După părerea noastră, abordarea adoptată de către raportor este absolut corectă. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem faptul că actualul proiect ar putea eşua, şi trebuie să discutăm alternativele. Trebuie să examinăm cu atenţie, de asemenea, motivele din spatele acestui eşec; dacă trebuie să investim încă 30 de milioane de euro, Parlamentul ar trebui să aibă toate informaţiile necesare pentru a da un aviz informat.

Trebuie să menţinem, de asemenea, o clauză de caducitate. Nu putem continua să investim bani într-un proiect pe viaţă. Desigur, trebuie să existe şi o anumită flexibilitate, dar trebuie să avem criterii clare de evaluare şi să reacţionăm rapid în cazul în care, din nou, ceva nu va merge bine.

  Cornelia Ernst (GUE/NGL). – (DE) Doamnă preşedintă, în primul rând, permiteţi-mi să spun că eu cred – şi mă refer la Sistemul de Informaţii Schengen aici – că Uniunea Europeană nu ar trebui să utilizeze o politică bazată pe dorinţe, ci una bazată pe realitate. Când vine vorba de Sistemul de Informaţii Schengen, înseamnă că trebuie să ţinem seama de faptul că testele – ce au fost numite „primele teste de referinţă” – au eşuat.

După opt ani de cârpeli, ştim că obiectivul măsurii propuse de Comisie – migrarea de la SIS 1+ la SIS II – este imposibil de realizat de către statele membre, din motive atât tehnice, cât şi juridice. Aceasta nu este evaluarea mea – este evaluarea Republicii Federale Germania. Aceasta este poziţia în ţara mea natală şi, de altfel, este o poziţie pe care o împărtăşesc întru totul. 90 de milioane de euro au fost, până acum, risipite pe acest sistem, iar Comisia ar dori să cheltuiască mai mult. Noi nu ne dorim o prelungire a termenului până în 2013; vrem ca acest lucru să fie foarte clar. În schimb, vrem să abandonăm acest sistem şi să începem căutarea unei alternative.

În al doilea rând, Partidul german de stânga este în mod fundamental critic la adresa SIS II – aş dori să subliniez şi acest lucru, în acest moment – deoarece accesul la sistem este considerabil prelungit, de exemplu la serviciile secrete. În Germania, există o cerinţă ca serviciile secrete şi poliţia să fie separate. Astfel, orice amestecare a datelor serviciilor secrete cu cele ale poliţiei va însemna că întregul sistem va fi adus în faţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei. Este un lucru pe care simţeam că trebuie să-l menţionez, cel puţin din punctul de vedere al cetăţeanului german. Ne opunem SIS II inclusiv deoarece implică o colecţie de vaste cantităţi de date, precum şi colectarea şi înregistrarea de date biometrice. Acest lucru nici nu are finalitate, nici nu este proporţional.

  Salvatore Iacolino (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, doamnelor şi domnilor, scopul de a defini un cadru de strategii coerente din dorinţa de a exprima solidaritatea reală între statele membre reprezintă un pas înainte în coordonarea politicilor comunitare privind fluxurile migratoare. Totuşi, această măsură reprezintă, de asemenea, o parte a unui proces mai amplu, al cărui scop este protecţia internaţională a refugiaţilor. În cazul în care societatea civilă poate fi util implicată în acest proces, această măsură pare să fie strâns legată de activarea iminentă a Biroului European de Sprijin pentru Azil.

Trebuie să stabilim imediat o listă de priorităţi şi obiective care trebuie atinse, cu un calendar şi măsuri de stimulare specifice. Trebuie, de asemenea, să alocăm o finanţare specifică pentru a creşte numărul de membri, în prezent de numai zece, care participă la program. Nu trebuie nici să uităm de nevoia de protecţie a sănătăţii pentru a completa protecţia socială oferită persoanelor care sunt adesea istovite de starea lor de slăbiciune extremă.

O bază de date electronică va permite, de asemenea, trasabilitatea fiecărui proces pus în aplicare pentru a proteja unitatea familiei în timp ce aceasta se află în curs de reinstalare. În acest context, colaborarea cu statele membre poate fi decisivă pentru garantarea faptului că procedurile sunt simplificate şi flexibile. Ne dorim o Uniune Europeană mai corectă şi mai realistă, care să ia în considerare eforturile depuse de statele membre din sudul Europei, în special.

În cazul ţărilor terţe, este crucial pentru Uniunea Europeană să îşi asume responsabilitatea de a defini acorduri de cooperare, aşa cum a făcut Italia recent cu Libia şi Niger. Credem că aceasta este calea, singura cale posibilă, pentru a trece de la o formă de solidaritate care, până în prezent, a fost mult prea des doar o faţadă la o solidaritate corespunzătoare între statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte gestionarea globală a fluxurilor migratoare.

  Monika Flašíková Beňová (S&D). – (SK) În primul rând, aş dori să-i mulţumesc domnului Tavares pentru activitatea sa în domeniul politicii pentru refugiaţi şi, în acest moment, aş dori, de asemenea, să îmi exprim dezamăgirea că mai puţin de jumătate din toate statele membre ale Uniunii Europene deţin programe oficiale de reinstalare pentru refugiaţii provenind din ţări terţe.

În plus, aşa cum s-a spus aici de multe ori, aceste programe nu sunt suficient de coordonate şi, ca urmare a nivelului scăzut de coordonare şi cooperare între statele membre ale Uniunii, costurile asociate cu reinstalarea sunt, de asemenea, ridicate, ceea ce face această idee, în mod natural, mai degrabă neatractivă.

Cred cu tărie totuşi că, având în vedere suficienta dorinţă politică, noi, europenii, vom putea crea un program de reinstalare eficient, corect şi armonizat. În acest scop, va fi esenţial să creăm nu numai programul în sine, ci şi un fond special pentru reinstalarea refugiaţilor în Uniunea Europeană. Acest pachet ar finanţa crearea unor programe de reinstalare naţionale, acolo unde acestea nu există deja, precum şi coordonarea activităţilor la nivel central. În opinia mea, coordonatorul ideal pare a fi Biroul European de Sprijin pentru Azil.

  Indrek Tarand (Verts/ALE). – Doamnă preşedintă, aş dori să mulţumesc tuturor celor care au lucrat din greu la povestea aparent fără sfârşit a SIS II: domnului Coelho şi tuturor celor din teren.

Problema întârzierilor recurente şi a depăşirilor costurilor este foarte îngrijorătoare şi, dacă nu acest lucru, atunci ce altceva ar putea fi mai grăitor despre abilităţile de gestionare ale domnului Barroso în primul său mandat de preşedinte al Comisiei? Personal, cred că ar trebui să luăm aminte la aceste lecţii care pot fi învăţate astăzi în acest caz şi să le aplicăm pentru înfiinţarea unei noi agenţii de IT, care ar putea fi situată la Tallinn. Aceasta ar fi o situaţie reciproc benefică: în timp ce colegii francezi ar putea menţine serverele la Strasbourg, noua activitate de programare ar fi făcută la Tallinn de către specialişti competenţi, cu costuri de gestionare scăzute, evitându-se astfel un monopol şi îmbrăţişând ideea de integrare europeană, oferind, de asemenea, o garanţie a protecţiei datelor.

În cele din urmă, aş dori să-mi exprim încrederea în capacitatea doamnei comisar Malmström de a rezolva aceste probleme complicate.

  Agustín Díaz de Mera García Consuegra (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, îmi voi explica poziţia în mod succint.

Aş dori mai întâi să-l felicit pe domnul Coelho. Procesul ar fi trebuit să fie finalizat înainte de 30 septembrie, astfel că instrumentele de reglementare trebuie să fie modificate înainte să expire.

În al doilea rând, nu există nicio propunere din partea Comisiei de a stabili un termen limită sau de a elimina clauzele de expirare din propunerile iniţiale.

În al treilea rând, ar trebui stabilită o perioadă de precauţie pentru migrare, care, dacă va fi cazul, să poată fi extinsă prin procedura de comitologie.

În al patrulea rând, procesul nu este supus controlului din partea Parlamentului, ceea ce cred că este un lucru foarte rău.

În al cincilea rând, nu ştim care sunt rezultatele testelor pentru Sistemul de Informaţii Schengen de a doua generaţie, iar Parlamentul trebuie să fie informat.

În al şaselea rând, în baza a ceea ce am spus, sprijin propunerile raportorului şi avertismentul că Curtea de Conturi va interveni în cazul în care proiectul va eşua.

În ceea ce priveşte rapoartele domnului Tavares privind Fondul European pentru Refugiaţi şi reinstalarea, aş dori, de asemenea, să îl felicit pe domnul Tavares. Principala problemă este lipsa de solidaritate în cadrul Uniunii. Trebuie să fim precauţi cu privire la ajutorul financiar pentru statele membre care primesc refugiaţi pentru prima dată, în special din cauza nedreptăţii inacceptabile. Aceste măsuri, pe care eu le susţin în principiu, domnule Tavares, necesită un studiu financiar detaliat în prealabil.

  Sylvie Guillaume (S&D). – (FR) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, în multe privinţe, este esenţial să votăm mâine în favoarea modificării Fondului European pentru Refugiaţi, iar discursul meu se va concentra asupra acestei teme, felicitându-i în acelaşi timp pe domnii Coelho şi Tavares pentru eforturile pe care le-au depus.

Votul privind FER va face lumină cu privire la necesitatea ca statele membre ale Uniunii Europene să-şi asume în totalitate rolul în cadrul reinstalării în scopul de a umple un gol dublu care există în ceea ce priveşte numărul de ţări dedicate programului şi capacitatea de primire a fiecărei ţări. Să ne amintim că aici este vorba de refugiaţi care adesea de-abia sunt toleraţi în ţările care i-au primit şi ale căror condiţii de viaţă pot avea uneori o turnură tragică, dacă nu sunt găsite soluţii rapid.

Datorită acestor noi mijloace putem, de fapt, oferi acestor persoane deosebit de vulnerabile mai multă securitate atâta timp cât – şi subliniez acest lucru – fiecare dintre statele membre implicate în FER foloseşte fondurile în cauză în mod corect şi transparent, lucru faţ ă de care ştiu că sunteţi foarte preocupată, doamnă comisar Malmström. Provocarea va fi dificilă când cunoaştem primirea călduroasă pe care statele membre au rezervat-o pentru această nouă măsură, şi doresc din nou aici să subliniez, doamnă comisar, determinarea dumneavoastră în această privinţă.

Vreau să insist, în cele din urmă, asupra faptului că integrarea refugiaţilor este una dintre cheile către succesul acestei iniţiative. Cu cât ne vom pregăti şi vom explica mai mult sosirea refugiaţilor, cu atât vor fi mai mari şansele să fie acceptată şi să aibă loc în cele mai bune condiţii şi cu atât mai multe state membre – sperăm noi – îşi vor dovedi angajamentul cu privire la reinstalare. De aceea, acest Parlament trebuie să voteze cu o majoritate covârşitoare în favoarea acestor modificări cu privire la Fondul European pentru Refugiaţi.

  Franz Obermayr (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, în multe state membre, inclusiv în ţara mea natală, Austria, oamenii nu mai ştiu unde se pot duce noii solicitanţi de azil, iar populaţia, pe bună dreptate, se împotriveşte ideii de a avea noi centre de primire. Cum se întâmplă că, în ciuda acestui fapt, reinstalarea refugiaţilor în UE este promovată? Planul de a accepta în Uniunea Europeană solicitanţi de azil care au fugit deja într-o ţară terţă riverană, cum ar fi Ucraina, deoarece nivelul de trai de aici este mai ridicat, este, aşadar, întru totul de neînţeles. În special în astfel de vremuri de criză economică, tot ceea ce puteţi face este să daţi din cap atunci când vine vorba de propuneri de genul acesta.

Din punctul meu de vedere, întregul concept de azil în Uniunea Europeană este un dezastru. Potrivit conceptului, un solicitant de azil care este reţinut, mai întâi, în România poate fi trimis înapoi acolo pentru evaluare şi pentru un proces de azil. Ideea de a acorda prevederi sociale de bază solicitanţilor de azil la acelaşi nivel ridicat de securitate socială ca şi resortisanţilor statului membru în cauză este una nerealistă şi inaccesibilă. UE ar trebui să ofere protecţie de azil tuturor celor care au cu adevărat nevoie, celor care suferă într-adevăr, dar să nu deschidă porţile migranţilor din raţiuni economici.

Ceea ce ne trebuie este o mai mare protecţie a frontierelor externe, proceduri rapide şi nebirocratice şi, desigur, o strategie coerentă de repatriere.

  Petru Constantin Luhan (PPE). - Implicarea Comunităţii Europene în domeniul azilului are ca principiu de bază asigurarea unui nivel sporit de colaborare şi solidaritate între statele membre. Acest lucru nu poate fi realizat la nivel de ţări individuale. Luarea unei iniţiative comune la nivelul Uniunii Europene este impusă de creşterea utilizării strategice a reinstalării. Este necesar un program solid, bine orientat, care să asigure eficienţă şi o bună calitate. Acest program va oferi un cadru adecvat pentru garantarea faptului că statele membre vor participa la procesul de reinstalare a refugiaţilor.

Eforturile depuse de statele membre pentru admiterea refugiaţilor trebuie sprijinite şi încurajate de stimulente financiare suplimentare. Prin aceste măsuri vom demonstra o mai mare solidaritate a Uniunii faţă de problematica globală a refugiaţilor şi vom încuraja participarea unui număr semnificativ de state membre la acest proces

  Marian-Jean Marinescu (PPE). - Aş vrea să încep, în primul rând, cu o remarcă pentru colegul meu din partea stângă: cred că şi exemplul invers este valabil - când un englez sau un irlandez comite o infracţiune la mine în ţară să poată fi trimis înapoi.

Procesul de implementare a Sistemului de informaţii Schengen de a doua generaţie este întârziat şi se pare că nu va putea avea loc înainte de sfârşitul anului 2011. Prin urmare, doresc să întreb Comisia care sunt repercusiunile asupra calendarului de aderare a ţărilor care nu sunt încă incluse în spaţiul Schengen.

Este inacceptabil faptul că, în acest moment, Comisia nu poate da o dată precisă pentru începerea funcţionării SIS II, ceea ce provoacă îndoieli semnificative asupra gestionării acestui proiect. Cheltuielile suplimentare şi nevoia de noi investiţii, dacă migrarea la SIS II se va solda cu un eşec şi se va ajunge la planul de urgenţă SIS I+R, implică nevoia unui control bugetar mult mai strict, în special în cazul noii Agenţii de reglementare şi coordonare a implementării SIS, VIS şi Eurodac.

  Morten Messerschmidt (EFD). – (DA) Doamnă preşedintă, cu un an în urmă, toţi deputaţii în Parlamentul European se aflau în mijlocul unei campanii electorale şi căutau fie să câştige, fie să-şi recâştige mandatele, şi ştiu că, în multe ţări, problema spaţiului Schengen în special a jucat un rol incredibil de important în campania electorală. Există o nemulţumire majoră în rândul electoratului nostru, cetăţenii Europei, despre modul în care UE se ocupă de aceste probleme: lipsa controalelor la frontierele interne, controalele la frontierele externe foarte deficitare, controlul total inadecvat al imigraţiei şi fantasma care ne pândeşte de mai puţin de un an asupra posibilităţii din partea Comisiei de a-şi da sau nu acordul pentru Bulgaria şi România de a se alătura şi ele spaţiului Schengen.

Aud oameni spunând că trebuie să dăm dovadă de solidaritate, dar, să fim sinceri, cui trebuie să ne demonstrăm solidaritatea? Cine are nevoie să i se dea dovadă de solidaritate? Atunci când vedem o exploatare masivă a sistemului stabilit atât de UE, cât şi de statele noastre membre, este, probabil, momentul să dăm dovadă, de asemenea, de puţină solidaritate faţă de cetăţeni, care trăiesc cu politica eşuată pe care Comisia şi statele sale membre au urmărit-o.

  Roberta Angelilli (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, crearea unei politici comune europene în domeniul azilului şi a politicii de reinstalare înseamnă garantarea drepturilor omului şi, în acelaşi timp, limitarea imigraţiei ilegale.

Mulţumesc, prin urmare, vorbitorilor şi doamnei comisar Malmström, deoarece avem acum un instrument valoros, în special pentru ţările riverane din bazinul mediteranean: ţări precum Italia care, până acum, nu au putut să se bazeze nici pe solidaritatea reală dintre statele membre, nici pe o repartizare echitabilă a responsabilităţilor. Aceste politici trebuie să fie susţinute de un buget adecvat, dar şi de controale serioase cu privire la programele puse în aplicare, cu efecte corespunzătoare şi identificarea unor bune practici.

Închei cu câteva cuvinte pe tema drepturilor omului: trebuie să acordăm prioritate celor mai vulnerabili, minorilor, femeilor care sunt victime ale traficului, exploatării şi a violenţei, inclusiv victimelor mutilării genitale, dar ştiu că doamna comisar Malmström este stăpână pe situaţie.

  Andreas Mölzer (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, în prezent, Uniunea Europeană pare să aibă acces la resurse financiare de necrezut. După pachetul de sprijin în valoare de 750 miliarde de euro, ne pregătim acum să cheltuim, din nou, sume enorme pe chestiuni de migraţie, dar nu, de exemplu, pe măsuri de repatriere sau chiar pe securizarea frontierelor – frontierele Schengen aşa-zise sigure sunt, în orice caz, la fel de găurite precum o brânză elveţiană. Nu, ar fi nevoie de 6 000 de euro de persoană pentru admiterea voluntară a refugiaţilor din ţările terţe.

Dacă, într-adevăr, UE are mijloacele financiare necesare la dispoziţie, atunci ar trebui, şi vă rog acest lucru, să sprijine familiile europene – şi poate am avea atunci o rată a natalităţii în creştere. Argumentul că avem nevoie de imigrare pentru a contracara lipsa de copii ar fi în cele din urmă de prisos. În loc să deschidem pur şi simplu porţile imigraţiei, ar trebui să se aplice corect în cele din urmă Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor, şi cu siguranţă aceasta nu se aplică armatei de migranţi economici. Dacă vrem cu adevărat să cheltuim zeci de milioane, atunci acestea ar putea fi cheltuite pe FRONTEX, agenţia pentru protecţia frontierelor, decât să îngropăm banii în Sistemul de Informaţii Schengen.

  Jaroslav Paška (EFD). – (SK) Aş dori să vorbesc despre Sistemul de Informaţii Schengen. Ştim că a durat destul de mult până ce a fost dezvoltat acest sistem şi că a costat o grămadă de bani, la care se adaugă cheltuielile de punere în aplicare aflate în continuă creştere, iar rezultatele testelor nu sunt cunoscute.

Poate că ar fi cazul să se efectueze un audit al activităţii desfăşurate până acum cu privire la acest sistem, pentru a analiza dacă sistemul este viabil sau nu şi dacă ştim cum să-l ducem la final, în aşa fel încât să fie util pentru Europa, şi apoi să decidem cum să procedăm în continuare.

În ceea ce priveşte programul de reinstalare, sunt de acord că este necesar să se elaboreze un standard legislativ care ar restrânge imigraţia ilegală în Uniunea Europeană şi care ar stabili condiţiile pentru o migraţie legală.

Cu toate acestea, poate că ar trebui să ne bazăm pe experienţa colegilor noştri din ţările în curs de dezvoltare, care spun că nu întreg procesul de migraţie, nu toate călătoriile conaţionalilor lor în Uniunea Europeană au legătură cu restricţiile de securitate cu care se confruntă aceşti oameni, ci se întâmplă din motive economice.

  Martin Ehrenhauser (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, aş dori doar să-mi iau de pe inimă, de fapt, câteva comentarii cu privire la raportul Maňka. Am convenit acest lucru mai devreme cu colegul dumneavoastră. Doresc să-mi exprim foarte clar opoziţia faţă de creşterea indemnizaţiei de secretariat, mai ales la suma prevăzută de 1 500 de euro. De asemenea, mă opun oricărei creşteri de personal aferent acestui Parlament, iar dacă după o evaluare suplimentară se va decide acordarea a 1 500 de euro pe lună în plus pentru indemnizaţia de secretariat, acest lucru ar fi pur şi simplu o bătaie de joc la adresa contribuabililor.

(Preşedintele l-a întrerupt pe vorbitor)

  Preşedinta. – Domnule Ehrenhauser, cred că vorbiţi despre un alt subiect. Aceasta este dezbaterea comună cu privire la Acordul Schengen. Îmi pare rău că nu aţi apucat să vorbiţi despre raportul Maňka, dar mi-e teamă că acum va trebui să trecem mai departe.

  Piotr Borys (PPE). – (PL) Mai presus de toate, aş dori să-l felicit pe domnul Coelho pentru încă două rapoarte de succes. În al doilea rând, nu mai poate exista cale de întoarcere de la SIS II astăzi. Dacă vrem să ne gândim la un sistem sigur, SIS II trebuie să fie introdus, şi de aceea cred că trebuie să continuăm aceste măsuri şi să sprijinim Comisia în acest sens. Voi aminti tuturor că noul cod al vizelor stipulează că datele biometrice trebuie să fie vizibile în sistem. SIS 1+ nu oferă această garanţie. SIS II va permite verificarea rapidă a datelor în viitor. Aşadar, în această zonă de securitate, nu trebuie să încetăm activitatea cu privire la SIS II. Desigur, ne-am putea dori ca această activitate să fie mai eficientă şi mai reuşită.

Voi aminti tuturor că, nu cu mult timp în urmă, am adoptat, de asemenea, măsuri care înlesnesc condiţiile de călătorie în toată zona Schengen datorită unei vize pe termen lung. În acest sens, activitatea cu privire la SIS II trebuie să continue. Dorim să susţinem Comisia în acest sens, în speranţa că activitatea sa se va desfăşura mai rapid şi mai eficient, şi ar trebui să-i urăm succes Comisiei din acest punct de vedere. Vă mulţumesc.

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Doamnă preşedintă, aş dori să mulţumesc tuturor deputaţilor pentru sprijinul lor şi comentariile cu privire la aceste două subiecte diferite, dar foarte importante.

Vorbind mai întâi despre SIS II, acesta a fost cu siguranţă – şi eu sunt prima care a recunoscut acest lucru – o poveste lungă, după cum a spus cineva. Reprezintă un dosar complex şi foarte dificil. Probabil au existat lucruri care ar fi putut fi făcute mai bine în trecut, dar, de când am preluat postul, am încercat cu adevărat să mă ocup de acest lucru într-un mod foarte transparent şi amănunţit. Comisia a urmat întocmai foaia de parcurs prezentată de către Consiliu, iar la ultima reuniune Consiliul a convenit asupra concluziilor. Unele state membre au fost sceptice, dar au fost de acord cu privire la concluzia că primul test de referinţă a avut succes. În acest moment, lucrăm cu diferiţi experţi în scopul de a evalua şi de a defini cerinţele finale ale statelor membre pentru a răspunde nevoilor lor operaţionale şi pentru a stabili un calendar mai concret, precum şi direcţia de urmat. Pe 3 şi 4 iunie voi face această propunere miniştrilor în vederea discutării şi va exista o evaluare ulterioară a acesteia după perioada de vară. Vom da dovadă, desigur, de transparenţă şi vom lucra tot timpul cu Parlamentul European şi cu raportorul.

Pentru a răspunde la întrebarea cu privire la noile state membre, aderarea Bulgariei şi României se va face în ambele cazuri prin intermediul SIS I. Între timp se fac, în acest sens, aranjamente referitoare la Bulgaria şi România.

Ne pregătim acum pentru al doilea test de referinţă al SIS, unul de succes sperăm noi, ce va avea loc ceva mai târziu în această toamnă. Până la finalizarea cu succes a acestuia, am stabilit contacte şi modalităţi în scopul de a menţine planul de rezervă în caz de urgenţă pentru viitor. Să sperăm că nu va fi nevoie, dar noi ne-am pregătit şi pentru acest lucru. În acelaşi timp, permiteţi-mi să mulţumesc tuturor deputaţilor, mai ales domnului Coelho, pentru sprijin şi să vă asigur de transparenţa şi angajamentul total din partea Comisiei în relaţia cu Parlamentul European cu privire la acest dosar.

Referitor la problema reinstalării, sunt întru totul de acord cu domnul Busuttil, care a spus că a fost surprins de faptul că acest lucru nu a existat mai dinainte. Este, desigur, o iniţiativă foarte bună să adunăm resursele statelor membre şi să încurajăm angajamentul ulterior pe scena internaţională, în scopul de a atenua presiunea în taberele de refugiaţi în urma unei crize sau a unei situaţii foarte dificile. Putem inspira statele membre să utilizeze mai inteligent fondurile şi să coordoneze acest lucru împreună cu ICNUR. Acesta este, desigur, un lucru care ar putea consolida într-adevăr rolul nostru pe scena internaţională şi care ar avea cu adevărat importanţă pentru aceşti oameni care sunt prinşi într-o situaţie foarte dificilă. ICNUR estimează că numai anul trecut 747 000 de persoane au avut nevoie de reinstalare. Aşa cum a spus dna Flautre, ceea ce putem face noi este să oferim ajutor, însă nevoile sunt enorme. Cred că există un acord major cu privire la obiectivul şi scopul acestui fond şi sper să putem găsi o soluţie la problemele de procedură foarte curând, astfel încât propunerea să poată fi adoptată fără întârziere.

Caţiva deputaţi au făcut trimitere la solidaritatea internă. Aceasta are, desigur, o legătură, dar reprezintă un subiect puţin diferit. Personal, eu recunosc şi nevoia pentru acest lucru. Comisia a făcut deja propuneri în acest sens. Am propus un mecanism de suspendare temporară în Regulamentul Dublin şi am înfiinţat Biroului European de Sprijin care se va deschide în Malta în cursul acestui an. Avem proiectul-pilot Malta, iar acum îl evaluăm. Sunt de acord că ar trebui să încercăm să găsim modalităţi pentru a-l face mai permanent şi pentru a implica mai multe state membre. Aceasta, desigur, sub rezerva dorinţei statelor membre de a contribui, dar Comisia va analiza acest aspect şi, de asemenea vom cerceta un mecanism general de solidaritate în cadrul UE şi-l vom prezenta anul viitor. Aşadar, putem reveni la această discuţie, care este uşor diferită faţă de programul de reinstalare al UE, dar, cu toate acestea, foarte importantă.

Mulţumesc foarte mult, domnilor Coelho, Tavares şi Alvaro pentru activitatea dvs. cu privire la aceste două dosare foarte importante. Aştept cu nerăbdare să lucrez cu dvs. pentru a le finaliza cât mai curând posibil.

  Carlos Coelho, raportor. – (PT) Multe mulţumiri pentru comentariile pozitive din partea diferiţilor colegi deputaţi. Doamnă Malmström, am vrut să ştiţi că Parlamentul este conştient de faptul că aţi moştenit acest proces şi am încredere în abilităţile şi inteligenţa dumneavoastră în vederea găsirii celui mai bun final posibil. Apreciem, de asemenea, eforturile pe care le-aţi făcut în ceea ce priveşte transparenţa, pe care colegul meu deputat, domnul Enciu, le-a evidenţia foarte bine, de altfel.

În ceea ce priveşte termenul limită, transmitem semnale greşite dacă noile instrumente de migrare nu au un termen limită. După toate întârzierile, prelungirea pe termen nelimitat a mandatului Comisiei nu are niciun sens. Înţeleg că Comisia nu este în măsură să respecte în mod obligatoriu obiectivul propus de Parlament, dar noi îl vom stabili şi, dacă, dintr-un motiv sau altul, procesul nu a fost finalizat până la acel punct, puteţi reveni la Parlamentul European pentru a solicita o prelungire şi explica motivul pentru aceasta. Prelungirea mandatului Comisiei fără niciun termen limită este un semnal teribil după aceste întârzieri, atât pentru instituţiile europene, cât şi pentru publicul european.

Sunt de acord cu ideea dumneavoastră conform căreia Consiliul pentru gestionarea programului global nu trebuie să fie o adunare. Înţeleg, prin urmare, rezervele Comisiei cu privire la limitarea accesului la lucrările sale: Sunt întru totul de acord. Propunerea Parlamentului a fost rezultatul unui proiect mai puţin favorabil al propunerii iniţiale din partea Comisiei, deoarece Comisia, simultan cu limitarea componenţei Consiliului pentru gestionarea programului global, permitea participarea oricărei alte persoane oficiale din partea Comisiei, a Consiliului sau a statelor membre. Astfel, apare o întrebare legitimă: de ce oficialii Comisiei şi ai statelor membre pot participa, iar cei ai Parlamentului nu? Dacă restrângem acest organism la nivelul funcţiilor sale, cred că vom fi cu toţii de acord, mai ales având în vedere garanţiile pe care comisarul le-a dat cu privire la îmbunătăţirea transparenţei.

  Rui Tavares, raportor. – (PT) Doamnă preşedintă, transmit mulţumirile mele deputaţilor care au luat parte la dezbatere şi doamnei comisar. Eu cred că, dacă există vreun acord cu privire la ceea ce se doreşte în ceea ce priveşte problema reinstalării refugiaţilor, se datorează faptului că înţelegem în sfârşit, în dezbaterea privind imigraţia – şi ştim cu toţii cât de dificil este în Europa, împreună cu dezbaterea privind dreptul de azil şi de refugiaţi –, avem de-a face cu o problemă pe care o putem rezolva. O putem rezolva pentru noi şi pentru refugiaţi, pentru că orice persoană care a vizitat taberele de refugiaţi ştie că acolo sunt copii care pierd unul, doi sau trei ani de studiu pe care i-ar putea urma în Europa. Cred că acest lucru ne dă gradul corespunzător de urgenţă pentru această dezbatere.

De asemenea, sper că problemele de procedură vor fi depăşite rapid, în conformitate cu ceea ce este scris în tratate, pentru că ştim cu toţii că ceea ce avem nu este de ajuns şi ştim cu toţii că simpla atribuire a unei părţi din buget nu reprezintă încă un program de reinstalare a refugiaţilor în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, acesta este tipul de subiect pentru care ne-am propus raportul din proprie iniţiativă, pe care, de asemenea, îl discutăm astăzi şi în care este vorba despre calitate: calitatea este de o importanţă vitală în integrarea refugiaţilor şi necesită o abordare multilaterală care implică organizaţii non-guvernamentale, factori locali şi autorităţi locale. Această abordare trebuie să rezolve, de asemenea, multe dintre problemele birocratice de coordonare pe care le întâmpinăm astăzi.

Faptul că procesul în cazul acestor copii, care sunt în tabere de refugiaţi şi nu merg la şcoală încă şi care ar avea dreptul să fie restabiliţi, durează mult se datorează, după cum ne spun factorii din cadrul agenţiilor de frontieră din mai multe state membre, perioadei lungi de timp de care au nevoie statele membre pentru a se coordona pentru a valida documentaţia de tranzit, de exemplu, care poate fi realizată în principal cu ajutorul unui instrument despre care am sugerat, în raportul din proprie iniţiativă, că ar trebui să fie pus în aplicare de către Biroul European de Sprijin pentru Azil (BESA). BESA este o unitate de reinstalare cu un număr redus de funcţionari, dar cu oameni care lucrează permanent la reinstalare, care ştiu cum să facă schimb de bune practici, care ştiu cum să prezinte noilor state membre mecanismele de reinstalare şi care ştiu cum să se coordoneze chiar şi cu Serviciul european pentru acţiune externă pentru a facilita procesul de reinstalare.

Odată hotărâţi că aceste persoane vor fi reinstalate, nu există niciun motiv să amânăm lupta împotriva birocraţiei, înainte de a putea face cu adevărat faţă integrării acestora pe teritoriul european.

  Preşedinta. – Dezbaterea comună a fost închisă.

Votul va avea loc azi la prânz.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Stavros Lambrinidis (S&D), în scris. – (EL) Votăm azi cu privire la adoptarea unui program comun de reinstalare la nivelul Uniunii Europene pentru solicitanţii de azil provenind din ţări terţe. Cu toate acestea, există o altă dezbatere care trebuie să aibă loc. De mai bine de zece ani, Europa se confruntă cu un aflux mare de refugiaţi şi cu valuri de imigraţie. Sudul Europei a fost lăsat să ducă întreaga povară a umanitarismului european şi şi-a atins limitele cu ceva timp în urmă. În timp ce Europa – pe bună dreptate – a pregătit un fond pentru ţările terţe, nu există nicio dispoziţie pentru statele membre.

Raportul nu face decât să recunoască problema. Alte rapoarte, cum ar fi cel cu privire la înfiinţarea Biroului european de sprijin pentru azil, constituie – cel puţin pe hârtie – obligaţia de a sprijini statele membre ale căror sisteme de azil şi primire sunt sub o anumită presiune din cauza poziţiei lor geografice. Un obiectiv declarat în mod expres este acela de a sprijini dezvoltarea unui mecanism de solidaritate, cum ar fi transportul persoanelor care au dreptul la protecţie internaţională în cadrul UE.

Să sperăm că Europa descoperă treptat solidaritatea. Trebuie să avem în vedere că orice întârziere aici îi va afecta pe colegii noştri nevinovaţi.

  Jiří Maštálka (GUE/NGL), în scris. – (CS) În ceea ce priveşte chestiunea Sistemului de Informaţii Schengen, doresc să subliniez din nou faptul că autorităţile de stat din Republica Cehă, precum şi autorităţile locale şi politicieni individuali, inclusiv europarlamentari, au de-a face în mod constant cu plângeri din partea cetăţenilor cehi cu privire la controalele şi inspecţiile nejustificate şi umilitoare ale poliţiei la care sunt adesea supuşi atunci când călătoresc în Germania, atât în imediata apropiere a frontierei de stat, cât şi în regiunile mai largi ale frontierei germane. Această abordare a poliţiei şi autorităţilor vamale germane, desfăşurate cu mare frecvenţă şi dexteritate, are un impact negativ semnificativ, nu numai asupra relaţiilor ceho-germane, ci şi, mai presus de toate, asupra atitudinii cetăţenilor cehi faţă de integrarea europeană. Ca urmare a aderării Republicii Cehe la Sistemul de Informaţii Schengen, cetăţenilor cehi li s-a spus că se bucură de libertatea de circulaţie nestingherită pe teritoriul UE, inclusiv în Germania, exact aşa cum anticipează şi garantează sistemul Schengen. În opinia mea, comportamentul autorităţilor statului german faţă de persoanele care călătoresc din Republica Cehă este nefondat într-o mare majoritate a cazurilor şi în contradicţie cu libera circulaţie a persoanelor declarată.

7. Măsuri specifice din domeniul agriculturii în favoarea regiunilor ultraperiferice ale Uniunii (modificarea Regulamentului (CE) nr. 247/2006) (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct este raportul întocmit de dl Alves, în numele Comisiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală, referitor la propunerea de regulament al Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr 247/2006 privind măsurile specifice în domeniul agriculturii în favoarea regiunilor ultraperiferice ale Uniunii (COM(2009)0510 - C7-0255/2009 - 2009/0138(COD)) (A7-0054/2010).

  Luís Paulo Alves, raportor. – (PT) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi să subliniez faptul că dezbatem acum primul raport al Comisiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală care face obiectul procedurii legislative ordinare prevăzute în Tratatul de la Lisabona. Este un moment istoric şi, dacă acest Parlament votează în sensul pe care îl sugerez, se va iniţia cel mai bun start posibil pentru această nouă perioadă de competenţe comune în ceea ce priveşte agricultura în Uniunea Europeană.

Acest lucru se întâmplă tocmai prin colegiferare cu regiunile sale cele mai îndepărtate, într-o demonstrare practică a voinţei de a construi o Uniune care este întărită de coeziune, într-un spirit de solidaritate activă, în ceea ce priveşte pentru caracteristicile şi diferenţele componentelor sale, ca singura cale viabilă spre construirea proiectului nostru comun european.

De asemenea, acest lucru se realizează prin introducerea unor regulamente de bază pentru a face sectorul zahărului din Azore – şi salut în mod deosebit acest lucru, deoarece este regiunea mea natală – mai viabil, având în vedere că are sute de ani. În plus, aceasta contribuie la diversificarea sănătoasă a agriculturii într-o regiune care, după cum ştim, are o contribuţie de neînlocuit în sectorul laptelui din Portugalia. Trebuie să-l consolidăm şi să-l facem mai durabil.

Doamnă preşedintă, doresc să mulţumesc domnului comisar Cioloş şi înalţilor oficiali ai Comisiei cu care am colaborat şi negociat, pentru deschiderea şi flexibilitatea de care au dat dovadă. Preşedinţia spaniolă a făcut tot posibilul în direcţia îndeplinirii dorinţei noastre comune de a ajunge la un acord în primă lectură. Aş extinde, în mod evident, mulţumirile mele şi raportorilor noştri alternativi din celelalte grupuri politice, precum şi excelenţilor funcţionari ai secretariatului Comisiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală a Parlamentului European, a căror colaborare ne-a permis atingerea unui rezultat pe care eu îl consider foarte pozitiv.

Aş dori să subliniez, de asemenea, contribuţia decisivă a Asociaţiei Agricole din Insulele Azore, precum şi a guvernului regional şi a guvernului republicii; aceşti factori au fost implicaţi şi au jucat un rol important în găsirea unei soluţii pentru zahărul din Azore.

Propunerea de regulament al Consiliului a fost prezentată la 2 octombrie în cadrul Comisiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală, într-un moment în care nu exista nicio perspectivă de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care continua să aştepte ratificarea de către statele membre. În acest context, ideea iniţială a Comisiei şi Consiliului a fost de adoptare a propunerii în cadrul procedurii simplificate, fără amendamente, pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 2010.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi în ciuda faptului că opinia conform căreia propunerea ar trebui să continue să urmeze procedura simplificată a predominat în rândul celorlalte grupuri politice şi a Consiliului – pentru că au crezut că propunerea nu are nevoie de modificări şi ar trebui să intre în vigoare rapid – la acel moment, Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European şi eu personal am înţeles că Parlamentul trebuie să-şi dea avizul atunci în conformitate cu Tratatul de la Lisabona şi să-şi preia rolul de colegiuitor.

Am făcut-o la momentul potrivit, pentru că, în consecinţă, s-au deschis noi posibilităţi, în primul rând ca urmare a contribuţiei Comisiei pentru dezvoltare regională şi a avizului domnului Teixeira – pe care aş dori să-l felicit şi cărui îi mulţumesc, cu această ocazie, pentru ajutorul pe care l-a pus întotdeauna la dispoziţie pe tot parcursul procedurii – şi apoi ca urmare a raportului meu care permite introducerea unor noi posibilităţi pentru industria zahărului în Insulele Azore, precum şi ca urmare a contribuţiei şi sprijinului colegilor mei din Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

În cele din urmă, aş dori să spun în acest prim discurs că nu am reuşit să obţinem amendamentele propuse de Comisia pentru dezvoltare regională şi Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală şi susţinute de mine, acceptate în cadrul angajamentului obţinut în cadrul negocierilor trilaterale. A fost esenţial să se obţină un angajament în primă lectură, garantând astfel îmbunătăţirile deja obţinute şi necesitatea de a intra în vigoare mai repede, pentru a nu compromite retroactivitatea sa din luna ianuarie a acestui an. Cu toate acestea, deoarece Comisia pregăteşte deja un document de revizuire pentru POSEI, cu siguranţă vom avea în curând o altă oportunitate de a le dezbate.

  Preşedinta. – Am schimbat numele pe ecran, aşa cum aţi văzut. Din păcate, comisarul în cauză nu a putut ajunge la timp, lucru pe care îl consider regretabil, deoarece momentan nu există nici nor de cenuşă şi este deja ora 11.00.

Poate la un moment dat, Comisia ar putea discuta despre faptul că acei comisari care sunt competenţi ar trebui să se afle aici. Şi acesta este un subiect pentru acordul cadru. Sunt sigură că doamna Malmström va fi un reprezentant excelent.

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Doamnă preşedintă, vă mulţumesc pentru înţelegerea dumneavoastră. Aş dori să cer scuze în numele colegului meu, domnul Cioloş, care întârzie şi încearcă să ajungă aici cât mai curând posibil, pentru a discuta cu dumneavoastră. Dânsul mi-a cerut să le mulţumesc domnului raportor Alves şi raportorilor alternativi ai Parlamentului European pentru munca excelentă pe care au realizat-o în adoptarea acestei propuneri.

Adoptarea este importantă deoarece este primul text adoptat în cadrul procedurii legislative ordinare privind agricultura şi dezvoltarea rurală după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. O foarte bună colaborare a fost stabilită între Parlamentul European, Consiliu şi Comisie pe parcursul acestor luni, iar acest lucru a creat condiţiile pentru o adoptare rapidă în primă lectură a acestei propuneri.

Cu această primă experienţă a procedurii legislative ordinare, colegul meu, comisarul Cioloş,, şi cabinetul său au învăţat foarte multe, iar acest lucru a stabilit un precedent excelent pentru activitatea viitoare. Adoptarea prezentului regulament este foarte importantă pentru regiunile ultraperiferice, deoarece impune simplificări tehnice şi impune, de asemenea, derogări în beneficiul mai multor sectoare: sectorul produselor lactate în Insulele Canare, Madeira şi Réunion, sectorul zahărului în cazul Insulelor Azore şi sectorul viticol, pentru Madeira şi Azore.

În ceea ce priveşte Insulele Azore, considerăm că circumstanţele actuale justifică un efort suplimentar şi conjugat din partea noastră, a tuturor – publicul, guvernele regionale, guvernele naţionale şi Uniunea Europeană –, în scopul de a facilita o diversificare a activităţilor agricole în această regiune. Diversificarea trebuie să fie- într-adevăr, una dintre priorităţile majore ale regiunilor ultraperiferice cărora tratatul le-a conferit un statut special din cauza handicapurilor lor specifice. Diversificarea trebuie să permită o dezvoltare indigenă, care ar crea stabilitate şi bunăstare în aceste regiuni. Din acest motiv, după asigurarea primită din partea autorităţilor portugheze, care s-au angajat să sprijine sectorul sfeclei de zahăr în Insulele Azore, pot să-mi dau acordul pentru prelungirea unei derogări care a fost deja acordată în trecut în beneficiul industriei zahărului din Azore.

Voi asculta comentariile dumneavoastră la acest text şi voi încerca, atât cât îmi vor permite abilităţile mele, să răspund întrebărilor dumneavoastră în numele colegului meu.

PREZIDEAZĂ: DL MARTÍNEZ MARTÍNEZ
Vicepreşedinte

  Nuno Teixeira, raportor pentru aviz alComisiei pentru dezvoltarea regională. – (PT) Domnule preşedinte, domnule comisar, în primul rând, aş dori să îl felicit pe raportor, colegul meu, dl Alves, pentru activitatea sa, în special pentru capacitatea pe care a demonstrat-o de a fi inclus contribuţiile diferite pe care le-a primit şi care nu sunt nimic mai mult decât respectul pentru interesele diferitelor regiuni ultraperiferice acoperite.

În funcţia mea de raportor pentru aviz al Comisiei pentru dezvoltare regională, salut faptul că toate amendamentele propuse au fost pe deplin acceptate de raportor şi Comisia pentru dezvoltarea regională a votat în favoarea tuturor. Acestea sunt propunerile care au ca scop îmbunătăţirea şi corectarea aspectelor reglementării în vigoare care sunt inadecvate şi anacronice. Dintre aceste aspecte, aş sublinia faptul că sumele maxime pentru exportul şi expedierea oricăror produse procesate care au beneficiat de subvenţii POSEI sunt în prezent calculate pe baza mediei dintre 1989 şi 1991.

Presupunând că raportul este adoptat, sper că Comisia şi Consiliul vor putea să înţeleagă poziţia Parlamentului şi nu vor folosi o posibilă viitoare revizuire a regulamentelor schemei POSEI ca scuză pentru neacceptarea poziţiilor acestui Parlament şi a amendamentelor propuse, care sunt de cea mai mare importanţă pentru regiunile afectate.

  Maria do Céu Patrão Neves, în numele grupului PPE. – (PT) Din cauza permanentelor lor handicapuri naturale, regiunile ultraperiferice au nevoie de Uniunea Europeană care să urmărească cele mai bune condiţii de desfăşurare a activităţile lor economice.

În cazul regiunilor cum ar fi Azore, care sunt puternic dependente de agricultură, o atenţie specială asupra acestui sector este necesară. În acest context, salutăm acest raport referitor la măsurile specifice privind agricultura în regiunile ultraperiferice. Versiunea votată de Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală a fost destul de satisfăcătoare; versiunea care a apărut din discuţiile trilaterale penalizează implacabil condiţiile de muncă din sectorul zahărului, a cărei alocare pentru export este atinsă doar simbolic.

Într-un moment în care diversificarea agriculturii câştigă teren ca una dintre modalităţile de minimizare a crizelor recurente din sector, este regretabil că acest raport nu exprimă încrederea şi încurajarea că producţia de sfeclă de zahăr şi industria asociată din São Miguel au fost necesare.

  Vasilica Viorica Dăncilă, în numele grupului S&D. – În primul rând, felicitări raportorului pentru obiectivele menţionate în cadrul agriculturii din regiunile ultraperiferice. Schema de sprijin din domeniul agriculturii pentru regiunile ultraperiferice ale Uniunii constituie un mecanism important pentru continuarea activităţii agricole şi menţinerea peisajului rural.

Susţin exerciţiul actual de revizuire a delimitării acestor zone pentru eliminarea eventualelor inconsecvenţe în delimitarea acestor arii şi consider că, prin aplicarea unor criterii unitare, se asigură simplificarea implementării schemei de plăţi pentru zonele ultraperiferice la nivelul Uniunii Europene, un plus de transparenţă şi un tratament unitar al beneficiarilor acestor scheme de sprijin. Ştim cu toţii că agricultura deţine un rol central în economia locală.

În acest sens, consider oportun ca în zonele ultraperiferice din Uniunea Europeană să existe măsuri care să vizeze creşterea competitivităţii sectorului agricol şi promovarea diversificării. Sprijin şi sunt în totalitate de acord cu obiectivele fundamentale ale schemei pentru regiunile ultraperiferice, pe care le consider relevante şi care s-au dovedit un instrument eficient în vederea continuării activităţii agricole în aceste zone.

  Riikka Manner, în numele grupului ALDE. – (FI) Domnule preşedinte, în primul rând doresc să mulţumesc şi să îl felicit pe raportor, dl Alves, pentru activitatea sa excelentă depusă la acest raport. Grupul nostru sprijină în totalitate acest compromis, deoarece este foarte important şi clar că dezvoltarea economică şi socială a regiunilor ultraperiferice ale UE este în mare parte determinată de poziţia lor periferică, clima dificilă şi dependenţa geografică şi economică de o gamă mică de bunuri şi servicii. Este foarte important, în special în prezent pe timp de criză, să ne concentrăm pe dezvoltarea echilibrată a regiunilor Europei şi pe realizarea coeziunii regionale şi sociale.

Noi şi Uniunea Europeană trebuie să ne asigurăm că suntem autonomi în agricultură oriunde în Europa. Acest lucru este vital pentru securitate şi biodiversitate. Măsurile propuse în acest raport trebuie acum să fie puse în practică, producând astfel rezultate permanente şi, mai presus de orice, pe termen lung pretutindeni în Europa, inclusiv în regiunile periferice ale Europei.

  James Nicholson, în numele grupului ECR. – Domnule preşedinte, în primul rând, aş dori, de asemenea, să îl felicit pe raportor pentru activitatea sa foarte bună. Grupul meu a putut, de asemenea, să sprijine acordul în cadrul negocierilor trilaterale şi consider că s-a ajuns la un compromis bun.

Cred că regiunilor ultraperiferice ale Europei trebuie să li se acorde sprijinul necesar de care au nevoie, acolo unde este posibil, pentru a compensa poziţia lor geografică şi dificultăţile pe care aceasta le implică. Aceste regiuni au handicapuri permanente şi trebuie să recunoaştem acest lucru. Criza economică şi criza din sectorul laptelui au afectat aceste regiuni în mod disproporţionat în comparaţie cu cea mai mare parte a restului Europei şi acesta este motivul pentru care aceste regiuni merită o atenţie specială.

Sunt deosebit de înţelegător în ceea ce priveşte situaţia din Azore, unde sectorul produselor lactate este foarte important şi întâmpină dificultăţi serioase. Acordarea permisiunii ca regiunea Azore să exporte cantităţi relativ mici de zahăr în UE trebuie să fie o decizie bună pentru viitorul economic al acestei regiuni speciale.

  João Ferreira, în numele grupului GUE/NGL. – (PT) Domnule preşedinte, justificarea prelungirii reluării exportului de zahăr folosind metodele care sunt propuse în prezent, cu abolirea treptată a sistemului cotelor de lapte, este periculoasă şi inacceptabilă. Această abolire – împotriva căreia am luptat şi vom continua să luptăm, sprijinind lupta producătorilor de lapte – va avea consecinţe foarte grave pentru un sector productiv care este fundamental pentru economia regiunii Azore. Contrar celor sugerate, nu va fi posibilă diminuarea acestor consecinţe folosind măsurile care sunt propuse în industria de prelucrare a zahărului; cu atât mai mult atunci când se sugerează şi abolirea treptată. Ce va rămâne când aceşti cinci ani se vor termina?

Pe de altă parte, este important să ţinem cont de faptul că procesul de reconversie a viţei de vie este mult în urma programului, nu în ultimul rând în cazul insulelor Madeira, şi ar putea fi compromis dacă stimulentele nu vor fi consolidate. Restricţiile şi constrângerile care afectează regiunile ultraperiferice sunt permanente. Din acest motiv, efectul practic al confirmării specificităţii acestor regiuni trebuie să fie un set de măsuri de asistenţă permanente, nu unele neconectate şi limitate în timp. Este important să menţinem asistenţa Uniunii pentru sectorul agricol în regiunile ultraperiferice, cu atât mai mult în climatul socioeconomic prezent.

  Gabriel Mato Adrover (PPE). – (ES) Domnule preşedinte, domnule comisar, ne confruntăm cu o reformă care este simplă, dar extrem de importantă pentru regiunile ultraperiferice. Este cazul în special într-un moment în care criza ne afectează pe toţi, dar afectează aceste regiuni într-un mod fundamental, pentru că au handicapuri structurale permanente, ceea ce înseamnă că au nevoie de aceste schimbări.

Voi vorbi despre Insulele Canare. În cazul Insulelor Canare, cea mai importantă schimbare se referă la aprovizionarea cu preparate pe bază de lapte destinate prelucrării industriale. Discutăm despre laptele praf degresat cu grăsime vegetală, care este un produs tradiţional pentru consumatorii locali, ce se vinde în Insulele Canare de peste 40 de ani. După mult efort şi în pofida numeroaselor dificultăţi, a fost creată o industrie locală care generează locuri de muncă şi valoare adăugată evidentă. Aş dori să pun accent pe acest aspect deoarece, în prezent, în special în insulele noastre, care se confruntă cu un şomaj extrem de ridicat, sprijinirea unei industrii mici care creează locuri de muncă nu este doar o necesitate, ci şi o obligaţie.

Propunerea este să se menţină furnizarea acestui produs, care este folosit pentru consumul local în cantităţi mici de 800 de tone pe an. Acest lucru ar elimina natura provizorie a măsurii, care este de mică importanţă în contextul global şi, prin urmare, ar asigura stabilitate acestei industrii.

După cum am mai spus înainte, regiunile ultraperiferice au handicapuri semnificative, dar trebuie să fie considerate o oportunitate pentru Europa. Diferitele acorduri de asociere la care se lucrează şi asupra cărora se dezbate în prezent, cum ar fi acordurile de liber schimb cu Columbia şi Peru şi cu alte state ale căror negocieri încep, cum ar fi cu Mercosur, sunt o ameninţare clară la adresa sectorului agricol. Mă refer la numeroase produse: roşiile, bananele şi sectorul creşterii animalelor.

Am spus acest lucru de mai multe ori: aceste acorduri trebuie să realizeze un echilibru, prin care toată lumea cedează puţin teren, astfel încât toţi să câştigăm. Cu toate acestea, sub nicio formă un produs sau un sector specific nu trebuie să fie forţat să suporte costurile acordurilor.

În cele din urmă, aş dori să îl felicit pe raportor, dl Alves, şi să mulţumesc Comisiei şi Consiliului, care, alături de Parlament, au reuşit să ajungă la un acord în aceste prime negocieri tripartite cu privire la agricultură.

  Patrice Tirolien (S&D). – (FR) Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, când acest text a fost prezentat Comisiei pentru dezvoltare regională, am reuşit să introduc ideea unei extinderi a scutirii autorizării producţiei de lapte reconstituit în Martinica şi Guadelupa, urmând exemplul modelului de creştere sustenabilă care şi-a dovedit utilitatea în Madeira.

Din păcate, nu a existat niciun consens în privinţa acestei poziţii în cadrul ultimelor negocieri tripartite. Acest lucru este regretabil din două motive. În primul rând, în ceea ce priveşte substanţa, producţia de lactate în departamentele franceze de peste mări ar oferi multiple oportunităţi care nu trebuie ratate: consolidarea industriei bovinelor, asigurarea autonomiei în privinţa produsele alimentare de bază şi crearea de locuri de muncă. În al doilea rând, în ceea ce priveşte conţinutul, Parlamentul nostru ca întreg nu a putut ajunge la o decizie cu privire la propunerea mea, deoarece a vrut să treacă acest text în primă lectură printr-o procedură informală căreia mă opun.

Cu toate acestea, lucrul nostru la regulamentul POSEI va continua foarte curând în timpul revizuirii intermediare a acestui regulament. În acel moment, voi solicita din nou o exceptare în celelalte departamente franceze de peste mări.

  Albert Deß (PPE). – (DE) Domnule preşedinte, domnule comisar, sunt încântat că raportul referitor la măsurile specifice pentru agricultură în regiunile ultraperiferice ale Uniunii a fost dezbătut pe o cale atât de amiabilă în Parlament.

În timpul legislaturii precedente, am fost raportor alternativ pentru reforma pieţei zahărului. La vremea respectivă, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală a vizitat insula Réunion unde am vizitat o mică proprietate agricolă care cultivă trestie de zahăr. Fără sprijinul nostru, această mică proprietate agricolă nu ar fi continua să existe. Ca cineva de pe continent, am observat, de asemenea, că aceşti fermieri din regiunile ultraperiferice ale Uniunii se confruntă cu o serie de circumstanţe speciale.

Este necesar să ne asigurăm, prin anumite norme privind excepţiile, că oferim acestor fermieri din toate aceste regiuni ce fac parte din Uniunea Europeană perspective pentru viitor şi să ne asigurăm că putem garanta securitatea alimentară în aceste regiuni, măcar pentru cea mai mare parte. Depinde de noi toţi să contribuim la asigurarea faptului că agricultura – inclusiv prin aceste norme cu privire la excepţii – are perspective de viitor şi că securitatea populaţiei locale este protejată. Modul în care raportul a fost redactat acum oferă condiţii bune pentru realizarea acestor obiective. Sincerele mele mulţumiri tuturor celor implicaţi.

  Giovanni La Via (PPE). – (IT) Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, regiunile ultraperiferice se deosebesc prin particularităţile socioeconomice şi structurale determinate de distanţa lor faţă de pieţe, de izolare, de suprafaţa mică, de topografie, de clima dificilă şi de dependenţa lor economică faţă de anumite produse. Există trei sectoare agricole deosebit de importante: sfecla de zahăr, produsele lactate şi producţia de vinuri.

Sistemul economic al acestor regiuni depinde de funcţionarea corectă a sistemelor de producţie pentru fiecare dintre sectoarele de mai sus, dar va fi nevoie de multă muncă pentru a restabili echilibrele care au apărut de-a lungul timpului şi pentru a asigura derogările necesare pentru aplicarea instrumentelor de piaţă corespunzătoare.

Domnule preşedinte, domnule comisar, am aflat cu îngrijorare despre negocierile care au loc cu ţările Mercosur. Dacă acestea nu vor fi însoţite de măsuri compensatorii corespunzătoare, acest acord ar putea pune într-un pericol mare nu doar regiunile ultraperiferice, ci şi multe sectoare ale agriculturii europene.

  Elie Hoarau (GUE/NGL). – (FR) Domnule preşedinte, trebuie să spun despre compromisul referitor la zahăr, obţinut în cadrul negocierilor trilaterale, că nu îşi atinge scopul pe care ni l-am propus în cadrul Comisiei pentru dezvoltare rurală şi al Comisiei pentru agricultură şi dezvoltare rurală şi regret profund acest lucru.

Totuşi, în ceea ce priveşte Insula Réunion, acest text este important pentru fermieri, care aşteaptă punerea rapidă în aplicare a exceptării pentru produsele lactate. Pentru aceştia, aceasta va garanta durabilitatea industriei. Cu toate acestea, aş fi preferat ca garanţiile recomandate în comisie să fi fost menţinute.

Tot în legătură cu laptele, sunt de acord cu colegul meu, dl Tirolien. Am fi preferat să se facă un studiu pentru Martinica şi Guadelupa pentru a menţine industria în aceste regiuni. Totuşi, aceste chestiuni vor reveni categoric în discuţie în timpul negocierilor POSEI şi vom avea oportunitatea să le dezbatem din nou.

  Andreas Mölzer (NI). – (DE) Domnule preşedinte, de mulţi ani observăm un fenomen faţă de care Uniunea Europeană pare să fie lipsită de puteri, şi anume un număr mare de ferme sunt ruinate, ceea ce compromite autonomia statelor UE. Categoric, cei mai loviţi de acest lucru sunt cei din regiunile dezavantajate, cum ar fi regiunile ultraperiferice, dar şi fermierii din regiunile montane, cum ar fi cei din Austria.

Din păcate, aceasta este o consecinţă a politicii agricole comune, o politică ce a fost subiectul multor ani de critică, care este constant reformată şi care totuşi nu funcţionează corespunzător. Am ajuns într-un moment de cotitură totuşi. În situaţii de criză – cauzate de deprecierea monedei euro sau pur şi simplu de faptul că un vulcan din Islanda a paralizat traficul aerian şi cu acesta furnizarea bunurilor uşor perisabile – statele membre trebuie să se bazeze pe ele însele. Am observat aceasta foarte recent, când Rusia a închis gazul.

Când lucrurile devin dificile, totul depinde de autonomia unei ţări şi acest lucru trebuie să fie menţinut în cadrul UE, în acele ţări şi regiuni cu zone dezavantajate şi în regiunile ultraperiferice. Consider că se poate face acest lucru numai dacă agricultura va fi, într-o anumită măsură, renaţionalizată.

  Diogo Feio (PPE). – (PT) Domnule preşedinte, în această dezbatere referitoare la măsurile specifice pentru agricultura din regiunile ultraperiferice, aş dori să încep prin a-l felicita pe raportor şi pe toţi cei care au lucrat la acest subiect. De asemenea, aş dori să spun că amendamentele, care sunt uneori tehnice şi specifice, nu conduc la schimbări semnificative.

Cu toate acestea, a atrage atenţia asupra chestiunii zahărului şi producţiei de zahăr din Azore înseamnă, de asemenea, a atrage atenţia asupra unei probleme mai profunde. Regiunile ultraperiferice precum Azore, pe care am avut recent ocazia să le vizitez, au o legătură foarte puternică cu sectorul agricol. În mod specific, în Azore, chestiunea cotelor de lapte este foarte importantă. Producţia de lapte şi felul în care este reglementată sunt extraordinar de relevante pentru sute de producători şi mulţi oameni din Azore şi, din acest motiv, doresc chiar acum, aici, în Parlament, să atrag atenţia asupra necesităţii găsirii unor soluţii care să vizeze situaţia specifică a acestor regiuni.

  Diane Dodds (NI). – Domnule preşedinte, sunt încântată să văd un raport asupra sprijinirii agriculturii în regiunile ultraperiferice ale Europei. Nu există nicio îndoială că poziţia geografică, distanţa faţă de pieţe şi alţi astfel de factori creează multe dificultăţi. Criza economică a avut, de asemenea, un impact. Volatilitatea preţurilor a fost foarte semnificativă şi a avut un efect defavorabil şi destabilizator asupra agriculturii, nu doar în regiunile ultraperiferice, ci în toate regiunile Europei. Cu toate acestea, doresc să semnalez Comisiei un subiect foarte special astăzi, şi anume faptul că Comisia trebuie să aibă grijă ca, prin propriile sale acţiuni, să nu dezavantajeze fermierul european şi industria agricolă europeană.

În Irlanda de Nord, industria produselor lactate şi a cărnii de vită a fost foarte afectată de importuri. Acest lucru a dus la volatilitatea preţurilor şi la mari pierderi financiare pentru fermieri. Săptămâna trecută, am participat la spectacolul agricol regal în Irlanda de Nord. Acesta este cel mai mare spectacol de acest tip din provincie şi fermier după fermier şi-au exprimat preocupări foarte mari faţă de atitudinea Comisiei în privinţa redeschiderii negocierilor comerciale cu Mercosur. Cu siguranţă Comisia şi noi în acest Parlament trebuie să fim foarte atenţi să nu sacrificăm industria Europei pentru aşa-zisele „câştiguri” din alte regiuni.

  Seán Kelly (PPE). – Domnule preşedinte, salut propunerile de sprijinire a regiunilor ultraperiferice. În primul rând, agricultura este mai întâi de toate o industrie care pune mâncarea pe masă – fără care noi toţi nu am putea trăi – dar, în acelaşi timp, aceste regiuni, fără agricultură, ar muri, atât din punct de vedere economic, cât şi probabil prin faptul că ar fi părăsite de oameni. Aşadar, salut orice propunere de a le ajuta.

De asemenea, doresc să adaug vocea mea celor care şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu propunerile referitoare la Mercosur. Acestea ar putea provoca daune regiunilor ultraperiferice şi chiar tuturor regiunilor.

Cred că este momentul ca Uniunea Europeană să devină mai puternică şi mai echitabilă cu propriii săi agricultori. Nu am avut niciodată menirea să fim poliţistul pentru agricultorii din Uniune şi îngerul protector pentru agricultorii din restul lumii. Asta este ceea ce se întâmplă aici: ar fi mai puţine reguli stricte, mai puţină transparenţă şi mai puţină responsabilitate pentru alimentele care sunt importate în Uniunea Europeană decât pentru alimentele care sunt produse în interiorul ei, iar aceasta ar fi incorect pentru regiunile ultraperiferice şi pentru toate regiunile.

  Dacian Cioloş, membru al Comisiei. – (FR) Domnule preşedinte, vă rog să mă scuzaţi că am întârziat, dar ţineam foarte mult să fiu prezent la această dezbatere, deoarece este prima mea dezbatere şi se referă la prima decizie luată în codecizie în domeniul agriculturii. Aş dori din nou să îl felicit şi să îi mulţumesc dlui Alves şi tuturor serviciilor Parlamentului pentru modul foarte cooperant şi eficient în care au lucrat cu Comisia şi Consiliul pentru a se ajunge la această decizie.

Am dorit o decizie rapidă tocmai pentru ca măsurile oferite în acest raport să poată fi aplicate rapid în regiunile în cauză. Unele decizii vor fi chiar aplicate retroactiv. Acesta este motivul – şi răspund, de asemenea, dlui Tirolien aici – pentru care nu am introdus alte amendamente. De fapt, la fel ca în cazul altor propuneri, am fi avut nevoie de justificări şi analize suplimentare, pentru a stabili modul în care să le introducem. Am preferat să ne mişcăm rapid şi am purtat câteva discuţii cu dl Alves asupra acestui subiect. Prin urmare, sunt încântat să observ sprijinul de care se bucură această propunere şi sper că vom putea să lucrăm în acelaşi mod cu Parlamentul în privinţa altor subiecte din viitor. În plus, sunt sigur că vom fi capabili să facem acest lucru.

În calitate de comisar pentru agricultură, pot, de asemenea, să ăi asigur pe toţi vorbitorii că negocierile cu Mercosur au fost menţionate de mai multe ori. Vă pot asigura, aşa cum am procedat în timpul dezbaterilor din cadrul organismelor Comisiei referitoare la redeschiderea acestor negocieri, că voi verifica foarte atent ca aceste negocieri să continue în interesul agriculturii europene. Desigur, trebuie să luăm în considerare aceste negocieri într-un mod mai cuprinzător, fără să le limităm la agricultură, dar vă pot asigura că, în lunile şi anii viitori ai acestor negocieri, voi face în aşa fel încât modelul agricol european, care se bazează pe calitate, diversitate şi utilizarea terenurilor, să fie conservat fie prin rezultatele acestor negocieri, fie prin măsurile care vor fi luate în urma acestor negocieri.

S-a pus, de asemenea, întrebarea de ce trebuie să aplicăm degresivitatea, de ce nu optăm pentru cantităţi cum ar fi cele aplicate până acum în cazul insulelor Azore pentru zahăr. În cel din urmă caz, am convenit în mod specific cu autorităţile portugheze şi cu autorităţile locale din Azore să înfiinţăm un instrument economic care să permită sectorului în cauză să facă faţă concurenţei prin intermediul unor măsuri de investiţii economice. Sunt încântat de sprijinul pe care l-am observat şi de angajamentele care au fost asumate de guvernul portughez pentru sprijinirea sectorului în această direcţie şi sper că, în acest fel, vom putea să oferim o alternativă producătorilor din Azore.

Dl Mölzer a declarat că politica agricolă comună nu este destul de robustă, că nu funcţionează bine şi că avem nevoie de renaţionalizare. Aş dori să vă adresez o simplă cerere: luaţi în considerare ce venituri obţin agricultorii astăzi, ce parte din aceste venituri este suportată de la PAC şi întrebaţi-vă cum ar putea face faţă agricultorii astăzi dacă nu am avea politica agricolă comună. Acest lucru nu înseamnă că PAC nu trebuie să fie adaptată. Trebuie să fie adaptată substanţial pentru a ţine cont de aceste schimbări cu care se confruntă agricultura europeană. Vă pot asigura că se vor depune toate eforturile în cadrul reformei PAC din 2013 pentru a ţine mai bine seama de realităţile prezente. Cu siguranţă, acest lucru se va limita la resursele pe care Consiliul şi Parlamentul le alocă acestei politici. Sper că aceste resurse vor fi direct legate de ambiţiile pe care europenii şi Europa le au pentru agricultura lor. Nu cred că renaţionalizarea este o soluţie, deoarece, în opinia mea, statele membre nu ar avea mijloacele pentru asigurarea adoptării unor măsuri specifice în regiunile ultraperiferice dacă nu ar exista politica agricolă comună şi o abordare comunitară.

Prin urmare, voi încheia, cu speranţa că, în privinţa reformării regulamentului POSEI, vom putea face progrese în anumite privinţe care au fost semnalate astăzi şi că, în general, în toate deciziile referitoare la politica agricolă comună vom putea lucra la fel de eficient cum am procedat cu acest regulament.

  Luís Paulo Alves, raportor. – (PT) Domnule preşedinte, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, în acest ultim discurs, aş sublinia importanţa actualizării Regulamentului (CE) nr. 247/2006. Schimbarea care a apărut din momentul adoptării în 2006 – atât în domeniul legislaţiei şi al aplicării sale, cât şi faţă de situaţia în sine – a necesitat introducerea unor amendamente pentru ca o versiune actualizată a sa să poată continua să fie un instrument important în adaptarea unor anumite politici agricole ale Uniunii referitoare la caracteristicile regiunilor ultraperiferice, astfel cum este prevăzute la articolele 349 şi 107 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Permiteţi-mi să enumăr pe scurt îmbunătăţirile aduse. În Insulele Canare, derogarea permisă preparatelor pe bază de lapte care sunt considerate „produs tradiţional pentru consumatorii locali” este pe cale să fie temporar prelungită. În Réunion, va fi acum posibilă introducerea laptelui UHT reconstituit din laptele praf sub limita stabilită de Organizaţia Mondială a Comerţului, fără obligaţia de a stabili nivelul laptelui praf integrat. În Madeira, această excepţie este reînnoită folosind aceste modele, iar vinul produs din viţa de vie hibrid direct de la producători poate fi consumat în regiune. În Azore, derogarea pentru reexportarea zahărului este readusă şi extinsă, atât cantitativ, cât şi temporal; regiunea beneficiază, de asemenea, de pe urma dispoziţiilor referitoare la vin menţionate deja pentru Madeira.

Acestea sunt măsuri de aplicat retroactiv de la 1 ianuarie 2010 care nu reprezintă niciun obstacol pentru libera concurenţă pe piaţa noastră unică şi constituie contribuţii importante la economiile din aceste regiuni, ale căror slăbiciuni naturale le fac mai vulnerabile într-un moment de criză profundă. În cele din urmă, aş dori să menţionez că, în afară de oportunitatea acordată diversificării agricole, adoptarea acestui raport înseamnă că interdicţia reexeportării anumitor produse a fost ridicată. De asemenea, este important să amintesc faptul că, datorită adoptării sale, vom contribui decisiv la restructurarea şi menţinerea câtorva zeci de locuri de muncă în Azore, precum şi a know-how-ului tehnic legat de activitatea din sectorul agro-industrial al zahărului, într-un moment de criză economică extrem de dură.

  Preşedintele. – Sunt încântat să îl informez pe dl Alves şi pe toată lumea că peste 8 sau 10 zile, va avea loc o conferinţă amplă referitoare la regiunile ultraperiferice sponsorizată de Preşedinţia spaniolă. Preşedintele Parlamentului m-a desemnat să vorbesc alături de dl Durão Barroso, dl Rodríguez Zapatero şi preşedintele guvernului din Insulele Canare în deschiderea conferinţei.

Voi folosi categoric rezultatul acestei dezbateri şi raportul dlui Alves ca surse importante de inspiraţie pentru discursul pe care îl voi susţine atunci.

Dezbaterea a fost închisă.

Votul va avea loc astăzi la ora 12.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Daciana Octavia Sârbu (S&D), în scris. – Regiunile insulare şi ultraperiferice ale Uniunii Europene se confruntă în această perioadă cu o serie de probleme, de aceea este nevoie de măsuri specifice pentru a încuraja viitoarea lor dezvoltare socială şi economică. Măsurile suplimentare propuse de Parlament şi de Comisie, menite să îmbunătăţească situaţia agriculturii în regiunile ultraperiferice sunt binevenite, mai ales în contextul problemelor cu care se confruntă insulele Azore şi Madeira.

Laptele este principalul produs agricol din Azore, însă, având în vedere faptul că, recent, mai multe state membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu criza laptelui, este nevoie de o reconversie a profilului agricol al acestor insule. În acest sens, sunt de acord cu raportorul, în viziunea căruia sfecla de zahăr este cea mai bună alternativă la producţia de lapte, atât din punct de vedere al eficienţei economice, cât şi al protecţiei mediului şi subliniez faptul că expedierea de cantităţi maxime de sfeclă de zahăr către Europa continentală trebuie încurajată în continuare.

În încheiere, vreau să accentuez faptul că, în contextul crizei economice actuale, cadrul financiar de după 2013 trebuie să aibă ca fundament principal principiul solidarităţii şi trebuie să urmărească în continuare atingerea unor standarde ridicate de coeziune teritorială şi socială.

  Preşedintele. – (Şedinţa a fost suspendată la ora 11.35 şi reluată la ora 12.05)

PREZIDEAZĂ: DNA WALLIS
Vicepreşedintă

8. Votare

  Preşedinta. – Următorul punct este votarea.

(Pentru rezultate şi alte detalii cu privire la vot: vă rugăm să consultaţi procesul-verbal)

8.1. Cerere de consultare a Comitetului Economic și Social European - Către un spaţiu european de siguranţă rutieră: orientări strategice pentru siguranţa rutieră până în 2020 (vot)

8.2. Crearea unui Birou European de Sprijin pentru Azil (A7-0118/2010, Jean Lambert) (vot)

8.3. Performanța energetică a clădirilor (reformare) (A7-0124/2010, Silvia-Adriana Ţicău) (vot)

8.4. Fondul european pentru refugiaţi pentru perioada 2008-2013 (modificarea Deciziei nr. 573/2007/CE) (A7-0125/2010, Rui Tavares) (vot)

8.5. Migrarea de la Sistemul de Informații Schengen (SIS 1+) la Sistemul de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) (modificarea Regulamentului (CE) nr. 1104/2008) (A7-0126/2010, Carlos Coelho) (vot)

8.6. Migrarea de la Sistemul de Informații Schengen (SIS 1+) la Sistemul de Informații Schengen din a doua generație (SIS II) (modificarea Deciziei 2008/839/JAI) (A7-0127/2010, Carlos Coelho) (vot)

8.7. Crearea unui program comun de reinstalare al UE (A7-0131/2010, Rui Tavares) (vot)

8.8. Competențe cheie pentru o lume în curs de schimbare: punerea în aplicare a programului de lucru „Educație și formare 2010” (A7-0141/2010, Maria Badia i Cutchet) (vot)

8.9. Chestiuni deontologice legate de administrarea societăţilor (A7-0135/2010, Klaus-Heiner Lehne) (vot)

–Înainte de votare:

  Derek Roland Clark (EFD). – Doamnă preşedinte, înainte de a supune la vot raportul Lehne privind deontologia, îmi este permis vă rog să întreb la ce serveşte acest vot? Raportul trebuia dezbătut aseară în cadrul procedurii „catch the eye”. Acea dezbatere a fost anulată, drept care ne aflăm acum în poziţia de a vota ceva ce nu a fost dezbătut, deşi nu se spune acest lucru. Pentru informarea dvs., doamnă preşedintă, când acest raport a ajuns nu cu mult timp în urmă în Comisia pentru ocuparea forţei de muncă, nimeni din această comisie – nici chiar preşedintele ei – nu ştia ce este deontologia, până nu am încercat să le explic. În consecinţă, consider că este total nepotrivit să votăm această moţiune necunoscută şi nedezbătută.

  Preşedinta. – Vă pot informa că a fost dezbătută în Comisia pentru afaceri juridice de unde ne-a şi fost trimisă şi a parcurs toate procedurile corecte, deci intenţionez să continui şi să o supun votului.

8.10. O strategie a UE pentru tineret - investiție și mobilizare (A7-0113/2010, Georgios Papanikolaou) (vot)

– Înainte de votare:

  Georgios Papanikolaou (PPE). – (EL) Doamnă preşedinte, doamnelor şi domnilor, traversăm o perioadă dificilă pentru întreaga Europă. Un viitor pentru Europa – căci despre asta doresc să vorbesc – înseamnă, mai mult decât orice altceva, generaţiile viitoare. A fi optimist in privinţa viitorului Europei presupune ca tinerii să aibă şanse, competenţe şi calificări.

Acest raport şi fiecare dintre iniţiativele care privesc acest subiect nu vor avea în viitor nicio valoare decât dacă fiecare dintre noi, cei aleşi în mod direct de către cetăţenii europeni, vom sublinia în fiecare dintre politici, în fiecare dintre pilonii acţiunii noastre, prioritatea şi importanţa pe care trebuie să le acordăm tinerilor. În această perioadă dificilă, atât în Grecia, cât şi în alte ţări, credem că putem atinge acest deziderat. Îl putem atinge făcând un efort real împreună cu tinerii care, dacă vor avea atât cele necesare, cât şi oportunitatea, vor lua viitorul în mâinile proprii şi ne vor conduce către un viitor mai bun.

Le mulţumesc raportorilor alternativi ai tuturor grupurilor pentru cooperare şi pentru unanimitatea pe care am obţinut-o.

(Aplauze)

8.11. Egalitatea de tratament între bărbații și femeile care desfășoară o activitate independentă (A7-0146/2010, Astrid Lulling) (vot)

8.12. Denumirile fibrelor textile și etichetarea corespunzătoare a produselor textile (A7-0122/2010, Toine Manders) (vot)

8.13. Asistenţa macrofinanciară acordată Ucrainei (A7-0058/2010, Vital Moreira) (vot)

– Înainte de votare:

  Vital Moreira, raportor. – Doamnă preşedintă, aceasta este o scurtă explicaţie a ceea ce urmează să votăm.

Anul trecut, în noiembrie, aici în Strasbourg, atunci când discutam aprobarea propunerilor noastre anterioare privind asistenţa macrofinanciară referitoare la alte ţări, Comisia ne-a promis că, în baza Tratatului de la Lisabona şi până la adoptarea unui regulament cadru referitor la asistenţa macrofinanciară, fiecare dintre propunerile privind acest gen de asistenţă vor face obiectul codeciziei între Parlament şi Consiliu. Astăzi, după numai şase luni, aveţi în faţă nu numai o propunere de decizie ce urmează a fi adoptată prin procedura de codecizie, ci şi un acord în primă lectură cu Consiliul. În încercarea de a ajunge la acest acord, am lucrat sub presiunea timpului. Prin urmare, doresc să-mi exprim recunoştinţa faţă de Preşedinţia spaniolă, Consiliu şi Comisie, dar şi faţă de raportorii alternativi din cadrul Comisiei pentru comerţ internaţional şi faţă de fiecare dintre cei implicaţi pentru abordarea lor pozitivă şi constructivă.

Conform deciziei propuse, Ucraina ar putea primi un împrumut de până la 500 de milioane de euro pentru a-şi finanţa deficitul balanţei de plăţi si pentru a-şi îndeplini obligaţiile financiare externe. Acest împrumut ar suplimenta sprijinul FMI şi asistenţa UE de 110 milioane care a fost convenită în 2002, dar care nu a fost încă plătită.

Pe parcursul negocierilor noastre tripartite, Parlamentul a insistat asupra păstrării unor trimiteri la condiţiile de efectuare a plăţilor considerate de către noi ca fiind importante, cum sunt eficienţa, transparenţa şi responsabilitatea asistenţei. Am insistat, de asemenea, asupra importanţei de a informa corespunzător Parlamentul în privinţa modului în care se pune în aplicare această asistenţă.

(Aplauze)

Pentru protejarea prerogativelor noastre instituţionale, ne-am opus şi solicitărilor de introducere a procedurii comitetului de gestionare pentru măsurile de punere în aplicare, astfel încât, în cele din urmă, o procedură a comitetului consultativ…

(Preşedinta l-a întrerupt pe vorbitor)

8.14. Măsuri specifice din domeniul agriculturii în favoarea regiunilor ultraperiferice ale Uniunii (modificarea Regulamentului (CE) nr. 247/2006) (A7-0054/2010, Luís Paulo Alves) (vot)

8.15. Estimarea bugetului de venituri și cheltuieli pentru exercițiul financiar 2011 - Secţiunea I - Parlamentul (A7-0134/2010, Helga Trüpel) (vot)

– Înainte de votare:

  Jutta Haug (S&D). – (DE) Doamnă preşedintă, deşi este un pic neobişnuit, trebuie totuşi să-mi informez propriul grup că lista de vot pentru raportul Trüpel nu este corectă în forma în care noi am întocmit-o. A existat o neînţelegere. Respingem toate amendamentele, cu excepţia celor care ne aparţin.

  Preşedinta. – Domnişoară Haug, vă mulţumesc pentru acest lucru. Se pare că totuşi conducerea grupului dvs. cunoaşte foarte bine situaţia.

8.16. Simplificarea PAC (A7-0051/2010, Richard Ashworth) (vot)

8.17. Noi evoluţii în achiziţiile publice (A7-0151/2010, Heide Rühle) (vot)

8.18. Coerența politicilor UE în favoarea dezvoltării și conceptul de „asistență oficială pentru dezvoltare plus” (A7-0140/2010, Franziska Keller) (vot)

– Înainte de exprimarea votului asupra punctului 34:

  Filip Kaczmarek, în numele Grupului PPE. – (PL) Doamnă preşedintă, propun ca după formularea „introducerea unei taxe asupra tranzacţiilor financiare internaţionale” să se adauge trei cuvinte: „la nivel mondial”. Mi se pare că această formulare ar avea mai mult sens. Vă mulţumesc foarte mult.

(Amendamentul oral nu a fost acceptat)

8.19. Sancțiunile pentru încălcările grave ale normelor sociale în transportul rutier (A7-0130/2010, Hella Ranner) (vot)

9. Explicaţii privind votul

Explicaţii orale privind votul

Raport: Rui Tavares (A7-0125/2010)

  Philip Claeys (NI). – (NL) Am votat împotriva raportului Tavares pentru că introducerea programului comun de reinstalare este pasul „n” către uniformizarea completă a politicii europene în domeniul azilului.

Nu trebuie să fii clarvăzător ca să poţi prevedea chiar şi acum că o politică uniformă ca aceasta va conduce la o creştere masivă a numărului solicitanţilor de azil în statele membre. Considerentul din raport în care se susţine că introducerea unui program comun de reinstalare ar face imigrarea ilegală mai puţin atractivă este în mod special neplăcut. Acest pseudo-argument ipocrit iese la suprafaţă de fiecare dată când se votează în această cameră texte care privesc imigraţia sau azilul. Se aruncă astfel praf în ochii oamenilor. În ţări precum Belgia, imigraţia ilegală apare de obicei când oamenii, după declanşarea procedurii de azil, se fac nevăzuţi şi sunt ulterior recompensaţi cu regularizarea situaţiei lor.

Acest lucru trebuie combătut, iar programul comun de reinstalare nu oferă sub nicio formă o soluţie.

  Zuzana Roithová (PPE). – (CS) Am aprobat o directivă care va deschide fără niciun dubiu noi oportunităţi de cercetare a eficienţei energetice a clădirilor şi va contribui la realizarea de economii în ceea ce priveşte încălzirea clădirilor. Bineînţeles că problema o constituie în special clădirile vechi, şi nu doar blocurile de apartamente. Colegul meu Marian-Jean Marinescu a menţionat ieri un fond special. Alocarea de resurse suplimentare în vremuri de criză este destul de improbabilă. Este de aceea necesar ca resursele existente – care reprezintă 4 % pentru perioada 2010-2014 – să fie mai bine folosite.

Raport: Carlos Coelho (A7-0126/2010)

  Zuzana Roithová (PPE). – (CS) Am dorit să vorbesc din nou despre raportul referitor la fondul pentru refugiaţi şi de aceea m-am prezentat în faţa dvs. Doresc să spun că echipamentul de vot a arătat că m-am abţinut. Cu toate acestea, doresc să declar aici că sprijin împărţirea responsabilităţii în asigurarea unor condiţii mai demne pentru cei care în mod îndreptăţit solicită azil şi că am votat pentru această propunere. Pe de altă parte, trebuie să luptăm mai eficient împotriva imigraţiei ilegale.

Cu permisiunea dvs., aş face referire la subiectul Schengen. Astăzi am aprobat paşii care trebuie făcuţi în continuare către lansarea Sistemului de Informaţii Schengen de a doua generaţie, care consolidează garanţiile de securitate pentru toţi europenii care trăiesc într-un spaţiu unificat şi fără bariere.

Cu toate acestea, acţiunile poliţiei din Germania şi Austria aruncă o umbră întunecată asupra a ceea ce Schengen reprezintă şi asupra ideii de solidaritate europeană, atunci când numeroşi cetăţeni cehi sunt obligaţi să se supună unor controale intime, degradante şi inutile la graniţele interne. Am ridicat această problemă, alături de alte subiecte, acum doi ani într-o întrebare adresată Comisiei Europene, dar situaţia nu a fost încă rezolvată într-o manieră satisfăcătoare. Ea reprezintă o încălcare serioasă a normelor, iar în cazul cetăţenilor cehi, inclusiv al oamenilor de afaceri şi lucrătorilor, restricţionează libera circulaţie, care este una din libertăţile fundamentale garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Raport: Rui Tavares (A7-0131/2010)

  Clemente Mastella (PPE). – (IT) O politică referitoare la migraţie, doamnă preşedintă, care îşi propune să fie corectă şi realistă presupune în mod necesar adoptarea unor reglementări europene comune cu privire la azil şi trebuie, de asemenea, să prevadă un program de reinstalare care să fie eficient, solid şi sustenabil. Simt că în acest moment trebuie să subliniez că reinstalarea urmăreşte nu numai un scop umanitar, dar şi unul politic şi economic, acela de a uşura atât sarcina ţărilor terţe de a accepta un număr mare de refugiaţi, cât şi sarcina la fel de dificilă a distribuirii costurilor şi responsabilităţilor financiare.

Credem, cu toate acestea, că i singură linie bugetară şi o singură formă de sprijin financiar nu sunt suficiente şi de aceea chemăm statele membre să promoveze crearea în continuare a unor mecanisme private de finanţare, încurajând parteneriatele public-privat cu ONG-urile şi alţi parteneri sociali, cum sunt organizaţiile cu profil etnic sau religios, pentru a ajuta la promovarea voluntariatului în acest sector. Când ne referim la noile perspective financiare, credem, de exemplu, că ar fi o idee bună să prevedem o alocare financiară specifică ad-hoc, eventual prin intermediul unui nou fond înfiinţat în acest scop.

În cele din urmă, propunem o angajare fermă a tuturor celor implicaţi pentru asigurarea accesului refugiaţilor, în special al celor mai vulnerabili dintre ei, la condiţii de adăpost decente, la educaţie şi cursuri de limbă, la asistenţă medicală şi servicii psihologice, precum şi a accesului lor pe piaţa muncii, care este vital pentru a asigura integrarea lor adecvată.

Recomandare pentru a doua lectură: Astrid Lulling (A7-0146/2010)

  Zuzana Roithová (PPE). – (CS) Sunt foarte mulţumită că raportul Comisiei pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen a primit un sprijin atât de larg în cadrul votului de astăzi. Sunt conştientă că este în primul rând responsabilitatea statelor membre să se asigure că condiţiile sociale ale antreprenorilor femei se situează la un nivel de egalitate cu acelea de care se bucură angajaţii femei. În orice caz, acest raport prevede orientări clare pe care ţările ar trebui să le urmeze. Nu consider acest lucru ca fiind o încălcare a subsidiarităţii, dar dacă cineva are dubii, atunci poate iniţia o reexaminare. Mulţumită Tratatului de la Lisabona, chiar şi parlamentele naţionale pot face acest lucru. Sunt curioasă dacă ele vor profita de aceste critici sau se vor angaja doar în discuţii fără substanţă şi fără de sfârşit.

  Laima Liucija Andrikienė (PPE). – (LT) Am votat pentru acest raport şi simt că este important să subliniez faptul că, în medie, femeile din Uniunea Europeană sunt în continuare plătite cu 17,4 % mai puţin pentru o oră de muncă decât bărbaţii. Această disparitate a fost doar întrucâtva redusă pe parcursul ultimilor 15 ani, în timp ce în unele ţări chiar s-a accentuat. Sunt de acord cu apelul Parlamentului la prezentarea de rapoarte periodice referitoare la decalajul de salarizare dintre genuri în Uniunea Europeană şi sprijin toate măsurile care ajută la reducerea discriminării împotriva femeilor în Uniunea Europeană.

Raport: Toine Manders (A7-0122/2010)

  Zuzana Roithová (PPE). – (CS) Am aprobat această propunere controversată pentru că Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor a extins-o şi a îmbunătăţit-o prin introducerea ţării de origine în etichetare şi pentru Uniunea Europeană. Deputaţii italieni au prezentat propuneri suplimentare în şedinţa de astăzi, incluzând extinderea domeniului de aplicare a regulamentului pentru a include şi pantofii. Susţinut această idee de foarte mult timp, dar ea trebuie redactată la un standard înalt de către Comisia Europeană. Este o chestiune care se referă la rezolvarea definiţiilor cu caracter tehnic, pe care Parlamentul nu o poate face de unul singur foarte bine. De aceea nu am votat în favoarea ei, dar, în acelaşi timp, doresc să cer Comisiei să înceapă să lucreze deîndată şi să prezinte propunerea.

  Morten Løkkegaard (ALDE) . – (DA) Doamnă preşedintă, aş vrea doar să spun că am votat împotriva acelor părţi ale raportului care se referă la etichetarea de tipul „fabricat în”, pentru că nu cred că există vreo dovadă că avantajele sunt mai mari decât dezavantajele. Cred că aceasta tinde către protecţionism, şi acesta este un lucru în a cărui favoare îmi este greu să votez. Prin urmare, am votat împotriva părţilor în cauză.

Raport: Luís Paulo Alves (A7-0054/2010)

  Marek Józef Gróbarczyk (ECR). – (PL) Doamnă preşedintă, am decis să sprijin această iniţiativă care oferă câtorva regiuni din Europa o şansă de dezvoltare. Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că, în termeni economici, chiar anumite zone din Europa devin, de asemenea, regiuni ultraperiferice. De aceea, programe de acest gen au ca obiectiv, printre altele, dezvoltarea zonelor în Europa şi sper că vor stimula dezvoltarea prin intermediul agriculturii şi al industriei piscicole.

  Laima Liucija Andrikienė (PPE). – Doamnă preşedintă, doresc să îmi exprim îngrijorarea referitoare la situaţia în care se află producătorii de banane din Insulele Canare, Guadalupe, Martinica şi Madeira, regiuni pe care tratatul le include printre regiunile ultraperiferice.

Situaţia lor a devenit şi mai dificilă în special din momentul în care UE a încheiat în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului un acord cu ţările din America Latină care prevede scăderea tarifelor pentru importurile de banane din acea regiune. Vreau să atrag atenţia asupra faptului că, în 2006, UE şi-a reformat organizarea comună a pieţei bananelor. UE şi-a asumat obligaţia de a aloca fonduri bugetare cu titlu de ajutor pentru producătorii de banane din respectivele regiuni. De la această reformare, UE a alocat 28 de milioane de euro pe an pentru sprijinirea producătorilor de banane din Insulele Canare, Antilele Franceze, Madeira şi, intr-o măsură mai redusă, din Insulele Azore.

Deşi ar trebui să apreciem un astfel de sprijin, pentru mulţi dintre producătorii de banane acest sprijin nu va fi suficient. De aceea doresc să solicit instituţiilor competente să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că ramurile tradiţionale ale economiei în UE nu sunt compromise în favoarea unor obiective comerciale cu caracter strategic mai pronunţat.

  Mairead McGuinness (PPE). – Doamnă preşedintă, sprijin acest raport pentru că abordează subiectul diversităţii şi politicii agricole dintre regiuni. Cu toate acestea, doresc să comentez remarcile finale ale comisarului Cioloş. Dânsul a răspuns preocupărilor exprimate cu privire la redeschiderea discuţiilor cu ţările din Mercosur ş,i în timp ce cuvintele sale au adus o oarecare alinare celor care au ascultat – pentru că a spus că se va asigura că interesele fermierilor din UE şi modelul de exploatare agricolă al UE vor fi salvgardate – mi-e teamă că pe mine nu m-a liniştit.

Reiese cu claritate din propriile documente ale Comisiei că producătorii de carne de vită, carne de pasăre şi carne de porc din Uniunea Europeană vor fi afectaţi în mod negativ dacă se va ajunge la o înţelegere. Această redeschidere a discuţiilor intervine într-un moment în care noi ne aflăm în plin proces de reformare a politicii agricole. Bugetul este ameninţat. Deşi poate că nu avem un buget suficient, ne confruntăm totuşi în continuare cu distorsiuni ale preţurilor şi ale veniturilor fermierilor. Acest lucru nu are niciun sens şi sper că comisarul ascultă aceste opinii.

Raport: Richard Ashworth (A7-0051/2010)

  Krisztina Morvai (NI). – (HU) Sprijin acest raport pentru că simplifică enorma povară administrativă şi birocratică care apasă în prezent asupra fermierilor. Sunt foarte sigură că, în urma acestui raport, un nou tip de relaţie va apărea între oficialii însărcinaţi cu punerea în aplicare a politicii agricole comune în statele membre, în special în statele post-comuniste, precum Ungaria, şi fermieri. Aceasta va pune capăt practicii folosite în prezent care a pedepsit, penalizat şi şi terorizat în mod sistematic fermierii. Sper, de asemenea, că o nouă formă de cooperare se va dezvolta până la urmă între oficiali şi clienţi. Cred că este foarte important ca responsabilitatea să nu revină doar fermierilor care au trebuit până acum să plătească amenzi pentru fiecare incident minor, ci şi ca statul să îşi asume propria responsabilitate, aşa cum este cazul întârzierii plăţilor datorate fermierilor. Cererile referitoare la astfel de plăţi ar trebui să poată fi puse în executare prin instanţă, atât de către fermieri, cât şi de către clienţi.

  Alfredo Antoniozzi (PPE). – (IT) Am votat în favoarea raportului Ashworth pentru că eu cred că simplificarea şi reducerea procedurilor birocratice referitoare la PAC, politica agricolă comună, nu este doar dezirabilă, ci şi necesară, astfel încât fermierii europeni să poată beneficia pe deplin de beneficiile ei şi să nu se confrunte, aşa cum se întâmplă deseori, cu dificultăţi şi întârzieri de ordin administrativ.

Mai cred şi că mulţi vor împărtăşi dorinţa de a asigura o legislaţie mai clară şi mai inteligibilă, atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru fermieri, de a înlătura toate reglementările superflue şi de a promova schimbul de bune practici între statele membre şi autorităţile locale.

  Peter Jahr (PPE). – (DE) Doamnă preşedintă, politica agricolă comună are nevoie de o verificare constantă a practicabilităţii ei, pentru că hârţogăria ne costă mult timp şi mulţi bani, atât pe noi, cât şi, în primul rând, pe fermierii noştri. Elementele fără înţeles ori cele care nu sunt potrivite trebuie demontate şi simplificate. Acesta este cazul în mod special al reglementărilor eco-condiţionalităţii, care de multe ori sunt complicate şi disputate.

Scopul nostru declarat este de a face politica agricolă mai simplă şi mai transparentă. Fermierii din Uniunea Europeană trebuie să fie capabili să petreacă din nou mai mult timp pe câmp decât în spatele unui birou. Sper cu sinceritate că Comisia la lua botă de acest mesaj cuprins în raportul nostru şi-i va da curs.

  Diane Dodds (NI). – Doamnă preşedintă, am votat pentru acest raport la fel ca mulţi dintre cei angajaţi în activitatea fermierilor din regiunile lor. Unul dintre lucrurile foarte importante pe care îl auzim de fiecare dată este birocraţia existentă în această industrie. De aceea, un aspect-cheie al noii politici agricole comune trebuie să fie o reducere a birocraţiei şi a hârţogăriei. Legislaţia trebuie să aibă înţeles pentru fermieri şi nu trebuie să îi restricţionăm pe aceştia în privinţa producţiei de alimente. Cu toate acestea, nu este importantă doar simplificarea legislaţiei, ci şi flexibilitatea pentru statele membre, şi, chiar mai important, pentru Comisie şi Curtea Europeană de Conturi.

Curtea Europeană de Conturi a arătat fie puţină, fie niciun fel de flexibilitate sau chiar bun simţ în aplicarea penalităţilor. Această legislaţie are nevoie urgentă de atenţie şi este necesar mai mult bun simţ. O analiză financiară este, de asemenea, necesară pentru a evalua costurile inspectării exploataţiilor agricole şi sumele de bani recuperate din penalităţi pentru a vedea dacă raportul calitate–preţ este de fapt asigurat pentru contribuabil.

  Mairead McGuinness (PPE). – Doamnă preşedintă, cred că atunci când am introdus decuplarea, puţini dintre noi au realizat care sunt implicaţiile integrării eco-condiţionalităţii în pachetul pe care fermierii trebuie acum să îl respecte. Cred că este vorba de peste 17 directive diferite. Poate că noi, cei din această cameră, ar trebui să ne întrebăm cât de bine legiferăm în vederea simplificării.

Cu toate acestea, există o zonă pe care doresc să o comentez în mod special, şi aceasta este zona inspecţiilor. Avem inspecţia generală pentru eco-condiţionalitate efectuată de autorităţile competente, dar fermierii se confruntă din ce în ce mai mult cu alte niveluri şi straturi de inspecţie din partea procesatorilor, distribuitorilor, din partea unor grupuri diferite; avem nevoie de puţină coordonare, şi nu de duplicarea inspecţiilor. Ele nici nu adaugă valoare şi nici nu aduc un plus de siguranţă sau securitate produsului final, ci un grad imens de birocraţie şi frustrare pentru producători, cărora li se cere să întâlnească şi să salute toţi aceşti inspectori. Salut acest raport.

  Hannu Takkula (ALDE). – (FI) Doamnă preşedintă, doresc în primul rând să mulţumesc raportorului dlui Ashworth pentru excelentul său raport. După părerea mea, există acum un motiv foarte bun pentru a atrage atenţia asupra abilităţii noastre de a simplifica procesele care se referă la agricultura din Uniunea Europeană. Se poate spune că jungla plăţilor este de natură să descurajeze simplul fermier, din nordul ori estul Finlandei sau în general de oriunde altundeva din Europa, în desluşirea ei. Avem de aceea nevoie de modele clare, inteligibile şi funcţionale. Mai avem nevoie şi de încredere între populaţia agricolă şi guvern pentru a putea să avansăm.

În prezent, politica agricolă a Uniunii Europene este într-o stare atât de haotică, având în vedere cele 27 de ţări şi culturi diferite, încât este dificil să întrevezi un viitor clar altul decât simplificarea şi clarificarea sistemelor. Raportul dlui Ashworth este un pas excelent în această direcţie şi sper că vom putea să continuăm pe acest drum: instrucţiuni şi orientări în domeniul agriculturii clare şi simple, acum şi în viitor.

  Seán Kelly (PPE). – Doamnă preşedintă, cred că este reconfortant să avem astăzi în faţa Parlamentului un raport care începe cu cuvântul simplificare. Bineînţeles că acest lucru în sine nu ar trebui să fie necesar, dar sugerează că, până acum, a fost prea complicat.

Orice implică o abordare educaţională a unui subiect specific ar trebui să implice simplificare în loc de complicare. Am avut prea multă complicare până, acum aşa cum probabil oricine dintre cei care au participat la reuniuni ale fermierilor ştie. Fermierii sunt în mod absolut cuprinşi de furie de numărul de formulare pe care trebuie să le completeze şi de corpul de control arogant pe care trebuie să îl îndure.

De aceea salut această propunere. Bineînţeles că trebuie spus, de asemenea, că ceea ce faci cu formularele nu va decide de fapt modul în care îţi lucrezi pământul. Ceea ce ne va da posibilitatea de a urmări, de a responsabiliza, de a asigura siguranţa şi calitatea alimentelor de care avem nevoie este felul în care fermierii îşi tratează animalele şi modul în care aceştia îşi lucrează pământul.

Acesta este aşadar un pas în direcţia corectă. Sper să vedem mai mulţi asemenea paşi şi să eliminăm în scurt timp necesitatea de a include cuvântul simplificare, pentru că ar trebui să se afle acolo în mod automat.

Raport: Helga Trüpel (A7-0134/2010)

  Anneli Jäätteenmäki (ALDE). – (FI) Doamnă preşedintă, am votat în favoarea acestui raport, dar am votat în mod greşit în privinţa celui mai important articol, 34, la amendamentul 5. Este foarte important să clarificăm mărimea acestei amprente de carbon şi, în continuare, să descoperim costurile ei. Este timpul ca Parlamentul European să se reunească doar într-o singură locaţie şi sunt foarte mulţumit că noul guvern din Regatul Unit a decis ca analizarea acestei chestiuni să facă parte din programul său. Sper că şi celelalte state membre vor include această problemă printre preocupările lor. Este o chestiune care priveşte mediul şi una care priveşte costurile. Atâta timp cât Parlamentul European va putea cheltui bani aşa cum o face acum pentru o întrunire de acest fel, noi vom continua să ignorăm criza economică.

Recomandare pentru a doua lectură: Silvia-Adriana Ţicău (A7-0124/2010)

  Sonia Alfano (ALDE). – (IT) În ceea ce priveşte raportul Ţicău, am votat în favoarea poziţiei comune referitoare la actualizarea directivei privind performanţa energetică a clădirilor, pentru că scopul este ca de la sfârşitul lui 2020 toate clădirile nou construite să aibă o balanţă energetică egală cu zero, un scop pentru atingerea căruia instituţiile europene trebuie să facă toate eforturile necesare. Europa are un angajament comun şi este ferm convinsă că în viitorul apropiat nu va mai fi necesar să producă mai multă energie, ci să o folosească mai bine pe cea care este deja produsă.

Economisirea energiei şi eficienţa energetică reprezintă o sursă de producere a energiei. Nu avem nevoie să aşteptăm zece ani pentru a avansa în această direcţie; trebuie mai degrabă ca statele membre să se angajeze încă de acum să atingă ţinte eficiente din punct de vedere energetic, folosind resursele financiare care până acum au fost alocate producerii unor cantităţi mai însemnate de energie.

Vă reamintesc în special de lansarea nedreaptă a programului nuclear din Italia, care a pus în pericol sănătatea cetăţenilor şi a adus pagube acesteia şi mediului înconjurător. O uriaşă cantitate de resurse publice a fost irosită cu această lansare pentru a produce, în mai puţin de douăzeci de ani, aceeaşi cantitate de energie de care ne-am putea lipsi dacă ar fi să investim aceleaşi resurse chiar acum în eficienţa energetică. Să facem investiţii ecologice pentru copii noştri, nu să producem deşeuri radioactive!

Acum voi merge mai departe cu explicarea votului privind raportul Rühle.

Raport: Heide Rühle (A7-0151/2010)

  Sonia Alfano (ALDE). – (IT) Am votat pentru deoarece cred că este important pentru Parlament să sprijine simplificarea şi raţionalizarea legii achiziţiilor publice. Aceasta va uşura munca organismelor administrative şi a întreprinderilor, în special a celor mici şi mijlocii, pentru care va fi mai uşor să participe la licitaţii.

Consider că este esenţial să mă refer la utilizarea achiziţiilor publice ca modalitate de a încuraja trasee de dezvoltare durabilă, prin introducerea criteriilor sociale şi a celor referitoare la mediu în cadrul invitaţiilor de participare la licitaţie. Cred, de asemenea, că este de datoria acestui Parlament şi a instituţiilor europene să continue să exercite presiune pentru o transparenţă din toate punctele de vedere a tot ceea ce înconjoară folosirea banilor publici, în mod special în privinţa achiziţiilor publice, folosind toate mijloacele posibile şi internetul în mod special.

Controlul exercitat de către cetăţeni reprezintă o contribuţie crucială pentru folosirea fondurilor publice într-un mod care să fie cu adevărat în interesul colectiv şi, aşa cum ne-a reamintit Comisia pentru dezvoltare regională, pentru lupta împotriva corupţiei care predomină în cadrul autorităţilor locale şi regionale.

  Zuzana Roithová (PPE). – (CS) Din nefericire, achiziţiile publice sunt un domeniu care suferă de unele dintre cele mai înalte niveluri de corupţie. Am fost fericită să susţin raportul întocmit de Heidi Rühle, care face un apel la simplificarea achiziţiilor publice. Cu toate acestea, doresc în acelaşi timp să arăt că, până la introducerea de către Comisie a unui portal public cu informaţii privind circumstanţele unor contracte suspecte finanţate de Uniune, nu se vor schimba multe lucruri. Concurenţa nu va fi una eficientă, loială şi accesibilă pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Mă refer la monitorizare si analiză, la un preţ de referinţă pentru un kilometru de autostradă, la publicarea numelor proprietarilor reali ai firmelor câştigătoare, inclusiv ai filialelor firmelor mamă, dar şi la publicarea denumirilor firmelor care câştigă în mod repetat, astfel încât să poată fi investigate de media şi de către public.

Raport: Franziska Keller (A7-0140/2010)

  Mairead McGuinness (PPE). – Doamnă preşedintă, am vrut, de asemenea, să vorbesc despre eficienţa energetică, dar se pare că regula este că dacă nu sunt amendamente, nu se pot formula explicaţii orale, astfel că voi prezenta o explicaţie scrisă.

În privinţa raportului Keller, vreau să fiu foarte explicită şi să spun că îl resping în baza punctelor 44 şi 45 şi a considerentul I. Consider că punctul 44 este foarte îngrijorător.

În plus, unde se întruneşte acest Parlament? Anul trecut şi acum doi ani, am insistat pe lângă Comisie să treacă la acţiune şi să asiste fermele de lapte din Europa care se aflau într-o situaţie cumplită. Comisia a răspuns cu restituiri la export ca măsură de urgenţă. Singurele persoane care mi s-au plâns despre ele au fost din Noua Zeelandă, care nu este o ţară în curs de dezvoltare. Cred că introducerea acestor paragrafe într-un raport de altfel foarte bun face un deserviciu acestui Parlament şi producătorilor noştri de pe întreg teritoriul Europei, care se zbat. Noi reducem producţia din Europa. Acest lucru produce consecinţe pentru ţările emergente. Trebuie să îi acordăm atenţia necesară.

  Preşedinta. – Doamnă McGuinness, aţi avut perfectă dreptate în privinţa Regulamentului. Am crezut că dna Alfano urma să continue pe un ton similar ca şi dna Jäätteenmäki, dar de fapt raportul nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de explicaţii ale votului. Aveţi dreptate.

  Seán Kelly (PPE). – Doamnă preşedintă, vreau doar să spun că sunt de acord cu colega mea, dna McGuinness. Am întâmpinat dificultăţi cu unele dintre propunerile de aici şi, din acest motiv, nu am urmat linia PPE aşa cum în mod normal ne-ar fi plăcut să procedăm. Cred că dna McGuinness a explicat de ce. Înţeleg pe deplin şi sunt de acord cu ceea ce dânsa a spus şi sper că şi PPE va înţelege.

Raport: Hella Ranner (A7-0130/2010)

  Peter van Dalen (ECR). – (NL) Doamnă preşedintă, am votat în favoarea raportului Ranner pentru că oferă o soluţie adecvată la problema duratelor maxime de conducere şi a perioadelor minime de repaus şi de pauză în domeniul transporturilor rutiere. Această soluţie constă în armonizarea şi interpretarea legislaţiei. Aceasta poate fi găsită la punctul 17, astfel cum a fost modificat.

Comisia Europeană, în cooperare cu Confederaţia Organizaţiilor de Control în Transporturile Rutiere (CORTE), Tispol şi Euro Contrôle Route trebuie să lucreze la interpretarea articol cu articol a aplicării legislaţiei. Această interpretare trebuie, în plus, să fie clară pentru toţi cei implicaţi în punerea în aplicare a legislaţiei pe drumurile din Europa şi să fie cunoscută de aceştia.

Salut, de asemenea, punctul 27 modificat şi îi chem pe toţi conducătorii auto să apeleze la acest Birou de reclamaţii împotriva sancţiunilor disproporţionate înfiinţat de Euro Contrôle Route. Conducători auto, lucrurile trebuie să se schimbe în Europa în privinţa duratelor maxime de conducere şi a perioadelor minime de repaus şi de pauză şi de aceea avem nevoie de dovezi. În consecinţă, vă încurajez să înaintaţi plângerile voastre acestui birou înfiinţat de Euro Contrôle Route.

  Alfredo Antoniozzi (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, raportul colegului meu arată cu acurateţe că există încă discrepanţe majore între modurile în care sunt tratate încălcările grave ale normelor sociale în transportul rutier în diferite state membre. Sunt de aceea de acord atât cu măsurile propuse pentru armonizarea şi uniformizarea reglementării încălcărilor şi sancţiunilor europene respective, cât şi cu posibila înfiinţare a unui instrument de coordonare la nivelul Uniunii Europene.

Explicaţii scrise privind votul

Cerere de consultare a Comitetului Economic şi Social European - Către un spaţiu european de siguranţă rutieră: orientări strategice pentru siguranţa rutieră până în 2020

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Există încă mult prea multe accidente pe şoselele Europei. Această situaţie este determinată de creşterea volumului traficului rutier, de solicitarea excesivă a participanţilor la trafic cauzată de stresul personal sau profesional ori de surmenare, precum şi de numărul ridicat şi aşadar derutant al semnelor de circulaţie şi al panourilor publicitare etc. Nu trebuie nici să uităm că, în special în cazul accidentelor soldate cu victime sau cu răniri grave, traficul greu joacă un rol negativ.

Pentru a proteja mediul înconjurător, trebuie în sfârşit să punem în aplicare idei despre care doar am vorbit, cum este aceea a transferării transportului de marfă către reţelele feroviare, dar trebuie şi să implementăm amenajări de trafic inteligente cum este sincronizarea indicatoarelor luminoase. Zone de trafic calm, interzicerea traficului în centrele oraşelor şi alte asemenea măsuri nu au fost încă explorate în mod suficient şi de aceea nu ar trebui puse în aplicare la scară largă. Există o serie de probleme pe care acest raport nu le abordează suficient de detaliat şi din acest motiv am votat împotriva lui.

Recomandare pentru a doua lectură: Jean Lambert (A7-0118/2010)

  Carlos Coelho (PPE), în scris. – (PT) Această propunere face parte din efortul legislativ al Uniunii pentru stabilirea unui sistem european comun de azil. Acest Birou European de Sprijin pentru Azil trebuie, în consecinţă, să ofere statelor membre expertiză şi să contribuie la aplicarea unei politici europene comune de azil care să fie coerentă şi de înaltă calitate.

Înfiinţarea acestui nou birou va constitui fără îndoială un plus de valoare pentru consolidarea încrederii reciproce şi împărţirea responsabilităţilor între statele membre. Acesta trebuie să faciliteze schimburile de informaţii, analizele şi experienţele dintre statele membre, să organizeze activităţile de pregătire şi să îmbunătăţească cooperarea concretă dintre administraţiile însărcinate cu analizarea cererilor de azil. Este important să comparăm divergenţele importante existente în cadrul proceselor de luare a deciziilor din cele 27 de state membre cu privire la cererile de protecţie internaţională şi să ajungem cu succes la un anumit grad de convergenţă în modul în care statele membre analizează şi răspund acestor cereri.

Sprijin propunerea raportorului de a include oferirea sprijinului pentru reinstalare. Sunt de acord cu faptul că schimbările necesare de ordin bugetar ale Fondului european pentru refugiaţi vor pune la dispoziţia noii agenţii finanţarea adecvată pentru funcţionarea în fazele sale iniţiale.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Subiectele referitoare la imigraţie şi în special dreptul la azil sunt deosebit de sensibile. Dacă acest drept este sau nu acordat cetăţenilor din afara Uniunii Europene poate avea un efect dramatic asupra vieţii acestora şi de aceea decizia trebuie să fie luată în serios, să fie bine gândită şi elaborată cu umanitate. Consider că este realist faptul că o politică a uşilor deschise – fără criterii care să restricţioneze accesul pe teritoriul Uniunii – este de neacceptat, în timp ce o politică care să interzică accesul în mod absolut este intolerabilă. Este nevoie de un echilibru corect, care să împace interesele şi îngrijorările legitime ale cetăţenilor statelor membre cu necesităţile celor care se află în căutarea acestora.

Fondarea Biroului European de Sprijin pentru Azil ar putea constitui un pas important către adoptarea celor mai bune practici în acest domeniu, generând o mai mare încredere între statele membre, care să conducă la un schimb de informaţii îmbunătăţit.

Cu toate acestea, trebuie să accentuez faptul că statele membre trebuie să continue să aibă o anumită libertate de mişcare cu privire la a admite sau nu pe cei care caută să obţină azil în interiorul graniţelor lor. Aş mai sublinia că UE nu trebuie să ascundă faptul că interesele statelor membre în acest domeniu nu sunt în totalitate convergente.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Scopul Biroului European de Sprijin pentru Azil este acela de a oferi expertiza care să contribuie la aplicarea coerentă şi de înaltă calitate a politicii europene comune de azil. Acest birou permite dezvoltarea încrederii reciproce şi împărţirea responsabilităţilor şi va fi însărcinat cu coordonarea schimbului de informaţii şi a altor acţiuni referitoare la reinstalarea în statele membre. În calitate de promotor al valorilor demnităţii umane care constituie elementele de bază ale libertăţii, democraţiei şi dezvoltării socioeconomice, în contextul peisajului global actual, Uniunea Europeană trebuie să fie un pionier şi un exemplu pentru alţii atunci când este vorba despre azil. Crearea unui birou european pentru a sprijini statele membre în acest domeniu de intervenţie, care implică cetăţeni din ţări terţe, se va constitui într-un factor determinant atât pentru aplicarea sistemului european comun de azil, cât şi pentru solidaritatea statelor membre în acţiunea conformă cu principiile şi valorile proiectului de construire a Europei. Solicit să se instituie de urgenţă mecanismele şi să se aloce resursele necesare înfiinţării Biroului European de Sprijin pentru Azil.

  Sylvie Guillaume (S&D), în scris. – (FR) Am votat în favoarea creării Biroului European de Sprijin pentru Azil în speranţa că va aduce un plus de valoare sistemului european de azil, care astăzi este în mod clar defectuos. Mi-ar fi plăcut, desigur, ca mandatul acestui birou să fie mai ambiţios şi să constituie instrumentul prin care solidaritatea obligatorie dintre statele membre să fie în sfârşit asigurată, astfel încât să se pună capăt acestei loterii a dreptului la azil. Aceasta va rămâne o speranţă pioasă până când procedurile comune de azil vor fi adoptate. Să sperăm că acest birou va avea măcar meritul de a fi contribuit la identificarea mai bună a chestiunilor şi problemelor referitoare la azil, pentru a asigura cea mai bună protecţie posibilă acelora care sunt victime ale persecuţiei şi care caută să se refugieze în ţara noastră.

  Petru Constantin Luhan (PPE), în scris. − Am votat în favoarea constituirii Biroului European de Sprijin pentru Azil întrucât, în cazul statelor membre al căror sistem de azil naţional este supus unor presiuni, Biroul sprijină punerea în aplicare a unor mecanisme de solidaritate menite să favorizeze o mai bună repartizare a beneficiarilor de protecţie internaţională din statele membre în cauză către alte state membre, asigurându-se totodată faptul că sistemele de azil nu fac obiectul unui abuz. Este salutar faptul că Biroul European de Sprijin pentru Azil va coordona acţiunile comune de asistare a statelor membre care se confruntă cu situaţii specifice, precum fluxuri mari de resortisanţi din ţări terţe care au nevoie de protecţie internaţională.

Este esenţial să aliniem atât legile, cât şi practicile ce ţin de azil. Biroul European de Sprijin pentru Azil va identifica bunele practici, va organiza formări la nivel european şi va îmbunătăţi accesul la informaţii exacte despre ţările de origine. De asemenea, consider că printre activităţile Biroului European de Sprijin pentru Azil ar trebui să figureze şi elaborarea de orientări în vederea facilitării unei evaluări mai corecte a cererilor de azil, precum şi monitorizarea respectării şi aplicării legislaţiei comunitare în cauză.

  Clemente Mastella (PPE), în scris. – (IT) Suntem convinşi de valoarea adăugată adusă de Biroul European de Sprijin pentru Azil la dezvoltarea încrederii reciproce şi la distribuirea responsabilităţilor politice şi financiare. Statele membre ale UE mai trebuie să ajungă la un acord final referitor la tratamentului acordat refugiaţilor, la profilul indivizilor cărora ar trebui să le fie acordat statutul de refugiat şi, înainte de orice, să ajungă la un acord cu privire la depăşirea rezervelor pe care anumite guverne le au atunci când este vorba despre costuri ce ar putea să apară.

Biroul va fi responsabil pentru acordarea asistenţei de specialitate. Rolul său va include coordonarea, schimbul de informaţii şi acţiunile referitoare la reinstalarea refugiaţilor. Va desfăşura programe de pregătire dedicate celor cu responsabilităţi în acest domeniu din fiecare ţară, contribuind la o mai mare armonizare între diversele practici. Noi, deputaţii în Parlamentului European, ne rezervăm dreptul fundamental de a desemna directorul său executiv.

Cred că e de datoria mea sa accentuez solicitarea noastră de a aduce Fondului european pentru refugiaţi schimbările necesare, astfel încât noua agenţie să funcţioneze corespunzător. Cea mai serioasă întrebare de ordin politic se referă la relaţia dintre solidaritatea umană şi distribuirea poverilor financiare: Uniunii Europene i se cere să acorde sprijin eficient statelor afectate cel mai mult de fluxurile migratoare şi de un mare număr de solicitanţi de azil, state care se confruntă cu presiuni specifice şi de multe ori disproporţionate din cauza dimensiunilor lor relativ mici.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Asupra unui subiect atât de sensibil care se referă la drepturile omului, crearea unui Birou European de Sprijin pentru Azil este importantă, pentru că asigură asistenţa specializată la nivelul UE pentru definirea unei politici europene comune de azil care să fie coerentă şi de înaltă calitate. De aceea am votat în acest fel.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Biroul European de Sprijin pentru Azil ar putea să reprezinte un organism foarte util, în special dacă şi-ar asuma un rol de coordonare în relaţie cu repatrierea şi măsurile accelerate de repatriere. Ca urmare, sprijinul ar fi, de asemenea, util pentru reinstalare. Prezentul raport se referă la acest element, pe care îl consider foarte important, dar îl tratează ca pe un subiect secundar. În schimb, raportul conţine numeroase propuneri birocratice care vor genera un aparat supradimensionat şi o implementare lentă a măsurilor. În consecinţă, m-am abţinut de la vot.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Îmi exprim sprijinul pentru crearea Biroului European de Sprijin pentru Azil. Rolul acestui birou, finanţat într-o fază iniţială din Fondul pentru refugiaţi, va fi să asigure asistenţa specializată necesară activării unei politici comune de azil şi să coordoneze schimbul de informaţii şi acţiunile referitoare la reinstalarea refugiaţilor. Parlamentul European va avea sarcina de a desemna directorul său executiv, cu respectarea principiului transparenţei şi al controlului democratic. Solidaritatea în cadrul comunităţii va fi asigurată de un acord între statele membre cu consimţământul părţilor interesate. Sprijin, de asemenea, constituirea unui forum consultativ, ca rezultat al presiunii exercitate de noi, deputaţii în Parlamentul European, care va asigura un dialog aprofundat între Biroul de Sprijin pentru Azil şi părţile interesate.

  Georgios Papanikolaou (PPE), în scris. – (EL) Astăzi dăm undă verde fondării Biroului European de Sprijin pentru Azil. Va aduce multe beneficii. Biroul European de Sprijin pentru Azil va aduce o contribuţie decisivă la integrarea unei zone europene unice privind azilul. Va permite crearea rapidă a unei organizaţii care va coordona şi întări cooperarea statelor membre în problemele care se referă la azil, prin promovarea şi apropierea diferitelor practici naţionale. Biroul va contribui la promovarea convergenţei între măsurile care se aplică în UE în domeniul drepturilor de azil. Având în vedere toate aceste lucruri şi acordul statelor membre şi al instituţiilor europene cu privire la înfiinţarea acestui birou european, am fost încântat să votez pentru instituirea lui.

Recomandare pentru a doua lectură: Silvia-Adriana Ţicău (A7-0124/2010)

  Alfredo Antoniozzi (PPE), în scris. – (IT) Deşi un vot favorabil acestui raport este doar o formalitate, pentru că punerea în aplicare a Tratatului de la Lisabona a necesitat o oarecare adaptare a temeiului juridic şi a actelor delegate, doresc totuşi să subliniez importanţa eficienţei energetice în industria de construcţii, atunci când este vorba despre atingerea ţintei UE de a reduce consumul de energie şi emisiile de CO2 cu 20 % şi de a mări producţia de energie provenind din surse regenerabile cu 20 % până în 2020. După cum ştim, atingerea ţintelor de eficienţă energetică şi de reducere a nivelului emisiilor în centrele urbane depinde în primul rând de îmbunătăţirea eficienţei energetice a clădirilor existente şi a celor aflate în construcţie.

Cu toate acestea, mai cred încă că directiva fixează ţinte foarte ambiţioase, pe care administraţiile locale se vor zbate să le atingă, mai puţin în cazul în care li se va acorda sprijin financiar, inclusiv de la UE. Mă gândesc în special la imensa cantitate de muncă necesară recuperării din punct de vedere energetic a stocului de clădiri existent, astfel cum sunt locuinţele sociale, unde renovarea energetică (care va ajuta familiile să-şi reducă valoarea facturilor la utilităţi) va necesita un angajament financiar semnificativ din partea autorităţilor locale.

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Obiectivul acestui text ambiţios este să încurajeze construirea/renovarea clădirilor în conformitate cu standarde mai ecologice, deoarece sunt mai eficiente din punct de vedere energetic. Am votat fără nicio ezitare în favoarea adoptării sale. Cu acest tip de iniţiativă, Uniunea Europeană îşi demonstrează rolul de lider în domeniul dezvoltării durabile. Această directivă reprezintă un bun compromis între încurajare şi constrângere atunci când este vorba despre construirea în mod responsabil şi ecologic.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Sectorul construcţiilor este răspunzător pentru 40 % din consumul de energie şi pentru 35 % din emisiile calculate la nivelul UE. Această legislaţie stipulează că, până în 2020, noile clădiri trebuie să fie aproape de nivelul zero energie şi că clădirile renovate existente trebuie să îndeplinească cerinţe minime de performanţă energetică. Prin urmare, această legislaţie va contribui la reducerea dependenţei energetice a Europei, reducând emisiile de CO2, ameliorând calitatea aerului din interior şi exterior şi sporind confortul vieţii în oraşe. Încurajarea ameliorării performanţei energetice a clădirilor reprezintă şi o şansă de a ne reclasifica oraşele, contribuind la dezvoltarea turismului, la crearea de locuri de muncă şi la creşterea economică sustenabilă în UE. Cu toate acestea, reclasificarea necesită sporirea investiţiilor publice şi private. Analizăm investiţiile publice directe care au un efect direct asupra creării locurilor de muncă şi implicării întreprinderilor mici şi mijlocii; un program de regenerare urbană va fi adecvat pentru redresarea economică. Cer, de aceea, Comisiei şi statelor membre să folosească fondurile structurale pentru reclasificarea clădirilor din punct de vedere energetic şi al mediului înconjurător, folosind această finanţare ca pe un catalizator al celei private. Le mai cer acestora să găsească modelul de finanţare adecvat pentru renovarea clădirilor existente.

  Marielle De Sarnez (ALDE), în scris. – (FR) Petrecem mai mult de 50 % din vieţile noastră în casele noastre. Astăzi, 30 % din casele existente în Europa sunt nesănătoase, chiar dacă din acest punct de vedere există o importantă disparitate între diferitele statele membre. Este de aceea important nu numai să promovăm noile clădiri sustenabile, dar şi să realizăm o renovare sustenabilă. Salut această nouă legislaţie care va ajuta atât consumatorii să îşi reducă valoarea facturilor la energie, cât şi întreaga UE să îşi atingă obiectivul său climatic de a reduce consumul de energie cu 20 % în 10 ani. Statele membre vor trebui să îşi adapteze reglementările din domeniul construcţiilor, astfel încât toate clădirile construite începând cu sfârşitul anului 2020 să respecte standarde înalte de eficienţă energetică. Acolo unde va fi posibil, clădirile existente vor trebui ameliorate. Pentru Mişcarea Democrată, subiectul locuirii este şi un subiect de urbanism şi unul privind calitatea în construcţii. Trebuie să acordăm prioritate modului în care casele noastre sunt proiectate. Trebuie, de aceea, să încurajăm reabilitarea stocului de clădiri existent, de exemplu, prin ajustarea impozitelor pe proprietate în funcţie de performanţa energetică a clădirilor. Facem în consecinţă un apel la statele membre să stabilească un sistem de impozitare care să se reorienteze către încurajarea tuturor părţilor implicate de a se manifesta într-o manieră mult mai responsabilă faţă de mediul înconjurător.

  Ioan Enciu (S&D), în scris. − Consider acest report ca fiind benefic pentru viitorul energetic al Uniunii Europene, atât timp cât obiectivele trasate sunt fezabile şi în concordanţă cu situaţia financiară din toate statele membre. Obiectivele adoptate de către Consiliu în 14 aprilie 2010 referitoare la necesitatea reducerii diferenţelor majore dintre statele membre în materie de eficientizare termică a clădirilor, precum şi ţinta propusă de a face ca toate clădirile să aibă un consum zero de energie până în 31 Decembrie 2020, prin efectuare unor paşi graduali de către statele membre în 2015 şi 2018, sunt salutare. Comisia şi Consiliul trebuie să ia însă în considerare faptul că multe din statele membre se confruntă încă cu recesiunea economică şi vor avea nevoie de sprijin financiar şi logistic pentru atingerea obiectivelor propuse. Comisia trebuie să aibă în vedere pentru viitor elaborarea unui plan de intervenţie financiară prin alocarea de fonduri pentru dezvoltare care să vină în sprijinul statelor membre ce nu reuşesc să aloce fondurile necesare, în special pentru lucrările de reabilitare. Această măsură trebuie percepută în folosul cetăţeanului, întrucât acesta este cel care suportă o parte din cheltuielile de reabilitare.

  Edite Estrela (S&D), în scris. – (PT) Am votat pentru recomandarea referitoare la performanţa energetică a clădirilor pentru că prezintă propuneri fezabile şi ambiţioase de reducere cu 20 % a consumului de energie şi a emisiilor de CO2, în sectoarele cărora nu li se aplică sistemul de comercializare a emisiilor, până în anul 2020. Această directivă va avea un efect direct asupra vieţii publicului european, ajutând consumatorii să îşi reducă cheltuielile pentru energie şi va putea în acelaşi timp să contribuie la crearea a milioane de locuri de muncă pe întreg teritoriul UE prin investiţii planificate în ameliorarea eficienţei energetice şi prin folosirea surselor de energie regenerabilă.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) În 2008, UE s-a obligat să reducă cu 20 % consumul energetic până în 2020 şi să se asigure că, din întreaga energie consumată, 20 % va proveni din surse regenerabile. Cea mai eficientă modalitate de a reduce cu 20 % consumul de energie şi emisiile, în sectoarele cărora nu li se aplică sistemul de comercializare a emisiilor, este ameliorarea eficienţei energetice a clădirilor. În plus, economia de energie în cazul clădirilor eficiente din punct de vedere energetic este de până la 30 % faţă de consumul energetic al clădirilor convenţionale.

La 13 noiembrie 2008, Comisia a prezentat o propunere de modificare a Directivei 2002/91/CE privind performanţa energetică a clădirilor. Aceste amendamente vor avea un impact semnificativ asupra vieţii europenilor deoarece vor avea consecinţe imediate asupra clădirilor în care trăiesc şi vor induce în sectorul construcţiilor necesitatea cercetării şi dezvoltării unor tehnologii mai eficiente. În plus, această strategie va crea locuri de muncă şi va contribui la creşterea sustenabilă. Sprijin propunerea raportorului pentru că prezentul proiect se bazează pe acordul care s-a realizat în noiembrie 2009 între Parlament şi Consiliu.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Adoptarea acestei directive privind performanţa energetică a clădirilor este un pas important către reducerea emisiilor de CO2 ale Europei şi a dependenţei sale energetice. Aceşti factori devin din ce în ce mai relevanţi pentru calitatea vieţii publicului european şi pentru competitivitatea economiei şi a organizării noastre sociale. Având în vedere faptul ca sectorul construcţiilor este răspunzător pentru 40 % din consumul energetic şi pentru 35 % din totalul emisiilor de CO2, ameliorarea performanţei energetice şi independenţa energetică a clădirilor renovate au o importanţă decisivă pentru capacitatea Uniunii Europene de a atinge până în 2020 obiectivul de reducere cu 20 % a consumului de energie şi de a spori cu 20 % atât utilizarea surselor regenerabile de energie, cât şi eficienţa energetică. Se speră că, pe lângă sprijinirea consumatorilor privaţi şi a serviciilor publice în reducerea costurilor referitoare la energie, noua legislaţie va sprijini lupta împotriva crizei din sectorul construcţiilor civile şi va contribui la dezvoltarea programelor de regenerare urbană care vor avea un impact pozitiv asupra îmbunătăţirii calităţii vieţii şi bunăstării publicului.

  Ilda Figueiredo (GUE/NGL), în scris. – (PT) Ameliorarea performanţei energetice a clădirilor este deosebit de importantă pentru sporirea eficienţei energetice generale a UE şi pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Dacă Uniunea Europeană doreşte să îşi realizeze obiectivele pe care le propune, căutând să reducă cu 20 % consumul de energie, să sporească cu 20 % eficienţa energetică până în anul 2020 şi să se asigure că din totalul energiei consumate 20 % va proveni din surse regenerabile de energie, atunci va trebui să îşi asume un angajament semnificativ în privinţa performanţei energetice a clădirilor.

Acordul politic realizat între Parlament şi Consiliu a rezultat în clarificarea aspectelor tehnice, cerinţele minime de performanţă energetică depinzând de vechimea clădirilor şi de faptul că au fost sau nu renovate, precum şi în evaluarea rolului autorităţilor locale şi regionale şi sprijinirea autorităţilor publice în aplicarea recomandărilor.

Cu toate acestea, suntem în continuare preocupaţi de rolul consolidat al Comisiei în evaluarea planurilor naţionale şi rapoartelor de inspecţie, precum şi de adaptările la Tratatul de la Lisabona care conferă mai multă putere Comisiei prin aşa-numitele „acte delegate”.

  Adam Gierek (S&D), în scris. – (PL) Factorii principali care afectează performanţa energetică sunt: 1. Conversia unei forme de energie în alta, astfel încât să poată fi folosită într-un anumit scop. Cu cât lanţul de conversie este mai lung, cu atât pierderile sunt mai mari. În practică, aceasta se referă în principal la fluxul de energie termică eliberat de sursele primare de energie. O mare parte din aceasta energie trece în mediul înconjurător. Acest efect poate fi redus în procesele de cogenerare care pot obţine randamente energetice de până la 90 %. 2. Rezistenţa electrică sau rezistenţa Ohm, care este importantă în transmiterea energiei electrice. 3. Rezistenţa termică. O rezistenţă mică este importantă în schimburile de căldură, în timp ce o rezistenţă mare este importantă din cauza conductivităţii termice scăzute a materialelor izolatoare. Folosirea acestor materiale izolatoare, cum sunt polistirenul, vata minerală şi betonul celular, reduce semnificativ cerinţele de energie termică ale clădirilor de locuit. Pentru moment, aceasta este destul de mare, aproximativ 40 % din totalul energiei folosite. 4. Procesele de fricţiune şi antifricţiune, cum sunt cele care apar la rulmenţi sau procesele de fricţiune care apar la frânare. Acestea privesc în principal maşinile şi turbulenţele în cazul avioanelor. Pierderile datorate fricţiunii se situează la aproximativ 30 % din energia totală.

Am votat în favoarea regulamentului fără amendamente pentru că pierderile de energie în clădirile rezidenţiale sunt – alături de cele cauzate de conversie – cele mai mari, iar economiile vor ajuta oamenii săraci. În cazul Poloniei, modernizarea termică şi cogenerarea pot aduce beneficii economice, sociale şi ecologice. Ar trebui stabilită în acest domeniu o anumită ordine de prioritate în privinţa aplicării, deoarece, de multe ori, noile reglementări încetinesc punerea în aplicare a celor anterioare.

  Sylvie Guillaume (S&D), în scris. – (FR) Am votat pentru proiectele de directive revizuite referitoare la performanţa energetică a clădirilor pentru că eu cred că noile clădiri ar trebui să se supună principiului economiei de energie şi că în acest domeniu ar trebui să se aplice standarde obligatorii, astfel încât să fie respectate peste tot într-un mod efectiv. Clădirile publice vor deschide drumul începând din 2018, atribuind autorităţilor publice mai multă greutate şi legitimitate în campaniile lor de informare a cetăţenilor. Aceste texte stipulează, de asemenea, că economia de energie trebuie să fie un element fundamental în renovarea clădirilor. Mi-ar place, de aceea, ca aceste măsuri să ofere IMM-urilor o nouă şansă şi ca statele membre să îşi îmbunătăţească programele de pregătire dedicate forţei de muncă responsabile cu construirea clădirilor eficiente din punct de vedere energetic. În mod similar, în ceea ce priveşte etichetarea din punct de vedere energetic a produselor consumatoare de energie, cred că consumatorii ar trebui să fie informaţi cu privire la caracteristicile energetice ale produselor pe care le cumpără.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Subiectul eficienţei energetice este crucial pentru strategia 2020. Odată cu adoptarea acestei recomandări s-a făcut un pas important către reducerea consumului de energie în anii care vor urma, propunându-şi un consum net de energie aproape de zero pentru clădiri până în 2020. Trebuie depuse eforturi nu numai în construirea noilor clădiri, ci şi în cazul proiectelor ample de renovare a clădirilor existente. Va fi, de asemenea, crucial să se dea un exemplu bun în cazul proiectelor de construcţii publice. De aceea am votat în acest fel.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Măsurile de economisire a energiei care sunt uşor de implementat (însemnând că sunt posibile fără a necesita lucrări extrem de extinse de renovare) au fost frecvent puse în aplicare în trecut şi este dificil să estimăm cât de ridicat este potenţialul de economisire al acestora. În orice caz, toate acestea nu trebuie să ajungă până într-acolo încât clădirile asupra cărora s-au efectuat lucrări excelente de renovare pentru creşterea eficienţei energetice să rămână neocupate din cauza chiriei care creşte exorbitant. În general, chiar şi în interesul protecţiei climei, nu trebuie să intervenim într-un mod inacceptabil asupra drepturilor de proprietate ale cetăţenilor atunci când este vorba despre renovări.

Măsurile de economisire a energiei sunt în primul rând foarte costisitoare şi nu implică întotdeauna o tehnologie matură, astfel că, în această privinţă nu trebuie doar să dispunem ceva; trebuie să oferim stimulente prin intermediul subvenţiilor. Având în vedere reducerile salariale şi cele din domeniul securităţii sociale cu care ne confruntăm, trebuie să verificăm de două sau de trei ori ca noile reglementări să nu îi conducă pe constructorii de case sau pe cetăţeni la dezastru şi ruinare. Impactul cererii de energie nu poate fi estimat cu claritate şi de aceea am votat împotrivă.

  Justas Vincas Paleckis (S&D), în scris. – (LT) Sectorul construcţiilor a fost identificat de UE ca fiind una dintre pieţele cu cel mai mare potenţial de economisire energetică. Economiile de energie pentru clădirile eficiente din punct de vedere energetic se situează în medie la 30 % faţă de clădirile convenţionale. În noile state membre ale UE, inclusiv în Lituania, în multe dintre blocurile de apartamente, aproximativ 60 % din energia termică se iroseşte. Numai în Lituania există 35 000 de blocuri de apartamente. Nu numai că cei care locuiesc în ele plătesc sume uriaşe pentru încălzire, dar ele sunt responsabile şi pentru tone de emisii de CO2. Guvernul conservator din Lituania este incapabil să înceapă izolarea lor termică. După aproape doi ani de promisiuni conform cărora începerea renovării este iminentă, nici măcar o clădire nu a fost renovată.

Am votat pentru această recomandare privind performanţa energetică a clădirilor pentru că îşi propune un consum net de energie aproape de zero pentru clădiri. Acest lucru va garanta faptul că, în timp, clădirile din UE vor deveni sustenabile din punct de vedere energetic. Prin implementarea acestei directive, vom declanşa procesul de reducere a consumului de energie al UE cu o cincime până în 2020. Investiţiile în creşterea eficienţei energetice vor crea milioane de locuri de muncă şi vor contribui la creşterea economică a UE.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Îmi exprim sprijinul pentru recomandarea de a îmbunătăţi eficienţa energetică a clădirilor. Eficienţa energetică înseamnă nu doar economisirea energiei, ci şi reducerea emisiilor de CO2 şi a emisiilor de gaze cu efect de seră. Pentru a atinge această ţintă, trebuie să limităm pierderile de energie casnică care au crescut datorită unei tehnologii ce a deplasat costurile energiei din domeniul construirii în cel al întreţinerii. Cercetarea în domeniul construcţiilor se îndreaptă către o abordare mai ecologică a construirii.

Astăzi, cele mai ample proiecte sunt concentrate în ţările cu climă temperată, unde acest gen de tehnologie se răspândeşte cu o rată care sugerează că vom avea oraşe sustenabile în viitorul nu prea îndepărtat. În ţările cu climat mediteranean, aceste tehnologii noi nu se răspândesc în acelaşi ritm. Chiar dacă problema dispersiei căldurii este mai puţin importantă în aceste zone, clădirile nu mai sunt sustenabile din punctul de vedere al mediului.

Folosirea din ce în ce mai frecventă a sistemelor de aer condiţionat, care sunt întâlnite frecvent în case, necesită de fapt o mare cantitate de energie. Uniunea Europeană trebuie, de aceea, să desfăşoare campanii de informare şi să acţioneze prin intermediul fondurilor europene, a campaniilor de informare, prin acordarea de stimulente şi prin cercetarea şi punerea în aplicare a noi tehnologii de producţie.

  Georgios Papanikolaou (PPE), în scris. – (EL) Atingerea obiectivului 20-20-20 până în anul 2020, cu alte cuvinte o reducere cu 20 % a consumului de energie, o creştere la 20 % a ponderii energiei obţinute din surse regenerabile din totalul energiei consumate şi o creştere cu 20 % a eficienţei energetice, impune o acţiune coordonată şi concentrată atât din partea UE, cât şi a statelor membre. Un lucru şi mai important, ameliorarea eficienţei energetice a clădirilor este modalitatea cea mai eficientă de reducere cu 20 % a consumului de energie şi a emisiilor în sectoarele cărora nu li se aplică sistemul UE SCE. Pentru a fi mai precis, economia de energie pentru clădirile eficiente este în medie de 30 % faţă de consumul energetic al clădirilor convenţionale. În plus, clădirile eficiente din punct de vedere energetic folosesc mai puţină apă şi prezintă costuri de întreţinere şi valori ale facturilor la utilităţi mai reduse. De aceea am votat în favoarea directivei privind performanţa energetică a clădirilor pentru, că ne aşteptăm să aibă un impact semnificativ asupra vieţii cetăţenilor europeni, având în vedere faptul că afectează în mod direct clădirile în care aceştia trăiesc şi pe care le folosesc. În plus, investiţiile făcute în ameliorarea eficienţei energetice şi în folosirea surselor de energie regenerabilă vor crea milioane de locuri de muncă şi vor contribui la creştere în cadrul UE; în acelaşi timp, ele vor ajuta şi la reducerea sumelor de bani pe care le cheltuim în prezent pentru administrarea clădirilor ineficiente din punct de vedere energetic.

  Rovana Plumb (S&D), în scris. − Sectorul clădirilor este responsabil de aproape jumătate din emisiile de CO2 neincluse în sistemul UE de comercializare a certificatelor de emisii şi are un mare potenţial de reducere, cu costuri negative sau scăzute, a acestor emisii. Noua directivă privind eficienţa energetică a clădirilor stabileşte un set de indicatori/ cerinţele minime în cazul performanţei energetice a clădirilor noi, astfel încât acestea să ajungă, până în 2020, la un consum de energie aproape egal cu zero, energia provenind în mare parte din surse regenerabile, precum şi aplicarea acestor cerinţe clădirilor existente.

Este esenţială informarea cetăţenilor asupra acestor cerinţe şi încurajarea lor ca şi la renovarea clădirilor să introducă sisteme inteligente de contorizare (să înlocuiască sistemele de apă caldă şi climatizare cu alternative eficiente din punct de vedere energetic, precum pompele de căldură reversibile). Pentru stimularea măsurilor legate de eficienţa energetică, se va asigura o finanţare parţială din bugetul Uniunii. Statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru implementarea rapidă a acestei directive. Am votat acest raport deoarece noua legislaţie îi va ajuta pe consumatori să îşi reducă valoarea facturilor la energie, iar UE va putea astfel să atingă obiectivul de reducere a consumului de energie cu 20 % până în 2020

  Teresa Riera Madurell (S&D), în scris. – (ES) Am votat în favoarea acestei importante directive pentru că este necesar să ameliorăm eficienţa energetică a clădirilor, care este unul dintre domeniile cu cel mai ridicat potenţial de a contribui la atingerea ţintei generale a UE de sporire a eficienţei energetice cu 20 % până în 2020. Conform textului adoptat de comun acord de Parlament şi Consiliu, înainte de finalul anului 2020, toate clădirile noi trebuie să aibă un consum net de energie zero, producând tot atâta energie cât consumă. Clădirile publice trebuie să se supună acestei cerinţe până la data de 31 decembrie 2013, constituind în acest mod un exemplu. O parte din costurile acestor reforme va fi finanţată din bugetul UE. În plus, clădirile existente vor trebui să respecte standarde foarte înalte de eficienţă energetică calculate de statele membre pe baza unui cadru comun stabilit în directivă. Indicatorul de eficienţă energetică trebuie inclus în anunţurile de vânzare sau închiriere publicate în media. Un alt nou element important este includerea contoarelor inteligente şi a controalelor, precum şi a sistemelor de administrare orientate către economisirea energiei. Directiva va fi revizuită înainte de 2017.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – (FR) Votul de astăzi asupra normelor UE în materie de performanţă energetică a clădirilor reprezintă un progres major în domeniul eficienţei energetice. Cu toate acestea, deplângem cu adevărat faptul că legislaţia nu ia în considerare cerinţele privind renovarea clădirilor existente, care reprezintă 40 % din consumul de energie şi 36 % din emisiile de gaze cu efect de seră din Europa. În loc să stabilească o politică ambiţioasă privind eficienţa energetică prin investirea masivă în renovarea clădirilor, UE se concentrează exclusiv asupra clădirilor noi. UE lasă să îi scape ocazia de a crea milioane de locuri de muncă, de a reduce dependenţa noastră energetică faţă de vecinii noştri şi de a combate semnificativ schimbările climatice.

  Bart Staes (Verts/ALE), în scris. – (NL) Sectorul construcţiilor este unul cu un potenţial formidabil de economisire a energiei. Acesta este responsabil pentru 40 % din consumul de energie şi pentru 35 % din emisiile totale de gaze cu efect de seră.

Ameliorarea eficienţei energetice a clădirilor este cel mai eficient mod de a reduce consumul de energie şi emisiile.

Acest acord merită tot sprijinul nostru. Până la 31 decembrie 2020, toate clădirile noi trebuie să aibă un consum energetic net apropiat de zero. Toate clădirile din sectorul public trebuie să atingă acest obiectiv cu doi ani mai devreme. Cerinţe minime de performanţă energetică se vor aplica chiar şi renovărilor în cazul clădirilor mai vechi. Clădirile cu un consum energetic net aproape de zero sunt clădiri cu o performanţă energetică foarte ridicată. Mai mult, cantitatea foarte mică ori neglijabilă de energie pe care o consumă trebuie produsă într-o mare măsură din surse regenerabile de energie.

Este de salutat faptul că directiva acordă atenţie prevederii de instrumente de finanţare care să facă posibilă această tranziţie. Statele membre trebuie să întocmească o listă de măsuri îndreptate către atingerea obiectivelor prevăzute de această directivă, până la 30 iunie 2011. În sfârşit, Comisia trebuie să evalueze funcţionarea directivei din timp, adică până la 1 ianuarie 2017. Această directivă reprezintă o importantă contribuţie la lupta împotriva schimbărilor climatice.

Raport: Rui Tavares (A7-0125/2010)

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) Programul de la Stockholm prevede crearea unei politici comune solide şi durabile privind azilul în Uniunea Europeană. Totuşi, pentru a transpune şi asigura obiectivele politicii comune privind azilul, este necesară încurajarea statalelor membre de a participa în mod voluntar la programul comun de reinstalare a refugiaţilor. Astfel, Parlamentul European doreşte să ofere câtor mai multe dintre statele membre posibilitatea de a participa la programul comun de reinstalare a refugiaţilor. Parlamentul European sprijină propunerea Comisiei şi consideră că reinstalarea refugiaţilor ar trebui să ocupe un rol esenţial în politica externă a UE privind azilul. UE ar trebuie să o dezvolte şi să o transforme într-un instrument de protecţie eficient.

  Vito Bonsignore (PPE), în scris. – (IT) Votând în favoarea acestui raport, Europa a făcut un pas înainte spre obţinerea unei politici comune privind azilul. Acesta lucru va facilita protejarea drepturilor omului mai eficient şi, în acelaşi timp, va limita imigraţia ilegală.

UE trebuie să-şi facă cunoscută poziţia sa asupra migraţiei şi integrării. Trebuie să îşi asume responsabilitatea de a stabili norme europene şi de a contribui la cheltuielile generate de statele membre afectate de fluxurile migratoare. Reinstalarea nu trebuie şi nu poate fi separată de o acţiune comună împotriva imigraţiei ilegale. O asemenea acţiune nu necesită doar acordul ţărilor de graniţă, ci şi al ţărilor din care aceşti imigranţi vor pleca.

  David Casa (PPE), în scris. – Reinstalarea refugiaţilor este un proces care face posibil ca aceste persoane să fie reinstalate în urma unei solicitări a Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR), prin care se stabileşte că aceste persoane necesită protecţie internaţională. Acesta este unul dintre criteriile eligibile în temeiul FER. Acest proces poate fi soluţia ideală pentru acele persoane a căror protecţie nu poate fi garantată în mod adecvat de către naţiunile de prim azil.

Sunt de acord cu concluziile raportorului şi, prin urmare, am decis să votez în favoarea acestui raport.

  Carlos Coelho (PPE), în scris. – (PT) Doar prin intermediul unei politici comune privind azilul şi a unei scheme comune de reinstalare a refugiaţilor vom putea avea o politică UE adecvată în materie de protecţie a drepturilor omului. Reinstalarea este, fără îndoială, una din soluţiile durabile pentru refugiaţii a căror protecţie nu poate fi garantată în ţările de prim azil. Este important ca fondurile adecvate să fie disponibile, însă doar alocarea unei sume din buget nu poate fi privită ca un adevărat program de reinstalare a refugiaţilor.

Nu punem la îndoială importanţa acestei modificări aduse Fondului european pentru refugiaţi, mijlocind acoperirea discrepanţelor existente între statele membre şi ameliorând capacitatea acestora de reinstalare. Sunt bucuros să remarc creşterea din ultimii ani a numărului statelor membre care participă la acest program; este important să reuşim să-i convingem şi pe ceilalţi să ni se alăture. Dezvoltarea şi extinderea de către Comisie a acestui instrument de reinstalare trebuie să continue în vederea stabilirii celei mai bune protecţii cu putinţă.

În acest sens, Comisia va fi în măsură să stabilească priorităţile comune ale UE cu privire la reinstalarea refugiaţilor în fiecare an. Aceste priorităţi depind de regiuni geografice specifice, de naţionalităţi sau de categorii de refugiaţi ce trebuie reinstalaţi şi sunt de acord că trebuie asigurată flexibilitatea în vederea reacţionării la situaţiile de urgenţă.

  Corina Creţu (S&D), în scris. − Presiunea fluxurilor migratoare se accentuează şi există o serie de state-ţintă pentru migraţie, a căror îngrijorare în faţa acestui fenomen trebuie înţeleasă. De aceea este important să funcţioneze Programul de reinstalare, care ar permite o repartizare echitabilă a responsabilităţii de a respecta obligaţiile internaţionale privind protecţia refugiaţilor, precum şi uşurarea sarcinii ţărilor împovărate de numărul mare de refugiaţi pe care îi găzduiesc.

Un lucru pozitiv l-ar reprezenta operaţionalizarea, în cursul acestui an, a Biroului European de Sprijin pentru Azil, care poate oferi sprijin statelor membre pentru punerea în aplicare a iniţiativelor de reinstalare. Indiferent de statul în care se va produce reinstalarea, lucrul cel mai important este acela de a li se oferi refugiaţilor acces imediat la cursuri de limbă şi de cultură ale ţării respective, cât şi alte facilităţi de ordin spiritual şi, la nevoie, consiliere psihologică.

Cred că durabilitatea trebuie să fie principala calitate a unui astfel de program, căruia i se asigură prin această decizie o perspectivă bugetară pe termen mai lung. Beneficiarii sunt deja persoane traumatizate de ruperea de cultura şi de tradiţiile ţării din care provin. Ei trebuie să-şi construiască o nouă identitate, proces traumatizant, care nu trebuie accentuat de precaritatea şi nesiguranţa viitorului lor.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Necesitatea de a reinstala refugiaţii a devenit din ce în ce mai importantă într-o Europă care nu doreşte să fie izolată de lumea din afară sau oarbă la ceea ce se petrece acolo. Natura primitoare şi solidaritatea cu cei ce suferă sunt două dintre caracteristicile europene inspirate de creştinătate care ar trebui readuse la viaţă în totalitate. În orice caz, acest lucru trebuie înfăptuit fără a neglija limitele impuse de statele membre. Priorităţile comune anuale ale UE în materie de regiuni geografice şi de categorii specifice de refugiaţi care trebuie reinstalaţi trebuie să ia în considerare cu adevărat necesităţile statelor membre şi circumstanţele fiecăreia; trebuie încurajată participarea statelor membre la acţiunile de reinstalare a refugiaţilor.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Una din „acţiunile eligibile” ale Fondului european pentru refugiaţi (FER) este reinstalarea. Programul de la Stockholm prevede că UE trebuie să acţioneze în parteneriat şi să coopereze cu ţările terţe care găzduiesc populaţii numeroase de refugiaţi. În fiecare an, Comisia stabileşte priorităţile comune ale UE în ceea ce priveşte persoanele care trebuie reinstalate, iar această definire trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a permite reacţia la situaţiile de urgenţă. Trebuie acordată o atenţie specială în special victimelor celor mai represive sisteme culturale, politice şi sociale. Numărul statelor membre participante la programul UE de reinstalare a refugiaţilor este în creştere şi trebuie extins la cel mai mare număr posibil de state membre. Doresc să subliniez efectul pozitiv al introducerii fondurilor de asistenţă pentru reinstalare, care asigură sume mai mari în primul şi în al doilea an al acestui proces. Aceste fonduri răspund creşterii costurilor generate în mod natural de crearea mecanismelor şi structurilor, precum şi importanţei garantării condiţiilor de durabilitate şi calităţii procesului de reinstalare a refugiaţilor.

  Sylvie Guillaume (S&D), în scris. – (FR) Dată fiind slaba performanţă a Europei, aceasta trebuie să contribuie la eforturile de reinstalare a refugiaţilor a căror existenţă este ameninţată în ţările ce i-au găzduit. Am votat în favoarea acestui raport, care urmăreşte încurajarea primirii şi reinstalării refugiaţilor în Europa, pentru a încuraja statele membre să se alăture acestei mişcări de solidaritate colectivă. Bunele intenţii nu mai sunt suficiente; trebuie să transpunem cuvintele în fapte şi să acordăm prioritate mai ales femeilor şi copiilor care sunt victime ale actelor de violenţă sau ale exploatării, minorilor neînsoţiţi, oamenilor care sunt victime ale torturii şi oamenilor care suferă de afecţiuni grave.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Doar 10 dintre statele membre UE, inclusiv Portugalia, acceptă refugiaţi în vederea reinstalării. Reinstalarea este o procedură prin care cetăţeni ai ţărilor terţe sau apatrizii sunt transferaţi dintr-un stat terţ într-un stat membru, în baza unei solicitări a Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) în funcţie de necesitatea unei persoane de protecţie internaţională. Adoptarea acestei recomandări urmăreşte să crească numărul statelor membre care reinstalează refugiaţi, iar în acest scop statele care fac acest lucru pentru prima dată vor beneficia de asistenţă financiară sporită în primii doi ani. Reinstalarea următoarelor categorii trebuie să aibă prioritate, indiferent de priorităţile geografice pe care UE le-a impus pentru o anumită perioadă: copiii şi femeile ameninţate de violenţă sau exploatare psihologică, fizică sau sexuală; minorii neînsoţiţi; persoanele cu nevoi medicale speciale; supravieţuitorii actelor de violenţă şi ai torturii; şi persoanele care necesită reinstalarea de urgenţă din motive de protecţie sau motive legale.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Măsurile eligibile pentru sprijin în temeiul Fondului european pentru refugiaţi (FER) include reinstalarea refugiaţilor din ţările terţe. Prin reinstalare se înţelege un proces prin care, în baza unei solicitări a Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) în funcţie de necesitatea de protecţie internaţională a unei persoane, cetăţeni ai ţărilor terţe sau apatrizii sunt transferaţi dintr-un stat terţ într-un stat membru unde a) le este permis să domicilieze ca refugiat sau b) li se conferă un statut care le conferă aceleaşi drepturi şi beneficii în temeiul dreptului naţional şi comunitar în calitate de refugiat.

Măsurile propuse de acest raport va face ca Europa, care deja se confruntă cu problema imigraţiei în masă, să devină mai atractivă în faţa migranţilor. Cifrele indicate de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR) confirmă acest lucru. În timp ce, în 2008, aproximativ 5 000 de persoane erau reinstalate pe întreg teritoriul UE, astăzi în lume există 750 000 de persoane cu această necesitate. Acesta este motivul pentru care am votat împotriva raportului.

  Franz Obermayr (NI), în scris. – (DE) În multe dintre statele membre, inclusiv în Austria, ţara în care locuiesc, capacitatea de a accepta refugiaţi este extinsă dincolo de limite, iar populaţia se opune pe bună dreptate noilor centre de primire sau altor facilităţi similare. Modul în care raportul cu privire la Fondul european pentru refugiaţi face apel la reinstalarea refugiaţilor în UE face ca acest raport că fie cu atât mai de neînţeles. Prin urmare, am votat împotriva acestui raport.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Problema refugiaţilor este o problemă europeană a cărei gestionare nu poate fi lăsată la latitudinea statelor membre, având în vedere în special diferenţele geografice şi economice. Astfel, sunt în favoarea instituirii unui fond la nivel european.

Instituirea unui asemenea fond trebuie să servească două obiective: să sprijine refugiaţii care ajung în ţările noastre, de cele mai multe ori în zonele noastre de coastă, căutând ajutor, şi să sprijine, de asemenea, acele state care, datorită poziţiei lor geografice, primesc majoritatea acestor oameni disperaţi. Problema este şi trebuie să fie la nivel european, iar noi nu putem permite ca anumite state să gestioneze această problemă singure. Sper că acest fond este doar începutul unui drum spre crearea unei abordări mai europene şi mai unite a acestei probleme.

  Czesław Adam Siekierski (PPE), în scris. – (PL) Având în vedere nevoia de a ajuta refugiaţii în Europa, cred că decizia Parlamentului European în acest sens este extrem de importantă. Obiectivul major al acestui fond este de a susţine măsurile luate de către statele membre, care, în genere, incumbă cheltuieli suplimentare. Asemenea măsuri sunt destinate asigurării unor condiţii decente de trai pentru refugiaţi şi vizează în egală măsură reglementarea juridică a şederii acestora în ţările Uniunii. Creşterea asistenţei financiare este esenţială pentru ţările implicate în sprijinirea refugiaţilor.

Nu trebuie să dăm niciun motiv pentru a fi criticaţi că, în calitate de ţări dezvoltate, în loc să ajutăm refugiaţii cu orice preţ, îi împiedicăm să ajungă la noi. Refugiaţii care ajung în Europa din ţările în curs de dezvoltare şi care s-au confruntat adesea cu probleme majore precum violenţa, lipsa mijloacelor de trai sau lipsa accesului la îngrijiri medicale, trebuie îngrijiţi în cel mai bun mod posibil de către statele membre ale UE.

  Anna Záborská (PPE), în scris. – (SK) Doamnelor şi domnilor, în Comisie, au fost multe propuneri de amendamente supuse votului care urmăreau să sublinieze rolul important al bisericii şi a grupurilor religioase în rezolvarea problemei refugiaţilor. Toate aceste propuneri de amendamente au fost respinse. Atunci când liberalii şi politicienii de stânga afirmă că organizaţiile non-guvernamentale şi fondurile de stat acoperă în mod suficient activitatea zilnică legată de refugiaţi, se dezvăluie îngustimea cinismului şi ipocriziei lor. În realitate, lucrurile stau exact invers. Nu este cumva adevărat faptul că statele sunt adeseori criticate din cauza condiţiilor din lagărele de refugiaţi care sunt, în mare parte, nedemne? Ar fi deplasat să afirmăm în mod deschis ipocrizia unor state precum Germania, Spania, Franţa, Italia sau Malta? Guvernele nu reuşesc să primească şi asigure îngrijire refugiaţilor. Suferinţa acestor oameni este un afront adus puternicii Europe, drept care îi întoarcem din drum. Datorită corectitudinii politice, ignorăm faptul că, în cea mai cruntă sărăcie a lagărelor de refugiaţi în care organizaţiile non-guvernamentale corecte din punct de vedere politic au renunţat deja să mai lupte, doar umilele ordine ale călugăriţelor catolice continuă să lucreze cu entuziasm. Graţie Ordinului Maltez, Serviciului Iezuit pentru Refugiaţi şi multor organizaţii creştine, guvernele îşi asumă obligaţia de a se ocupa de soarta refugiaţilor. Organizaţiile creştine sunt ca un spin în ochii conştiinţei noastre. Pentru aceasta, ele merită mulţumirile noastre – chiar şi acum, când obţin fonduri foarte limitate de la bugetul UE, neputând nici măcar să fie menţionate în raportul din proprie iniţiativă întocmit pe această temă.

Raport: Carlos Coelho (A7-0126/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Raportul cu privire la Sistemul de Informaţii Schengen şi modernizarea acestuia contribuie la minunatul progres al liberei circulaţii intra-europene. Confruntaţi cu o circulaţie în crescendo a persoanelor din statele membre ale spaţiului Schengen, precum şi cu extinderea celui din urmă, trebuie să ameliorăm prelucrarea acestor date pentru a asigura exercitarea acestui drept în condiţii de siguranţă. Raportul Coelho contribuie la dorinţa de a eficientiza circularea informaţiilor, precum şi la necesitatea de a respecta drepturile individuale garantate de Uniunea Europeană. În mod logic, am votat pentru acest raport.

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) Obiectivul acestei propuneri este de a asigura migrarea de la Sistemul de Informaţii Schengen, utilizat acum în varianta SIS I+, la Sistemul de Informaţii Schengen de a doua generaţie (SIS II). Este într-adevăr regretabil faptul că s-a întârziat punerea în funcţiune a acestui sistem. Parlamentul European a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru ca sistemul să fie pus funcţiune cât mai rapid şi pentru ca procesul de punere în aplicare a sistemului SIS II să fie complet transparent. În orice caz, trebuie obţinut acordul tuturor instituţiilor. Este important să subliniem că Comisia va trebui să utilizeze un program alternativ în cazul în care proiectul SIS II eşuează, iar Parlamentul European ar trebui să fie implicat în procesul decizional cu privire la migraţie. Înainte de a trece la noul sistem SIS II, Comisia trebuie să informeze Parlamentul pe deplin cu privire la rezultate şi să îi acorde posibilitatea de a-şi exprima avizul.

  David Casa (PPE), în scris. – Înainte de a migra la noul sistem SIS, este necesară efectuarea testelor adecvate şi instalarea sistemelor de siguranţă necesare. Sunt de părere că cele menţionate mai sus trebuie efectuate într-un mod profesional şi conştiincios, dar totodată împărtăşesc dezamăgirea raportorului cu privire la întârzierile prelungite care împiedică migrarea la noul sistem.

  Mário David (PPE), în scris. – (PT) Am votat în favoarea amendamentelor propuse la acest regulament. Etapa migrării datelor este ultima sarcina în cadrul mandatului de dezvoltare a Sistemului de Informaţii Schengen de a doua generaţie (SIS II). Astfel, acest fapt justifică necesitatea de a acorda Comisiei un mandat de dezvoltare valabil până când acest sistem va deveni operaţional. Date fiind întârzierile considerabile care au fost confirmate şi costurile ridicate ale proiectului SIS II, înţeleg necesitatea menţinerii clauzei de caducitate. Noul mandat conferit Comisiei trebuie stabilit conform datei avute în vedere pentru punerea în funcţiune a sistemului SIS II, la sfârşitul anului 2011.

În orice caz, Comisia trebuie să dea dovadă de flexibilitate pentru a putea amâna datele prin procedura de comitologie astfel încât să poată adapta cadrul juridic la un scenariu alternativ în cazul în care SIS II va eşua. Este inacceptabilă incapacitatea Comisiei de a stabili o dată pentru punerea în funcţiune a sistemului SIS II, având în vedere că de aceasta depinde o mai eficientă garantare a securităţii, libertăţii şi justiţiei în spaţiul european. Totodată, acest lucru generează îndoieli referitoare la transparenţa modului de gestionare a acestui proces.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Sensibilitatea specială a acestui subiect justifică atribuirea raportului dlui Coehlo, unul dintre membrii acestei camere care s-a dedicat cel mai mult acestui subiect; doresc să îl felicit pentru munca sa. Sunt regretabile amânările pe care le-a suferit acest proces şi împărtăşesc prudenţa dânsului privind succesul procesului de migrare şi preocuparea sa cu privire la dreptul Parlamentului de a fi informat asupra progresului.

  Sylvie Guillaume (S&D), în scris. – (FR) Epopeea migrării de la SIS I la SIS II durează de prea multă vreme. Acesta este motivul pentru care am votat în favoarea acestui raport: pentru a sublinia nevoia de respectare a termenelor limită şi de a pune capăt la ceea ce poate fi considerat, în urma numeroaselor rezultate fără efect şi având în vedere resursele alocate pentru obţinerea obiectivului migrării, care până acum nu a avut niciun succes, ca fiind gestiune eronată. Mingea se află în terenul Comisiei, însă în calitatea sa de autoritate în materie bugetară, Parlamentul European trebuie să facă uz de puterile sale şi să îşi rezerve dreptul de a solicita Comisiei să efectueze un audit detaliat al gestionării proiectului şi al impactului financiar pe care un eşec l-ar putea avea asupra bugetului UE.

  Jean-Luc Mélenchon (GUE/NGL), în scris. – (FR) Constat un anumit progres în amendamentele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne cuprinse în acest raport. Acesta solicită, în esenţă, implicarea Parlamentului European în procesul decizional şi afirmă necesitatea avizului său favorabil înainte de migrarea la Sistemul de Informaţii Schengen de a doua generaţie. Cu toate acestea, acest raport este în continuare inacceptabil. Nu putem susţine posibilitatea migrării la sistemul SIS II, noua unealtă de obţinere a securităţii totale, cu impunitate.

Cu ajutorul acestui sistem, pot fi adunate din ce în ce mai multe date, din motive a căror validitate este interpretabilă. Cum poate fi considerată ca fiind validă suspectarea intenţiei de a comite un act terorist? Cel mai rău lucru ar fi că Statelor Unite li s-ar putea permite accesul la aceste date. În aceste vremuri de criză, eurocraţia care ne domină continuă să clădească o Europă caracterizată prin concurenţă şi accentuarea exagerată a legii şi ordinii. În orice caz, acum mai mult ca oricând, este timpul să clădim Europa solidarităţii şi cooperării de care avem nevoie.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Dispunem de un Sistem de Informaţii Schengen operaţional şi capabil de expansiune şi avem un proiect care ne costă milioane şi care pare să fie şubred. Este timpul să ne oprim din a îngropa banii şi să salvăm ceea ce se mai poate salva. Dacă UE doreşte cu adevărat să continue să cheltuiască milioane, acestea ar trebui investite în protecţia graniţelor sau în beneficiul familiilor indigene. În loc de a plăti pur şi simplu bonificaţii pentru găzduirea refugiaţilor, ar trebui în sfârşit aplicată cu stricteţe Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor, aceasta însă nefiind aplicabilă armatelor de migranţi economici.

În final, nu avem nevoie a un nou birou de sprijin pentru azil pentru a extinde jungla azilului şi mocirla agenţiilor UE care înghit milioane. Până când nu vom avea un Sistem de Informaţii Schengen funcţional, spaţiul Schengen nu trebuie extins. Noile propuneri nu sunt greşit concepute, sunt doar contra-productive, iar din acest motiv m-am abţinut de la vot.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Îmi afirm întregul sprijin pentru raportul dlui Coehlo. Sistemul de Informaţii Schengen s-a dovedit un instrument excelent şi valid pentru gestiunea şi controlul din cadrul Uniunii Europene. Totuşi, acesta a necesitat ajustare şi adaptare pe perioada sa de dezvoltare, dar şi atunci când au apărut cerinţe suplimentare.

Propunerea raportorului este în concordanţă cu următorul punct de vedere: migrarea către a doua generaţie nu mai poate suferi amânare sau prelungire. Avem nevoie de instrumente eficiente de controlare a persoanelor şi de coordonare a informaţiilor despre aceste persoane care intră şi circulă în spaţiul Schengen. Din acest motiv, mă alătur dlui Coehlo în a sublinia necesitatea punerii în aplicare de către Comisie a sistemului SIS de a doua generaţie cât mai repede cu putinţă.

Raport: Carlos Coelho (A7-0127/2010)

  David Casa (PPE), în scris. – Înainte de a migra la noul sistem SIS, este necesară efectuarea testelor adecvate şi crearea sistemele de siguranţă necesare. Sunt de părere că cele menţionate mai sus trebuie efectuate într-un mod profesional şi conştiincios, dar totodată împărtăşesc dezamăgirea raportorului cu privire la întârzierile prelungite care împiedică migrarea la noul sistem.

Mai mult, cred că este necesar să se solicite Curţii de Conturi să analizeze amănunţit gestionarea acestei chestiuni.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Numărul ridicat de state membre a complicat în mod considerabil procesul de tranziţie şi migrarea de la Sistemul de Informaţii Schengen la Sistemul de Informaţii Schengen de a doua generaţie. Parlamentul nu a contenit să solicite informaţii exacte şi actualizate cu privire la progresul acestui raport, fiind îndrituit în acest sens. Sper că migrarea se va efectua în cel mai eficient mod cu putinţă, că această schimbare nu va afecta negativ securitatea Europei şi că rezultatul va fi satisfăcător.

Raport: Rui Tavares (A7-0131/2010)

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Am votat în favoarea acestui raport deoarece chestiunea refugiaţilor din UE este încă foarte actuală. În prezent, problema reinstalării refugiaţilor în Uniunea Europeană nu este coordonată în mod corespunzător şi doar 10 state membre reinstalează refugiaţi anual, determinând neutilizarea strategică a reinstalării ca instrument al politicii externe a UE. Salut decizia Comisiei de a institui Biroul European de Sprijin pentru Azil, care va putea să ajute statele membre în materializarea iniţiativelor de reinstalare, asigurând coordonarea politicilor la nivelul UE.

  Jean-Luc Bennahmias (ALDE), în scris. – (FR) În comparaţie cu Statele Unite şi Canada, UE participă într-o măsură mult mai redusă la primirea şi reinstalarea refugiaţilor din ţările terţe. Am votat în favoarea raportului din proprie iniţiativă a Parlamentului European cu privire la stabilirea unui program comun european de reinstalare. UE solicită stabilirea unui program ambiţios şi durabil de reinstalare în UE şi propune sprijin financiar statelor membre pregătite să participe la acesta.

Acest raport indică totodată dezacordul nostru cu viziunea Comisiei. Aceasta doreşte să acorde prioritatea la reinstalare în baza naţionalităţii refugiaţilor. Pe lângă originea geografică a refugiaţilor, dorim stabilirea unei categorii vulnerabile de refugiaţi (copiii şi femeile expuse la acte de violenţă şi la exploatare, minorii neînsoţiţi, persoanele care necesită îngrijiri medicale, victimele torturii etc.). Cei din urmă trebuie mereu să aibă prioritate.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Este esenţial ca Uniunea Europeană să aibă o politică a migraţiei realistă şi corectă. Din acest motiv, salut acest program de reinstalare eficient, coerent şi sustenabil, care oferă o soluţie durabilă refugiaţilor care nu se pot întoarce în ţara lor de origine. Programul de reinstalare poate face ca imigraţia ilegală să devină neatractivă pentru refugiaţii care doresc să pătrundă în Uniunea Europeană. Succesul unui program de reinstalare eficient necesită accesul pe piaţa muncii a adulţilor şi integrarea imediată a minorilor în şcoli. Din acest motiv, accesul la serviciile de consultanţă educaţională şi profesională este esenţial. Măsurile de progres trebuie luate de către diferitele entităţi publice (de exemplu, municipalităţile) şi societatea civilă, precum şi de către ONG-uri, societăţile caritabile, şcoli şi serviciile sociale; este esenţială promovarea cooperării între entităţi. Fac un apel către statele membre să promoveze crearea mecanismelor pentru fondurile private şi iniţiative public-privat de mai mare amploare în vederea facilitării programului european de reinstalare.

  Carlos Coelho (PPE), în scris. – (PT) Este un aspect pozitiv faptul că numărul statelor membre care participă la aceste programe de reinstalare a crescut în ultimii ani. În orice caz, doar 10 state membre reinstalează refugiaţi anual, fără niciun fel de coordonare între acestea sau un program comun european de reinstalare. Este important ca statele membre să fie solidare şi să participe în mod corect la responsabilitatea faţă de îndeplinirea obligaţiilor internaţionale.

Un program de reinstalare eficient va aduce beneficii refugiaţilor reinstalaţi, statelor membre şi Uniunii Europene însăşi prin acordarea rolului de lider în domeniul ajutorului umanitar internaţional. Se doreşte o abordare multilaterală, care să implice toţi actorii la nivel local, fără să pierdem din vedere rolul fundamental al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR).

Un program de reinstalare eficient trebuie să prevadă soluţii şi protecţie de durată, precum şi crearea unor mecanisme de cooperare şi coordonare între statele membre. Un asemenea program trebuie să permită schimbul bunelor practici, să creeze strategii comune şi să reducă costurile operaţiunilor de reinstalare. Sprijin sugestia raportorului, dl Tavares, pe care îl felicit pentru excelentul său raport, de a crea o unitate de reinstalare care să mijlocească coordonarea şi facilitarea procesului de reinstalare.

  Robert Dušek (S&D), în scris. – (CS) În mod prioritar, proiectul de regulament aplicabil programului UE de gestionare şi reglementare a reinstalării va rezolva acomodarea şi adaptarea refugiaţilor în noul lor mediu. Catastrofele umanitare şi alte evenimente neprevăzute pot dezlănţui valuri de refugiaţi, faţă de care trebuie să avem o reacţie comună într-un cadru european. Cu toate acestea, resping în totalitate refugiaţii aflaţi în UE pe motive politice. Nu îmi pot imagina că, din punct de vedere juridic, în oricare stat membru ar putea fi acceptabilă persecutarea vreunui cetăţean pe motive politice. Participarea autorităţilor locale la programul de reinstalare trebuie să fie făcută mereu în mod voluntar, aşa cum este cazul statelor membre participante.

Unele state sunt obişnuite ca populaţia locală să conţină un număr mare de străini, însă pentru alte state este ceva nou. Pentru a evita fobiile şi îngrijorările cu privire la străini în anumite ţări sau regiuni, trebuie să respectăm interesul sau lipsa de interes a acestora în a participa. În vederea garantării conformităţii şi complementarităţii programului UE de reinstalare sau a altor politici UE legate de azil, ar fi totodată potrivit să coordonăm programul propus într-un cadru al Biroului European de Sprijin pentru Azil (EASO). În ciuda rezervelor menţionate anterior, susţin întregul raport.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Reinstalarea refugiaţilor s-a dovedit a fi necesară acolo unde ţările gazdă terţe nu puteau oferi siguranţă şi condiţii de trai, astfel încât aceştia să se poată stabili acolo. Din acest motiv, diverse entităţi active în domeniu consideră că această problemă trebuie abordată la nivel european, iar programul UE comun de reinstalare propus de Comisie poarte fi instrumentul adecvat de abordare a acestei probleme. Indiferent care model va fi cel câştigător, este fără îndoială urgent ca statele membre să coopereze mai strâns între ele şi cu ţările de primă reinstalare, pentru a putea oferi o soluţie de durată, sustenabilă şi interconectată la această problemă umanitară.

  Bruno Gollnisch (NI), în scris. – (FR) Cetăţenii europeni nu trebuie să se lase înşelaţi de titlul acestui raport: de reinstalare. Nu discutăm despre vreun pachet de ajutoare sau altceva similar destinat repatrierii imigranţilor, ci despre găzduirea pe teritoriul UE, la recomandarea Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (ICNUR), a unor persoane care au solicitat deja azil intr-o ţară terţă – o ţară de prim azil sau refugiu care, dintr-un motiv sau altul, nu este pe placul lor sau al Naţiunilor Unite. Acesta este un incredibil stimulent nou pentru imigraţia socioeconomică, deghizată în solicitarea de protecţie internaţională, în timp ce un Birou European de Sprijin pentru Azil va deveni din ce în ce mai responsabil cu distribuirea solicitanţilor pe teritoriul UE, fie că ne convine sau nu. Cum putem avea încredere că Naţiunile Unite sau ţările de prim azil organizează o asemenea verificare? Cum putem tolera faptul că o agenţie europeană indică statelor membre pe cine trebuie să accepte pe teritoriul lor şi cu ce statut? Conform ICNUR, în lume există 750 000 de persoane care pot solicita azil. Trebuie să îi primim pe toţi în ţările noastre, la ordinul acestei organizaţii? Acest lucru este complet iresponsabil.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Doar 10 state membre, printre care şi Portugalia, acceptă refugiaţi pentru reinstalare. Această situaţie trebuie schimbată şi trebuie găsite soluţii şi stimulente pentru a determina majoritatea statelor membre să accepte reinstalarea refugiaţilor. Crearea acestui program este un pas important în această direcţie. Acesta va contribui la implicarea UE în reinstalarea la nivel mondial şi va influenţa totodată ambiţia UE de a avea rolul de conducător în chestiunile ce privesc ajutorul umanitar şi pe scena internaţională.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Permiteţi-mi să îmi exprim sprijinul pentru raportul dlui Tavares. Aşa cum am atras atenţia asupra creării unui fond european pentru refugiaţi, această problemă necesită un cadru european de acţiune şi abordare.

Pentru a atinge acest scop, cred că procedurile de acordare a statutului de refugiat trebuie armonizate. Nu putem avea discrepanţe în definirea acestuia la nivel european. Un concept comun va preveni migrarea refugiaţilor în statele europene, permiţând în acelaşi timp o gestionare mai adecvată. Prin urmare, sunt de părere că un program comun ne va purta în direcţia cea bună. În final, un program UE eficient de reinstalare trebuie să prevadă protecţie şi soluţii de durată, nu doar pentru refugiaţii pe termen lung, ci şi pentru necesitatea de a reacţiona rapid şi corespunzător la situaţiile de urgenţă sau în cazurile neprevăzute de urgenţă.

  Georgios Papanikolaou (PPE), în scris. – (EL) Aprobarea programului european de reinstalare a refugiaţilor din ţările terţe în statele membre ale UE este un pas în direcţia cea bună şi, în mod evident, am votat în favoarea acestui raport în care am fost implicat în calitate de raportor pentru Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat). De fapt, este foarte important să creăm solidaritate între UE şi statele terţe cu privire la problema refugiaţilor. În orice caz, în curând va trebui să fim curajoşi şi să facem dovada aceleiaşi solidarităţi în cadrul UE prin crearea unui program intern de întoarcere forţată pentru a atenua presiunea disproporţionată exercitată asupra unor state membre în comparaţie cu altele. Programul pilot din Malta este un exemplu foarte bun în acest sens.

  Czesław Adam Siekierski (PPE), în scris. – (PL) Este bine că a fost stabilit un program UE comun de reinstalare a refugiaţilor. Numărul refugiaţilor ce necesită reinstalarea este în creştere, în contrast cu numărul locurilor disponibile în care pot fi acceptaţi. În orice caz, statele membre care primesc refugiaţi sunt de cele mai mute ori cele mai sărace, iar resursele acestora nu le permit să accepte un număr mare de persoane. Reinstalarea nu trebuie tratată ca ultimă soluţie – singura soluţie atunci când refugiaţii nu se pot întoarce în ţara lor şi nu pot fi adăpostiţi în condiţii de siguranţă într-un stat terţ. Statele membre ar trebuie să adopte un program mai ambiţios, care să asigure calitatea şi eficienţa reinstalării.

Trebuie să sprijinim crearea mecanismelor de finanţare privată şi adoptarea iniţiativelor publice şi juridice mai frecvente pentru a consolida programul european de reinstalare. Trebuie acordată o atenţie specială resurselor umane necesare în actualul şi viitorul program UE de reinstalare, astfel încât să fie introdusă o procedură care să asigure bunele practici cu privire la adaptarea şi integrarea refugiaţilor în societatea care îi primeşte.

Obiectivul constă în stabilirea unui program comun de reinstalare al UE, astfel încât datorită unei cooperări mai strânse între guvernele statelor membre ale UE, numărul persoanelor ce pot fi reinstalate să crească, iar situaţia acestora în UE să se îmbunătăţească. Trebuie depuse toate eforturile pentru ca mai multe state membre să se alăture programului UE comun de reinstalare, care va iniţia cooperarea politică şi practică între statele membre pentru protecţia permanentă a străinilor.

Rapoarte: Rui Tavares (A7-0125/2010 - A7-0131/2010), Carlos Coelho (A7-0126/2010 - A7-0127/2010)

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Am votat în favoarea acestor rapoarte, aşa cum am convenit cu raportorii în cadrul dezbaterilor din cadrul Comisiei pentru libertăţi civile.

Raport: Maria Badia i Cutchet (A7-0141/2010)

  Maria Badia i Cutchet (S&D). în scris. – (ES) Raportul pe care sper că vasta majoritate dintre voi îl va vota este o evaluare a progresului înregistrat în Europa cu privire la educaţie şi politicile de formare profesională în perioada 2007-2009. Raportul pune în discuţie şi provocările identificate de iniţiativa „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă”. Rezultatul arată marile lacune care există încă în formarea profesională a tinerilor, atât în materie de pregătire pentru noile sectoare economice, cât şi în ceea ce priveşte dotarea cu competenţe pentru a se dezvolta într-un context în care Europa şi lumea sunt din ce în ce mai deschise şi independente. Strategia 2020 reflectă importanţa formării profesionale şi educaţiei în abordarea provocărilor sociale şi economice cu care ne vom confrunta în următorul deceniu. Prin urmare, în contextul unei crize economice în UE, doresc să accentuez importanţa menţinerii bugetelor pentru educaţie şi formare profesională la nivel naţional şi la nivelul Uniunii.

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Am susţinut acest raport deoarece cred că trebuie să ameliorăm calitatea educaţiei şi formării profesionale în UE. Din păcate, orientările identificate în Tratatul de la Lisabona nu vor fi transpuse decât la sfârşitul lui 2010. În ciuda progresului înregistrat în ultimii ani, mulţi cetăţeni europeni încă nu au suficiente competenţe, iar o treime din populaţia Europei dispune de calificări educaţionale de nivel inferior. Este, de asemenea, îngrijorător faptul că un număr din ce în ce mai mare de tineri recurg la abandonul şcolar şi nu obţin nicio calificare mai târziu. Cred că este foarte important să începem să punem în aplicare cât mai repede cu putinţă o politică care urmăreşte să amelioreze calitatea educaţiei şi formării profesionale în statele membre. Comisia Europeană, statele membre şi angajatorii trebuie să fie în strânsă cooperare cu furnizorii serviciilor de educaţie şi formare profesională cu scopul de a asigura un nivel mai ridicat al educaţiei şi un orizont mai larg în vederea satisfacerii cerinţelor sectoarelor profesionale şi ale pieţei muncii.

  Mara Bizzotto (EFD), în scris. – (IT) Am votat în favoarea acestui raport privind punerea în aplicare a programului de lucru „Educaţie şi Formare 2010”, deoarece raportul include nişte pasaje foarte importante, care sper că vor fi aplicate în sfera politicilor UE iar apoi vor fi puse în aplicare în întregime de către statele membre.

Mă refer în special la punctele privind formarea profesională şi la legătura dintre procesele de formare şi cerinţele de pe piaţa muncii. Din acest punct de vedere, pentru viitorul sistemului nostru educaţional şi al celui economic, care este format aproape exclusiv din IMM-uri, se poate spera că se va admite necesitatea de a consolida legătura dintre instituţii, în special cele de formare profesională, şi lumea întreprinderilor.

Încurajarea formelor de parteneriat între întreprinderile de producţie naţionale şi locale, pe de o parte, şi lumea formării profesionale, pe de altă parte, este fără îndoială o idee bună: acest lucru va permite şcolilor să coordoneze cu mai mult succes programele de formare profesională cu necesităţile locale reale şi lumea economică care reflectă aceste necesităţi, ca să nu mai menţionăm faptul că ideea ar ajuta şcolile să depăşească permanenta problemă de a găsi resursele adecvate de a dota tinerii cu formare profesională de calitate, pe care o vor putea aplica imediat în plan profesional.

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) Am votat pentru acest raport pentru că este momentul potrivit să reexaminăm obiectivele educaţionale si ale formării profesionale care au fost stabilite de strategia Lisabona şi să evaluăm eşecurile din acest domeniu. Mă bucură faptul că unul dintre cele mai importante obiective ale noii strategii Europa 2020 este de a ameliora nivelul educaţional, de a reduce rata abandonului şcolar fără calificare şi de a creşte numărul persoanelor cu studii superioare sau studii echivalente. În primul rând, doresc să subliniez faptul că, datorită rapidei dezvoltări a tehnologiilor noilor şi ale informaţiei, mediul educaţional a devenit din ce în ce mai complex şi variat, fiind necesară o adaptare la noile cerinţe ale unei lumi aflate în schimbare. Prin urmare, este necesară reformarea şi ameliorarea planului de învăţământ din şcoli şi universităţi, luând în considerare necesităţile pieţei aflate în schimbare. În al doilea rând, fac apel la sporirea eforturilor de a ridica nivelul de alfabetizare şi la încurajarea creşterii competenţelor persoanelor care provin din păturile defavorizate. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestui program este modernizarea educaţiei şi formării profesionale (EFP) şi a învăţământului superior. Cu alte cuvinte, sunt necesare relaţii mai strânse cu lumea afacerilor, fiind esenţial să dezvoltăm perspective de calificare şi oportunităţi de mobilitate noi şi mai atractive pentru studenţii înrolaţi în EFP. Sunt încântată de faptul că Parlamentul European a atras atenţia în mod semnificativ asupra nevoii de a facilita integrarea persoanelor cu dizabilităţi în domeniul educaţiei şi formării profesionale. Sunt totodată de acord cu faptul că trebuie să alocăm fonduri adecvate pentru a asigura integrarea persoanelor cu dizabilităţi în domeniul formării profesionale.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Calitatea educaţiei şi formării profesionale sunt imperative atunci când este vorba de împlinirea personală a unei persoane, egalitate, combaterea excluziunii sociale şi a sărăciei, iniţiativa civică activă şi coeziunea socială. Este esenţial să ameliorăm calitatea educaţiei şi formării profesionale a tuturor studenţilor cu scopul de a obţine rezultate şi competenţe mai bune. Acesta este singurul mod de a pune în aplicare agenda socială reînnoită privind oportunităţile, accesul şi solidaritatea şi de a ajuta la crearea mai multor locuri de muncă, de calitate mai bună. Mobilitatea între instituţiile universitare, lumea afacerilor şi educaţia şi formarea profesională trebuie promovate pentru a promova educaţia orientată către student şi dobândirea competenţelor, a calităţii antreprenoriale, a înţelegerii interculturale, a abilităţii de a gândi critic şi a creativităţii. Fac totodată un apel la statele membre să modernizeze agenda pentru învăţământul superior şi, în special, să adapteze planul de învăţământ la cerinţele pieţei muncii.

  Mário David (PPE), în scris. – (PT) Odată cu strategia de la Lisabona, politicile ce privesc educaţia şi formarea profesională au devenit din ce în ce mai importante în Uniunea Europeană. Prin urmare, salut acest raport în general şi, în particular, comunicarea Comisiei „Competenţe cheie pentru o lume în curs de schimbare”. Cu toate acestea, mă preocupă discrepanţele dintre nivelul de competenţe dobândite în şcoală şi cerinţele de pe piaţa muncii în Uniunea Europeană.

Un angajament clar privind formarea profesională şi învăţarea de-a lungul vieţii va contribui semnificativ la succesul iniţiativei „Noi competenţe pentru noi locuri de muncă”, aşa cum va contribui şi dezvoltarea competenţelor transversale cheie precum abilităţile digitale, capacitatea de a învăţa, competenţele sociale, civice, sportive şi artistice, simţul antreprenorial şi conştiinţa culturală.

Pentru ca generaţiile următoare să acopere discrepanţele actuale dintre competenţele dobândite şi cerinţele pieţei muncii, cred că este esenţial ca educaţia preşcolară să fie de bună calitate, servind ca instrument de dobândire timpurie a competenţelor esenţiale. De asemenea, consider ca fiind esenţială educaţia primară şi cea secundară concentrată pe dezvoltarea competenţelor specifice, spre exemplu, stăpânirea limbilor străine şi adaptarea la cerinţele comunităţii în care sunt situate şcolile. Învăţământul superior care este adaptat la necesităţile pieţei muncii, a întreprinderilor şi a societăţii în general este de o importanţă crucială.

  Edite Estrela (S&D), în scris. – (PT) Am votat pentru raportul privind competenţele cheie pentru o lume în curs de schimbare: punerea în aplicare a programului de lucru „Educaţie şi formare profesională 2010”. În ciuda unor ameliorări, suntem încă departe de a atinge obiectivele în materie de educaţie şi formare profesională prevăzute de Strategia de la Lisabona. Aceste raport analizează ceea ce a eşuat şi propune provocări ce trebuie încă depăşite, cum ar fi o conectare mai bună a sistemelor de învăţământ, de formare profesională şi de învăţare de-a lungul vieţii.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Deoarece în ţara mea am lucrat în guvern în domeniul educaţiei, consider ca fiind foarte regretabil faptul că educaţia este clasificată în continuare greşit practic în toţi indicatorii legaţi de acest subiect. Mi-e teamă că aceste rezultate nefavorabile sunt, în mare parte, urmările unei ideologii a educaţiei ce pare a fi complet absentă din comunicarea Comisiei şi din rezoluţia Parlamentului: acestea nu menţionează nici măcar o singură dată cuvintele „merit”, „rigoare”, „efort”, „concentrare” şi „disciplină”, iar „transferul de cunoştinţe” şi „memorarea” sunt privite ca fiind mai puţin importante decât chestiunea legată de „aptitudini” şi „atitudini” bazate pe „competenţe esenţiale”.

Ar fi folositor dacă guvernele ar înceta să se mai preocupe cu statistici, abordând în schimb problema de la rădăcina ei, lăsând la o parte metodele ce presupun multă vorbărie, preluarea responsabilităţii de la toţi cei implicaţi în învăţământ şi camuflajul statistic. Aceştia trebuie să adopte metode concentrate mai ales pe conţinutul ştiinţific şi procesele cognitive; pe învăţare şi predare eficientă. Trebuie să se concentreze mai puţin pe afirmarea poziţiilor comune, care sunt la fel de goale precum sunt bine intenţionate. Dat fiind conţinutul în general pozitiv al hotărârii, voi vota în favoarea acesteia, însă nu fără a menţiona profundul dezacord cu această interpretare a ceea ce ar trebui să fie sistemul educaţional.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Problemele ce privesc educaţia şi formarea profesională sunt fără îndoială de cea mai mare importanţă, dată fiind necontenita dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei şi încorporarea in crescendo a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în procesele de producţie. Acesta este contextul în care raportul de faţă consideră ca fiind vitală introducerea politicilor ce urmăresc să amelioreze calitatea educaţiei şi a formării profesionale; evident, împărtăşim această preocupare.

În orice caz, expunerea acestei preocupări nici măcar nu face referirea necesară la importanţa şcolilor de stat în atingerea acestui scop, şi nici la excluderea multor tineri de la accesul la educaţie şi formare profesională; ea alege în schimb să facă o referire eronată şi ambiguă la consolidarea cooperării dintre sferele publice şi private. În ceea ce priveşte învăţământul superior, Procesul de la Bologna nu oferă nicio soluţie pentru îmbunătăţirile necesare în materie de educaţie: din contră, în ţări precum Portugalia, a cauzat o înrăutăţire, în special a sistemului de stat.

Nu putem să omitem să subliniem şi să condamnăm pledoaria în favoarea flexibilităţii, care împinge tinerii către munca nesigură, incertă, intermitentă şi slab plătită. De asemenea, nu suntem de acord cu conceptul de voluntariat ca substitut al locurilor de muncă, care exacerbează exploatarea tinerilor care doresc să pătrundă pe piaţa muncii.

  Emma McClarkin (ECR), în scris. – Eu şi colegii mei, Conservatorii britanici, putem fi de acord cu o mare parte a acestui raport. Continuăm să susţinem încercările de a dezvolta strategiile de învăţare de-a lungul vieţii şi de promovare a educaţiei şi formării profesionale (EFP) şi de integrare mai bună a competenţelor cheie, precum învăţarea limbilor străine, a matematicii şi a ştiinţelor. De asemenea, cred că cel mai important element este să ne asigurăm că pieţele muncii sunt suficient de flexibile astfel încât tinerii să poată obţine un loc de muncă.

Cu toate acestea, nu putem sprijini menţiunea din acest raport conform căreia toţi copiii migranţi trebuie educaţi în limba lor maternă. Credem că acest lucru este complet inaplicabil, costisitor şi ineficient, mai ales în şcolile care au elevi cu rădăcini lingvistice foarte diverse, ceea ce nu ar contribui la integrarea migranţilor în comunităţile locale. În orice caz, politica de educaţie este şi ar trebui să rămână în competenţa statelor naţiuni. Din acest motiv, am votat împotriva acestui raport.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) În urma Strategiei de la Lisabona din 2000, o serie de iniţiative au fost puse în aplicare cu scopul de a atinge obiectivul strategic stabilit de către Consiliul European, prin care Europa avea să devină, până în 2010, cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume. Angajamentul faţă de educaţie şi formare profesională este esenţial şi trebuie să implice ameliorarea calităţii şi eficienţei sistemelor educaţionale din Europa. Trebuie luat un angajament faţă de profesorii şi educatorii formatori, faţă de mijlocirea accesului tuturor la sistemele de educaţie şi formare profesională, un proces de formare mai atractiv, deschiderea sistemelor de educaţie şi formare profesională către restul lumii şi promovarea unor legături consolidate cu activitatea lucrativă. Standardizarea obiectivelor într-un cadru al competenţelor cheie a fost un pas important în atingerea obiectivelor propuse pentru 2010 care, totuşi, nu au fost complet îndeplinite. Din punctul de vedere al revizuirii şi evaluării a ceea ce s-a făcut până acum, acest document devine şi mai important dacă este privit din perspectiva elaborării strategiilor de redresare cu scopul de a atinge obiectivele propuse iniţial pentru sectorul educaţiei, având în vedere noua propunere de consolidare strategică a cooperării europene în acest sector: Educaţie şi formare profesională 2010.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Educaţia este importantă, însă realitatea este că, de la o vreme încoace, educaţia şi formarea profesională de calitate nu au garantat ocuparea forţei de muncă, ca să nu mai vorbim de un post bun. În loc de a investi bani în scheme de calificare adecvate, planul este de a aduce personal slab calificat în UE utilizând toate soluţiile din agendă, respingând termenele limită provizorii de pe piaţa muncii pe motiv ca sunt inutile. În contextul condiţiilor fundamentale menţionate, programul de formare profesională este inadecvat, motiv pentru care am votat împotrivă.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Recunoaşterea educaţiei şi formării profesionale ca fiind esenţiale pentru o societate bazată pe cunoaştere şi pentru economia viitoare a încetat să mai fie un mit. Acestea reprezintă baza societăţii noastre şi fundamentul viitorului nostru şi al generaţiilor ce urmează.

Educaţia (ciclul preşcolar, primar, secundar şi cel universitar) şi formarea profesională de calitate sunt indispensabile dacă dorim să reacţionăm la provocările cu care Europa trebuie să se confrunte, inclusiv în cadrul strategiei UE 2020. Sprijin sistemul de comunicare care include diferite strategii care ar putea fi puse în aplicare, precum sprijinirea dezvoltării competenţelor formatorilor, actualizarea metodelor de evaluare şi introducerea noilor metode de organizare a învăţământului. Îmi exprim sprijinul şi o felicit pe raportoare pentru sensibilitatea de care a dat dovadă în elaborarea raportului.

  Georgios Papanikolaou (PPE), în scris. – (EL) Am votat în favoarea raportului privind competenţele cheie pentru o lume în curs de schimbare: punerea în aplicare a programului de lucru „Educaţie şi formare profesională 2010”. Textul prezintă o abordare globală cu privire la actualizarea şi adaptarea educaţiei la cerinţele lumii moderne. Identificarea motivelor care au stat la baza eşecului obiectivelor cuprinse în Procesul de la Bologna la convergenţa dintre învăţământul superior şi statele membre, importanţa adaptării sistemelor educaţionale cu scopul de pregăti societăţile europene pentru ieşirea din criză şi revenirea la creşterea durabilă, precum şi importanţa pătrunderii noilor tehnologii în toate nivelurile educaţionale sunt puncte cheie ale sistemului educaţional de mâine. Din acest motiv am depus amendamente în acest sens, care au fost adoptate de către Comisia pentru cultură şi educaţie.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Sunt foarte încântat pentru ca astăzi am adoptat raportul condus de colega mea catalană din Grupul S&D, Maria Badia i Cutchet, privind problema educaţiei şi formării profesionale, considerate ca fiind competenţe cheie pentru o lume în curs de schimbare.

  Marie-Thérèse Sanchez-Schmid (PPE), în scris. – (FR) Am votat în favoarea acestui raport şi doresc să reamintesc importanţa competenţelor fundamentale pe care fiecare european trebuie să le dobândească. Numărul tinerilor care nu ştiu să citească corect până la vârsta de 15 ani este într-o creştere constantă (21,3 % în 2000 şi 24,1 % în 2006). Având o strategie europeană concentrată pe locuri de muncă de calitate şi o economie inteligentă, această lacună educaţională va marginaliza un sector al populaţiei care este în permanentă creştere. Statele membre trebuie să integreze această prioritate de dobândire a competenţelor fundamentale (scris, citit, aritmetică) în programele lor educaţionale înainte ca elevii acestora să se specializeze. În plus, învăţarea limbilor străine are o importanţă crucială. În calitate de profesor de limba engleză, sunt conştientă în mod particular de acest lucru. Faptul că anumite state europene au rămas în urmă cu predarea limbilor străine închide multe uşi în faţa studenţilor, mai ales în vremurile în care latura internaţională a locurilor de muncă devine din ce în ce mai pregnantă. În final, adaptarea modelelor educaţionale la noile profesii ale economiei verzi sau ale economiei digitale este o provocare majoră a educaţiei în Europa. Din acest motiv, asistenţa pentru învăţarea de-a lungul vieţii este cheia unei linii profesionale flexibile şi adaptate la noile locuri de muncă ale viitorului.

  Joanna Senyszyn (S&D), în scris. – (PL) Am susţinut încântată raportul privind programul Educaţie şi formare profesională 2010 cu speranţa unei puneri în aplicare rapide a ideilor din program. În calitate de profesor universitar şi profesor cu mulţi ani de experienţă, îmi îndrept atenţia în special asupra necesităţii de a crea o mobilitate mai mare între instituţiile de învăţământ superior, lumea antreprenorială şi educaţia şi formarea profesională.

Învăţământul superior modern ar trebuie să pregătească foarte bine studenţii, păstrând în vedere pătrunderea pe piaţa muncii. Aşa cum cunoştinţele corecte, competenţele precum spiritul antreprenorial, simţul cultural şi creativitatea devin din ce în ce mai importante, oamenii joacă un rol decisiv, fiind la egalitate cu educaţia formală în obţinerea succesului profesional.

Prin urmare, educaţia este foarte importantă din acest punct de vedere. Este totodată esenţial să adoptăm măsuri eficiente pentru a creşte reprezentarea femeilor în domeniul ştiinţific şi în cercetarea ştiinţifică. În acest sens, am solicitat deja Comisiei Europene să prezinte o opinie şi să analizeze posibilitatea de a stabili programe speciale de creare a oportunităţilor nediferenţiate pentru femei în domeniul ştiinţific.

Luând în considerare statisticile alarmante cu privire la calificările europenilor – inclusiv, printre altele, faptul că 77 de milioane de oameni, sau aproape o treime din populaţia Europei cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani, fie nu au educaţie formală, fie au calificări foarte slabe – consider că acest raport este extrem de important în promovarea ştiinţei şi dezvoltarea calificărilor profesionale. În acest sens, fac apel la statele membre ale UE şi la Comisie în vederea materializării eficiente a ideilor din program.

  Czesław Adam Siekierski (PPE), în scris. – (PL) Educaţia are funcţii sociale importante, deschide uşi şi oferă perspective pentru un viitor mai bun. Prin urmare, trebuie să depunem toate eforturile pentru a contribui la educaţia tinerilor prin programe şi burse combinate cu măsuri la nivel naţional. Într-o eră a globalizării, a unei concurenţe ridicate şi a schimbărilor rapide, este important să participăm la învăţarea de-a lungul vieţii.

Datorită schimburilor de studenţi, precum Erasmus, tinerii noştri nu îşi dezvoltă doar cunoştinţele în domenii specifice, ci îşi lărgesc şi orizontul. Prin cunoaşterea altor culturi şi limbi şi prin contactele internaţionale se creează legături mai strânse în Europa, contribuind la identitatea europeană. Ambiţia Europei este de a fi într-o poziţie de lider în ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea, inovarea şi noile soluţii tehnologice care permit o mai bună gestionare a resurselor energetice.

Speranţele noastre se îndreaptă către tineri, drept care noi trebuie să tratăm acest grup în mod prioritar. Tinerilor absolvenţi universitar le este dificil să pătrundă pe piaţa muncii, deoarece angajatorii, de cele mai multe ori, pun accentul pe experienţa profesională de care tinerii nu dispun în acel moment al vieţii lor. Din acest motiv, trebuie să promovăm dialogul dintre universităţi şi întreprinderi, să adaptăm cursurile de studii la cerinţele pieţei muncii şi să accentuăm plasarea şi experienţa practică care va înlesni găsirea unui loc de muncă.

  Viktor Uspaskich (ALDE), în scris. – (LT) Doamnelor şi domnilor, se strâng curelele în întreaga Europă – ca o măsură dureroasă şi severă – iar impactul acestui lucru a început să se facă simţit. Victimele şi compromisurile au devenit parte din viaţa cotidiană în multe sectoare ale UE, dar este important (mai ales pe parcursul recesiunii economice) să nu ne neglijăm angajamentele într-un domeniu politic atât de important precum este cel al educaţiei. Aşa cum a demonstrat istoria, educaţia este ceva pentru care merită să ne luptăm – fie în şcolile secrete din Europa ocupată de nazişti, fie în „universităţile volante” ale dizidenţilor din epoca stalinistă. Criza economică mondială ne obligă se ne adaptăm din nou. Educaţia şi formarea profesională trebuie adaptată la cerinţele pieţei muncii. Rata alfabetizării trebuie ridicată în Europa, având în vedere că în aceste vremuri Europa a rămas cu mult în urma Statelor Unite şi a Japoniei. Trebuie să umplem golurile. Nu este important doar să creştem nivelul alfabetizării, al cunoştinţelor matematice sau despre computer ale tinerilor, ci şi ale şomerilor adulţi care provin din clasele socioeconomice inferioare. Învăţarea de-a lungul vieţii începând cu vârste fragede şi până la bătrâneţe, precum şi aşa-numitele programe de tip „a doua şansă” destinate adulţilor cu abilităţi limitate nu sunt importante doar pentru stimularea economică şi a pieţei muncii, ci şi pentru incluziunea socială şi cetăţenia activă. Este datoria noastră să creştem nivelul calităţii formării profesionale în Europa şi să facem în aşa fel încât educaţia să devină atractivă. Această luptă se va da pe termen lung, însă este într-un scop care merită.

Raport: Klaus-Heiner Lehne (A7-0135/2010)

  Sebastian Valentin Bodu (PPE), în scris. − Administrarea şi conducerea societăţilor comerciale este un domeniu care, deşi a beneficiat de o reglementare constantă, ridică noi preocupări, mai ales în contextul actualei crize. Astfel, responsabilizarea managerilor şi nu numai, mă refer aici la administratori, este absolut necesară în contextul în care ne propunem reducerea riscurilor sistemice. În cazul unor corporaţii activând în ramuri strategice ori având o cifră de afaceri importantă sau o cotă de piaţă semnificativă, problemele financiare pe care le poate avea o astfel de corporaţie depăşesc evident simplul interes al acţionarilor, intrând în zona cunoscută de „părţi interesate”, adică creditorii, angajaţii, consumatorii, industria respectivă sau statul.

În acest context, amendamentul subsemnatului referitor la responsabilizarea membrilor consiliului de administraţie al acestor corporaţii prin obligarea unei fracţiuni dintre membrii acestuia de a fi profesionişti vine în sprijinul reducerii riscurilor sistemice deoarece, în prezent, simpla calitate de reprezentant al acţionarului nu mai este satisfăcătoare atâta vreme cât, aşa cum arătam, interesul pentru sănătatea financiară şi stabilitatea anumitor corporaţii depăşeşte interesul strict investiţional sub forma participării la capitalul social. De asemenea, pentru a încuraja implicarea societară a acţionariatului acestor corporaţii, în multe cazuri pasiv atunci când fracţiunea de capital deţinută este prea mică, ar trebui reglementat votul electronic

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Administrarea şi etica societară reprezintă un aspect de cea mai mare importanţă, în special în circumstanţele actuale în care, din cauza încălcării unora dintre aceste principii, numeroşi acţionari înregistrează pierderi în investiţiile lor. Bunii administratori, care manifestă responsabilitate şi se comportă etic, constituie un element central al unui proces decizional echilibrat, care conduce societăţile spre o mai mare competitivitate. Atunci când vorbim despre reglementarea anumitor practici etice, nu putem pierde din vedere principiul autonomiei sectorului privat şi faptul că reglementarea respectivelor practici trebuie să cunoască o anumită limită.

Consider, de asemenea, că este esenţial ca acţionariatul să participe în mai mare măsură şi să-şi asume responsabilităţi sporite, în sensul de a garanta că piaţa îi recompensează pe administratorii buni şi îi sancţionează pe cei care respectă mai puţin criteriile etice, astfel ca practicile acestora să nu aducă atingere drepturilor acţionarilor sau să afecteze negativ întreaga piaţă.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) În contextul recentei crize financiare, nevoia de a ţine seama de aspectele deontologice legate de administrarea cu mai multă responsabilitate a societăţilor a devenit şi mai imperioasă. Regimul de remunerare şi structura de conducere, determinante în ceea ce priveşte remunerarea membrilor consiliilor de administraţie şi a directorilor executivi ai societăţilor cotate, trebuie să fie guvernate de principii etice şi deontologice care să nu permită situaţii cum au fost cele care s-au produs în anii din urmă, când au fost acordate bonificaţii conducerii unor societăţi care, la scurt timp după aceea, şi-au declarat falimentul ori s-a constatat că întâmpină mari dificultăţi. UE trebuie să dispună de un model productiv, social şi ambiental caracterizat printr-o perspectivă pe termen lung, care să respecte interesele tuturor: societăţi, acţionariat şi lucrători. De aceea am votat în acest fel.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Îmi exprim sprijinul pentru raportul dlui Lehne. Recenta criză financiară a ilustrat necesitatea analizării aspectelor legate de politicile de remunerare a membrilor consiliilor de administraţie ale societăţilor. Sunt de acord cu raportorul atunci când domnia sa sugerează o metodă bazată pe măsuri ce produc obligaţii, concepută să evite situaţiile în care componenta variabilă a remuneraţiei (bonificaţia, acţiunile etc.) dau naştere unor politici investiţionale excesiv de riscante, care se îndepărtează prea mult de economia reală.

În acest scop, se pare că este nevoie de măsuri legislative, care să ne permită soluţionarea problemei pe care o constituie disparitatea dintre reglementările naţionale privind remunerarea în cadrul societăţilor, în special în cazul fuziunilor transfrontaliere. Este necesar ca, mai ales atunci când este vorba de sectorul financiar, aspectele etice să ocupe un loc central; nu numai din punct de vedere moral, ci şi, în primul rând, din punct de vedere social. Pentru realizarea acestui deziderat, trebuie să introducem orientări cu caracter global şi uniform.

  Evelyn Regner (S&D), în scris. – (DE) Am votat în favoarea raportului din proprie iniţiativă privind chestiunile deontologice legate de administrarea societăţilor deoarece, înainte de toate, susţin solicitarea Parlamentului European de a încuraja numirea unui număr mai mare de femei în funcţii de conducere şi solicitarea adresată Comisiei Europene de a prezenta o propunere de introducere a unui sistem de ocupare a posturilor din cadrul organelor de decizie ale societăţilor, a posturilor din cadrul altor organe şi a posturilor în general. Totodată, regret însă că amendamentul meu, care i-ar fi conferit acestuia un caracter obligatoriu, nu a fost inclus în rezoluţia finală.

M-aş fi bucurat să constat că Parlamentul European formulează cereri mai ambiţioase. În legătură cu politica de remunerare, aş dori, de asemenea, să scot în evidenţă diferenţele considerabile care predomină în realitate şi să subliniez că principiile statuate în directivele europene privind tratamentul şi remunerarea egală a bărbaţilor şi femeilor se cer respectate şi promovate. Pledez pentru obligativitatea acestor principii fundamentale în toate statele membre şi consider că ar trebui introdus un sistem punitiv care să sancţioneze nerespectarea lor.

Raport: Georgios Papanikolaou (A7-0113/2010)

  Alfredo Antoniozzi (PPE), în scris. – (IT) Am susţinut raportul dlui Papanikolaou deoarece sunt conştient că consecinţele crizei economice şi financiare au atins şi au afectat deja textura societăţii, în special pe tinerii europeni, expunându-i la cote alarmante de şomaj.

În consecinţă, cred că este de datoria instituţiilor europene să stabilească o strategie bine definită, care să pună cât mai bine în valoare programele de formare şi mobilitate existente (cum sunt Comenius, Erasmus şi Leonardo da Vinci), corelând totodată în mai mare măsură formarea şi competenţele oferite cu cerinţele şi nevoile pieţei muncii, astfel încât tranziţia necesară dintre formarea profesională şi cea ocupaţională să se producă fără obstacole şi în condiţii de siguranţă sporită.

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Sunt de acord cu această rezoluţie deoarece, atunci când configurăm politicile de astăzi, avem însemnate răspunderi faţă de tineri şi de generaţiile viitoare. Uniunea Europeană dispune de instrumente importante în ceea ce priveşte politicile în materie de tineret, însă acestea trebuie să fie pe deplin exploatate, comunicate şi integrate. Mă îngrijorează numărul din ce în ce mai mare de şomeri tineri, tineri care sunt sub-ocupaţi sau ocupă locuri de muncă nesigure, în special în contextul actualei crize economice. Este deosebit de important ca tinerilor să le fie asigurată o perspectivă în cadrul strategiilor Europa 2010 şi Lisabona post-2010. Sprijin, de asemenea, propunerea de a concepe măsuri adecvate destinate tinerilor în cadrul planurilor de redresare elaborate în contextul planurilor privind criza economică şi financiară şi o mai bună integrare a tinerilor pe piaţa muncii.

  Mara Bizzotto (EFD), în scris. – (IT) Raportul, pentru care am votat pentru, cuprinde consideraţii şi sugestii interesante referitoare la elaborarea unor politici constructive care urmăresc să inducă tinerilor din societatea de astăzi sentimentul responsabilităţii.

În prezent, atunci când îşi caută drumul către piaţa muncii şi în societate, tinerii se confruntă cu numeroase provocări. Sunt de acord cu premiza de bază a raportului: Parlamentul ar putea fi un instrument util de implementare a strategiilor europene pentru tineret, având în vedere sorgintea sa democratică şi capacitatea ce decurge din aceasta de a colecta la faţa locului, în statele membre, doleanţele tinerilor şi de a atrage atenţia Europei asupra acestora.

Aşa cum am mai făcut-o şi în alte luări de cuvânt, relev din nou cât de important este ca parcursul formativ să reflecte modelele comerciale locale: numai în acest fel putem ajuta tinerii de astăzi şi de mâine să pătrundă mai uşor şi cu mai multă satisfacţie pe piaţa muncii. În zilele noastre, locul de muncă continuă să fie principala problemă pentru milioane de tineri din Europa, în special în timpul actualei crize economice, care a ridicat rata şomajului în rândul tinerilor la peste 20 %.

Sunt, de asemenea, întru totul de acord cu importanţa pe care o acordă raportul participării tinerilor la activităţile voluntare, ca factor menit să-i ajute să se dezvolte în plan personal şi colectiv.

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) Am votat pentru acest raport deoarece pregătirea şi punerea în aplicare a strategiei UE pentru tineret este foarte importantă, în special acum, când criza economică şi financiară a avut un impact negativ asupra şomajului în rândul tinerilor şi continuă să ameninţe prosperitatea lor viitoare. Întrucât tinerii reprezintă viitorul Europei, este de datoria noastră să-i ajutăm prin aplicarea unei strategii pentru tineret pregătită în mod corespunzător. În consecinţă, înainte de toate, statele membre trebuie să garanteze dreptul tuturor copiilor şi tinerilor la educaţia publică, oferind tuturor aceleaşi oportunităţi educative, indiferent de originea lor socială şi situaţia financiară. Aş dori să atrag atenţia asupra faptului că, aşa cum prevede noua strategie Europa 2020, este necesar să fie luate, cât mai curând posibil, măsuri în vederea reducerii numărului de elevi care abandonează şcoala fără a obţine diplome. Numai prin crearea unor condiţii de învăţământ mai flexibile pentru toţi tinerii, garantându-le tuturor dreptul la învăţătură şi studiu, vom putea oferi tinerilor oportunităţi în ceea ce priveşte pătrunderea pe piaţa muncii. Aş dori, de asemenea, să subliniez că este necesară elaborarea unor orientări politice specifice în vederea implementării politicii în materie de ocupare a forţei de muncă şi a combaterii şomajului. Este foarte important să stimulăm antreprenoriatul în rândul tinerilor, oferindu-le condiţii mai flexibile pentru a beneficia de microcredite şi facilităţi de microfinanţare.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Criza financiară a avut un impact imens asupra vieţii tinerilor. În consecinţă, salut noua strategie pentru tineret, care include bunăstarea generaţiilor viitoare în agenda politică. Întrucât triunghiul cunoaşterii este un element-cheie al dezvoltării şi creării de locuri de muncă, aş sublinia importanţa pe care o prezintă punerea la dispoziţia tinerilor a mai multor oportunităţi în materie de educaţie şi obţinerea unui loc de muncă printr-o interacţiune mai strânsă între educaţie, cercetare şi inovare. Deputaţii în Parlamentul European joacă un rol de prim rang în promovarea politicilor europene pentru tineret în statele membre. V-aş atrage atenţia asupra problemei abandonului şcolar şi necesitatea majorării procentului de tineri care absolvă învăţământul obligatoriu.

Parlamentul European joacă, de asemenea, un rol esenţial în ceea ce priveşte conceperea, punerea în aplicare, monitorizarea şi evaluarea strategiei pentru tineret. Este de maximă importanţă ca programele şi fondurile Uniunii să reflecte ambiţiile pe care le nutreşte Europa în ceea ce-i priveşte pe tineri şi ca, din perspectiva strategiei UE pentru tineret, politicile, programele şi acţiunile acesteia să fie coordonate.

  Nessa Childers (S&D), în scris. – Am votat pentru, deoarece, chiar dacă strategia UE pentru tineret este, prin natura sa, un document integrator şi de largă cuprindere, este esenţial să reafirmăm că orice strategie nouă trebuie să aşeze educaţia în centrul ambiţiilor şi politicii sale. În trecut, o astfel de politică în materie de educaţie ar fi pus, în mod îndreptăţit, accentul pe necesitatea ca toţi elevii din UE să termine învăţământul primar şi secundar. Din fericire, am ajuns în punctul în care ne putem permite să ne aţintim atenţia asupra unor obiective mai ambiţioase. În ultimele aproximativ două decenii, au fost puse la încercare numeroase iniţiative urmărind să-i determine pe aceia care, provenind din grupurile demografice ce nu manifestă, în mod tradiţional, înclinaţii către studiile universitare să frecventeze în număr mai mare instituţiile de învăţământ de gradul III. Unele dintre aceste iniţiative au avut mai mult succes decât altele, dar, în general, grupul social care alcătuieşte majoritatea covârşitoare a studenţilor rămâne acelaşi. Nu putem accepta ca această situaţie să continue. Dacă vrem să soluţionăm cu adevărat sărăcia care rămâne, dar trece adesea neobservată în UE, trebuie instituit un sistem eficace prin intermediul căruia păturile sociale cu mai puţine propensiuni să ajungă să fie cu adevărat reprezentate în învăţământul de gradul III.

  Carlos Coelho (PPE), în scris. – (PT) Sprijin raportul dlui Papanikolaou privind „O strategie a UE pentru tineret – investiţie şi mobilizare”. Sunt de acord cu apelul adresat statelor membre de a aplica pe deplin prevederile Tratatului de la Lisabona în domeniul politicii pentru tineret, cum ar fi încurajarea tinerilor să participe la viaţa democratică, acordarea unei atenţii speciale tinerilor sportivi şi sportive, precum şi punerea în aplicare a Cartei drepturilor fundamentale.

Aş sublinia rolul important al programelor Comenius, Erasmus şi Leonardo da Vinci în dezvoltarea politicilor europene în materie de educaţie şi formare profesională. Îndemn Comisia să acorde prioritate unor instrumente menite să îmbunătăţească calificările tinerilor şi oportunităţile ocupaţionale, precum şi, în special, să dezvolte programul „Erasmus – primul loc de muncă”. Sunt de acord cu combaterea consumului de droguri, alcool şi tutun, precum şi a altor tipuri de dependenţă, inclusiv jocurile de noroc.

Aş sublinia rolul pe care îl are informarea tinerilor cu privire la aspectele educaţiei sexuale în ceea ce priveşte protecţia propriei sănătăţi. Aş dori să subliniez importanţa activităţilor de voluntariat şi, aşa cum a argumentat dintotdeauna Mişcarea Tineretului Social–Democrat Portughez, investirea tinerilor cu responsabilităţi centrale în ceea ce priveşte elaborarea şi punerea în aplicare a politicilor pentru tineret la nivel european, naţional şi regional.

  Mário David (PPE), în scris. – (PT) Investiţiile în politicile pentru tineret sunt esenţiale pentru viitorul societăţilor europene, în special într-o vreme în care numărul tinerilor în ansamblul populaţiei continuă să scadă. Am salutat primirea „strategiei UE pentru tineret”, în cadrul căreia au fost colectate, pentru prima dată, informaţii cu privire la situaţia tinerilor din Europa, precum şi cele trei priorităţi pentru tineret stabilite de Comisie.

Crearea mai multor oportunităţi pentru tineret în ceea ce priveşte educaţia şi ocuparea unui loc de muncă, îmbunătăţirea accesului şi deplina participare a tinerilor în societate constituie obiective fundamentale ale unei politici europene pentru tineret eficace, în măsură să contribuie la dezvoltarea unei mentalităţi europene. Cu toate acestea, existenţa unor definiţii diferite a „tineretului” în diverse state membre, precum şi faptul că politica pentru tineret este acoperită de principiul subsidiarităţii pun în lumină dificultăţile pe care le implică punerea în aplicare efectivă a instrumentelor politicii pentru tineret. Pentru a produce rezultate concrete, cum este consolidarea urgentă a metodei deschise de coordonare, o cooperare europeană reînnoită în ceea ce priveşte tineretul reclamă din partea guvernelor statelor membre o dorinţă puternică şi multă dedicaţie.

  Edite Estrela (S&D), în scris. – (PT) Am votat pentru raportul privind „O strategie a UE pentru tineret – investiţie şi mobilizare”. Criza financiară instituie, cel puţin pe termen scurt, o ipotecă asupra viitorului profesional a milioane de tineri de pe tot cuprinsul Uniunii Europene, în principal din cauza dificultăţilor tot mai mari de a pătrunde pe piaţa muncii. Trebuie să asigurăm urgent faptul că măsurile luate în materie de formare instituie o mai bună concordanţă între competenţe şi cerinţele pieţei muncii, promovând astfel autonomia şi independenţa economică a tinerilor; în caz contrar, ne expunem riscului de a irosi talentul celor tineri.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Într-un moment în care Europa se zbate în cea mai mare şi mai gravă criză economică şi financiară din ultimele decenii, este esenţial ca strategia europeană pentru tineret despre care discutăm acum să se axeze asupra problemelor pe care le-a generat aceasta şi care îi afectează în special pe tineri. Dintre acestea, am sublinia rata înaltă a şomajului în rândul tinerilor, dificultatea de a pătrunde pe piaţa muncii, remuneraţia redusă, caracterul inadecvat al educaţiei formale obţinute în şcoli şi universităţi în raport cu cerinţele vieţii profesionale, precum şi dificultatea de a reconcilia debutul în activitatea lucrativă, niciodată lipsit de greutăţi, cu viaţa de familie.

Acestea sunt preocupări ce nu trebuie să lipsească din nicio strategie europeană pentru tineret. De asemenea, trebuie căutate politici şi strategii care să le permită europenilor să se adapteze mai bine şi mai rapid la provocările secolului al XXI-lea, în special într-o situaţie de criză. Aş dori să subliniez în special importanţa măsurilor care conferă educaţiei relevanţa cuvenită, a acelora care urmăresc dobândirea unor noi competenţe şi a acelora care stimulează creativitatea şi antreprenoriatul. În sfârşit, cred că, pentru a realiza cu succes obiectivele propuse, este necesar să consolidăm coordonarea dintre diferiţii actori implicaţi în desfăşurarea strategiei pentru tineret.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Angajarea în beneficiul tineretului presupune un sistem de învăţământ de bună calitate, care conferă prioritate absolută problemelor legate de abandonul şcolar şi de analfabetism şi care sprijină accesul nediferenţiat al tuturor tinerilor la o educaţie şi formare de înaltă calitate la toate nivelurile. Pledăm, de asemenea, pentru promovarea oportunităţilor în materie de învăţare de-a lungul vieţii. Având în vedere rata ridicată a şomajului la care sunt expuşi tinerii europeni şi întrucât şomajul este mai probabil în rândul tinerilor mai puţin calificaţi, este esenţial ca aceştia să primească cea mai bună formare, care să le asigure accesul şi menţinerea pe termen lung pe piaţa muncii. Primul loc de muncă este foarte important. De aceea, am propus schema „Erasmus – primul loc de muncă”, care a fost aprobată; aşteptăm ca Comisia să dea curs acestei propuneri. UE trebuie să informeze, să dezvolte şi să aplice mai bine instrumentele pe care le are deja la dispoziţie. Tinerii trebuie să fie chemaţi să participe în mai mare măsură, nu în ultimul rând la edificarea societăţii axate pe reciclare, şi să se implice în obiectivul combaterii schimbărilor climatice la care, de fapt, au contribuit deja cu generozitate.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Suntem încredinţaţi că acest raport adoptă un punct de vedere corect în abordarea problematicii tineretului, considerând-o cu toate implicaţiile sale din mai multe sectoare ale societăţii. Procedând astfel, raportul identifică probleme specifice în mai multe domenii: educaţie şi formare profesională, ocuparea unui loc de muncă, sănătatea, bunăstarea şi mediul, cultura şi altele. Printre aceste probleme se numără, alături de altele: abandonul şcolar, locurile de muncă nesigure şi precare;, stagii în mediu profesional neplătite, migrarea talentelor, degradarea mediului, dependenţa de droguri şi excluderea socială.

Deşi raportorul prezintă unele propuneri pentru soluţionarea acestor probleme care ni se par satisfăcătoare şi care merită sprijinul nostru, există şi altele, în mod clar inadecvate; unele sunt chiar ambigue, iar altele merg atât de departe, încât devin contradictorii. Nu putem accepta, de exemplu, ca o strategie Europa 2020 axată, în mai mare măsură, asupra tineretului poate adopta angajările în condiţii de nesiguranţă sau temporare drept soluţii „strategice” pentru tineri; ambele aceste concepte sunt prezente în strategia menţionată mai sus, care prezintă competitivitatea ca pe o cale posibilă de ieşire din criză.

La fel ca în alte domenii, şi aici este nevoie de armonizare realizată prin progres social, şi nu prin coborârea tuturor la un standard de viaţă scăzut. Unele ţări, printre care Portugalia, au inclus în constituţiile lor o largă varietate de drepturi pentru tineret; este important ca acestea să fie puse în aplicare, şi nu restrânse.

  Elisabetta Gardini (PPE), în scris. – (IT) Şomajul, angajarea pe durată determinată, stagiile. Ce perspective are tânăra generaţie? Ce aşteptări poate avea de la viaţă? Cum trebuie să se simtă tinerii, forţaţi fiind să stea acasă şi să fie întreţinuţi de părinţi, fără a putea măcar să se gândească la formarea unei familii? Lucrând din când în când, adesea plătiţi necorespunzător şi îndeplinind o muncă cu mult sub nivelul pregătirii lor. Nicio perspectivă în ceea ce priveşte vreo pensie. Ce le rezervă viitorul?

Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, tinerii sunt aceia care poartă povara acestei crize.

Ei sunt dezamăgiţi şi speriaţi de eventualitatea rămânerii în afara pieţei muncii. Este inutil să ne ascundem în spatele unor bune intenţii şi promisiuni. Tinerii cer fapte. Este de datoria noastră să le răspundem cum se cuvine.

Trebuie să investim; trebuie să furnizăm certitudini, să oferim oportunităţi. Universul muncii este în schimbare, iar noi trebuie să creăm condiţii care să le permită tinerilor să fie cei dintâi care se adaptează la aceste schimbări, valorificând la maxim noile tehnologii şi urmând parcursuri educaţionale adecvate noilor necesităţi.

Trebuie să ne dublăm eforturile; trebuie să-i aşezăm pe tineri în centrul politicilor noastre europene. Dacă tinerii nu au un viitor, nu există niciun viitor pentru societate în ansamblul ei.

  Tunne Kelam (PPE), în scris. – Am votat în favoarea raportului cu privire la noua strategia pentru tineret, deoarece cred că astăzi viitorul Europei se află în mâinile tinerilor. Trebuie să luăm masuri acum pentru a ne asigura că tinerii dispun de cea mai bună pregătire cu putinţă pentru viaţa care le stă înainte şi că sunt echipaţi cât mai bine pentru a putea face faţă provocărilor.

Îndemn statele membre să trateze cu seriozitate noua strategie pentru tineret şi să pună în aplicare în mod perseverent măsurile propuse. Strategia pentru tineret trebuie să contribuie la dezvoltarea personală şi profesională a fiecărei persoane tinere din Europa prin oferirea mijloacelor de a învăţa acasă sau în străinătate, prin metode formale, non-formale sau informale. Strategia ar trebui totodată să mobilizeze tinerii şi să accentueze activitatea acestora în cadrul societăţii.

Mai mult decât atât, nicio politică nu poate funcţiona fără o punere în aplicare intra-sectorială. Toţi actorii sectoarelor trebuie să colaboreze pentru a transforma această strategie într-un succes. În ciuda faptului că politica europeană pentru tineret se practică la nivel naţional, trebuie să învăţăm unii de la ceilalţi şi să stabilim exemple. Publicarea rapoartelor naţionale este un pas esenţial pentru a ne apropia de tinerii noştri cetăţeni, dar şi pentru a putea învăţa unii de la ceilalţi prin intermediul celor mai bune practici sau prin posibilele provocări.

  Iosif Matula (PPE), în scris. − Criza economică globală reprezintă doar unul dintre factorii care contribuie la modificarea comportamentului şi condiţiilor de viaţă ale tinerilor europeni, lucru care trebuie să constituie un semnal de alarmă atât pentru statele membre, cât şi pentru Uniune în ansamblul său.

De o bună perioadă de timp, asistăm în Europa la fenomenul scăderii demografice, cu consecinţe dramatice asupra economiilor şi sistemelor de solidaritate socială. Este îngrijorător că tinerii se căsătoresc tot mai târziu şi au tot mai puţini copii, la o vârstă înaintată. În acelaşi timp, nu li se asigură condiţii suficiente pentru dezvoltarea competenţelor şi participarea activă la societate.

Educaţia, ocuparea unui loc de muncă, incluziunea socială și sănătatea reprezintă preocupări majore ale generaţiilor tinere, dar şi provocări pentru statele membre. Tocmai de aceea, am votat pentru proiectul de raport elaborat de colegul meu, domnul Papanikolaou. Am convingerea că amendamentele pe care le-am propus vor contribui semnificativ la elaborarea de politici destinate tinerilor, asigurându-le independenţă în luarea deciziilor, sprijinind iniţiativele private ale acestora, accesul egal la educaţie pentru tinerii defavorizaţi şi, mai apoi, inserţia pe piaţa muncii.

Consider că parteneriatul cu mass-media pentru popularizarea programelor şi proiectelor europene pentru tineret este un element esenţial în atingerea obiectivelor noastre.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Strategia UE pentru tineret a devenit din ce în mai importantă şi trebuie pusă în aplicare acum în calitate de prioritate politică a Uniunii, dat fiind faptul că tinerii reprezintă 20 % din populaţie. Obiectivele sunt clare şi stabilite, şi sunt conectate cu domenii la fel de importante precum crearea mai multor oportunităţi de ocupare a forţei de muncă sau încurajarea tinerilor de a juca un rol mai activ în societate. În situaţia crizei financiare şi economice prin care trecem acum, la care se adaugă problema îmbătrânirii populaţiei, tinerii formează grupul cel mai vulnerabil. În acest sens, pledez în favoarea unui angajament mai puternic faţă de politicile pentru tineret la nivelul UE. De aceea am votat în acest fel.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Tinerii sunt afectaţi în mod special de actuala criză. Având în vedere creşterea şomajului în rândul tinerilor, este important să ameliorăm oportunităţile educaţionale. În timp ce discutăm despre promovare la nivelul UE, statele membre reduc fondurile destinate universităţilor.

Dacă dorim cu adevărat să ajutăm tinerii, trebuie să punem capăt fenomenului „stagiarului etern”. În cel mai bun caz, aceste măsuri sunt o declaraţie de bune intenţii, însă date fiind condiţiile acestei crize, abia dacă ajung să contribuie la obţinerea vreunui obiectiv. În consecinţă, m-am abţinut de la vot.

  Radvilė Morkūnaitė-Mikulėnienė (PPE), în scris. – (LT) Am votat în favoarea acestui document, deoarece eu însămi fac parte din aceeaşi tânără generaţie care formează viitorul Europei şi mă preocupă ce fel de viitor stă în faţa mea şi a celor din generaţia mea. În prezent, şomajul este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă tinerii din ţara mea, Lituania, şi din celelalte state membre, referindu-ne deja acum la tinerii de azi ca fiind generaţia pierdută a acestei epoci. O altă problemă este incompatibilitatea sistemului de învăţământ cu cerinţele pieţei muncii. Chiar dacă suntem de acord cu comunicarea Comisiei privind strategia UE pentru tineret, teama mea este, la fel ca în cazul multor altor strategii pe care le-am adoptat, că nu va depăşi niciodată stadiul unor frumoase declaraţii pe hârtie. Noi, cei din Parlamentul European, din alte instituţii ale UE şi din statele membre trebuie să înţelegem că dacă nu ne vom ocupa de tineri astăzi, este probabil ca niciuna dintre strategiile noastre să nu fie pusă vreodată în aplicare, inclusiv strategia 2020, pentru că nu va mai avea cine să le pună în aplicare. Din acest motiv, fac apel la Comisie, la celelalte instituţii competente şi la statele membre să ia măsurile corespunzătoare cât mai repede cu putinţă pentru ca această strategie să devină realitate.

  Wojciech Michał Olejniczak (S&D), în scris. – (PL) Am votat în favoarea rezoluţiei Parlamentului European privind raportul nr. A7-0113/2010 referitor la „O strategie a UE pentru tineret – investiţie şi mobilizare” (2009/2159(INI)), deoarece este foarte important să stabilim o strategie pentru tineret. Grupul format din tineri din societatea noastră se confruntă cu multe provocări care vor trebui abordate în viitorul apropiat. Criza economică şi îmbătrânirea societăţii sunt fără îndoială probleme importante şi urgente, afectându-i în special pe aceia care vor clădi viitorul. Ceea ce se cade să facem şi ceea ce trebuie să facem este să creăm şanse egale şi să oferim acces nediferenţiat acelora care îşi vor începe viaţa adultă în următorii ani, precum şi acelora care devin adulţi astăzi. Din păcate, există mulţi oameni tineri şi talentaţi care, din varii motive, au fost lăsaţi în urmă. Trebuie să le acordăm o a doua şansă. Măsuri precum cele de sprijin financiar pentru cei ce îşi încheie studiile universitare sunt esenţiale pentru o tranziţie lină spre piaţa muncii. Din păcate, rata şomajului este foarte ridicată în rândul tinerilor, iar inegalităţile de pe piaţa muncii persistă. Cu siguranţă lista problemelor nu se limitează la cele menţionate de mine. Din acest motiv, împărtăşesc opinia raportorului conform căreia acest raport reprezintă încă un pas al unui efort continuu. Un efort care este datoria noastră. O datorie nesfârşită faţă de generaţiile viitoare. Acestea sunt aşteptările la înălţimea cărora trebuie să ne ridicăm noi astăzi, fiind exact ceea ce ar şi trebui să facem.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Sunt de acord cu cele exprimate de dl Papanikolaou. Elaborarea unei noi strategii a UE pentru tineret este de o importanţă crucială. Obiectivul principal al noii strategii a UE pentru tineret este de a folosi mai eficient instrumentele deja existente şi de a promova cunoaşterea. Se poate obţine un progres prin îndemnarea guvernelor să coopereze mai mult în acest sens, indiferent de deosebirile existente între politicile naţionale pentru tineret.

Acesta este un factor esenţial atunci când este vorba de a oferi un viitor generaţiilor următoare ale cetăţenilor Europei. Criza economică are un efect profund asupra tinerilor, reprezentând o ameninţare la prosperitatea viitoare a acestora. Şi îmbătrânirea populaţiei va avea un impact asupra viitorului acestora. Având în vedere multiplele presiuni la care sunt supuşi tinerii, datoria rezultantă de a-i susţine printr-o strategie pentru tineret eficientă, faptul că politicile pentru tineret sunt supuse principiului subsidiarităţii şi faptul că cooperarea statelor membre din acest domeniu este voluntară, este extrem de important ca noua strategie să depăşească punctele slabe ale strategiilor anterioare şi să ofere rezultate concrete.

  Ioan Mircea Paşcu (S&D), în scris. – Formarea tinerilor este o sarcină crucială, pentru că, dacă se fac greşeli şi acestea nu sunt corectate la timp, tendinţa va fi ca acestea să aibă consecinţe asupra mai multor generaţii şi să fie repetate, ducând astfel la continuarea degradării. Problema strategiilor noastre este că, odată elaborate, devenim obsedaţi cu punerea lor în aplicare, neglijând astfel necesitatea de a le reconsidera şi ajusta periodic.

Strategia actuală pentru tineret, elaborată înainte de criza actuală, se confruntă deja cu numeroase provocări: cum să protejăm tinerii în faţa impactului psihologic negativ al acestei crize, cum să îi pregătim pentru lumea de mâine, nu pentru cea de astăzi, cum să le asigurăm oportunităţi egale de educaţie indiferent de venituri, cum să separăm „mobilitatea” de „migrarea talentelor” şi cum să creăm un echilibru între legăturile virtuale prin intermediul internetului şi legăturile adevărate şi spiritul de echipă prin activităţi colective.

Acestea sunt provocări strategice care necesită o atenţie strategică din partea puterii decizionale din toate statele UE.

  Marie-Thérèse Sanchez-Schmid (PPE), în scris. – (FR) Am votat în favoarea acestui raport deoarece obiectivul acestuia este promovarea cetăţeniei active, incluziunea socială şi solidaritatea tuturor tinerilor. În ceea ce priveşte politica pentru tineret, care este dominată de principiul subsidiarităţii, trebuie să încurajăm statele membre să stabilească obiectivele şi agendele, să sporească cooperarea şi să facă schimb de bune practici. Aceasta este o urgenţă, deoarece suntem conştienţi că în Europa unul din patru tineri în vârstă de 15 ani nu ştie să citească corect. În timp ce discutăm despre bugetul pentru 2011, mă preocupă lacunele dintre ambiţiile raportului pe care abia l-am votat şi reducerea de 3,4 % din suma afectată bugetului pentru „Tineretul în acţiune”. De ce să fie redus un program care urmăreşte exact dezvoltarea simţului civic, a solidarităţii şi toleranţei în rândul tinerilor europeni? Prin urmare, sper că strategia 2020, care este bazată pe o economie a incluziunii, inteligentă şi durabilă va avea ca rezultat angajamente financiare ambiţioase faţă de educaţia şi formarea profesională a tinerilor, deoarece în aceste vremuri de criză sistemică, supravieţuirea UE pe termen mediu depinde de tineretul care este educat şi mobilizat prin proiectul european.

  Joanna Senyszyn (S&D), în scris. – (PL) Am susţinut strategia UE pentru tineret cu o puternică convingere şi siguranţă în ceea ce priveşte succesul acesteia. Acesta este unul din domeniile cheie ale activităţii Comisiei pentru cultură şi educaţie, în cadrul căreia activez. Este imperativă ameliorarea situaţiei tinerilor şi a şanselor lor educaţionale şi profesionale. În acest sens, există trei probleme cruciale.

1. Tinerii din UE, precum şi cei din Polonia, utilizează cu bune rezultate programele UE precum Erasmus, Comenius şi Leonardo da Vinci. Din acest motiv, este foarte important ca fondurile destinate acestor programe să crească, iar acestea să fie recunoscute ca bază a dezvoltării unei strategii a UE multianuale pentru tineret. Pe viitor, aceste programe trebuie să beneficieze de un sprijin financiar mai mare. Investiţiile în educaţia tinerilor este cea mai bună întrebuinţare cu putinţă a bugetului UE. Totodată, fac un apel la ameliorarea şi punere în aplicare în întregime a programului Erasmus Mundus.

2. În calitate de socialist, subliniez totodată nevoia de a crea oportunităţi nediferenţiate pentru tineri în ceea ce priveşte accesul acestora la educaţie. Este esenţial să se ofere asistenţă financiară celor care nu au posibilităţi să îşi încheie studiile universitare. Este, de asemenea, important ca tinerii să fie sprijiniţi prin facilitarea accesului lor pe piaţa muncii.

3. Având în vedere intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, doresc să atrag atenţia asupra obligaţiilor statelor membre cu privire la punerea în aplicare a strategiei, care includ încurajarea tinerilor să participe la viaţa democratică, acordarea unei atenţii speciale tinerilor sportivi şi tinerelor sportive şi transformarea Cartei drepturilor fundamentale într-un act cu putere de lege.

  Czesław Adam Siekierski (PPE), în scris. – (PL) Raportul adoptat de către Parlamentul European este o analiză amănunţită a problemei multidimensionale care se referă la tineret – o problemă care uneori nu este discutată îndeajuns sau este dată la o parte. Tinerii de azi vor fi cei ce vor crea Europa viitorului; aşadar, trebuie să ne asigurăm că aceştia se dezvoltă în mod corespunzător şi trebuie să îi ajutăm să folosească în modul cel mai bun posibil oportunităţile pe care le oferă Uniunea. Tinerii reprezintă o formă specială de valoare adăugată – ei aduc noutate şi inovare şi pot transpune viziunea socială europeană în realitate, pe o bază a toleranţei, diversităţii şi egalităţii. Problema tinerilor capătă şi mai multă amploare în contextul situaţiei actuale – criza economică şi factorii demografici din Europa.

Tinerii sunt mai vulnerabili la efectele adverse cauzate de actuala situaţie economică. Rata şomajului în cadrul acestui grup este aproape dublă faţă de procentajul total, iar, de multe ori, situaţia financiară a tinerilor determină abandonul şcolar, fapt ce poate conduce la sărăcie şi excludere.

În contextul îmbătrânirii populaţiei, trebuie găsite instrumente prin care să îi încurajăm pe tineri să întemeieze o familie. De multe ori, aceştia amână această decizie din cauza situaţiei lor financiare nefavorabile, a problemelor în găsirea unui loc de muncă sau a necesităţii de a împăca munca şi viaţa familială. În ceea ce priveşte problemele de organizare şi structurile de cooperare în domeniile pertinente tineretului, trebuie să fim mai clari şi mai exacţi. Problema tineretului este complexă şi necesită implicarea multor domenii politice.

  Joanna Katarzyna Skrzydlewska (PPE), în scris. – (PL) Rezoluţia adoptată azi referitoare la comunicarea Comisiei „O strategie a UE pentru tineret” ne îndreptă către direcţia cea bună, pe baza unei abordări integrate a problemelor şi necesităţilor tinerilor. Ne aşteptăm ca prin luarea în considerare a intereselor tinerilor şi a generaţiilor viitoare în formularea strategiilor politice la toate nivelurile politice, să se asigure o rezolvare eficientă şi efectivă a problemelor celor mai stringente. Spre exemplu, nivel ridicat continuu al şomajului în cadrul acestui grup social indică o lipsă a soluţiilor structurale, precum erori ale sistemelor educaţionale care instruiesc tinerii prin izolarea faţă de cerinţele pieţei muncii.

Trebuie să încurajăm tinerii să fie activi în societatea civilă, să fie activi din punct de vedere politic şi să-i încurajăm spre activităţi antreprenoriale. Trebuie să creăm condiţiile necesare pentru ca aceştia să fie creativi în domeniul culturii şi să le trezim interesul în artă, ştiinţe şi noile tehnologii. Pe de altă parte, trebuie să asigurăm protecţia tinerilor faţă de discriminare şi să facem campanii de promovare a ideilor ecologice, dar, în acelaşi timp, să nu uităm combaterea abuzului de droguri sau a altor dependenţe în faţa cărora tinerii sunt în special vulnerabili. Din acest motiv, azi am susţinut cu mândrie rezoluţia elaborată de dl Papanikolaou.

  Silvia-Adriana Ţicău (S&D), în scris. – (RO) Cei 96 milioane de tineri europeni cu vârsta între 15 şi 29 ani reprezintă aproximativ 20 % din populaţia Uniunii. Datorită crizei economice, rata şomajului în rândul tinerilor a ajuns la 20 % la începutul anului, iar rata abandonului şcolar la 17 %, acest fenomen afectând în principal tinerii din mediul rural. De asemenea, tinerii sunt tot mai mult expuşi contractelor de muncă cu caracter temporar, reducând astfel şansa acestora de a avea o stabilitate financiara şi a-şi achiziţiona o locuinţă. Tinerii reprezintă viitorul şi ar trebui să îi implicăm mai mult în procesul de adoptare a deciziilor la nivel european. Ei sunt cei care ar trebui să proiecteze şi să acţioneze, alături de noi, pentru dezvoltarea societăţii în care trăim. Solicit Comisiei şi statelor membre să adopte urgent o strategie şi măsuri concrete pentru o mai bună implicare a tinerilor în societate. Aceste măsuri ar trebui să vizeze accesul nediscriminatoriu la educaţie pentru dobândirea competenţelor necesare găsirii unui loc de muncă care să le asigure un trai decent, asigurarea de servicii accesibile pentru îngrijirea copilului pentru a putea reconcilia viaţa de familie cu viaţa profesională şi sprijin pentru încadrarea tinerilor pe piaţa forţei de muncă şi pentru asigurarea de locuinţe sociale pentru tineri.

  Viktor Uspaskich (ALDE), în scris. – (LT) Criza economică mondială a fost o lovitură dureroasă pentru noi toţi. Faptul cel mai trist este că cea mai puternică lovitură au resimţit-o cei de care depinde viitorul nostru. Tsunami-ul financiar al ultimilor ani a cauzat şomajul sau slaba angajare în rândul tinerilor. În baza acestui raport, rata şomajului în rândul tinerilor din majoritatea statelor membre aproape s-a dublat faţă de populaţia angajată. Acum avem şansa de a transforma această criză într-o oportunitate. Datorăm acest lucru generaţiei viitoare de europeni.

Este important pentru ţara mea, Lituania, alături de majoritatea vecinilor săi, să punem capăt migrării talentelor din rândul lucrătorilor. Aşa cum sugerează titlul raportului, putem obţine acest lucru prin investiţii şi prin oferirea oportunităţilor. Educaţia şi ocuparea forţei de muncă sunt domeniile principale dintr-o perspectivă a investiţiilor. Trebuie să facilităm o tranziţie mai lină între educaţie şi piaţa muncii. Totuşi, efectul acestei investiţii esenţiale va fi limitat dacă nu vom oferi oportunităţi tinerilor noştri. Trebuie să încurajăm tinerii să devină cetăţeni mai activi atât în plan social, cât şi în plan politic. În Europa de Est, prezenţa la vot în rândul tinerilor este foarte scăzută. Prin urmare, trebuie să revigorăm interesul acestora faţă de procesul politic.

Societatea civilă şi organizaţiile neguvernamentale corespunzătoare pot sprijini interesele UE, spre exemplu proiectul „Votul meu”, care a utilizat tehnologiile inovatoare ale internetului, contribuind la conştiinţa politică a tinerilor. În plus, trebuie să pornim un dialog constructiv cu tinerii şi cu tinerele generaţii din Europa, departe de păienjenişul birocratic şi jargonul tehnic.

  Derek Vaughan (S&D), în scris. – Am sprijinit raportul cu privire la o strategie a Europei pentru tineret, deoarece cred că se va dovedi vital în ocuparea forţei muncă a tinerilor cu normă întreagă pe parcursul următorilor ani. Având în vedere cele 5,5 milioane de europeni sub vârsta de 25 de ani care nu lucrează, este clar că este necesară o strategie eficientă pentru a combate problema.

Problema şomajului în rândul tinerilor nu se datorează crizei economice; angajatorii caută persoane cu experienţă profesională. Sunt perfect de acord cu sugestia conform căreia studiile superioare ar trebui să fie conectate în mod mai eficient la piaţa muncii. Cooperarea dintre statele membre este un element cheie în abordarea problemelor privitoare la şomajul în rândul tinerilor, fapt ce poate genera atât costuri sociale, cât şi economice.

Recomandare pentru a doua lectură: Astrid Lulling (A7-0146/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) A fost important să consolidăm protecţia femeilor care desfăşoară activităţi independente. Raportul dnei Lulling referitor la egalitatea de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară o activitate independentă este un pas în această direcţie. Faţă de situaţia anterioară, acesta prevede dreptul la concediu de maternitate de 14 săptămâni şi asigurare de sănătate pentru soţii/soţiile colaboratoare. Încă o dată, Parlamentul European garantează protecţia femeilor în activitatea pe care o desfăşoară. Am votat pentru acest raport întrucât propune o viziune pe care o împărtăşesc.

  Regina Bastos (PPE), în scris. – (PT) Având în vedere necesitatea de a abroga Directiva 86/613/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară o activitate independentă, modificarea propusă reprezintă o evoluţie importantă, inclusiv pentru situaţia soţilor/soţiilor lucrătorilor independenţi.

În ceea ce priveşte protecţia socială, se propune ca, acolo unde există deja un sistem de protecţie socială pentru lucrătorii independenţi, statele membre să adopte măsurile necesare pentru ca soţii/soţiile să poată benefica de asigurarea socială în conformitate cu legislaţia naţională. Deşi protecţia socială a soţilor/soţiilor nu este obligatorie, propunerea constituie o evoluţie importantă, dat fiind faptul că în multe state membre soţii nu beneficiază de nicio formă de protecţie socială, nici obligatorie, nici voluntară.

În cele din urmă, prezenta propunere cuprinde dispoziţii legate de protecţia maternităţii, deşi nu prevede pentru soţiile colaboratoare ale lucrătorilor independenţi concedii de maternitate egale ca durată cu cele de care beneficiază lucrătoarele salariate. Cu toate acestea, este prevăzut dreptul la o indemnizaţie adecvată care să le permită să-şi întrerupă activitatea pentru cel puţin 14 săptămâni şi/sau să solicite un serviciu de înlocuire temporară. Din motivele prezentate mai sus, am votat în favoarea acestei propuneri.

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) Investiţiile în capitalul uman şi în infrastructura socială sunt esenţiale pentru depăşirea recesiunii economice, pentru că astfel sunt create condiţiile pentru ca atât bărbaţii, cât şi femeile să poată exploata toate oportunităţile care le sunt oferite. Uniunea Europeană s-a apropiat de obiectivul Strategiei de la Lisabona de a atinge până în 2010 o rată de ocupare a femeilor de 60 %, aceasta fiind însă foarte inegal distribuită în statele membre. Prin urmare, Comisia şi statele membre trebuie să adopte măsuri eficiente pentru a pune în aplicare cât mai curând directiva privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente. Problema protecţiei maternităţii pentru femeile care desfăşoară activităţi independente şi pentru soţiile/soţii colaboratori sau partenerii recunoscuţi este foarte importantă. Trebuie să li se recunoască dreptul la o indemnizaţie care să le permită să-şi întrerupă activitatea pentru o perioadă suficientă pentru buna desfăşurare a unei sarcini normale şi restabilirea fizică după o naştere normală, iar valoarea indemnizaţiei de maternitate acordată femeilor trebuie să fie adecvată. Prin urmare, sunt în special de acord cu avizul raportoarei referitor la propunerile făcute la această a doua lectură a directivei. În plus, în cadrul consultărilor Comisiei referitoare la noua strategie 2020, problema egalităţii de gen nu este tratată cu suficientă atenţie. Trebuie să consolidăm şi să integrăm în noua strategie problemele legate de dimensiunea egalităţii de gen.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Salut adoptarea acestei directive care stabileşte în statele membre un cadru de aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente sau care contribuie la desfăşurarea unei astfel de activităţi. Participarea redusă a femeilor la activităţile independente reprezintă o inegalitate în măsura în care, comparativ cu bărbaţii, responsabilităţile de familie par să aibă un impact negativ asupra spiritului antreprenorial al femeilor. În ceea ce priveşte soţii/soţiile colaboratoare, lipsa asigurării sociale şi nerecunoaşterea contribuţiei lor la activităţile întreprinderii familiale oferă un avantaj competitiv incorect anumitor întreprinderi; prin urmare această iniţiativă ar garanta condiţii egale în Europa. Este esenţial să se adopte măsurile necesare pentru a elimina disparităţile de gen din mediul antreprenorial, în scopul de a reconcilia mai eficient viaţa privată şi cea profesională. Îndemn statele membre să asigure o egalitate deplină şi efectivă între femei şi bărbaţi în viaţa profesională, în scopul de a promova iniţiativele antreprenoriale în rândul femeilor.

  Carlos Coelho (PPE), în scris. – (PT) Directiva din decembrie 1986 s-a dovedit a fi ineficientă şi, potrivit rapoartelor de punere în aplicare, a avut rezultate foarte nesatisfăcătoare. De aceea este esenţial să se consolideze protecţia maternităţii pentru femeile care desfăşoară activităţi independente şi să se asigure un tratament egal pentru femeile care lucrează în mod independent, inclusiv pentru soţiile/soţii colaboratori.

În Europa, 16 % din populaţia activă desfăşoară activităţi independente, femeile reprezentând doar o treime din acest procent. Această cifră este fără îndoială rezultatul nenumăratelor obstacole cu care se confruntă femeile de afaceri, nu în ultimul rând în ceea ce priveşte încercările lor de a împăca viaţa de familie cu cea profesională. Directiva din 1986 nu a realizat însă aceste obiective, prezenta propunere nefiind nici ea foarte ambiţioasă.

Este regretabil că potenţialul acestei directive a fost limitat de nevoia de a ajunge la un compromis politic cu Consiliul. Cu toate acestea, poate fi considerată ca un pas în direcţia ameliorării actualei situaţii din domeniul protecţiei sociale acordate lucrătorilor independenţi şi a soţilor/soţiilor colaboratoare. Au fost create norme minime în conformitate cu care, pentru prima dată, va fi recunoscut la nivelul Uniunii dreptul la indemnizaţie de maternitate, prin care se va permite întreruperea lucrului pentru cel puţin 14 săptămâni.

  Anna Maria Corazza Bildt, Christofer Fjellner, Gunnar Hökmark, Anna Ibrisagic şi Alf Svensson (PPE), în scris. – (SV) Delegaţia suedeză din cadrul Grupului Partidului Popular European (Creştin Democrat) a votat ieri (18 mai 2010) împotriva recomandării pentru a doua lectură referitoare la poziţia comună a Consiliului în primă lectură în vederea adoptării unei directive a Parlamentului European şi a Consiliului privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între femeile şi bărbaţii care desfăşoară activităţi independente şi de abrogare a Directivei 86/613/CEE (A7-0146/2010). Este esenţial ca statele membre să coopereze pentru a asigura un tratament egal pentru bărbaţi şi femei, astfel încât numărul femeilor care desfăşoară activităţi independente să crească. Pe de altă parte, nu considerăm că deciziile legate de politica privind egalitatea de gen, care au un impact amplu asupra finanţelor publice din statele membre, ţin de competenţa UE. Statele membre trebuie să aibă posibilitatea de a decide singure. În plus, nu considerăm că femeile şi bărbaţii se bucură de un tratament egal în condiţiile în care doar femeilor care desfăşoară activităţi independente (nu şi bărbaţilor) li se garantează indemnizaţii şi concediu parental atunci când devin părinţi. În cele din urmă, dorim să subliniem faptul că realizarea unei mai mari egalităţi este una dintre provocările majore ale UE, Suedia putând fi un exemplu în acest sens pentru alte state membre ale Uniunii. În actuala criză economică, este vital ca cei care desfăşoară activităţi independente să fie sprijiniţi şi încurajaţi.

  Corina Creţu (S&D), în scris. − Au trecut mai bine de doi ani de la dezbaterea raportului privind situaţia femeilor din mediul rural, când pledam pentru actualizări necesare ale legislaţiei protecţiei sociale. Acum, Consiliul ne propune o nouă formă a directivei, dar şi restrângerea domeniului de aplicare doar la agricultură. Cred că nu există raţiuni pentru această limitare. Situaţia femeilor din mediul rural este foarte grea, mai ales în noile state membre, şi trebuie să facă obiectul unei preocupări constante şi aplicate. Dar nu putem omite, când vorbim despre activităţi independente, persoanele ce desfăşoară activităţi lucrative în artizanat şi meşteşuguri, în IMM-uri şi în sfera profesiilor liberale.

De asemenea, consider că trebuie evitate acele dispoziţii propuse de Consiliu ce ar putea permite statelor membre să limiteze accesul la sistemele de protecţie socială. Respectând principiile proporţionalităţii şi subsidiarităţii, directiva, in forma modificată de Parlament, asigură cadrul favorabil necesar atenuării disparităţilor dintre femei şi bărbaţi care desfăşoară activităţi independente. În acest sens, cred că sunt esenţiale, pe de o parte, protecţia maternităţii, prin dreptul la concediu pentru minim 14 săptămâni şi la alocaţia de maternitate, iar pe de alta parte, dreptul de a constitui juridic societăţi între soţi sau parteneri de viaţă.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Ca apărător fervent al drepturilor omului şi al principiului egalităţii, nu voi submina iniţiative menite să protejeze drepturile femeilor pe piaţa muncii, cum este cazul acestui raport al dragei mele colege, dna Lulling. După cum am spus deja, „bărbaţii şi femeile trebuie trataţi în mod egal, acordându-le aceleaşi drepturi, însă luând în considerare nevoile lor respective. În cazul femeilor, acest lucru este cu atât mai pertinent în domenii precum sprijinul pentru maternitate, reconcilierea vieţii de familie cu cea profesională...”.

De aceea salut faptul că regăsesc în acest raport, printre altele, preocuparea pentru protecţia maternităţii în cazul lucrătoarelor care desfăşoară activităţi independente. Cu toate acestea, sunt în egală măsură un apărător fervent al principiului subsidiarităţii şi consider că multe dintre subiectele dezbătute trebuie să rămână sub jurisdicţia statelor membre.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Salut eforturile depuse de Parlamentul European pentru a consolida mecanismele de justiţie socială şi egalitate de gen din Uniunea Europeană. Pe lângă faptul că este un principiu incontestabil al lumii civilizate şi, nu în ultimul rând, al unei Europe care se consideră dezvoltată din punct de vedere cultural şi social, garantarea tratamentului egal al femeilor şi bărbaţilor care desfăşoară activităţi independente, în special în ceea ce priveşte accesul la mecanismele de protecţie socială şi mai ales la cele legate de maternitate, devine o problemă tot mai stringentă şi mai acută în această lungă perioadă de criză economică şi socială profundă. Doresc să subliniez preocuparea noastră legată de nevoia de a elimina diferenţele de tratament dintre diferitele domenii de activitate, având în vedere binecunoscutele evoluţii la nivelul organizării şi al instrumentelor şi mecanismelor de lucru sau producţie. Aceleaşi criterii trebuie aplicate pentru toţi lucrătorii pentru accesarea sistemelor de protecţie socială, în special în ceea ce priveşte contribuţiile şi beneficiile. Doresc să subliniez, de asemenea, că prezenta recomandare va consolida cu siguranţă stimulentele acordate întreprinderilor dezvoltate de femei. O participare mai puternică şi mai incluzivă a femeilor va fi foarte benefică pentru economia europeană, care va trebui să parcurgă multe transformări.

  Sylvie Guillaume (S&D), în scris. – (FR) Fiind foarte sensibilă la aspectele legate de egalitatea de gen şi în general de egalitate, inclusiv de egalitatea drepturilor sociale, salut adoptarea acestui raport. Mi se pare într-adevăr fundamental ca statele membre să garanteze accesul la protecţie socială pentru femeile care desfăşoară activităţi independente şi soţii/soţiile colaboratoare şi ca această protecţie să fie egală cu cea de care beneficiază femeile salariate. Este o măsură menită să încurajeze activitatea antreprenorială a femeilor din Europa, care este încă mult prea ezitantă şi, mai ales, este o măsură care le permite acestor femei să beneficieze de concediul de maternitate în mod similar cu femeile care desfăşoară o altfel de activitate. Concediul de maternitate trebuie garantat în toate statele membre pentru toate femeile, indiferent de activitatea pe care o desfăşoară. Având în vedere că în acest domeniu se aplică principiul subsidiarităţii, să sperăm că statele membre vor lua măsurile necesare pentru a se asigura că atât bărbaţii, cât şi femeile au toate condiţiile pentru a găsi cât mai repede şi mai uşor un echilibru între viaţa de familie şi cea profesională.

  Lívia Járóka (PPE), în scris. – (HU) Doresc să o felicit pe colega mea, dna Astrid Lulling, pentru sprijinul de care s-a bucurat raportul său, care reprezintă un pas important către rezolvarea unei probleme care trenează de extrem de mult timp. Directiva din 1986 a Consiliului nu a putut aborda în mod satisfăcător situaţia soţilor/soţiilor şi a partenerilor de viaţă a lucrătorilor independenţi, care contribuie la activităţile şi câştigurile întreprinderii fără a avea însă statutul de angajat sau partener de afaceri. Aşadar, legislaţia menţionată mai sus trebuia abrogată pentru a permite introducerea unei noi directive care să recunoască activitatea soţilor/soţiilor colaboratoare, echivalând statutul acestora cu cel al lucrătorilor independenţi în ceea ce priveşte securitatea socială.

O realizare importantă a raportoarei şi a Parlamentului European este şi faptul că, faţă de recomandarea iniţială a Consiliului, domeniul de aplicare nu mai este limitat doar la activităţile independente lucrative din sectorul agricol, grupul ţintă fiind activ şi în întreprinderi mici şi mijlocii sau de pildă în comerţul cu amănuntul, unde reprezintă majoritatea. Deşi Consiliul nu a acceptat mai multe recomandări importante făcute de raportoare şi Parlament, lăsând la latitudinea statelor membre introducerea dispoziţiei privind protecţia socială egală pentru soţi/soţii şi parteneri de viaţă şi permiţând statelor membre să menţină dispoziţiile restrictive legate de anumite sisteme sau niveluri de protecţie socială, proiectul de directivă per ansamblu reprezintă totuşi o evoluţie importantă.

  Barbara Matera (PPE), în scris. – (IT) Salut aprobarea propunerii de directivă privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente. Parlamentul European îşi exprimă, în sfârşit, poziţia referitoare la acest principiu plin de un puternic simbolism al progresului social şi economic!

Respectând prerogativele de stat, consider că, pe lângă formularea unui standard minim de protecţie pentru mamele desfăşurând activităţi independente şi pentru soţiile/soţii colaboratori şi partenerii de viaţă recunoscuţi, este necesar ca gradul de protecţie acordat acestora să fie echivalent cu cel de care beneficiază mamele care sunt angajate.

Să sperăm că enunţarea acestor drepturi va fi urmată şi de respectarea în fapt a acestora şi că statele se vor angaja să introducă măsurile adecvate, în special pentru a proteja pe timpul sarcinii şi al maternităţii femeile care desfăşoară activităţi independente şi soţii colaboratori. Trebuie să combatem orice formă de discriminare la locul de muncă pentru a sprijini în egală măsură emanciparea femeilor şi a bărbaţilor.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Propunerea Comisiei urmăreşte să asigure un tratament egal pentru bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente. Având în vedere că drepturile fundamentale la egalitate şi protecţie socială sunt deja protejate şi că amendamentele propuse la textul original se îndreaptă în direcţia unei ameliorări generale în ceea ce priveşte protecţia soţilor/soţiilor lucrătorilor desfăşurând activităţi independente, în special în ceea ce priveşte indemnizaţia de maternitate acordată femeilor desfăşurând activităţi independente şi a soţilor/soţiilor sau a partenerilor recunoscuţi ai lucrătorilor independenţi, consider că adoptarea acestui text reprezintă un pas pozitiv în direcţia alinierii la actuala legislaţie europeană privind lucrătorii salariaţi. Astfel se explică votul meu.

  Justas Vincas Paleckis (S&D), în scris. – (LT) Am votat în favoarea acestui raport nu doar pentru că este foarte important şi va afecta probabil milioane de cetăţeni UE. Cunosc mulţi artişti, avocaţi şi alte categorii care desfăşoară activităţi independente şi ştiu că foarte adesea sunt sprijiniţi de membrii familiilor lor, de obicei de soţii sau copii. Faptul că acum vor avea dreptul la protecţie socială le va ameliora fără îndoială statutul material, moralul şi îi va stimula să lucreze. Este un lucru deosebit de important pentru Lituania, pentru că într-o perioadă în care statele baltice au fost puternic lovite de criză, statutul material al multor familii este la limita sărăciei.

Nu mai putem privi de pe margine cum femeile sau bărbaţii care au familii şi desfăşoară activităţi independente suferă din cauza nedreptăţii sociale. Adoptarea acestui raport transmite un semnal clar guvernelor statelor membre UE, care sunt îndemnate să sprijine soţii/soţiile persoanelor care desfăşoară activităţi independente, să le garanteze dreptul la pensie, concedii plătite, concediu de maternitate sau paternitate şi să îi ajute să se reintegreze pe piaţa muncii.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Doresc să-mi exprim sprijinul pentru raportul dnei Lulling. Propunerea este necesară din cauza diferenţelor majore care există încă între femei şi bărbaţi în sectorul activităţilor independente şi care riscă să se amplifice. Propunerea vizează şi asigurarea protecţiei sociale pentru soţii/soţiile colaboratoare, care adesea contribuie în mod semnificativ la activităţile lucrătorilor independenţi, fiind însă total lipsiţi de orice formă de protecţie în multe state membre.

Propunerea, care are ca scop promovarea accesului femeilor la piaţa muncii şi contribuie la lupta împotriva muncii nedeclarate, introduce trei schimbări majore în actuala legislaţie comunitară: definiţia „soţilor colaboratori” este modificată şi include cuplurile care nu sunt căsătorite, dar sunt recunoscute de legislaţia naţională; femeilor care desfăşoară activităţi independente şi soţilor colaboratori li se acordă dreptul de a beneficia, la cerere, de concediu de maternitate plătit pentru o perioadă de cel puţin 14 săptămâni. De asemenea, soţul/soţia colaboratoare poate accesa, la cerere, un sistem de protecţie socială.

  Rovana Plumb (S&D), în scris. − Am votat acest raport deoarece am considerat că adoptarea directivei este de importanţă majoră la nivelul Uniunii Europene, având în vedere perioada de criză economică şi financiară pe care o traversăm. Ţinând seama că, în majoritatea statelor membre, soţii/soţiile colaboratoare nu beneficiază de securitatea socială a soţului/soţiei, am susţinut ca, în cazul în care un stat membru obligă lucrătorii independenţi să adere la un sistem de securitate socială, acesta să fie obligatoriu şi pentru soţii şi partenerii de viaţă colaboratori.

Este regretabilă poziţia Consiliului de a nu accepta ca afilierea soţilor/soţiilor şi a partenerilor de viaţă, colaboratori ai lucrătorilor independenţi la sistemele de protecţie socială să fie obligatorie, acolo unde acest statut le este recunoscut prin dreptul intern. Având în vedere că marea majoritate nu se afiliază, se ignoră astfel beneficiile sistemelor de securitate socială care acoperă cazurile de boală, invaliditate şi bătrâneţe.

Ca raportor alternativ în numele Grupului S&D, am susţinut ca lucrătoarele independente, soţiile şi partenerele de viaţă care decid să aibă copii să beneficieze de protecţie socială şi concedii plătite şi nu să li se taie din indemnizaţia pentru creşterea copilului, aşa cum face Guvernul României.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Sunt foarte fericit că Parlamentul European a adoptat astăzi în a doua lectură poziţia sa referitoare la Directiva Parlamentului European şi a Consiliului privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente şi de abrogare a Directivei 86/613/CEE.

Femeile joacă un rol esenţial în susţinerea întreprinderilor independente în calitate de proprietare şi soţii colaboratoare sau partenere de viaţă. Salut ca parte importantă din legislaţia UE decizia Parlamentului privind aplicarea principiului egalităţii de tratament pentru bărbaţii şi femeile care desfăşoară activităţi independente şi pentru soţii/soţiile acestora.

  Marina Yannakoudakis (ECR), în scris. – Grupul ECR este un susţinător puternic al eforturilor de a elimina diferenţele de gen care există în cazul lucrătorilor independenţi şi al partenerilor lor. Susţinem obiectivul raportului, pentru că ne dorim ca toate ţările UE să acorde sprijin şi protecţie socială lucrătorilor independenţi. Cu toate acestea, nu suntem de acord ca această legislaţie să fie făcută la nivelul UE. Grupul ECR a apărat întotdeauna principiul subsidiarităţii şi are convingerea că statele membre trebuie să joace rolul principal în crearea şi aplicarea legislaţiei privind ocuparea forţei de muncă şi politica socială. Din aceste motive, Grupul ECR s-a abţinut în cazul amendamentelor 1-17.

Raport: Toine Manders (A7-0122/2010)

  Roberta Angelilli (PPE), în scris. – (IT) Astăzi, Parlamentul a reiterat necesitatea de a obţine un nivel înalt de protecţie a consumatorilor în întreaga UE şi importanţa armonizării normelor referitoare la etichetarea produselor textile, aceasta devenind obligatorie pentru toate articolele de îmbrăcăminte comercializate în Europa. Punerea în aplicare a unui viitor regulament referitor la denumirile fibrelor textile, precum şi informaţiile de pe etichete referitoare la materiale vor simplifica actualul cadru de reglementare, care va deveni transparent, clar şi avantajos pentru consumatori şi întreprinderile mici şi mijlocii.

Pe baza etichetelor, consumatorii vor putea alege în cunoştinţă de cauză ce produs cumpără, inclusiv ţinând cont de consideraţii etice, cum ar fi sănătatea, consideraţii legate de impactul asupra mediului, drepturile omului şi de condiţiile şi salariile lucrătorilor angajaţi în fabricarea produselor textile. În acelaşi timp, întreprinderile mici şi mijlocii şi în general industria textilă vor putea proteja calitatea, designul şi originalitatea produselor lor, ceea ce le va spori competitivitatea nu doar pe piaţa europeană, ci şi pe plan mondial. Marcajul „made in” le va permite consumatorilor să obţină informaţii suplimentare despre caracteristicile produselor şi în acelaşi timp va contribui la consolidarea economiei prin dezvoltarea de noi produse pentru multe sectoare, promovarea ocupării forţei de muncă şi lupta împotriva contrafacerii în ceea ce priveşte produsele provenind din ţările terţe.

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) În epoca globalizării, când tot mai adesea produsele rezultă dintr-o călătorie de-a lungul unui lanţ de producţie internaţional, este dificil să le cunoaştem „naţionalitatea”. La polul opus acestui fenomen, consumatorii doresc să poată face cumpărături în deplină cunoştinţă de cauză, privilegiind uneori articolele provenind din ţări cu standarde de calitate mai înalte sau norme sociale şi de mediu mai stricte. În acest context, am decis să votez în favoarea acestui raport, deoarece propune ca marcajul de origine să devină obligatoriu. După părerea mea, este vorba de o informaţie esenţială care trebuie întotdeauna comunicată consumatorului. Susţin, de asemenea, ideea ca în interval de doi ani, Comisia Europeană să elaboreze un raport sau chiar o propunere legislativă menită să armonizeze etichetarea produselor textile. Având în vedere faptul că de zeci de ani avem o piaţă comună, cum este posibil ca sistemul mărimilor şi multe alte indicaţii la fel de importante să varieze încă de la un stat membru la altul?

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Am votat în favoarea acestui regulament deoarece consider că va oferi mai multă claritate atât pentru producătorii de textile, cât şi pentru consumatori. Salut forma de regulament pentru care s-a optat şi care reuneşte diferitele directive în vigoare şi reduce astfel povara administrativă cu care se confruntă statele membre atunci când transpun în legislaţia naţională ajustările tehnice necesare de fiecare dată când o nouă fibră textilă este adăugată în listă. Cu toate acestea, cred că este momentul să aducem în discuţie revizuirea sistemului de etichetare a produselor textile, care să nu constituie o povară suplimentară pentru producători şi să fie uşor de înţeles şi acceptat de consumatori. Prin urmare, sprijin propunerile adoptate în regulament, conform cărora raportul Comisiei Europene trebuie să cuprindă aspecte legate de un sistem uniform de etichetare a mărimilor la nivel UE, indicarea substanţelor potenţial alergene sau periculoase şi etichetarea cuprinzând menţiuni ecologice şi sociale.

  Jean-Luc Bennahmias (ALDE), în scris. – (FR) Oricât de surprinzător ar părea, menţiunea „made in” pe care o regăsim pe multe etichete de îmbrăcăminte nu este obligatorie, utilizarea acesteia variind complet de la un stat membru la altul. Analizând propunerea de regulament a Comisiei referitoare la timpul de lansare pe piaţă a unei noi fibre textile, am profitat de ocazie pentru a corecta această problemă de etichetare. În absenţa unei legislaţii europene, există riscul să apară produse fabricate în ţări terţe, însoţite însă de o inscripţie care să sugereze că au fost fabricate în Europa. De asemenea, raportul solicită Comisiei să găsească o formă de etichetare care să furnizeze consumatorilor informaţii legate de condiţiile sociale şi de mediu în care au fost fabricate produsele pe care le cumpără.

  Vito Bonsignore (PPE), în scris. – (IT) Doresc să îl felicit pe raportor, dl Manders, pentru munca sa dificilă de a reuni într-un singur act trei directive complexe. Prezentul raport simplifică cadrul de reglementare actual, garantând, de pildă, introducerea rapidă pe piaţă a unei noi fibre textile. Pentru întreprinderile noastre mici şi mijlocii, acest lucru înseamnă o reducere a cheltuielilor administrative şi profituri mai rapide ca urmare a vânzării noilor fibre. Sunt măsuri care încurajează inovaţia, element pe care îl consider esenţial pentru întreprinderile europene. Inovaţia şi produsele de înaltă calitate sunt într-adevăr singurele căi prin care putem face faţă concurenţei globale acerbe şi ieşi din această dificilă perioadă de criză.

Textul protejează şi consumatorii, ale căror interese sunt centrale în politicile noastre, şi subliniez acest fapt. Normele adoptate vor asigura reglementări mai clare şi mai transparente pentru cetăţenii europeni, care vor putea beneficia mai rapid de produse inovatoare. În cele din urmă, sănătatea publică se va bucura de un nivel mai ridicat de protecţie, etichetele mai detaliate furnizând cetăţenilor informaţii legate de originea firelor textile şi a produselor conexe.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Salut prezenta propunere de regulament menită să simplifice şi să amelioreze cadrul legislativ actualmente în vigoare, în scopul de a încuraja inovaţia în sectorul textilelor şi al produselor de îmbrăcăminte, utilizatorii de fibre textile şi consumatorii beneficiind în acelaşi timp mai rapid de produse inovatoare. Simplificarea este esenţială pentru promovarea inovaţiei în industria europeană şi pentru creşterea volumului de informaţii furnizate consumatorilor. Este, de asemenea, important să se găsească o alternativă legislativă mai puţin greoaie în ceea ce priveşte procedurile şi costurile implicate de transpunerea directivelor. Industria va profita de reducerea intervalului de timp dintre prezentarea unei oferte şi posibilitatea de a introduce produsul pe piaţă, fapt care se traduce printr-o reducere a costurilor administrative şi posibilitatea de comercializare mai rapidă, adică profituri mai mari din vânzări.

  Lara Comi (PPE), în scris. – (IT) În sfârşit am adoptat normele referitoare la „made in” în sectorul textilelor. Parlamentul a votat deja în 2005 în favoarea propunerii de regulament al Consiliului referitor la indicarea ţării de origine a anumitor produse importate din ţările terţe, propunere blocată însă în Consiliu. Nefiind însă vorba de o procedură de codecizie, opoziţia manifestată de unele guverne naţionale nu a putut fi contracarată.

Votul de azi transmite însă un semnal politic puternic din partea Adunării care reprezintă cetăţenii europeni şi care acum invită Consiliul cu determinare să adopte aceste regulamente. Astăzi suntem mai aproape de realizarea acestui obiectiv, care este in conformitate cu cele stabilite în Tratatul de la Lisabona.

Chiar dacă vorbim doar de un vot în primă lectură, rezultatul este unul important şi reprezintă rodul muncii intense pe care am desfăşurat-o în ultimele luni împreună cu colegi din alte delegaţii naţionale şi alte grupuri politice. Noul regulament protejează atât consumatorii europeni care doresc să cunoască originea produselor textile, cât şi întreprinderile mici şi mijlocii care le produc în interiorul statelor membre. Acest lucru înseamnă, de exemplu, că nu vom mai putea declara că un produs este „fabricat” într-un stat membru, când de fapt doar 25 % din el este produs acolo; astăzi, cel puţin 50 % dintr-un produs trebuie să fie fabricat în ţara indicată prin marcajul „made in”.

  Lena Ek, Marit Paulsen, Olle Schmidt şi Cecilia Wikström (ALDE), în scris. – (SV) Per ansamblu, sprijinim raportul dlui Manders referitor la denumirile fibrelor textile şi etichetarea produselor textile. În acelaşi timp, însă, ne opunem obligativităţii de a indica originea, deoarece avem convingerea că singurele efecte vor fi creşterea preţurilor pentru consumatorii din Europa, condiţii inferioare şi costuri majorate, în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Credem în liber schimb şi de aceea considerăm că este important să nu creăm bariere tehnice suplimentare în calea comerţului prin reglementări inutile. Susţinem, în schimb, un sistem de etichetare voluntar, marcajul de origine putând fi aplicat la cererea consumatorilor.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) La 30 ianuarie 2009, Comisia a adoptat o propunere pentru un nou regulament referitor la denumirile fibrelor textile şi etichetarea corespunzătoare a produselor textile. Propunerea reuneşte într-un singur regulament întreaga legislaţie existentă în materie de denumiri ale fibrelor textile şi etichetare corespunzătoare a produselor textile. În cuvintele raportorului, revizuirea „este, în esenţă, un exerciţiu tehnic fără implicaţii politice însemnate”.

Cu toate acestea, având în vedere concurenţa cu care ştim că se confruntă sectorul textilelor european în special din partea produselor provenind din China, este necesar ca în viitor să se adopte măsuri mai profunde în materie de etichetare, sarcină care de acum înainte îi revine Comisiei. În plus, provocările cu care se confruntă astăzi Uniunea Europeană obligă la o îmbunătăţire şi o consolidare a pieţei, motiv pentru care se impun eforturi pentru a elimina obstacolele din calea realizării acestor obiective. Armonizarea şi simplificarea standardelor în materie de denumiri ale fibrelor textile au în vedere acest obiectiv, deoarece clarifică informaţiile furnizate consumatorilor, contribuind astfel la creşterea competitivităţii sectorului.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Posibilitatea de a identifica corespunzător unde şi cum a fost fabricat un produs şi care sunt caracteristicile principale ale compoziţiei sale este o prerogativă fundamentală a consumatorilor, pentru a le asigura încrederea şi proteja drepturile, introducând în acelaşi timp un factor important pentru promovarea concurenţei loiale pe piaţa globală a produselor textile. În acest context, standardizarea modului de etichetare a produselor textile va aduce beneficii concurenţei din industria textilă şi de îmbrăcăminte din Europa în general şi Portugalia în special. Doresc să subliniez nevoia de a avea norme armonizate în ceea ce priveşte originea produselor textile importate din ţări din afara UE şi criterii precise de utilizare a indicaţiei de origine „made in” pentru produsele fabricate în Uniune, precum şi etichete sociale care să informeze consumatorii cu privire la respectarea standardelor de sănătate şi siguranţă şi a drepturilor omului. La fel de importantă consider că este etichetarea ecologică, legată de performanţele de mediu ale produselor textile. Introducerea acestor norme mai clare şi mai transparente în materie de etichetare, care includ şi informaţii legate de componentele netextile de origine animală, vor ameliora capacitatea consumatorilor de a diferenţia produsele şi calitatea acestora.

  Ilda Figueiredo (GUE/NGL), în scris. – (PT) Am votat în favoarea acestui raport datorită orientării sale generale care pledează pentru indicarea originii şi apărarea drepturilor consumatorilor, ale lucrătorilor şi producţiei din industriile textile şi de îmbrăcăminte ale ţărilor noastre. Cu toate acestea, nu suntem de acord cu unele detalii legate de etichetare, şi în special cu conţinutul excesiv de detaliat referitor la fibre, având în vedere costurile pe care le-ar presupune pentru întreprinderile mici şi mijlocii implicate.

Aşadar, deşi per ansamblu am votat pentru, există detalii propuse cu care nu suntem de acord. Considerăm că aceste aspecte ar trebui revizuite sau, cel puţin, că ar trebui prevăzute măsuri de sprijin pentru a preveni problemele IMM-urilor.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Denumirea de origine a produselor este importantă pentru ca astfel consumatorii să cunoască sursa exactă a produselor pe care le cumpără. Nu este corect ca un produs care nu a fost decât ambalat în UE, restul etapelor de producţie desfăşurându-se în ţări terţe, să fie desemnat ca fiind originar din UE. Noile norme adoptate vor contribui la o mai mare transparenţă a comerţului internaţional şi vor aduce clarificări suplimentare pentru consumatori. Astfel se explică votul meu.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Încă o dată, eticheta organică promite ceva total diferit de ceea ce oferă în realitate şi e suficient să ne gândim la scandalul legat de „bumbacul organic” sau recentele eşecuri biochimice. În primul rând, dă naştere la o nouă confuzie a etichetelor şi mărcilor pe această piaţă organică, pe care UE le-ar putea standardiza odată pentru totdeauna, ceea ce de altfel face cu plăcere şi, în al doilea rând, este timpul ca UE să accepte bumbacul modificat genetic. Dacă aşteptăm studii legate de posibilele efecte ale substanţelor nocive, între timp ar trebui ca etichetele să precizeze că produsele conţin bumbac modificat genetic.

În plus, este timpul ca UE să se ocupe şi de identificarea prin frecvenţe radio (RFID). Nu putem aplica etichetarea electronică a produselor textile fără înştiinţarea celor interesaţi; lipsesc, în continuare, norme de etichetare corespunzătoare. Dacă pietonii pot fi identificaţi prin intermediul îmbrăcămintei prevăzute cu RFID, devine posibilă supravegherea pas cu pas a oamenilor. Pentru că raportul conţine această observaţie, am votat în favoarea acestuia.

  Cristiana Muscardini (PPE), în scris. – (IT) Sprijin raportul dlui Manders referitor la etichetarea originii pentru produsele textile, deoarece soluţionează o problemă care ameninţă de mult timp libertatea de alegere a consumatorilor noştri. Marcarea originii este esenţială pentru a asigura transparenţa, siguranţa şi informaţia pentru cetăţenii europeni şi, în acelaşi timp, pentru a furniza întreprinderilor noastre norme comune şi clare.

Cu toate acestea, problema rămâne deschisă în cazul produselor textile provenind din ţările terţe, de la partenerii noştri comerciali. Prin urmare, îmi invit colegii să-şi confirme sprijinul pentru regulamentul referitor la marca de origine aflat în discuţie în Comisia pentru comerţ internaţional. Astfel, consumatorii şi întreprinderile vor fi protejate nu doar în ceea ce priveşte produsele textile şi de îmbrăcăminte, ci şi sectoarele sensibile pentru creşterea economică europeană.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Industria textilă europeană a reacţionat la provocările economice majore ale ultimilor ani trecând printr-un proces dificil de restructurare, modernizare şi inovaţie tehnologică. Întreprinderile europene şi-au consolidat poziţia pe piaţa globală, concentrându-se asupra unor avantaje competitive precum calitatea, designul, inovaţia şi produsele cu valoare adăugată mai mare. Industria UE este lider mondial în ceea ce priveşte dezvoltarea de noi produse, de textile tehnice şi neţesute pentru aplicaţii noi, de produse de igienă şi produse pentru industria automobilelor sau pentru sectorul medical.

Salut propunerea de regulament a Comisiei, deoarece consider că simplifică actualul cadru de reglementare pentru dezvoltarea şi definirea de noi fibre şi are potenţialul de a încuraja inovaţia în sectorul textil şi al îmbrăcămintei şi, în acelaşi timp, de a le permite utilizatorilor de fibre şi consumatorilor de a beneficia mai rapid de produse inovatoare.

În cele din urmă, îmi voi exprima sprijinul deplin pentru regulamentul privind marcajul "made in", deoarece consider că este esenţial să garantăm că consumatorii au acces la informaţii adecvate referitoare la compoziţia şi originea produselor pe care le cumpără.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Noi, verzii, ne-am abţinut de la votul final asupra acestui raport, în special din cauza unora dintre amendamentele cheie propuse de PPE, Liberali şi EFD. Pe scurt, toate aceste amendamente prevăd extinderea dispoziţiilor referitoare la indicaţia „made in”.

  Tokia Saïfi (PPE), în scris. – (FR) Nu am susţinut în raportul Manders referitor la denumirile fibrelor textile şi etichetarea corespunzătoare a produselor textile amendamentele privind menţiunea „made in” (47/49, 48, 12 şi 67). Aceste amendamente care vizează impunerea mărcii de origine pentru produsele textile importate din ţările terţe (cu excepţia Turciei şi a statelor membre SEE) sau reglementarea exactă a condiţiilor de marcare voluntară a originii în cazul produselor textile fabricate în Europa prin intermediul acestui regulament ar compromite adoptarea acestei legislaţii importante într-un interval de timp rezonabil. Propunerea de regulament privind marcajul de origine prezentată de Comisia Europeană se află încă în faza negocierilor în cadrul Consiliului şi face obiectul unui raport al Comisiei pentru comerţ internaţional.

Nu sunt împotriva transparenţei şi a trasabilităţii produselor în avantajul consumatorilor. Cu toate acestea, ca deputaţi în Parlamentul European, avem responsabilitatea de a respecta anumite cadre de reglementare. După părerea mea, înainte de a adopta menţiunea obligatorie „made in” pe etichetele îmbrăcămintei vândute în Europa, ar fi trebuit ca în prealabil să ne asigurăm că proiectul de regulament privind menţiunea în chestiune include toate garanţiile necesare, mai ales în ceea ce priveşte metodele de punere în aplicare.

Raport: Vital Moreira (A7-0058/2010)

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – Am sprijinit acest document. UE şi Ucraina au avut întotdeauna relaţii foarte strânse, bazate pe un dialog constructiv. La fel ca economiile statelor membre UE, şi economia ucraineană a fost afectată de criza financiară internaţională, ale cărei consecinţe se traduc într-o scădere dramatică a producţiei, o deteriorare a situaţiei bugetare şi o creştere a nevoilor de finanţare externă. Asistenţa macrofinanciară în valoare de 500 de milioane de euro acordată de Uniune nu ar trebui doar să completeze programele şi resursele provenind de la FMI şi Banca Mondială, ci ar trebui să asigure valoarea adăugată a implicării UE. Cu toate acestea, asistenţa poate contribui la stabilizarea economică din Ucraina doar dacă principalele forţe politice din Ucraina vor asigura stabilitatea politică a ţării şi vor realiza un consens amplu cu privire la implementarea riguroasă a reformelor structurale necesare.

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) Asistenţa macrofinanciară acordată Ucrainei este deosebit de importantă în acest moment. Această asistenţă poate spori influenţa pe care UE o exercită în elaborarea politicii ucrainene şi poate ajuta Ucraina să depăşească actuala criză economică profundă. Asistenţa financiară a Comunităţii demonstrează că Ucraina are o importanţă strategică în calitate de potenţială ţară candidată la aderarea la UE. Asistenţa macrofinanciară este acordată într-un moment în care UE contribuie, de asemenea, la mobilizarea finanţării pentru a sprijini reforma sectorului energetic ucrainean. Comisia şi celelalte instituţii implicate elaborează în prezent un pachet de sprijin destinat autorităţilor ucrainene menit să ofere asistenţă pentru elaborarea unei soluţii durabile pentru problemele cu care Ucraina se confruntă pe termen mediu în ceea ce priveşte tranzitul gazelor naturale şi obligaţiile de plată aferente. Chiar dacă nu se intenţionează să fie corelată direct cu acest pachet, AMF propusă ar urma să sprijine stabilizarea şi reformele economice ale Ucrainei. Sunt de acord cu această decizie de a acorda Ucrainei o asistenţă macrofinanciară excepţională. Fără această asistenţă, Ucraina ar fi în imposibilitatea de a se integra în continuare pe deplin în multe domenii ale economiei şi de a-şi realiza obiectivele.

  Sebastian Valentin Bodu (PPE), în scris. − Ucraina plăteşte acum preţul unei crize economice severe, dar şi al unei instabilităţi politice prelungite, care au făcut posibile derapajele de la angajamentele luate de autorităţile de la Kiev în faţa organismelor financiare internaţionale. Este important ca Uniunea Europeană să se implice în ajutorarea vecinului său de la graniţa estică, în condiţiile degradării situaţiei sociale pe fondul lipsei lichidităţilor ce asigură funcţionarea oricărui stat.

Ucraina trebuie să se bucure de stabilitate, iar împrumutul acordat de Comisia Europeană, cu acceptul legislativului comunitar, vine să confirme şi faptul că Kievul poate fi considerat un candidat la aderare. Însă, de data aceasta, Comisia Europeană trebuie să acorde o foarte mare atenţie mecanismelor de monitorizare a traseului împrumutului acordat Kievului.

În plus, Uniunea Europeană se află în poziţia de a cere Ucrainei să abordeze mai hotărât reforme esenţiale care să conducă la consolidarea statului de drept. Trecerea Ucrainei de la o economie controlată de stat la una de piaţă este un proces dificil şi dureros, mai ales pentru populaţie. Această tranziţie economică trebuie să fie dublată de eforturi de reformă instituţională. Ucraina trebuie să taie în carne vie, pe ambele planuri, oricât de dificil ar părea în acest moment.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Salut adoptarea rezoluţiei legislative care prevede acordarea de asistenţă macrofinanciară Ucrainei, deoarece astfel i se permite acestei ţări să abordeze consecinţele crizei financiare globale asigurând sustenabilitatea finanţelor publice şi a conturilor sale externe. Acest răspuns la solicitarea Ucrainei, alături de actualul program al Fondului Monetar Internaţional, este esenţial pentru stabilizarea economică. Cu toate acestea, Ucraina trebuie să adopte măsurile necesare pentru a preveni şi combate frauda, corupţia şi orice alte nereguli care afectează asistenţa şi pentru a permite controalele efectuate de Comisie şi auditurile ce vor fi realizate de Curtea de Conturi. Mă refer aici la memorandumul de înţelegere şi la acordul de împrumut care vor fi încheiate cu autorităţile Ucrainei şi care prevăd adoptarea unor măsuri specifice ce urmează a fi aplicate de către Ucraina în legătură cu prevenirea şi combaterea fraudei, a corupţiei şi a altor nereguli care afectează asistenţa.

  Mário David (PPE), în scris. – (PT) M-am bucurat să pot vota în favoarea propunerii Parlamentului referitoare la acordarea de asistenţă macrofinanciară Ucrainei. Ca potenţială candidată la aderarea la Uniunea Europeană, Ucraina este un partener privilegiat şi trebuie să facă obiectul unor politici adecvate, menite să soluţioneze problemele sale specifice. Cu toate acestea, asistenţa macrofinanciară acordată Ucrainei de Uniunea Europeană va contribui la stabilizarea economică a ţării doar dacă peisajul partidelor politice se stabilizează şi forţele politice dominante, care în ultimii ani au fost prea prinse în micile lor lupte interne pentru putere şi influenţă, reuşesc să ajungă la un consens amplu privind punerea strictă în aplicare a reformelor structurale de care are nevoie viitorul ţării.

În egală măsură, este esenţial ca guvernul ucrainean să adopte măsuri pentru a pune capăt lipsei de independenţă a autorităţilor judiciare, care fac obiectul unei influenţe prea mari nu doar din partea puterilor politice, ci şi a actorilor economici. Fără un sistem juridic liber şi independent, nu poate exista un stat de drept, nu pot fi garantate drepturile omului şi nu există investiţii străine sau progres. Orice mecanisme stabilite prin acordul de împrumut trebuie să ia în considerare aceşti factori, în scopul de a permite instituţiilor UE să monitorizeze strict aplicarea corespunzătoare a acestuia.

  Ioan Enciu (S&D), în scris. − Printre statele europene care au fost afectate grav de criza economică mondială se numără şi Ucraina, ţară aflată în vecinătatea imediată a Uniunii Europene. Impactul nefast al crizei asupra economiei ucrainene pune în pericol nu numai stabilitatea internă, dar şi cea regională în ansamblu. Am votat în favoarea acordării unei asistenţe macrofinanciare Ucrainei, fapt deosebit de important pentru stabilizarea şi continuarea reformelor economice în această ţară.

Comisia şi celelalte instituţii implicate - Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Investiţii trebuie să urgenteze elaborarea unui pachet de sprijin destinat Ucrainei pentru identificarea şi implementarea unei soluţii durabile în ceea ce priveşte reformarea economiei acesteia şi, în primul rând, a sectorului energetic.

Soluţionarea problemelor legate de tranzitul gazelor naturale pe teritoriul Ucrainei este de importanţă strategică. Consider că includerea chestiunii tranzitului gazelor în Agenda de asociere Ucraina - Uniunea Europeană a fost bine-venită şi sunt convins că această cooperare trebuie consolidată, inclusiv prin găsirea unor noi modalităţi de conlucrare. Ucraina trebuie susţinută să continue reformele pentru a avansa pe calea integrării europene, acest lucru fiind în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene trasate în cadrul politicii europene de vecinătate.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Recentele ştiri despre violenţele care au avut loc între membrii parlamentului ucrainean au îngrijorat întreaga Europă şi au reflectat în mod clar diviziunea din interiorul societăţii ucrainene, intersecţiile la care se află ţara astăzi şi rolul inevitabil al Rusiei în regiune. Cred că Uniunea Europeană trebuie să continue să indice Ucrainei calea europeană. În acest scop, asistenţa macrofinanciară pe care o oferim în prezent trebuie să constituie încă un semnal de solidaritate şi de apropiere de Ucraina într-un moment de mare vulnerabilitate socială, economică şi financiară.

Sper că Ucraina se va angaja fără rezerve într-un proces de convergenţă cu Uniunea Europeană, că acordul de asociere propus va intra în vigoare şi va consolida relaţiile bilaterale şi schimburile şi că, la sfârşitul acestui drum, Ucraina va putea adera la spaţiul nostru comun. De asemenea, sper că necesitatea unei astfel de asistenţe va deveni tot mai rară, că Ucraina îşi va redobândi stabilitatea politică, că ţara va reuşi să se reechilibreze din punct de vedere social şi să reînnoiască mediul de afaceri şi că va continua să aleagă democraţia, drepturile omului şi statul de drept.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Economia ucraineană a fost puternic lovită de criza financiară internaţională, determinând scăderea dramatică a producţiei, deteriorarea situaţiei bugetare şi creşterea nevoilor de finanţare externă. Sprijinul financiar acordat de UE reflectă importanţa strategică a Ucrainei ca ţară potenţial candidată la aderarea la Uniune. Am votat, aşadar, pentru acordarea de asistenţă macrofinanciară Ucrainei sub forma unei facilităţi de împrumut cu o sumă a capitalului de maximum 500 de milioane de euro, cu scopul de a sprijini stabilizarea economică a ţării şi de a reduce deficitele din balanţa de plăţi şi nevoile bugetare identificate în actualul program al Fondului Monetar Internaţional. Consider că este important să ajutăm Ucraina să revină la nivelurile socioeconomice minime necesare şi să facilităm stabilizarea conturilor sale publice, creând astfel premisa necesară pentru creştere şi încredere politică. Sunt, de asemenea, de acord că trebuie asigurate mecanisme de monitorizare care să sporească claritatea, transparenţa şi responsabilitatea. Parlamentul European trebuie informat în mod regulat cu privire la activitatea Comitetului economic şi financiar.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Prezenta propunere referitoare la acordarea de asistenţa macrofinanciară Ucrainei nu constituie o formă de ajutor sincer, dezinteresat. Dimpotrivă. Printre altele, faptul că asistenţa este condiţionată de respectarea cerinţelor Fondului Monetar Internaţional şi a „principiilor şi obiectivelor fundamentale ale reformei economice, stabilite în Agenda de asociere UE-Ucraina” înseamnă următoarele: stabilirea unei ample zone de liber schimb între UE şi Ucraina; obedienţă faţă de obiectivele politicii externe şi de securitate comună a UE; intensificarea cooperării prin canale militare în scopul de a aborda probleme de interes comun; posibila participare a Ucrainei în operaţiunea navală a UE, Atalanta; crearea în Ucraina a unei economii de piaţă complete şi pe deplin funcţionale şi stabilirea principiilor stabilităţii macroeconomice definite de UE şi schimbul de „bune practici” între UE şi Ucraina cu privire la reformarea sistemului de securitate socială, cu scopul de a ameliora sustenabilitatea sistemului de pensii al Ucrainei. Având în vedere tot ceea ce este formulat în mod explicit şi tot ceea ce se poate citi printre rânduri, dată fiind binecunoscuta semnificaţie a limbajului UE menţionat mai sus, votul nostru nu putea fi decât împotriva acestei propuneri. Votul nostru este şi o formă de a ne exprima solidaritatea cu poporul ucrainean.

  Filip Kaczmarek (PPE), în scris. – (PL) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, am sprijinit raportul referitor la acordarea de asistenţă macrofinanciară Ucrainei. Este o decizie importantă prin care ajutăm un vecin foarte important al Uniunii Europene şi al Poloniei.

Împrumutul de 500 de milioane de euro va ajuta Ucraina să iasă din criza financiară. Cred că nu e cazul să conving pe cineva că stabilizarea economică a Ucrainei şi reforma sectorului energetic ucrainean sunt în interesul Uniunii. Realizarea acestor obiective depinde însă numai de ucraineni. Mă bucur că azi am demonstrat că vrem să colaborăm cu ei şi să îi ajutăm.

  Iosif Matula (PPE), în scris. − Am votat în favoarea asistenţei financiare acordate de Uniunea Europeană Ucrainei, deoarece cred că trebuie să fim solidari, inclusiv pentru depăşirea actualei crize economice. Ca ţară europeană vecină, care doreşte să adere în perioada următoare la UE, Ucraina trebuie să primească un semnal politic clar, care să încurajeze autorităţile în implementarea măsurilor de reformă convenite cu Uniunea.

Este totodată important pentru noi, europenii, să avem vecini prosperi, cu o politică internă stabilă, în acord cu standardele şi valorile europene. În acest sens, sperăm că împrumutul pe care UE îl acordă acestei ţări vecine va fi de ajutor întregii societăţi ucrainene, inclusiv celor peste o jumătate de milion de români din Bucovina de Nord, Maramureşul de Nord şi Basarabia de Sud. Desigur, Comisia Europeană trebuie să ia toate măsurile pentru ca această asistenţă financiară excepţională să fie folosită judicios, acolo unde este nevoie de ea, pentru a produce efectele scontate. Condiţiile acordării acestui ajutor trebuie să fie în concordanţă cu obiectivele majore ale Agendei de asociere UE-Ucraina, iar modul în care se utilizează fondurile trebuie supus unui control european riguros, cu informarea periodică a Parlamentului European.

  Jean-Luc Mélenchon (GUE/NGL), în scris. – (FR) Este intolerabil că împrumuturile şi subvenţiile europene fac obiectul constrângerilor impuse de FMI. Este inacceptabil că Comisia Europeană îşi asumă sarcina de a verifica dacă politicile Băncii Mondiale şi ale FMI sunt aplicate în statele membre care beneficiază de ele, ignorând suveranitatea poporului ucrainean.

Votez împotriva propunerii prezentate astăzi Parlamentului European de acordare de asistenţă macroeconomică. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt solidar cu poporul ucrainean. Dimpotrivă, nu vreau să văd că va suferi şi mai mult din cauza sistemului neoliberal periculos şi învechit pe care vor să-l impună FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Procesul de redresare şi stabilizare economică din Ucraina este susţinut de asistenţa financiară acordată de Fondul Monetar Internaţional. Confruntată cu înrăutăţirea perspectivelor economice, Ucraina a solicitat Uniunii acordarea de asistenţă macrofinanciară. Programul de asistenţă macrofinanciară este vital pentru ameliorarea stabilităţii financiare a naţiunilor europene care au trecut prin recenta criză mondială şi au resimţit efectele acesteia asupra principalilor lor parteneri comerciali. Dezechilibrele financiare sunt legate de bugete şi balanţa de plăţi. Acest ajutor este important pentru ca Ucraina să poată aborda criza în cel mai coerent mod. UE trebuie să fie un spaţiu de solidaritate. Astfel se explică votul meu.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Ucraina, care se numără printre cei mai importanţi parteneri estici ai UE, a fost grav afectată de criza economică globală. Din acest motiv, propunerea Comisiei de a acorda un ajutor macrofinanciar sub forma unui împrumut în valoare de maximum 500 de milioane de euro trebuie aprobată. Finanţarea este menită să acopere balanţa de plăţi generală a ţării şi nevoia de finanţare externă identificată de Fondul Monetar Internaţional (FMI).

Ucraina trebuie sprijinită să-şi consolideze stabilitatea macroeconomică pe termen lung, având în vedere că este şi un important partener comercial al UE. Pentru mine însă a fost la fel de important ca asistenţa acordată Ucrainei de la bugetul UE să nu se limiteze la o conformitate cu programul FMI, ci să se axeze şi pe principalele obiective şi principii ale politicii UE legate de Ucraina. Datorită ajutorului UE şi pe baza unei condiţionalităţi pozitive, în Ucraina au fost iniţiate şi alte reforme structurale necesare. Prin urmare, am votat în favoarea acestui raport.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Am votat în favoarea raportului dlui Moreira. Asistenţa macrofinanciară propusă este menită să completeze sprijinul FMI acordat ca parte a acordului-cadru stand-by, precum şi ajutorul Băncii Mondiale, care trebuie să ia forma împrumuturilor destinate sprijinirii politicii bugetare.

Programul de asistenţă macrofinanciară îşi propune să completeze alte finanţări din partea Uniunii. Ajutorul financiar acordat de Uniune reflectă importanţa Ucrainei ca potenţială candidată la aderarea la UE. Asistenţa macrofinanciară este acordată într-un moment în care UE participă şi la mobilizarea de finanţări pentru reformarea sectorului energetic ucrainean. Sunt de acord cu obiectivul raportorului de a ameliora claritatea, transparenţa şi documentarea proiectului propus.

  Ioan Mircea Paşcu (S&D), în scris. – Nimeni nu contestă faptul că Ucraina este „partenerul nostru strategic” a cărui situaţie ne interesează în mod deosebit. Având în vedere situaţia dificilă prin care trece, Ucraina se află astăzi la o intersecţie din punct de vedere economic, în timp ce noul guvern care favorizează o apropiere a relaţiilor cu Rusia o plasează la o intersecţie politică. Prin urmare, decizia de a ajuta Ucraina prin mobilizarea a 500 de milioane de euro este una corectă din punct de vedere strategic, motiv pentru care o vom susţine. Mă întreb, însă, dacă din punct de vedere tactic nu este o discrepanţă între nivelul sprijinului financiar în valoare de doar o jumătate de miliard, faţă de alte scheme de ajutor financiar care implică zeci de miliarde, şi controlul pe care vrem să-l obţinem în schimb asupra politicii economice a Ucrainei. UE are, desigur, norme stricte pe care beneficiarii asistenţei financiare trebuie să le respecte indiferent de sumele de bani pe care le primesc, însă uneori, şi mai ales când nivelul sprijinului este relativ scăzut, menţinerea aceloraşi standarde înalte de condiţionalitate reflectă o inflexibilitate politică care nu face decât să reducă eficienţa acestui instrument, în special într-o perioadă în care alţii dau dovadă de mult mai multă flexibilitate când acordă sprijin.

  Traian Ungureanu (PPE), în scris. – În calitate de vicepreşedinte al EURONEST, am votat în favoarea asistenţei macrofinanciare pentru Ucraina. Sper că va fi furnizată rapid, în conformitate cu condiţiile care stau la baza dispoziţiei. Salut, în special, implicarea Parlamentului European în acest proces de luare a deciziilor ca urmare a adoptării dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona. Asistenţa macrofinanciară acordată Ucrainei este primul caz decis în conformitate cu noua procedură. Este însă regretabilă întârzierea înregistrată în procesul decizional ca urmare a aplicării noii proceduri.

Îndemn instituţiile UE să se bazeze pe experienţa deja acumulată în acordarea de asistenţă macrofinanciară Ucrainei şi să evite alte întârzieri. Partenerii noştri estici nu trebuie să fie afectaţi de întârzieri inutile. Mă refer în special la cazul Republicii Moldova şi la guvernul său pro-european, care aşteaptă încă furnizarea asistenţei macrofinanciare a UE. Republica Moldova are nevoie urgentă de asistenţă, propunerea Comisiei întârzie însă deja nepermis de mult. Va fi prezentată Parlamentului European abia săptămâna aceasta. Fac apel la toate instituţiile UE să evite întârzieri suplimentare în procesul decizional privind acordarea de asistenţă financiară Republicii Moldova.

Raport: Luís Paulo Alves (A7-0054/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Cele nouă regiuni ultraperiferice ale noastre (insulele Azore, Canare, Guadelupa, Guiana Franceză, Madeira, Martinica, Réunion, Saint Barthelemy şi Saint Martin) sunt un real atu pentru Uniunea Europeană. Întrucât îndepărtarea lor geografică este un handicap în calea dezvoltării, Uniunea Europeană trebuie să adopte măsuri compensatorii specifice. De exemplu, trebuie să fie posibil ca în Réunion să se producă pentru consumul uman lapte UHT reconstituit din lapte praf. Derogarea acordată Madeirei trebuie extinsă şi la Réunion, care împărtăşeşte această caracteristică a unei îndepărtări geografice semnificative. Prin urmare, am votat în favoarea acestui raport, al cărui scop este să introducă, să extindă sau să adapteze prezentele derogări pentru Insulele Azore, Insulele Canare, Réunion şi Madeira în sectorul zahărului, al laptelui şi cel vitivinicol.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Regiunile ultraperiferice se confruntă cu provocări majore din cauza aşezării geografice care le plasează departe de centrul Uniunii. Prin urmare, salut adoptarea de măsuri specifice în domeniul agriculturii menite să ajute aceste regiuni în actuala perioadă de criză economică. Doresc să subliniez în special natura specifică a regiunilor Azores şi Madeira şi salut principalele măsuri adoptate. Acestea se referă la introducerea, extinderea sau adaptarea anumitor derogări în sectorul zahărului, al laptelui şi cel vitivinicol. Este important să subliniem că regiunile ultraperiferice necesită o strategie integrată, fără a uita însă de specificul fiecăreia dintre ele. Cu alte cuvinte, este important să găsim cel mai bun răspuns pentru fiecare regiune în parte. Trebuie evidenţiate mai multe instrumente UE existente, cum ar fi strategiile regionale şi politica europeană de vecinătate, la fel cum ar trebui subliniată şi importanţa dezbaterilor noastre constante referitoare la orientările strategice pentru regiunile ultraperiferice, în scopul de a sensibiliza factorii de decizie cu privire la potenţialul şi particularităţile acestor regiuni.

  Marielle De Sarnez (ALDE), în scris. – (FR) Nu vorbim de o singură regiune ultraperiferică, ci de mai multe. Fiecare insulă, fiecare teritoriu îşi are caracterul specific, propria identitate şi problemele sale. Raportul pe care tocmai l-am adoptat va permite introducerea anumitor derogări în sectorul agriculturii menite să ajute regiunile ultraperiferice. De exemplu, în Réunion se va putea acum produce lapte UHT reconstituit din laptele praf provenind din UE, compensându-se astfel producţia insuficientă de lapte proaspăt. La rândul lor, insulele Azore vor beneficia de o derogare de la normele ce limitează exporturile de zahăr către UE, producţia de sfeclă de zahăr reprezentând pentru insulă alternativa cea mai viabilă din punct de vedere economic şi ecologic atunci când se va renunţa la cotele de lapte. Sunt derogări care vor ajuta regiunile ultraperiferice. Este un lucru benefic, de aceea dorim să fie garantate pe termen lung. Este ceea ce aşteptăm din partea Comisiei.

  Edite Estrela (S&D), în scris. – (PT) Am votat pentru raportul referitor la propunerea de regulament privind măsurile specifice din domeniul agriculturii în favoarea regiunilor ultraperiferice ale Uniunii Europene. Pe lângă oportunitatea pe care o oferă diversificării agricole, adoptarea acestui raport se traduce şi în ridicarea interdicţiei de exportare a anumitor produse. Într-o perioadă de criză economică, vorbim de o contribuţie decisivă la restructurarea şi menţinerea nu doar a zeci de locuri de muncă din Azore, ci şi a activităţii din industria zahărului din regiune.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Propunerea Comisiei prevede modificări ale Regulamentului (CE) nr. 247/2006 de stabilire a unor măsuri specifice din domeniul agriculturii în favoarea regiunilor ultraperiferice ale Uniunii. Modificările se referă la sectorul zahărului, al laptelui şi la cel vitivinicol. Doresc să felicit raportorii pentru calitatea muncii lor. Principiul solidarităţii trebuie să fie unul dintre principiile fundamentale ale actualului cadru financiar multianual şi ale următoarelor perspective financiare. Este modul în care poate fi asigurată coeziunea socială şi teritorială. Cunoaştem cu toţii dificultăţile naturale cu care se luptă regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene din cauza poziţiei şi condiţiilor lor geografice, care au drept urmări efecte negative asupra activităţii economice şi a capacităţii de producţie. Modificările propuse sunt în conformitate cu acest principiu al solidarităţii, prin urmare le susţin.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Bugetul care stă la baza acestui raport, prezentat explicit la primul punct din preambulul propunerii de compromis, prin acceptarea eliminării cotelor de lapte, este inacceptabil pentru noi, motiv pentru care am votat împotrivă. De fapt, suspendarea cotelor, astfel cum admite şi raportul, prezentând-o ca un fait accompli, are consecinţe grave asupra sectorului laptelui din Azore şi a întregului sector al produselor lactate din regiune.

Consecinţele eliminării cotelor de lapte asupra economiei regiunii, pe care am combătut-o şi vom continua să o facem, nu vor fi atenuate prin măsurile care vizează industria prelucrării zahărului propuse acum, ţinând cont de faptul că derogarea privind reexportarea zahărului a fost prelungită. Este un obiectiv corect. Însă este din start lipsit de ambiţie dacă se acceptă ca şi această măsură să fie eliminată treptat într-o perioadă de cinci ani.

În ceea ce priveşte Madeira, procesul de transformare a podgoriilor a rămas mult în urmă şi ar putea fi chiar compromis dacă nu vor fi consolidate stimulentele. Sunt ignorate, de asemenea, consecinţele negative pentru regiune ale aşa-numitului „Acord de la Geneva” referitor la comerţul cu banane. O altă problemă care merită toată atenţia noastră este posibilitatea de a contribui la stimularea unei pieţe inter-insulare pentru vânzarea produselor agricole locale.

  Elie Hoarau (GUE/NGL), în scris. – (FR) Am votat în favoarea textului final care a fost urgentat, pentru că aplicarea diferitelor derogări pentru Insulele Réunion, Azore, Canare şi Madeira era capitală pentru a asigura protejarea locurilor de muncă şi continuarea activităţilor agricole, în special a producţiei de lapte în Réunion. Cu toate acestea, am votat împotriva compromisului propus de Comisia Europeană şi Consiliu, pentru că propunerile acestuia din urmă se situau mult sub nivelul măsurilor propuse de noi şi adoptate de Comisia pentru dezvoltare regională şi Comisia pentru agricultură.

Este regretabil că în cazul insulelor Azore cotele pentru exporturile de zahăr nu au fost menţinute la 3 000 de tone, că derogarea acordată Réunion pentru produsele lactate nu a fost avută în vedere şi pentru alte departamente franceze de peste mări şi că garanţiile privind sustenabilitatea rezultatelor obţinute de producătorii de lapte din Réunion nu au fost admise de către Comisie. Voi readuce în discuţie aceste chestiuni în cadrul negocierilor referitoare la reforma programului POSEI.

  Jarosław Kalinowski (PPE), în scris. – (PL) Regiunile ultraperiferice se caracterizează în general printr-o populaţie redusă ca număr, dimensiuni mici, stagnare şi condiţii economice dificile. Sunt regiuni care depind puternic de condiţiile geografice şi climaterice şi al căror acces la produse şi servicii se bazează pe cooperarea cu partea continentală a Uniunii. Asistenţa acordată acestor regiuni trebuie să fie garantată în permanenţă, la fel cum dificultăţile cu care se confruntă oamenii din zonele ultraperiferice sunt permanente. Pentru a garanta în aceste regiuni dezvoltarea spiritului antreprenorial, stimularea activităţii profesionale şi acelaşi nivel al sectorului agricol ca în întreaga Europă, trebuie să introducem noi concesii legislative, adaptate la nevoile specifice ale regiunilor şi să le continuăm pe cele care există deja.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Dezvoltarea economică şi socială a regiunilor ultraperiferice ale Uniunii Europene este condiţionată de poziţia lor extrem de îndepărtată, de caracterul lor insular, dimensiunile reduse, condiţiile geografice şi climaterice dificile şi de faptul că depind economic de un număr mic de produse. Întrucât toţi aceşti factori conjugaţi limitează grav posibilităţile de dezvoltare, articolul 349 din Tratatul de la Lisabona prevede măsuri specifice în favoarea regiunilor ultraperiferice, care trebuie puse în aplicare prin iniţiative adecvate, menite să abordeze nevoile lor specifice, nu în ultimul rând în sectorul agriculturii şi al pescuitului. Principalele modificări se referă la introducerea, extinderea sau adaptarea anumitor derogări în sectorul zahărului, al laptelui şi în cel vitivinicol. Având în vedere toate constrângerile menţionate şi criza internaţională care ne devastează, votăm în favoarea acestor măsuri. Astfel se explică votul meu.

  Wojciech Michał Olejniczak (S&D), în scris. – (PL) Am votat în favoarea rezoluţiei Parlamentului European (A7-0056/2010) deoarece al doilea pilon al politicii agricole comune, şi anume politica de dezvoltare rurală, este extrem de important pentru ameliorarea eficienţei a PAC însăşi, dar şi pentru facilitarea gestionării teritoriilor care prezintă handicapuri naturale. Documentul elaborat de raportor este foarte necesar nu doar pentru noi, ci pentru întreaga Uniune Europeană. Trebuie să avem informaţii despre terenurile care, independent de voinţa proprietarilor, nu pot fi utilizate în mod adecvat sau eficient. Sunt de acord cu evaluarea pe care raportorul o face revizuirii criteriilor de clasificare a regiunilor dezavantajate, începută în 2005. Criteriile anterioare care reglementau sprijinul acordat acestor regiuni trebuie modificate, astfel încât să reflecte într-adevăr handicapurile existente. De asemenea, nu trebuie să uităm că există zone care se încadrează în anumite criterii, dar unde handicapurile au fost între timp eliminate datorită aplicării de măsuri eficiente. Răspunderea pentru identificarea zonelor mai puţin favorizate şi pentru dezvoltarea de programe pentru asistenţă şi dezvoltare ar trebui să le revină statelor membre. Desigur, toate măsurile trebuie să se bazeze pe un cadru comunitar.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Propunerea Comisiei, astfel cum a fost îmbunătăţită de raportor, prevede unele modificări ale legislaţiei comunitare anterioare, în special ale Regulamentului nr. 247 din 2006. Principalele modificări se referă la introducerea, extinderea şi adaptarea unor derogări în sectorul zahărului, laptelui şi al celui vitivinicol. Consider că modificările propuse sunt benefice pentru regiunile ultraperiferice în chestiune.

Situaţia este foarte dificilă, în special în anumite zone în care principalele sectoare economice au fost puternic lovite de recenta criză (sectorul produselor lactate în Azore, sfecla de zahăr etc.). Prin urmare, ar fi oportun să se încurajeze diversificarea activităţilor economice. Pentru a încuraja însă o astfel de diversificare, producătorii şi cei care activează în sectorul prelucrării au nevoie de perspective pe termen lung, iar operatorii economici trebuie să aibă posibilitatea de a atinge un nivel adecvat de activitate industrială şi comercială. Având în vedere sistemul prezentat de raportor şi amendamentele expuse de colegii mei din comisiile relevante, mă declar în favoarea raportului.

  Nuno Teixeira (PPE), în scris. – (PT) În calitate de raportor pentru aviz al Comisiei pentru dezvoltare regională pentru raportul dlui Alves, sunt mulţumit de direcţia urmată în vederea unei ajustări mai rapide şi mai eficiente a cantităţilor maxime de export pentru produsele incluse în dispoziţiile de aprovizionare din regiunile ultraperiferice. Cadrul acestui raport este definit la articolul 349 din Tratatul de la Lisabona, în care se prevede asistenţă pentru regiunile ultraperiferice pentru a le ajuta să depăşească dificultăţile permanente ce rezultă din situaţia lor geografică, topografie şi climă.

Dispoziţiile acestui regulament trebuie să abordeze nevoile specifice ale acestor regiuni şi realităţile pieţei locale. Este obiectivul pe care l-am avut în vedere atunci când am elaborat propunerile pe care Comisia Europeană s-a angajat să le analizeze în cursul revizuirii generale a acestui regulament care va avea loc în 2010.

Am fost, de asemenea, preocupat de protejarea veniturilor producătorilor de vin din soiuri hibride din Madeira şi Azore, interzise prin organizarea comună a pieţei vitivinicole, care să le permită să continue cultivarea acestor soiuri pentru consumul casnic, ceea ce înseamnă că nu sunt obligaţi să le defrişeze. Aşa cum am sperat, compromisul care a rezultat din dialogul dintre Parlament, Comisie şi Consiliu a fost confirmat astăzi în Parlament de o largă majoritate.

Raport: Helga Trüpel (A7-0134/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Raportul Trüpel referitor la bugetul pentru 2011 reprezintă o nouă etapă în procedura de adoptare a bugetului a Parlamentului European. În martie, Parlamentul a adoptat orientările pentru 2011. Scopul este de a adopta estimările bugetare ca urmare a negocierilor care au avut loc între Comisia pentru buget şi Biroul Parlamentului European, organismul responsabil în acest domeniu. Am susţinut acest raport care prevede în special adoptarea celei de-a doua tranşe de majorare cu 1 500 de euro pe lună a indemnizaţiei pentru asistenţă parlamentară, finanţarea preluării mandatului a celor 18 noi deputaţi, ameliorarea serviciilor de consultanţă acordate deputaţilor (departamente tematice, servicii de bibliotecă) şi creşterea numărului de vizitatori pe care fiecare deputat îi poate sponsoriza financiar de la 100 la 110 pe an. Aceste dispoziţii răspund noilor responsabilităţi ce revin Parlamentului European în conformitate cu Tratatul de la Lisabona: având de acum înainte calitatea de colegislatori alături de miniştrii statelor membre în aproape toate domeniile de competenţă europene, deputaţii din Parlamentul European trebuie să beneficieze de o expertiză tehnică temeinică pe probleme legislative, având în acelaşi timp datoria de a informa cetăţenii cu privire la activitatea lor, invitându-i la sediul Parlamentului din Strasbourg sau Bruxelles.

  Martin Ehrenhauser (NI), în scris. – (DE) Am votat împotriva raportului dnei Trüpel. Astfel mi-am exprimat în mod clar opoziţia faţă de majorarea indemnizaţiei de asistenţă şi de orice creştere a numărului de funcţionari în Parlamentul European. Argumentul că Tratatul de la Lisabona implică mai multă muncă pentru deputaţi trebuie întâi dovedit.

Iar dacă este corect, într-o perioadă în care datoriile de stat explodează, soluţia nu poate fi decât mai multă eficienţă şi nicidecum mai multă birocraţie. Există în această instituţie un potenţial imens de creştere a eficienţei şi ar fi uşor să sporim performanţa cu un număr mai mic de personal şi finanţare mai scăzută.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Aşa cum am spus mai devreme, Tratatul de la Lisabona implică o creştere a numărului de domenii ce vor fi tratate de Parlament în cadrul procedurii legislative ordinare. Pentru ca activitatea să se poată desfăşura rapid şi eficient, sunt necesare mijloace tehnice şi logistice adecvate.

Având în vedere viitoarea extindere a Uniunii Europene şi nevoia de informa mai bine publicul cu privire la activitatea acestei instituţii, este necesar să se aloce suficiente fonduri pentru a asigura o activitate eficientă în 2011, astfel încât întregul proces legislativ al Uniunii să nu fie încetinit din cauza finanţării deficitare a Parlamentului.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) În conformitate cu politicile pe care le-am susţinut, consider că adoptarea unei politici bugetare care porneşte de la zero este importantă la începutul fiecărei legislaturi parlamentare. Ca urmare, bugetul Parlamentului va reflecta necesităţile reale şi va spori transparenţa, disciplina bugetară şi eficienţa. De asemenea, susţin efectuarea unei distincţii între costurile fixe şi costurile variabile, acestea din urmă fiind justificate de o analiză costuri-beneficii. Analiza costuri-beneficii este importantă pentru a asigura rezultate mai bune şi o gestionare a resurselor mai eficientă. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul a primit noi competenţe şi includerea celor 18 noi deputaţi presupune obligaţia de a le crea toate condiţiile necesare pentru a-şi putea exercita mandatul într-un mod eficient şi adecvat. Aş sublinia că prioritatea Parlamentului trebuie să fie excelenţa în procesul legislativ. Această instituţie trebuie să dispună de resursele necesare pentru a funcţiona adecvat, cu atât mai mult în această perioadă plină de exigenţe, în care instituţiile UE joacă un rol esenţial în viaţa europenilor şi în general a societăţii.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Noi, verzii, am votat în favoarea raportului colegei noastre, dna Helga Trüpel. Toate amendamentele depuse au fost respinse. Prin urmare, estimările PE pentru exerciţiul bugetar 2011 sunt transmise Comisiei pentru a fi incluse în propunerea de proiect de buget pentru 2011. În ceea ce priveşte a doua majorare a tranşei pentru indemnizaţia de asistenţă parlamentară pentru 2011, acest lucru înseamnă că în prezent fondurile sunt trecute în rezervă până la o declaraţie financiară detaliată a tuturor costurilor aferente. Parlamentul poate reveni asupra acestei chestiuni cu ocazia primei lecturi a bugetului 2011 în septembrie/octombrie. Majorarea primei tranşe a indemnizaţiei pentru asistenţă din 2010 va fi votată mâine în cadrul raportului Maňka referitor la modificarea bugetului nr. 1/2010. În acest caz vorbim de o procedură bugetară şi votul de mâine va reprezenta rezultatul final.

  Lidia Joanna Geringer de Oedenberg (S&D), în scris. – (PL) Ne-am obişnuit cu faptul că bugetul Parlamentului European reflectă compromisurile complicate dintre Parlamentul European şi celelalte instituţii UE, precum şi, indirect, dintre Uniunea Europeană şi statele membre.

Anul viitor se poate dovedi unul deosebit de dificil în această privinţă, având în vedere cantitatea şi importanţa lucrărilor pe care va trebui să le desfăşoare Parlamentul. Pe de o parte, Parlamentul va trebui să se adapteze la noile condiţii ce rezultă din intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi din extinderea UE prin aderarea Croaţiei şi e suficient să menţionez cei 18 noi deputaţi, cele 68 de posturi suplimentare şi cele 62 de posturi implicate de aderarea Croaţiei. Pe de altă parte, bugetul Parlamentului nu va creşte considerabil comparativ cu 2010 (5,5 %), ceea ce dă naştere la întrebare referitoare la modul în care această cifră se poate adapta la noua realitate. În acest context, salut propunerea reiterată în raport de a planifica cheltuielile cu multă prudenţă.

La fel ca autorul documentului, consider că este necesar să se reanalizeze nivelul subvenţiilor acordate familiilor angajaţilor, că numărul de angajaţi din biblioteci nu trebuie să crească decât după o analiză minuţioasă a nevoilor deputaţilor şi că siguranţa personalului Parlamentului trebuie asigurată la costuri rezonabile şi pe baza principiului deschiderii faţă de cetăţenii obişnuiţi. Parlamentul apare în continuare ca o instituţie foarte închisă, motiv pentru care trebuie ca, în măsura posibilului, să majorăm finanţarea de proiecte precum Casa istoriei europene şi vizitele la Parlament.

  Nuno Teixeira (PPE), în scris. – (PT) Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a însemnat sporirea puterilor Parlamentului, ceea ce bineînţeles că implică nevoia de noi fonduri pentru a putea face faţă noilor necesităţi. Acestea fiind datele problemei, estimările bugetare pentru 2010 prezintă o creştere cu 5,8 % comparativ cu anul financiar 2010, prin care se încearcă garantarea faptului că Parlamentul îşi va putea exercita şi utiliza pe deplin prerogativele.

Bugetul pentru 2011 va creşte la 1 710 574 354 miliarde de euro, din care 20,32 % revin capitolului 5 (administraţie), făcând astfel posibilă o coerenţă între obiectivele politice şi finanţarea necesară. Prezenta propunere bugetară include dispoziţii legate de reprezentarea Croaţiei, fonduri suplimentare pentru serviciile de secretariat ale deputaţilor, creşterea numărului anual de vizitatori pe care îi pot invita deputaţii, reducerea amprentei de carbon a Parlamentului şi finanţarea proiectelor Casa istoriei europene şi Centrul pentru vizitatori.

Raportul reflectă un buget rezonabil, orientat către o politică de sustenabilitate a Parlamentului. În acelaşi timp, nu ignoră o abordare riguroasă a utilizării eficiente a resurselor disponibile.

Raport: Richard Ashworth (A7-0051/2010)

  William (The Earl of) Dartmouth (EFD), în scris. – Am votat împotriva acestui raport respectând principiile UKIP şi în virtutea faptului că noi nu susţinem propunerile legislative decât în măsura în care limitează puterea UE sau o reîncredinţează statelor naţionale. Ne-am opus tuturor amendamentelor care am considerat că dăunează inutil agricultorilor britanici sau care extindeau controlul UE în acest sector. UKIP va continua să apere interesele agricultorilor britanici împotriva interferenţelor UE, deoarece considerăm că sectorul agricol britanic este perfect capabil să se autoadministreze şi că prezintă deja standarde înalte de calitate şi siguranţă. UKIP se opune unei situaţii care obligă contribuabilul britanic să subvenţioneze fermele din alte părţi ale Europei care concurează cu proprii noştri agricultori. UKIP susţine comerţul cu produse agricole în conformitate cu normele OMC.

  Liam Aylward (ALDE), în scris. – (GA) Povara administrativă suportată de agricultori şi birocraţia excesivă manifestată adesea în sectorul agricol trebuie reduse. Agricultorii trebuie să se poată concentra pe responsabilitatea lor principală, aceea de a oferi produse de înaltă calitate.

Am votat în favoarea dispoziţiilor acestui raport care prevăd eliminarea actualei duplicări şi ameliorarea flexibilităţii. De asemenea, sunt de acord cu viziunea raportului în ceea ce priveşte legislaţia din acest sector, pentru că se indică faptul că legislaţia în cauză trebuie să fie proporţională cu obiectivul avut în vedere şi nu trebuie adoptată nicio legislaţie fără efectuarea în prealabil a unei evaluări a impactului acesteia în ceea ce priveşte potenţiala povară financiară implicată. Dacă dorim să avem în Europa un sector agricol eficient şi competitiv, trebuie să reducem birocraţia excesivă.

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Am votat pentru acest document deoarece consider că trebuie să continuăm simplificarea regulamentului şi a dispoziţiilor ce guvernează politica agricolă comună, proces iniţiat în 2005. Agricultorii şi ceilalţi operatori economici din sectorul agricol ar trebui dispensaţi de birocraţia şi cerinţele care nu sunt necesare pentru atingerea obiectivelor politice şi garantarea unei gestionări adecvate a banilor contribuabililor. Simplificarea PAC este esenţială dacă ne dorim o economie agricolă mai competitivă, conservarea şi crearea de locuri de muncă şi o dezvoltare corespunzătoare a zonelor rurale. În unele state membre s-a înregistrat un număr mare de erori în cererile depuse, fapt care face dificilă acordarea de asistenţă la timp agricultorilor. Statele membre ar trebui să pună la dispoziţia potenţialilor beneficiari sisteme simple, clare şi transparente. Prin urmare, solicit Comisiei să includă această problemă în discuţiile bilaterale cu statele membre.

  Mara Bizzotto (EFD), în scris. – (IT) La trei ani de la reforma PAC, analizăm modul în care putem adapta politica noastră agricolă la provocările prezentului. Raportul din proprie iniţiativă oferă sugestii utile împărtăşite la scară largă pentru realizarea obiectivului unui sector agricol care îmbină calitatea şi competitivitatea. Trebuie să salutăm spiritul acestui raport, prin care Parlamentul solicită introducerea unei noi PAC în 2013 care reduce birocraţia pentru agricultori. Orice măsură de natură să reducă procedurile şi povara administrativă cu care se confruntă producătorii agricoli, fără să mai vorbim de autorităţile locale în chestiune, şi care nu compromit standardele de calitate merită tot sprijinul nostru. Un astfel de raport, atent la nevoile agricultorilor, inclusiv la necesitatea de a garanta că nu sunt împovăraţi cu sarcini administrative birocratice, va contribui cu siguranţă în mod util la procesul de reformă a politicii agricole comune care, din motive evidente, va fi un proces complex şi foarte sensibil pentru viitorul economiei europene şi pentru protecţia nenumăratelor varietăţi de produse locale tradiţionale. Prin urmare, am votat în favoarea acestui raport.

  Vito Bonsignore (PPE), în scris. – (IT) Agricultura, sector pe care îl considerăm fundamental pentru economia europeană, s-a aflat mereu în centrul preocupărilor Grupului Partidului Popular European (Creştin Democrat). Agricultorii noştri sunt însă de prea mult timp copleşiţi de poveri birocratice şi administrative: a sosit timpul să le uşurăm sarcina.

De fapt, sunt convins că simplificarea procedurilor birocratice ce urmează a fi adoptate odată cu reforma PAC din 2013 nu este doar de dorit, ci şi necesară. Consider aşadar că este oportun să simplificăm normele pentru identificarea electronică a animalelor şi să înfiinţăm o linie telefonică de asistenţă în fiecare stat membru UE pentru a oferi un acces mai bun la informaţii. În plus, este esenţial să restabilim încrederea între autorităţi şi agricultori.

Aceştia nu mai trebuie să-şi petreacă zilele completând formulare şi declaraţii, ci cultivându-şi terenurile şi furnizând astfel produse agricole mai bune care respectă standarde mai înalte. Am votat, prin urmare, în favoarea acestor măsuri, care fac parte din procesul de simplificare a birocraţiei, care este sprijinit pe deplin de grupul meu parlamentar şi care oferă un răspuns important în vremuri de criză.

  David Campbell Bannerman (EFD), în scris. – Am votat împotriva acestui raport respectând principiile UKIP şi în virtutea faptului că noi nu susţinem propunerile legislative decât în măsura în care limitează puterea UE sau o reîncredinţează statelor naţionale. Ne-am opus tuturor amendamentelor care am considerat că dăunează inutil fermierilor britanici sau care extindeau controlul UE în acest sector. UKIP va continua să apere interesele agricultorilor britanici împotriva interferenţelor UE, deoarece considerăm că sectorul agricol britanic este perfect capabil să se autoadministreze şi că prezintă deja standarde înalte de calitate şi siguranţă. UKIP se opune modului corupt în care a fost mereu utilizată PAC (de ex. podgorii fantomă) sau faptului că este folosită pentru a spori veniturile unor politicieni din ţările UE care deţin „ferme”. UKIP se opune şi unei situaţii care obligă contribuabilul britanic să subvenţioneze fermele din alte părţi ale Europei care concurează cu proprii noştri fermieri. UKIP susţine comerţul cu produse agricole în conformitate cu normele OMC.

  Derek Roland Clark (EFD), în scris. – UKIP a votat împotriva raportului referitor la simplificarea PAC pentru că, deşi punerea în aplicare a proiectului ar permite o politică mai inteligibilă, transparentă şi funcţională, simplificarea inspecţiilor fermelor, flexibilizarea modalităţilor de plată şi o apropiere de nevoile agricultorilor, toate acestea înseamnă menţinerea PAC şi probabil chiar prelungirea acesteia pentru încă o generaţie! Prin urmare, UKIP a votat împotriva rezoluţiei per ansamblu, mai ales că este lipsită de impact legislativ

  Lara Comi (PPE), în scris. – (IT) Am votat în favoarea raportului referitor la simplificarea politicii agricole comune şi îl felicit de dl Ashworth şi raportorii alternativi pentru excelenta muncă pe care au desfăşurat-o. Trebuie să acţionăm pentru a simplifica cerinţele şi procedurile birocratice impuse fermelor, în scopul de a le reduce costurile şi a le creşte în acelaşi timp competitivitatea şi certitudinea juridică. Uităm adesea că, deşi produc produse principale, şi fermele sunt întreprinderi a căror competitivitate este afectată de birocraţia excesivă.

Tocmai din acest motiv consider că astfel de rapoarte sunt importante, întrucât subliniază problemele care iau naştere ca urmare a condiţionalităţii sau a procedurilor extrem de complicate, propunând în acelaşi timp soluţii pentru a simplifica şi ameliora ceea ce este încă cel mai important program al UE, cel puţin în termeni economici. Consider că votând în favoarea acestui raport, Parlamentul a făcut încă un pas în direcţia unei PAC mai actuale, eficiente şi economice şi care, mai ales, este capabilă să asigure că cerinţele în materie de alimente ale UE vor fi respectate nu doar azi, ci şi în următorii ani.

  Vasilica Viorica Dăncilă (S&D), în scris. − Agricultorii au fost întotdeauna cei mai fervenţi şi mai constanţi partizani ai construcţiei Uniunii Europene şi ei cred cu tărie că PAC rămâne o politică comună în adevăratul sens al cuvântului. Într-o lume globalizată, Uniunea Europeană, dotată cu o piaţă comunitară, trebuie să acţioneze unitar pentru garantarea securităţii aprovizionării cu alimente şi pentru promovarea resurselor regenerabile, să lupte contra schimbărilor climatice şi să intensifice cercetările în vederea utilizării optime a oportunităţilor oferite de acestea.

Eventualele reduceri de buget ale PAC ar produce perturbări sociale şi economice considerabile şi împiedicând agricultura să facă faţă provocărilor în viitor. Este important să înţelegem că veniturile agricultorilor sunt dependente de plăţile directe, chiar dacă numai acestea nu asigură un nivel de trai decent agricultorilor. Venitul agricol mediu în UE, cu toate plăţile directe incluse, nu reprezintă decât jumătate din salariul mediu acordat restului sectoarelor economiei.

Consider că reducerea plăţilor directe din cadrul primului pilon ar avea consecinţe devastatoare, nu numai pentru agricultori, dar în egală măsură pentru zonele rurale, pentru serviciile publice legate de producţia agricolă, pentru consumatori şi pentru societate, beneficiară în ansamblul său. Plăţile directe sunt, deci, esenţiale şi ele trebuie menţinute.

  Mário David (PPE), în scris. – (PT) Per ansamblu, am votat în favoarea eforturilor de a simplifica politica agricolă comună (PAC). Simplificarea ar trebui să avantajeze agricultorii, permiţându-le să se concentreze pe a produce alimente sigure şi de calitate, precum şi autorităţile naţionale şi comunitare, reducând sarcinile administrative aferente punerii în aplicare a PAC.

PAC are o importanţă majoră pentru UE, atât pentru că asigură producţia de alimente sigure, cât şi datorită preocupării pe care o manifestă în protecţia mediului şi a zonelor rurale, în scopul unei dezvoltări durabile efective. Simplificarea trebuie să presupună o mai mare responsabilitate pentru toţi actorii implicaţi.

Doresc, aşadar, să subliniez nevoia de a transforma PAC într-un instrument mai simplu, mai corect şi mai transparent. Pentru început, aş evidenţia propunerea de a crea un sistem uniform de identificare a animalelor. Sistemul trebuie să includă posibilitatea autocertificării, reducerea cotelor de inspecţie la limite inferioare celor actuale şi problema trasabilităţii cărnii de ovine şi caprine, şi mă refer în special la propunerea de identificare a efectivelor de animale. În cele din urmă, reforma PAC va trebui să facă o distincţie între a acorda sprijin pentru agricultorii individuali sau cooperativele unor astfel de persoane şi a lăsa marile companii agro-alimentare în voia pieţelor.

  Robert Dušek (S&D), în scris. – (CS) Proiectul de raport referitor la simplificarea politicii agricole comune reprezintă încă o etapă către o PAC mai simplă şi mai eficientă. Cu siguranţă trebuie să facem mai mult pentru a stimula competitivitatea agriculturii europene, pentru a menţine şi crea locuri de muncă şi pentru a sprijini dezvoltarea naturală a zonelor rurale. În acest context, doresc să menţionez chestiunea plăţilor directe în regiunile de frontieră unde există o competiţie neloială şi discriminare în funcţie de locul de înregistrare a entităţilor agricole.

În regiunile învecinate cu statele membre unde există niveluri de preţuri diferite, există semne ale unei ample acţiuni economice din partea unor entităţi agricole ca răspuns la aceste diferenţe de preţ. O entitate agricolă care beneficiază de preţuri mai ridicate în ţara sa de origine activează în altă ţară (cu preţuri directe mai mici) cu costuri de producţie mai mici şi înregistrează vânzările de partea cealaltă a graniţei. Astfel, entităţile agricole din ţările cu preţuri directe mai mici sunt discriminate şi dezavantajate din punct de vedere economic pe piaţa locală, în timp ce entităţile agricole din statele membre cu preţuri directe mai mari beneficiază de un avantaj economic pe piaţă ca urmare a politicilor UE. Din aceste motive, este necesar ca reforma PAC să ţină cont de implicaţiile asupra preţurilor, adică să compare locul de producţie cu locul în care sunt înregistrate preţurile directe. Prin acest regulament vom contribui şi la crearea unei pieţe agricole noi şi echitabile. Sunt în favoarea raportului prezentat.

  Edite Estrela (S&D), în scris. – (PT) Am votat în favoarea acestui raport deoarece consider că simplificarea politicii agricole comune este esenţială pentru competitivitatea agriculturii UE, conservarea locurilor de muncă şi dezvoltarea durabilă a zonelor rurale europene. Normele privind controalele trebuie să fie simplificate şi să devină mai accesibile agricultorilor prin ajutorul şi consultanţa din partea organismelor naţionale, în scopul de a garanta că calitatea produselor europene nu presupune sarcini inutile şi dificultăţi suplimentare pentru actorii implicaţi în activitatea agricolă.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Simplificarea legislaţiei este esenţială în procesul de apropiere a Europei de cetăţeni. Avem nevoie de politici simple şi perceptive pentru cei care nu stăpânesc codul Uniunii şi nu vorbesc „europeneza”. De aceea, o politică fundamentală şi permanentă cum este politica agricolă comună (PAC) trebuie să fie înţeleasă de principalii ei beneficiari, în acest caz de agricultorii europeni.

Nu pot decât să recunosc câtă dreptate are raportorul atunci când afirmă că „o nouă PAC ar trebui să permită agricultorilor să se concentreze asupra obiectivului fundamental privind asigurarea siguranţei, calităţii şi a trasabilităţii alimentelor, sprijinindu-i, în acelaşi timp, pe aceştia în livrarea de bunuri publice nedestinate comercializării”. Sper că noua PAC va fi mai simplă, mai transparentă şi mai echitabilă, că va fi mai bine axată pe nevoile agricultorilor şi piaţă şi că procesele pe care le implică vor fi mai rapide şi mai puţin birocratice, însă sigure şi eficiente. Certitudinea juridică nu presupune complexitate sau lentoare, ci mai curând simplitate şi eficienţă. Exact ceea ce dorim pentru noua PAC.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Politica agricolă comună (PAC) trebuie, pe de o parte, să garanteze o aprovizionare adecvată cu alimente sigure şi, pe de altă parte, să aibă capacitatea de a răspunde unor provocări precum conservarea zonelor rurale, a regiunilor montane, a zonelor dezavantajate şi a multifuncţionalităţii agriculturii europene. Armonizarea legislaţiei trebuie să fie însoţită de eliminarea duplicării. Să sperăm că obiectivul de reducere cu 25 % a sarcinii administrative va fi realizat înainte de 2012. PAC trebuie simplificată pentru ca economia noastră agricolă să devină mai competitivă, conservând şi creând astfel locuri de muncă şi contribuind la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale. Principalii beneficiari ai simplificării PAC ar trebui să fie în primul rând agricultorii şi nu doar autorităţile naţionale şi organismele de plăţi din statele membre. Agricultorii trebuie să aibă acces la sisteme funcţionale care să le permită depunerea facilă şi fără cerinţe birocratice inutile a cererilor pentru obţinerea plăţilor directe în locul în care trăiesc. Această simplificare ar trebui să fie însoţită de simplificarea punerii în aplicare, motiv pentru care statele membre ar trebui să reducă la minim formalităţile birocratice impuse beneficiarilor, mai ales în domeniul dezvoltării rurale. Este nevoie de o mai mare flexibilitate, de aceea pledăm pentru autorizarea unor condiţii de plată mai flexibile chiar înaintea finalizării complete a tuturor controalelor.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Prezentul raport conţine aspecte pozitive, printre care am dori să le subliniem pe următoarele: simplificarea politicii agricole comune (PAC) nu trebuie să însemne reducerea ajutorului pentru agricultori şi eliminarea instrumentelor tradiţionale de gestionare a pieţelor; necesitatea de modificare a sancţiunilor, în special când sunt legate de încălcări care nu au fost comise din vina producătorului; simplificarea procesului de depunere a cererilor şi modificări pozitive referitoare la identificarea animalelor şi în special a ovinelor şi caprinelor.

Cu toate acestea, abordarea propusă de raportor se axează în mare parte pe piaţă, competitivitate, „reducerea protecţionismului” şi continuarea procesului de liberalizare, cu binecunoscutele sale consecinţe dezastruoase. De asemenea, raportul susţine în continuare actualul model de distribuire a ajutorului. Acolo se afirmă că „distribuţia plăţii unice pe exploataţie ar trebui să garanteze echitatea”, însă nu sunt propuse măsuri specifice pentru realizarea acestui obiectiv.

Este exprimată convingerea că este necesară o revizuire a actualei definiţii a activităţii agricole eligibile pentru plata unică, însă nu face nicio propunere de modificare a actualului model în care oamenii sunt plătiţi ca să nu producă. Pe scurt, din raport lipsesc propuneri şi măsuri de modificare a actualului model PAC în ceea ce priveşte (nu doar) distribuţia ajutorului.

  Marian Harkin (ALDE), în scris. – Sunt întru totul de acord că simplificarea PAC nu trebuie să conducă la o reducere a ajutorului acordat agricultorilor şi nici la eliminarea instrumentelor tradiţionale de gestionare a pieţei. De asemenea, sunt de acord cu amânarea obligaţiei de identificare electronică a ovinelor.

  Jarosław Kalinowski (PPE), în scris. – (PL) Simplificarea principiilor care definesc funcţionarea politicii agricole comune este extrem de importantă. PAC nu trebuie limitată la distribuirea banilor. Personal, aş dori ca mai multe resurse să fie direcţionate către investitorii agricoli individuali, care ar putea moderniza mai eficient fermele şi intensifica producţia. Însă creşterea finanţării plăţilor directe nu reprezintă, după părerea mea, decât un mod de perpetuare a sărăciei în cele mai puţin dezvoltate regiuni prin sprijinirea unor persoane care în realitate nu au nicio legătură cu agricultura şi împiedică restructurarea acesteia. Doar subvenţionarea „adevăraţilor” agricultori, adică a producătorilor de alimente sănătoase şi de produse de înaltă calitate poate garanta securitatea Europei şi a lumii în acest domeniu.

  Cornelis de Jong, Kartika Tamara Liotard şi Eva-Britt Svensson (GUE/NGL), în scris. – Am votat împotriva raportului Ashworth referitor la simplificarea PAC (A7-0051/2010) din cauza punctului 12. Agricultorii nu au nevoie de mai mult sprijin direct din partea UE, ci de preţuri mai corecte pentru produsele lor.

Cu toate acestea, sunt de acord cu esenţa raportului. PAC este excesiv de complicată şi impune sarcini inutile agricultorilor, statelor membre şi autorităţilor şi administraţiilor descentralizate. Este imperios necesar să se diminueze această povară administrativă şi să se reducă birocraţia în special în această perioadă de criză.

În plus, agricultorii care încalcă normele în mod neintenţionat sau din cauza unor factori independenţi de ei şi sunt sancţionaţi ca urmare a acestei acţiuni, trebuie să aibă posibilitatea de a corecta erorile. Este, de asemenea, nevoie de o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte aceste sancţiuni.

  Petru Constantin Luhan (PPE), în scris. − Politica agricolă comună reprezintă o componentă esenţială a Uniunii Europene, fie că vorbim despre asigurarea hranei pentru cetăţenii noştri, fie că vorbim despre conservarea şi protejarea zonelor montane, rurale, a regiunilor ultraperiferice sau a celor dezavantajate. Am votat în favoarea raportului, deoarece susţin necesitatea simplificării PAC. Este nevoie ca aceasta să fie orientată către rezultate şi să aibă o capacitate mai mare de reacţie. De asemenea, consider că este nevoie de o colaborare mai bună între statele membre şi autorităţile locale în ceea ce priveşte schimbul de bune practici. În acelaşi timp, agricultorii trebuie să fie bine informaţi şi să primească mai mult ajutor din partea autorităţilor.

  Erminia Mazzoni (PPE), în scris. – (IT) Agricultura constituie una dintre principalele resurse ale Europei, fiind în acelaşi timp şi sectorul cel mai împovărat de mecanismele greoaie ale birocraţiei UE. Nu trebuie însă să subestimăm nici impactul factorilor climatici şi de mediu care, prin natura lor, sunt greu de prevăzut şi obligă lumea agriculturii să se confrunte cu provocări noi şi dificile ca urmare a schimbărilor globale la care asistăm.

În acest context, Parlamentul European consideră că este absolut necesar să se ţină cont de faptul că obiectivul de reducere cu 25 % a sarcinilor stabilit în programul din 2003 nu este suficient şi nici destul de ambiţios, având în vedere că îl vom realiza probabil înainte de termenul limită din 2012. De asemenea, Parlamentul consideră că trebuie să propună Comisiei şi Consiliului strategii urgente pentru a continua reducerea sarcinilor care îi împovărează pe agricultori.

Propunerile din această rezoluţie parlamentară au, de asemenea, scopul de a anticipa reforma PAC în perspectiva strategiei UE 2020. Este un pas esenţial pentru a asigura creşterea în acest sector şi pentru a garanta menţinerea finanţării alocate acestuia, având în vedere foarte probabila diminuare a resurselor UE în 2013.

  Jean-Luc Mélenchon (GUE/NGL), în scris. – (FR) Acest raport are meritul de a ne aminti că doar serviciul public poate garanta independenţa şi imparţialitatea inspecţiilor, precum şi de a sublinia ideea de agricultură ca bun public. Accentul pus pe trasabilitatea produselor alimentare este, de asemenea, important, deşi o etichetare clară referitoare la amprenta de mediu are mai multe şanse de a sensibiliza cetăţenii (producătorii şi consumatorii) cu privire la importanţa relocărilor şi a calităţii produselor din punctul de vedere al mediului.

Determinarea manifestată în raport de a simplifica normele administrative ale politicii agricole comune este importantă în egală măsură. Cu toate acestea, faptul că PAC este concepută doar din perspectiva competitivităţii şi a neoliberalismului, în tradiţia directă a politicilor aplicate de UE în ultimii ani, mă obligă să nu votez pentru. Prin urmare, mă abţin de la votul asupra acestui text în semn de recunoaştere a progreselor înregistrate în intenţii.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Este esenţial să simplificăm politica agricolă comună dacă dorim să realizăm obiectivul de reducere cu 25 % a sarcinii administrative din sectorul agricol până în 2010. Birocraţia este un obstacol în calea agricultorilor, nevoiţi să-şi neglijeze activităţile zilnice de pe câmp pentru a pierde enorm de mult timp cu formalităţile administrative. În plus, noile modificări se vor traduce şi într-o reducere de sute de milioane de euro a sarcinii administrative suportate de agricultori, concretizată în beneficii tangibile, mai ales dacă luăm în considerare situaţia economică dificilă prin care trecem. Simplificarea standardelor şi a mecanismelor de control este esenţială pentru agricultorii care trebuie să asigure aprovizionarea cu alimente pentru 500 de milioane de oameni la preţuri rezonabile. Astfel se explică votul meu.

  Rareş-Lucian Niculescu (PPE), în scris. − Am votat în favoarea acestui raport care conţine prevederi importante pentru eliminarea piedicilor birocratice care afectează agricultorii europeni, mai ales în această perioadă în care agricultura este puternic afectată de criza financiară. Doresc să mulţumesc colegilor care au votat în favoarea amendamentelor depuse de mine, păstrând astfel textul deja aprobat în comisie.

Mă refer în primul rând la amendamentul 49, care este legat de rata ridicată a erorilor la depunerea cererilor pentru plăţile directe, înregistrată în unele state membre, şi care subliniază că aceste erori se datorează în principal materialului ortofotografic utilizat şi nu agricultorilor. Mă refer, de asemenea, la amendamentul 65 referitor la amânarea obligaţiei de a identifica electronic ovinele şi caprinele începând cu 2010, din cauza costurilor prea mari în contextul crizei economice.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Propunerea de simplificare a PAC este parte din amplul proces de reducere a procedurilor birocratice, proces iniţiat în urmă cu ceva timp de diferite state membre ale UE în scopul de a asigura servicii mai eficiente şi mai accesibile pentru cetăţeni.

Reforma este necesară şi pentru sectorul agricol pentru a le permite agricultorilor să economisească timp şi bani şi să aibă acces la beneficii în cadrul sistemului de condiţionalitate şi plăţi directe, precum şi în ceea ce priveşte unele aspecte legate de dezvoltarea rurală şi metodele de identificare a animalelor.

În prezent, când dezbaterea privind PAC post 2013 este deja în curs de desfăşurare, această propunere de simplificare reprezintă un test care poate servi drept bază a unei propuneri pentru viitorul agriculturii europene, evidenţiind oportunităţile şi riscurile implicate. Având în vedere motivele expuse mai sus, am votat în favoarea raportului.

  Maria do Céu Patrão Neves (PPE), în scris. – (PT) Raportul referitor la simplificarea politicii agricole comune (PAC) analizează o problemă care îi preocupă foarte mult atât pe agricultori, care sunt principalii beneficiari ai PAC, cât şi pe cetăţenii europeni în general, care consideră că PAC este greu descifrabilă din cauza complexităţii mecanismelor sale. Toată lumea recunoaşte aşadar simplificarea măsurilor ca necesară şi urgentă. Este esenţial ca aceste măsuri să aibă un impact direct asupra fermierilor şi nu doar a administraţiilor statelor membre, aşa cum s-a întâmplat adesea. Eliminarea instrumentelor de gestionare a pieţei nu poate fi invocată ca metodă de simplificare.

Simplificarea trebuie să abordeze neapărat necesitatea de a elimina discriminările existente în sistemul de plăţi unice din diferitele state membre, fiind vorba de probleme ce rezultă din ineficienţa administraţiilor naţionale în ceea ce priveşte controalele, termene limită, plăţile etc. Prin eliminarea acestor discriminări am evita o PAC cu mai multe viteze care încurajează inegalităţile dintre agricultorii din diferitele state membre.

  Daciana Octavia Sârbu (S&D), în scris. − Am votat raportul Ashworth pentru o politică agricolă comună mai simplă şi mai inteligibilă pentru fermieri. Administrarea politicii agricole comune este deseori mult prea complicată și, prin urmare, este extrem de important pentru întregul sector agricol ca aceasta să fie simplificată pentru a ușura viața agricultorilor. Normele propuse de Comisia Europeană sunt de multe ori foarte greu de pus în practică şi gradul de birocraţie din statele membre, în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei din domeniul agricol, este foarte ridicat. În mod special, legislația referitoare la identificarea animalelor trebuie revizuită pentru a fi mai flexibilă și mai puțin birocratică. Actualele dispoziții legislative din acest domeniu sunt mult prea rigide şi de multe ori contraproductive.

  Nuno Teixeira (PPE), în scris. – (PT) Simplificarea politicii agricole comune (PAC) este esenţială pentru ca economia agricolă a Europei să devină mai competitivă, pentru păstrarea şi încurajarea creării de locuri de muncă şi pentru dezvoltarea zonelor rurale. Din punctul meu de vedere, este foarte important ca, atunci când Comisia propune noi regulamente în acest sector, să încerce în acelaşi timp şi eliminarea obstacolelor birocratice inutile.

Cu cât legislaţia este mai simplă, cu atât va fi mai uşor de înţeles de către părţile interesate, fie ei agricultori, autorităţi naţionale şi regionale sau organisme de monitorizare a finanţărilor. În acelaşi timp, dacă se va reduce timpul pe care aceşti actori trebuie să îl aloce pentru pregătirea cererilor, se va reduce şi numărul erorilor pe care le comit. Costul monitorizării finanţărilor va scădea, astfel, la rândul său.

Simplificarea este necesară şi în procesul de monitorizare a modului în care sunt utilizate fondurile şi, din punctul meu de vedere, auditurile externe par să fie cea mai eficientă metodă în acest sens. Amenzile trebuie aplicate în mod transparent şi proporţional, ţinând seama de dimensiunea fermelor şi situaţia locală mai ales în regiunile ultraperiferice precum Madeira. Am votat în favoarea prezentului raport azi pentru că încearcă să abordeze aceste probleme. Reforma generală a PAC trebuie să aibă în vedere o coordonare mai bună între politica agricolă şi cea de coeziune.

  Artur Zasada (PPE), în scris. – (PL) Prin susţinerea acestui document ne-am exprimat determinarea cu privire la simplificarea politicii agricole comune. Este un proces esenţial pentru a putea garanta un nivel adecvat de competitivitate în sectorul agricol european. Este evident că prin armonizarea regulamentelor, reducerea poverii administrative şi limitarea costurilor avem şansa de a promova o politică agricolă comună mai simplă, mai echitabilă şi mai inteligibilă. Trebuie însă să reţinem că beneficiarii simplificării nu trebuie să fie doar autorităţile şi organismele naţionale care gestionează sectorul agricol ci, în primul rând agricultorii, care sunt împovăraţi excesiv cu regulamente.

Raport: Heide Rühle (A7-0151/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Raportul prezentat de dna Rühle este un raport din proprie iniţiativă care vizează o analiză a modalităţilor de îmbunătăţire a procedurilor de achiziţii publice în Europa în scopul de stabili un cadru juridic mai stabil şi mai transparent. Aplicarea incorectă a normelor privind achiziţiile publice este una dintre cele mai frecvente cauze ale erorilor comise în plata fondurilor structurale europene. Sprijin principalele puncte puse în discuţie de raportul din proprie iniţiativă: un apel către o mai bună coordonare a procedurilor de achiziţii publice în cadrul diferitelor direcţii ale Comisiei Europene, constatarea că obiectivele de clarificare a normelor şi creare a unei certitudini juridice mai mari, stabilite de revizuirea din 2004 a directivelor referitoare la achiziţiile publice, nu au fost încă realizate pe deplin. Sunt de acord, de asemenea, cu poziţia adoptată în raport conform căreia întreprinderile mici şi mijlocii sunt în mod deosebit afectate de complexitatea acestor proceduri, care uneori le împiedică să participe la licitaţii din cauza unei lipse de resurse în ceea ce priveşte asistenţa juridică. Am votat, aşadar, în favoarea acestui raport şi voi monitoriza îndeaproape aplicarea adecvată a directivelor privind achiziţiile publice deja în vigoare în statele membre şi îndeosebi în Franţa.

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Am sprijinit acest raport întrucât un sistem de achiziţii publice transparent şi cu adevărat funcţional este deosebit de important pentru promovarea concurenţei transfrontaliere şi a inovaţiei în cadrul pieţei interne şi pentru a aduce beneficii autorităţilor publice. Obiectivele stabilite în revizuirea din 2004 a directivelor privind achiziţiile publice nu au fost încă realizate, în special în ceea ce priveşte simplificarea normelor de atribuire a contractelor şi crearea unei certitudini juridice mai mari. Curtea Europeană de Justiţie a examinat un număr disproporţionat de cazuri de încălcare a dreptului comunitar în domeniul achiziţiilor publice, ceea ce indică faptul că multe state membre s-au confruntat cu dificultăţi în a se conforma directivelor privind achiziţiile publice. Tratatul de la Lisabona a inclus pentru prima oară în legislaţia primară a Uniunii Europene recunoaşterea dreptului la autonomie administrativă la nivel regional şi local şi a consolidat conceptul de subsidiaritate. Întrucât legislaţia privind achiziţiile publice are rolul de a garanta că fondurile publice sunt gestionate în mod corect şi eficient şi de a oferi întreprinderilor interesate posibilitatea de a le fi atribuite contracte publice în contextul unei concurenţe loiale, invit Comisia să simplifice procedurile legate de achiziţiile publice, astfel încât administraţiile locale şi întreprinderile să facă economii de timp şi de bani cheltuiţi exclusiv pentru rezolvarea chestiunilor birocratice şi să faciliteze accesul IMM-urilor la aceste tipuri de contracte, dându-le posibilitatea de a participa la aceste proceduri în condiţii mai corecte şi mai echitabile.

  Vilija Blinkevičiūtė (S&D), în scris. – (LT) O parte importantă din fondurile provenind de la bugetele statelor membre este cheltuită pentru achiziţii publice. De aceea, sunt de acord cu opinia raportoarei potrivit căreia fondurile publice trebuie să fie transparente şi deschise controlului public. Contractele publice trebuie atribuite în condiţii de transparenţă, în care toate părţile interesate beneficiază de acelaşi tratament, iar relaţia dintre preţ şi performanţa proiectului este criteriul ultim, astfel încât să fie aleasă oferta cea mai bună, şi nu pur şi simplu cea mai ieftină. Pentru a spori transparenţa din domeniul achiziţiilor publice, este necesară o simplificare a procedurilor, astfel încât administraţiile locale şi întreprinderile să facă economii de timp şi de bani cheltuiţi exclusiv pentru rezolvarea chestiunilor birocratice. Simplificarea procedurilor va facilita şi accesul IMM-urilor la aceste tipuri de contracte, dându-le posibilitatea de a participa la aceste proceduri în condiţii mai corecte şi mai echitabile. Este deosebit de important ca, în contextul procesului de globalizare, Comisia să se concentreze pe aplicarea criteriilor sociale în cadrul procedurilor. Orientările sau orice altfel de asistenţă practică acordată autorităţilor şi organismelor publice în legătură cu achiziţiile durabile sunt, aşadar, esenţiale.

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Salut această rezoluţie care urmăreşte simplificarea normelor legate de achiziţiile publice, contribuind în acelaşi timp la crearea unei mai mari certitudini juridice. Iniţiativele europene din domeniul achiziţiilor publice necesită o coordonare adecvată la nivel european pentru a evita incoerenţele şi problemele juridice. La fel de importantă este clarificarea juridică a condiţiilor în care se aplică legislaţia privind achiziţiile publice în cazul parteneriatelor instituţionalizate între sectorul public şi cel privat. Invit Comisia să simplifice procedurile, astfel încât administraţiile locale şi întreprinderile să facă economii de timp şi de bani cheltuiţi exclusiv pentru rezolvarea chestiunilor birocratice. Simplificarea procedurilor va facilita şi accesul IMM-urilor la aceste tipuri de contracte, dându-le posibilitatea de a participa la aceste proceduri în condiţii mai corecte şi mai echitabile. Administraţiile publice trebuie încurajate să utilizeze criteriile ecologice, sociale şi altele în cadrul achiziţiilor publice. Invit Comisia să studieze posibilitatea de a folosi contractele publice ecologice ca instrument de promovare a dezvoltării durabile.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) În 2004, Comisia a efectuat o revizuire a directivelor privind achiziţiile publice, obiectivul urmărit fiind simplificarea procedurilor, sporirea transparenţei, a eficienţei, a flexibilităţii şi reducerea birocraţiei din domeniul achiziţiilor publice.

În cuvintele raportoarei, „scopul principal al achiziţiilor publice îl reprezintă achiziţionarea de bunuri şi servicii la preţuri avantajoase în vederea asigurării sarcinilor de serviciu public. Autorităţile publice nu sunt, totuşi, un participant la piaţă ca oricare altul; întrucât gestionează bani publici, ele poartă o anumită responsabilitate.”

Mă văd obligat să repet că o legislaţie complexă nu înseamnă automat şi o legislaţie care serveşte cel mai bine interesele părţilor. În cazul achiziţiilor publice, lucrurile stau chiar invers. Cu cât procedurile sunt mai complexe, mai lente şi mai puţin transparente, creşte şi probabilitatea ca legea să fie eludată şi, în cazuri extreme, să apară cazuri de corupţie. Prin urmare, este esenţial ca, în cadrul procesului de revizuire a actualelor directive privind achiziţiile publice, să fie avute în vedere norme mai simple şi mai eficiente de reglementare a acestui sector, care reprezintă aproape 16 % din PIB-ul Uniunii Europene.

  José Manuel Fernandes (PPE), în scris. – (PT) Anual, cheltuielile cu achiziţiile publice de bunuri şi servicii în Uniunea Europeană se ridică la o valoare totală de 1 500 de miliarde de euro, reprezentând peste 16 % din produsul intern brut al UE. În contextul actualei crize economice, directivele privind achiziţiile publice nu trebuie să încetinească procesul de atribuire a contractelor şi nici să îl facă mai costisitor. Contractanţii, şi în special întreprinderile mici şi mijlocii, solicită certitudine juridică şi proceduri rapide. Consider că statele membre şi Comisia, în cooperare cu administraţiile locale, ar trebui să revizuiască diferitele seturi de norme aplicabile în domeniul achiziţiilor publice, în scopul uniformizării acestor norme şi al simplificării întregului cadru juridic în materie de achiziţii publice, în vederea reducerii riscului de erori şi a sporirii eficienţei în utilizarea fondurilor structurale. Trebuie observat că transpunerea incorectă a normelor UE în materie de achiziţii publice este în mare măsură cauza neregulilor identificate în punerea în aplicare a proiectelor europene cofinanţate de fondurile structurale şi Fondul de coeziune. Consider că Comisia trebuie să analizeze posibilitatea de a continua să utilizeze chiar şi după 2010 proceduri accelerate în legătură cu fondurile structurale, astfel încât statele membre să nu irosească aceste resurse.

  Françoise Grossetête (PPE), în scris. – (FR) Deşi sprijin obiectivul raportului de a invita Comisia să simplifice procedurile legate de achiziţiile publice, astfel încât administraţiile locale şi întreprinderile să nu fie nevoite să cheltuiască timp şi bani exclusiv pentru rezolvarea chestiunilor birocratice, consider că formularea celei de-a doua părţi a punctului 9 este regretabilă.

Consider că o astfel de interpretare a unei hotărâri a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care indică faptul că autorităţile locale pot coopera fără a recurge la piaţă, se abate de la principiul neutralităţii. Acest lucru riscă să aducă prejudicii întreprinderilor (cu capital public sau privat) cărora li se neagă astfel orice posibilitate de a concura pentru obţinerea de contracte de furnizare de servicii publice cu caracter economic.

  Sylvie Guillaume (S&D), în scris. – (FR) Prezentul raport face puţină lumină în ceea ce priveşte standardele sociale şi de mediu care trebuie incluse în cererile de ofertă. De asemenea, propune recomandări menite să faciliteze accesul IMM-urilor la pieţele achiziţiilor publice. Cu toate acestea, prezintă o lacună majoră din cauza absenţei explicite a oricărei referinţe la nevoia de a adopta un instrument juridic care să specifice definiţia şi statutul concesionărilor de servicii în momentul reformării directivelor privind achiziţiile publice. Nu ne putem mulţumi cu actuala jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie referitoare la achiziţiile publice, necesitatea unei directive-cadru în materie de servicii de interes general impunându-se tot mai acut. Clarificarea juridică este esenţială pentru toată lumea. De aceea m-am abţinut de la votul final asupra acestui raport.

  Małgorzata Handzlik (PPE), în scris. – (PL) Achiziţiile publice de pe piaţa internă a Uniunii Europene reprezintă aproximativ 15 % din PIB. Deschiderea pieţei achiziţiilor publice este în interesul instituţiilor administrative, pieţele mai mari însemnând şi un spectru mai larg de alegeri posibile, la costuri mai reduse şi calitate mai mare. Modul în care sunt cheltuiţi banii publici este foarte important, mai ales acum când economia are nevoie de stimulente pentru a-şi reveni din criză şi statele membre au probleme cu bugetele. Raportoarea remarcă pe bună dreptate că actuala legislaţie este foarte complicată, reprezentând o provocare deosebită pentru autorităţile locale şi regionale şi întreprinderile mici şi mijlocii. În plus, este încă nevoie de clarificare în ceea ce priveşte parteneriatele între sectorul public şi cel privat, planificarea urbanistică şi concesionările de servicii.

Prin urmare, sunt de acord cu principalele puncte cuprinse în raportul dnei Rühle, care afirmă nevoia de mai multă transparenţă juridică în domeniul achiziţiilor publice şi care nu solicită ca actualele directive să fie modificate acum, ci ca serviciile Comisiei Europene să efectueze o analiză amănunţită a problemelor existente.

  Petru Constantin Luhan (PPE), în scris. − Achiziţiile publice deţin o cotă semnificativă din produsul intern brut al Uniunii Europene. Scopul acestora este achiziţionarea de bunuri şi servicii la cel mai bun raport preţ-calitate. Directivele europene din domeniul achiziţiilor încetinesc procesul de atribuire a contractelor, îl fac mai costisitor şi îngrădesc libertatea de acţiune a autorităţilor contractante. Din nefericire, tot mai multe state membre s-au confruntat cu astfel de probleme. Din acest motiv am votat în favoarea raportului, deoarece susţin cu tărie simplificarea şi modernizarea procedurilor. Este nevoie de o legislaţie simplificată şi unitară pentru toate statele membre. În acest mod vom elimina discrepanţele existente între normele aplicate de statele membre, vom elimina erorile şi vom eficientiza utilizarea banilor publici.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Achiziţiile publice reprezintă o problemă foarte delicată care merită să fie tratată cu toată seriozitatea pentru că implică fonduri publice. Prin urmare, contractele publice trebuie să fie transparente şi complet deschise controlului public, astfel încât să nu ridice niciun fel de suspiciune. Aşa stând lucrurile, contractele publice trebuie atribuite în condiţii de transparenţă, în care toate părţile interesate beneficiază de acelaşi tratament, iar relaţia dintre preţ şi performanţa proiectului trebuie să fie criteriul ultim, astfel încât să fie aleasă oferta cea mai bună şi nu doar pur şi simplu oferta cea mai ieftină. Astfel se explică votul meu.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Achiziţiile publice reprezintă aproximativ 18 % din PIB-ul Comunităţii, jucând astfel un rol esenţial în relansarea economiei şi a ocupării forţei de muncă. Achiziţiile publice au, de asemenea, un impact semnificativ asupra întreprinderilor mici şi mijlocii, care se constituie adesea în subcontractanţi.

În actualul context în care interacţiunea dintre piaţa internă şi pieţe internaţionale se intensifică tot mai mult, întreprinderile europene sunt expuse riscului major de a înfrunta concurenţa neloială a întreprinderilor din ţările terţe (de pildă China) care beneficiază de subvenţii de la stat interzise întreprinderilor europene şi care pot oferi costuri mai reduse şi durate de producţie mai scurte ca urmare a nerespectării standardelor europene în materie de siguranţă şi drepturile lucrătorilor.

Pentru a contracara acest efect, avem nevoie de acţiuni coordonate la nivel european. În cele din urmă, doresc să vă reamintesc că este important să se respecte principiul reciprocităţii şi al proporţionalităţii. De exemplu, întreprinderile chineze au acces la piaţa europeană, însă întreprinderile europene nu pot participa la licitaţiile din China. Felicit raportoarea pentru munca sa şi votez în favoarea raportului.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Mă bucur că amendamentul propus de Grupul Socialiştilor şi Democraţilor a fost respins, fapt care a permis grupului nostru, Verts/ALE, să voteze în favoarea raportului Rühle.

  Bernadette Vergnaud (S&D), în scris. – (FR) Condamn politica struţului practicată de cei care cred că actuala jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie în materie de concesionări de servicii este suficientă şi că nu e deloc nevoie de a legifera. De ani de zile socialiştii se luptă şi pledează pentru directive-cadru care să protejeze serviciile de interes general şi nici nu se pune problema să abandonăm acest angajament. Singura garanţie pe termen lung pentru serviciile publice este o reală legislaţie europeană şi nu hotărâri judiciare, oricât de bine fundamentate ar fi. După cum putem observa din dificultăţile de transpunere a Directivei privind serviciile în ceea ce priveşte serviciile sociale, singura modalitate de a obţine certitudine juridică şi calitate a serviciilor este prin crearea unui cadru specific. Întreprinderile mici şi mijlocii şi autorităţile locale şi regionale se aşteaptă la claritate şi certitudine juridică în procesul de atribuire a contractelor de achiziţii publice, precum contractele pentru locuinţe sociale. Cu toate acestea, nu am vrut nici să votăm împotriva acestui raport care conţine elemente importante, în special în ceea ce priveşte standardele sociale şi ecologice pe care trebuie să le integrăm în procedurile legate de licitaţii, recomandările de facilitare a accesului IMM-urilor şi un apel clar la vigilenţă în contractele de parteneriat între sectorul public şi cel privat.

Raport: Franziska Keller (A7-0140/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Este esenţial ca politicile europene în materie de dezvoltare să fie coerente. Cu toate acestea, raportul dnei Keller are uneori tendinţa de a oscila între formulări fie excesive, fie vagi. În mod clar, spun „da” pentru coerenţa politicii UE, însă spun „nu” punerii sub semnul întrebării a angajamentelor asumate de Uniunea Europeană (şi de Franţa) în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Agricultura noastră trebuie să evolueze treptat ţinând cont de dificultăţile cu care se confruntă agricultorii care sunt actori esenţiali nu doar în zonele rurale, ci şi în oraşe. Prin urmare, am votat împotriva acestui raport.

  Sebastian Valentin Bodu (PPE), în scris. − Uniunea Europeană este cel mai mare donator de ajutor din lume, iar anul acesta se aşteaptă ca asistenţa pentru dezvoltare acordată statelor non-UE să ajungă la 69 de miliarde de euro, cu 20 % mai mult decât în 2008. Uniunea Europeană a demonstrat că este consecventă cu angajamentele luate în faţa instituţiilor internaţionale. Ciocnirea politicilor europene privind dezvoltarea cu politicile sale comerciale este o realitate. Însă Uniunea Europeană s-a angajat ca toate politicile comunitare cu impact asupra ţărilor în curs de dezvoltare să ţină seama de obiectivele de dezvoltare asumate.

Spre deosebire de previziunile iniţiale, criza economică afectează în special ţările sărace şi multe dintre ele se bazează pe proiectele de dezvoltare derulate cu fonduri europene. Pe de altă parte, politicile de export şi de agricultură pe care UE le aplică în aceste state au un efect negativ asupra dezvoltării acestora. Avem de-a face, astfel, cu un efect nedorit – UE construieşte la nivel macro şi influenţează în mod negativ la nivel micro. În aceste condiţii, obiectivele asumate prin rezoluţia votată ieri în plen de Parlamentul European devin foarte importante şi ele trebuie asumate de toate instituţiile Uniunii.

  Carlos Coelho (PPE), în scris. – (PT) În contextul crizei economice şi umanitare cu care se confruntă în prezent întreaga lume, se impune mai mult ca niciodată ca politicile în favoarea dezvoltării ale Uniunii să acţioneze într-un mod coerent şi unificat, în deplin acord cu celelalte politici ale Uniunii în materie de comerţ, mediu etc. În ciuda angajamentului UE pentru politica de dezvoltare şi a faptului că este cel mai mare donator de ajutor din lume, a devenit clar faptul că nu există întotdeauna o coerenţă între politicile sale, ceea ce subminează realizarea Obiectivelor de dezvoltare ale mileniului (ODM).

Încercăm, pe bună dreptate, să schimbăm actualul status quo. Asistenţa oficială pentru dezvoltare trebuie abordată dintr-o perspectivă pe termen lung, creând sinergii între toate statele membre şi coerenţă între politici. Realizarea acestei coerenţe se impune ca o necesitate, deoarece contribuie la satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale celor în chestiune. Per ansamblu, sprijin acest raport al Parlamentului European şi consider că este esenţial ca actorii UE să facă tot ce le stă în putinţă pentru a elimina obstacolele din calea dezvoltării, pentru a realiza ODM, pentru a lupta împotriva sărăciei şi pentru a garanta că drepturile umane, sociale, economice şi de mediu sunt într-adevăr respectate în ţările în curs de dezvoltare.

  Anna Maria Corazza Bildt, Christofer Fjellner, Gunnar Hökmark şi Anna Ibrisagic (PPE), în scris. – (SV) Ieri, 18 mai 2010, delegaţia Conservatorilor suedezi a votat împotriva raportului A7-0140/2010 referitor la coerenţa politicilor UE în favoarea dezvoltării şi conceptul de „asistenţă oficială pentru dezvoltare plus” (2009/2218(INI)). Motivul principal este faptul că nu susţinem propunerea de introducere a unei taxe asupra tranzacţiilor internaţionale. Introducerea unei taxe Tobin ar aduce prejudicii ţărilor în curs de dezvoltare şi ar conduce pur şi simplu la accentuarea sărăciei. Dorim însă să subliniem că raportul conţine şi elemente care concordă cu viziunea noastră, cum ar fi faptul că subvenţiile la export acordate de UE pentru produsele agricole europene au avut efecte dezastruoase asupra siguranţei alimentelor şi a dezvoltării unui sector agricol fiabil în ţările în curs de dezvoltare.

  Marielle De Sarnez (ALDE), în scris. – (FR) Un miliard patru sute de milioane de oameni din lume trăiesc cu mai puţin de 1 euro pe zi. Uniunea Europeană are datoria de a combate această situaţie. Acest lucru presupune politici de asistenţă şi o cooperare pentru dezvoltare mai eficientă şi mai efectivă. În continuare, angajamentele asumate în cadrul asistenţei oficiale pentru dezvoltare (AOD) nu sunt respectate pe deplin. Pentru a aborda problemă urgentă a dezvoltării, invităm Comisia să definească rapid surse inovatoare suplimentare de finanţare pentru dezvoltare, cum ar fi o taxă asupra tranzacţiilor financiare internaţionale, care să genereze resurse suplimentare ce pot fi folosite pentru atenuarea celor mai grave consecinţe ale crizei. În acelaşi spirit, statele membre trebui să îşi reafirme angajamentul asumat la reuniunea la nivel înalt privind ODM de a aloca în următorii zece ani 0,7 % din PIB către AOD, ţinând cont de capacitatea de absorbţie şi buna guvernare a statelor beneficiare. În cele din urmă, politica europeană de dezvoltare trebuie corelată cu o reglementare flexibilă a circulaţiei persoanelor, bunurilor şi a capitalului cu ţările în curs de dezvoltare.

  Lena Ek, Marit Paulsen, Olle Schmidt şi Cecilia Wikström (ALDE), în scris. – (SV) Sprijinim obiectivul acestui raport de a realiza o coerenţă între politica UE şi scopul Uniunii de a promova dezvoltarea în ţările cu venituri mici şi medii. Raportul dnei Keller identifică însă piaţa dezvoltată a serviciilor şi normele clare privind concurenţa printre obstacolele din calea realizării Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului. Astfel că nu putem sprijini raportul ca întreg. Normele de bază clare sunt o condiţie prealabilă care trebuie îndeplinită pentru ca o economie de piaţă să poată funcţiona adecvat şi comerţul cu servicii este un element important în dezvoltarea economiilor diferitelor ţări.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Uniunea Europeană se confruntă adesea cu paradoxurile propriei creaţii şi cu incongruenţele la care dă naştere în rândul statelor membre şi al cetăţenilor lor, precum şi al ţărilor terţe şi al popoarelor lor. Ca principal donator mondial, Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să depună eforturi pentru ca politica lor de ajutor lor în favoarea dezvoltării să fie nu doar eficientă, ci şi consecventă şi coerentă, fapt nu întotdeauna valabil. Trebuie să salutăm orice eforturi de a privilegia această coerenţă şi de a lua în considerare numeroasele nevoi ale popoarelor care primesc ajutorul. Politica comercială nu poate ignora acest obiectiv.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Cunoscând faptul că politicile şi acţiunile UE din mai multe domenii contrazic frecvent obiectivele proclamate privind „ajutorul pentru dezvoltare”, subiectul prezentului raport se dovedeşte foarte relevant. Acesta cuprinde mai multe aspecte importante şi pozitive, printre care se numără şi faptul că atrage atenţia asupra tragediei foametei la nivel mondial, subliniază contradicţiile şi ineficienţa care marchează acordurile de pescuit în raport cu obiectivele proclamate de cooperare pentru dezvoltare, denunţă efectele subvenţiilor la export ale Uniunii, critică liberalizarea serviciilor, introducerea normelor privind concurenţa, paradisurile fiscale, fluxurile de capital dinspre ţările în curs de dezvoltare către UE, cauzate de politici incoerente, volumul mic de ajutor alocat agriculturii, şi pledează pentru crearea unui fond comun de brevete pentru medicamentele anti-HIV/SIDA. Din nefericire, însăşi raportoarea devine inconsecventă, pronunţându-se în favoarea continuării dezvoltării unor instrumente ca zonele de liber schimb şi aşa-numitele acorduri de parteneriat economic. Raportoarea ignoră faptul că aceste instrumente ameninţă interesele ţărilor în curs de dezvoltare în mai multe domenii, aşa cum s-a dovedit în mod clar din rezistenţa pe care multe dintre acestea au manifestat-o faţă de semnarea acordurilor, rezistenţă anulată în unele cazuri doar prin presiunea şi şantajul inacceptabile exercitate de UE.

  Georgios Papastamkos (PPE), în scris. – (EL) Recunosc pe deplin importanţa politicii în favoarea dezvoltării a UE şi a asistenţei pentru ţările în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, am votat împotriva raportului Keller din cauza poziţiei adoptate în ceea ce priveşte impactul subvenţiilor la export pentru produsele agricole asupra sectorului agricol din ţările în curs de dezvoltare, care este total incorect.

În plus, UE este o piaţă extrem de deschisă în ceea ce priveşte importurile de produse provenind din ţările în curs de dezvoltare ca urmare a programului „Totul în afară de arme” şi a altor acorduri preferenţiale, ca să numim doar câteva. Trebuie observat că angajamentul asumat de statele membre OMC la reuniunea ministerială din Hong Kong (2005) se referă la eliminarea subvenţiilor la export, în paralel cu impunerea unei discipline pentru toate măsurile legate de export având un efect competitiv echivalent.

  Evelyn Regner (S&D), în scris. – (DE) Am votat în favoarea acestui raport pentru că mă preocupă în mod special introducerea obligatorie în acordurile internaţionale de liber schimb a standardelor sociale şi de mediu. Consider că este foarte important ca Uniunea Europeană să nu se limiteze la o aplicare a principiului economiei de piaţă sociale doar în interiorul frontierelor sale, ci să îl practice şi în afara acestora. Partenerii noştri cu care încheiem acorduri comerciale trebuie să respecte anumite standarde şi cred, de asemenea, că ar trebui să oprim negocierile cu statele care refuză să o facă.

  Raül Romeva i Rueda (Verts/ALE), în scris. – Am votat cu entuziasm în favoarea raportului dnei Franziska Keller referitor la coerenţa politicilor UE în favoarea dezvoltării şi mă bucur că a fost adoptat cu o largă majoritate. Regret votul negativ al grupurilor PPE şi ECR.

  Alf Svensson (PPE) , în scris. – (SV) În cadrul votării din Parlamentul European, am votat împotriva raportului referitor la coerenţa politicilor UE în favoarea dezvoltării şi conceptul de „asistenţă oficială pentru dezvoltare plus”. Practicarea unei politici în favoarea dezvoltării responsabile şi eficiente trebuie să fie una dintre priorităţile Parlamentului European. Este un aspect de care, împreună cu mulţi alţii, mă ocup zilnic în cadrul Comisiei pentru dezvoltare. Este absurd şi total iresponsabil ca UE să ia cu o mână, de pildă prin subvenţiile pentru agricultură care scad capacitatea de concurenţă a ţărilor în curs de dezvoltare, pentru ca apoi cu cealaltă să acorde ajutor pentru a repara daunele. Dezbaterea referitoare la coerenţa politicilor UE în favoarea dezvoltării este importantă şi relevantă.

Cu toate acestea, prezentul raport conţine elemente pe care nu le pot susţine, cum ar fi punctul referitor la impunerea unei taxe asupra tranzacţiilor financiare şi utilizarea termenului foarte vag definit de „drepturi de mediu”. Multe părţi ale raportului, care a fost votat în plen, sunt însă foarte corecte şi nu aş vrea ca votul meu împotrivă să fie interpretat ca un refuz de a participa la promovarea coerenţei politicilor în favoarea dezvoltării. Dimpotrivă, este un proces pe care îl doresc şi doresc să se deruleze în cel mai bun mod posibil.

  Marc Tarabella (S&D), în scris. – (FR) Sunt foarte mulţumit de adoptarea raportului referitor la coerenţa politicilor UE în favoarea dezvoltării şi conceptul de „asistenţă oficială pentru dezvoltare plus”, un raport excelent menit să asigure un respect mai mare pentru ţările în curs de dezvoltare. Salut în special adoptarea, cu o majoritate strânsă, a punctului 70, care solicită Comisiei să includă în mod sistematic norme sociale şi de mediu obligatorii din punct de vedere juridic în acordurile comerciale negociate de Uniunea Europeană. Este o evoluţie importantă către un comerţ mai echitabil. Uniunea Europeană trebuie să dea un exemplu în acest domeniu.

  Nuno Teixeira (PPE), în scris. – (PT) În contextul actualei situaţii economice mondiale, raportul este foarte important prin încercarea de a stabili o coerenţă mai mare a politicilor UE, astfel încât aceasta să poată realiza obiectivele pe care şi le-a propus, cum ar fi Obiectivele de dezvoltare ale mileniului. UE este cel mai mare donator de ajutor pentru dezvoltare din lume, cea mai recentă cifră indicând în jur de 49 de milioane de euro, intervenţiile sale având în vedere atât ţările, cât şi cetăţenii acestora, astfel că este o politică de anvergură a Uniunii, cu implicaţii comerciale, de mediu şi sociale.

În raport se subliniază nevoia de a promova accesul produselor provenind din aceste ţări la pieţele europene şi, printre altele, dezvoltarea de instrumente comunitare pentru reducerea tarifelor vamale. Doresc însă să-mi exprim preocuparea legată de unele sugestii care, trebuie spus, ar putea avea consecinţe asupra producătorilor europeni, mai ales asupra acelora din regiuni geografice care merită o atenţie deosebită. Ajutorul pentru dezvoltare şi eradicarea sărăciei sunt un imperativ care merită tot sprijinul meu. Cu toate acestea, consider că nu trebuie asumate angajamente care nu pot fi respectate fără a periclita interesele cetăţenilor noştri. Cetăţenii noştri nu trebuie uitaţi sau subordonaţi altor interese. Avem o obligaţie faţă de ei.

Raport: Hella Ranner (A7-0130/2010)

  Sophie Auconie (PPE), în scris. – (FR) Am votat în favoarea acestui raport din proprie iniţiativă al Parlamentului European care răspunde analizei Comisiei Europene asupra sancţiunilor pentru încălcările grave ale normelor sociale în domeniul transportului rutier. În prezent, diferenţele care există între statele membre perturbă funcţionarea echitabilă a pieţei interne şi afectează siguranţa rutieră. Comisia pentru transport şi turism a Parlamentului European propune în acest sens câteva piste pentru a oferi soluţii. Raportul propune în special o armonizare a sancţiunilor printr-o clasificare comună a amenzilor. Solicită crearea unui organism de coordonare responsabil cu ameliorarea cooperării între statele membre în ceea ce priveşte implementarea normelor sociale, precum şi înfiinţarea de autorităţi de control. În cele din urmă, raportul subliniază nevoia de a oferi întreprinderilor de transport şi conducătorilor auto informaţii suficiente referitoare la normele sociale relevante şi la sancţiunile prevăzute pentru nerespectarea acestora prin suporturile imprimate, tehnologiile informaţiei şi sistemele de transport inteligente. Întrucât susţin pe deplin aceste propuneri, am votat în favoarea acestui raport.

  Zigmantas Balčytis (S&D), în scris. – (LT) Sistemele de sancţiuni din statele membre ale Uniunii Europene prezintă diferenţe majore, astfel că situaţia juridică în domeniul transportului internaţional a devenit foarte greu de înţeles pentru întreprinderile de transport şi mai ales pentru conducătorii auto. Regulamentele şi directiva referitoare la normele sociale în domeniul transportului rutier actualmente în vigoare lasă statelor membre foarte mult loc de interpretare, fapt care împiedică transpunerea uniformă în legislaţiile naţionale ale statelor membre. Tratatul de la Lisabona oferă posibilitatea de armonizare a dispoziţiilor din legislaţia penală şi alte legislaţii ale statelor membre. Consider că Comisia trebuie să exploateze această ocazie pentru a dezvolta şi promova un sistem armonizat de control şi să adopte măsuri de reglementare pentru a elimina obstacolele existente pe piaţa unică europeană şi spori siguranţa rutieră. Pentru a garanta o aplicare cât mai eficientă a normelor sociale în domeniul transportului rutier, Comisia Europeană trebuie să propună o interpretare uniformă şi obligatorie a regulamentului referitor la durata de condus şi perioadele de repaus, de care trebuie să ţină cont organismele de control naţionale.

  Jean-Luc Bennahmias (ALDE), în scris. – (FR) Începând cu 2006, un regulament european obligă toţi transportatorii rutieri să respecte aceeaşi durată maximă zilnică de condus şi perioade de repaus aferente, în scopul de garanta siguranţa pe drumurile europene. Din nefericire, modul de aplicare a acestor măsuri e departe de a fi optim, sancţiunile pentru nerespectarea lor fiind total diferite în statele membre.

Astfel, amenda aplicată unui conducător auto care depăşeşte cu mai mult de două ore limita maximă de condus pe zi este de zece ori mai mare în Spania decât în Grecia. În cazul unor infracţiuni grave, sancţiunile diferă de la condamnarea la închisoare în unele state membre la suspendarea permisului de conducere în altele. Această lipsă de uniformizare subminează eficacitatea regulamentului şi dă naştere la o incertitudine juridică semnificativă în rândul întreprinderilor de transport.

Am votat pentru raportul dnei Ranner care solicită Comisiei să propună sancţiuni minime şi maxime armonizate în toate statele membre pentru încălcări ale normelor. Raportul solicită, de asemenea, crearea unei broşuri destinate conducătorilor de camioane, care să conţină informaţii simple şi accesibile cu privire la riscurile la care se expun în caz de nerespectare a normelor în vigoare.

  Sebastian Valentin Bodu (PPE), în scris. − Preocuparea Comisiei Europene în ceea ce priveşte absenţa unui sistem uniform de reglementare a sancţiunilor rutiere la nivelul statelor membre este legitimă. Aplicarea unor sancţiuni similare, cel puţin la nivelul celor non-financiare, tuturor conducătorilor auto din statele membre ar reduce confuzia încercată de multe dintre societăţile de transport sau de conducătorii auto persoane fizice ca urmare a diferenţelor legislative dintre statul de origine şi un terţ stat membru al UE, în care aceştia călătoresc.

Pe de altă parte, Comisia Europeană şi comisiile parlamentare de specialitate au dreptate atunci când spun că este prea devreme pentru a ne gândi şi la o uniformizare a sancţiunilor financiare aplicate contravenţiilor din trafic. Uniunea Europeană înregistrează discrepanţe semnificative în ceea ce priveşte situaţia economică a firmelor şi a populaţiei, iar amenzile pentru aceeaşi contravenţie în trafic nu pot fi egale ca nivel în toate statele membre. Uniformizarea normelor aplicate transportului de persoane ar conduce însă la o mai mare responsabilizare a companiilor de transport.

Armonizarea reglementărilor la nivelul tuturor statelor membre şi impunerea acestora cu fermitate, fără a lăsa la latitudinea fiecărui stat membru ce preia şi ce nu din recomandările europene, ar conduce şi la o mai mare siguranţă pe şoselele Europei.

  Diogo Feio (PPE), în scris. – (PT) Infracţiunile din domeniul transportului rutier sunt o problemă gravă care ridică serioase semne de întrebare legate de trecerea frontierelor. De aceea este important ca Comisia să analizeze realităţile din diferitele state membre, precum şi ceea ce se constituie în infracţiune în diferitele sisteme juridice naţionale şi sancţiunile şi amenzile respective. În această privinţă, raportoarea afirmă că „un sistem de sancţiuni eficient, echilibrat şi cu efect disuasiv se poate baza doar pe sancţiuni clare, transparente și comparabile între statele membre” şi „invită statele membre să găsească soluţii legislative şi practice pentru a reduce diferenţele, în parte foarte mari, privind tipul şi nivelul sancţiunilor”.

Sunt de acord cu importanţa unui sistem de sancţiuni eficient şi echilibrat şi, la rândul meu, consider că statele membre ar trebui să colaboreze pentru a reduce diferenţele în modul de abordare a infracţiunilor rutiere. Cu toate acestea, mi-e greu să fiu de acord cu o situaţie în care legiuitorul naţional şi-ar pierde autoritatea în materie penală în favoarea armonizării la nivelul Uniunii în ceea ce priveşte tipul sancţiunilor şi nivelul amenzilor.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Raportul elaborat de Comisia Europeană rezumă diferitele tipuri de sancţiuni existente în statele membre şi relevă diferenţele dintre sistemele adoptate de fiecare stat membru în acest domeniu, concluzionând că situaţia este nesatisfăcătoare. Prin urmare, solicită statelor membre să aplice normele sociale din domeniul transportului rutier într-o manieră armonizată. Raportoarea Parlamentului European propune să se intensifice eforturile de armonizare din acest domeniu, în special în ceea ce priveşte „armonizarea aplicării legislaţiei sociale” şi a sancţiunilor prin „clasificarea” acestora, scopul urmărit fiind „realizarea unei pieţe interne a transporturilor şi o mai mare certitudine juridică”.

Fără îndoială, siguranţa rutieră este o problemă importantă, la fel cum este şi ameliorarea condiţiilor de lucru din sectorul transportului rutier, nu în ultimul rând în ceea ce priveşte durata de condus şi perioadele de repaus. Dorim să reafirmăm că armonizarea generică nu garantează neapărat realizarea acestor obiective. Armonizarea este într-adevăr necesară, dar trebuie înfăptuită prin progres, şi nu prin coborârea tuturor la un nivel inferior, aşa cum s-a dovedit a fi practica cea mai curentă în toate încercările de „realizare a unei pieţe interne”. O mai mare siguranţă rutieră este la fel de necesară ca şi ameliorarea condiţiilor de lucru din sectorul transportului. Astfel se va asigura o mai mare siguranţă rutieră în fiecare state membru.

  Nuno Melo (PPE), în scris. – (PT) Siguranţa transportului rutier s-a numărat mereu printre preocupările UE. Adoptarea acestei rezoluţii este încă un pas în direcţia eliminării încălcărilor grave ale normelor sociale în acest domeniu. Pentru a crea o reţea de comunicare accesibilă pentru toţi profesioniştii din acest sector atunci când nu lucrează în propriul stat membru este necesară o mai mare cooperare între statele membre. Este, de asemenea, necesar un efort financiar pentru a crea o infrastructură adecvată a reţelei europene, cu un număr suficient de spaţii sigure de parcare şi servicii, astfel încât conducătorii auto să poată într-adevăr respecta normele referitoare la durata de condus şi perioadele de repaus. Astfel se explică votul meu.

  Andreas Mölzer (NI), în scris. – (DE) Statisticile arată că în special vehiculele grele sunt implicate într-o mare parte din accidentele rutiere. De aceea este cu atât mai important ca vehiculul să fie într-o stare tehnică ireproşabilă. Atenţia conducătorilor auto scade în condiţii de oboseală aproape la fel de mult ca atunci când sunt sub influenţa alcoolului. În consecinţă, în numele siguranţei generale, trebuie asigurată respectarea acestor regulamente. În această privinţă este important să se aplice aceleaşi condiţii atât angajaţilor, cât şi lucrătorilor independenţi, pentru a evita ca tot mai multe persoane să fie forţate să aleagă o aparentă activitate independentă pentru a fi apoi exploataţi până la sau dincolo de limitele rezistenţei lor.

Amenzile nu sunt însă cea mai adecvată metodă de a garanta respectarea perioadelor de repaus, acest lucru fiind posibil doar prin imobilizarea vehiculelor. Pentru că nu este prevăzută nicio extindere a acestor măsuri de garantare a siguranţei rutiere, am votat împotrivă.

  Alfredo Pallone (PPE), în scris. – (IT) Raportul dnei Ranner, pe care o felicit pentru munca ei, pune în lumină nu doar diferenţele dintre amenzile practicate în diferitele state membre, ci şi diferenţele care există în tipologia sancţiunilor, subliniind că o astfel de situaţie este nemulţumitoare pentru conducătorii auto şi întreprinderile de transport.

Sunt de acord cu abordarea propusă în raportul Parlamentului, care subliniază că pentru piaţa internă este importantă o aplicare deplină a normelor sociale prin efectuarea de controale mai dese acolo unde este necesar, stabilind un instrument european de coordonare şi armonizând clasificarea infracţiunilor şi sancţiunile aferente. Numai printr-un sistem uniform vom putea asigura recuperarea rapidă a sumelor rezultate din sancţionarea nerespectării normelor. Prin urmare, am acordat un vot favorabil.

  Nuno Teixeira (PPE), în scris. – (PT) Acest raport al colegei mele din Comisia pentru transport şi turism este o iniţiativă excelentă în direcţia soluţionării unora dintre problemele legate de sancţiunile aplicate în transportul rutier în caz de infracţiuni grave. Normele aplicabile în caz de încălcări grave ale normelor sociale variază semnificativ între statele membre în ceea ce priveşte valoarea amenzilor şi natura şi clasificarea sancţiunilor, impunându-se astfel o mai mare armonizare.

Salut soluţiile propuse în raport pentru rezolvarea acestor diferenţe, nu în ultimul rând necesara armonizare a clasificării infracţiunilor grave şi punerea în aplicare a unui sistem de controale – coordonate la nivel european de un organism având competenţele adecvate – al cărui scop este ameliorarea cooperării pentru punerea în aplicare a normelor sociale şi asigurarea formării profesionale a autorităţilor de control responsabile cu aplicarea acestor norme.

Doresc, de asemenea, să subliniez că este important să dezvoltăm iniţiative legate de furnizarea de informaţii pertinente referitoare la normele sociale şi să creăm o infrastructură adecvată şi parcări sigure pentru a garanta respectarea normelor. Din motivele de mai sus, am votat în favoarea raportului prezentat azi Parlamentului.

10. Corectările voturilor şi intenţiile de vot: a se vedea procesul-verbal

(Şedinţa a fost suspendată la ora 13.05 şi reluată la ora 15.00)

PREZIDEAZĂ: DNA KOCH-MEHRIN
Vicepreşedintă

11. Aprobarea procesului-verbal al şedinţei anterioare: consultaţi procesul-verbal

12. Standardele de calitate și siguranță referitoare la organele umane destinate transplantului - Planul de acțiune privind donarea și transplantul de organe (2009-2015) (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct este dezbaterea comună privind:

– raportul prezentat de dl Mikolášik, în numele Comisiei pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară, referitor la propunerea de directivă a Parlamentului şi a Consiliului European privind standardele de calitate și siguranță referitoare la organele umane destinate transplantului (COM(2008)0818 - C6-0480/2008 - 2008/0238 (COD)) (A7-0106/2010), şi

– raportul prezentat de dl Perello Rodriguez, în numele Comisiei pentru Mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară, referitor la comunicarea Comisiei: Planul de acţiune privind donarea şi transplantul de organe (2009-2015): consolidarea cooperării dintre statele membre (2009/2104(INI)) (A7-0103/2010).

  Miroslav Mikolášik, raportor. – (SK) Mă bucur că am această ocazie unică de a mă prezenta în faţa dvs. astăzi şi de a discuta despre progresul obţinut în cadrul negocierilor din Parlament şi, de asemenea, în cadrul negocierilor tripartite ulterioare privind acest subiect foarte important al donărilor şi transplanturilor de organe.

Personal, consider această lege a fi extrem de importantă, nu doar în calitate de raportor şef, ci şi în calitate de doctor. Cred ferm că această directivă nouă abordează în mod fundamental cea mai mare provocare cu care ne confruntăm în prezent în cadrul procesului de donare şi de transplantare a organelor, şi anume lipsa cronică de organe cu care se confruntă pacienţii care le aşteaptă.

În contextul furnizării celei mai bune protecţii a sănătăţii pentru cetăţenii europeni, ţelul nostru este să ne asigurăm că organele umane destinate transplantului sunt sigure şi de o înaltă calitate.

Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară a votat proiectul de aviz la 16 martie, când a fost adoptat cu o majoritate clară în contextul recomandărilor raportorului. În consecinţă, am finalizat trei trialoguri interinstituţionale intense care au implicat Parlamentul, Comisia şi Consiliul, sub conducerea Preşedinţiei spaniole.

Aş dori să subliniez în mod special următoarele puncte, care au fost puncte cheie în dezbaterea noastră.

Primul, principiile care se aplică donării de organe.

Donările voluntare şi gratuite reprezintă un principiu fundamental, care nu trebuie pus în discuţie în niciun mod sau în nicio împrejurare. Natura altruistă a donărilor trebuie conservată, astfel încât să putem preveni orice formă de comercializare sau de motivare financiară a donatorilor. În acelaşi timp, trebuie asigurată cea mai bună protecţie posibilă pentru donatorii vii. Aici, aş dori să menţionez discuţia dinamică provocată de subiectul donării de organe de la donatorii vii. Pe de o parte, această metodă rămâne complementară dobândirii de organe de la donatori decedaţi, dar, pe de altă parte, este o alternativă cu un potenţial remarcabil.

Desigur, intenţia noastră nu este să prevenim progresele din acest domeniu, dar trebuie să ne asigurăm că donarea de organe de la donatorii vii care nu sunt legaţi genetic sau nu au legături de familie cu primitorul este întotdeauna voluntară şi gratuită. Principiul gratuităţii nu se aplică cazurilor de aşa-zisă compensare, în care un donator viu poate primi o contribuţie aferentă acoperirii cheltuielilor legate de donare. Cu toate acestea, statele membre trebuie să definească în mod exact condiţiile în temeiul cărora se pot face astfel de contribuţii, astfel încât să putem evita orice fel de impulsuri financiare sau de profit pentru potenţialii donatori.

Alte chestiuni importante în contextul principiilor includ criteriile de alocare – asigurarea faptului că organele nu sunt prelevate de la o persoană înainte de constatarea legală a decesului şi consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză al donatorului. Noi le-am apărat în părţile introductive ale prevederii cunoscute drept considerente.

Cel de-al doilea principiu include trasabilitatea, protecţia datelor cu caracter personal şi confidenţialitatea. Statele membre trebuie să se asigure că toate organele care sunt prelevate, alocate şi transplantate pe propriul lor teritoriu pot fi urmărite de la donator la primitor şi invers. Acest concept a înlocuit propunerea originală pentru anonimat, care este nefavorabilă securităţii procesului. Datele cu caracter personal trebuie să rămână confidenţiale.

Cel de-al treilea principiu este cadrul pentru calitate şi siguranţă. Noi ne-am exprimat acordul clar faţă de faptul că statele membre ar trebui să stabilească un cadru naţional care să prevadă toate etapele procesului organizaţional, de la donare la transplant. În consecinţă, statele membre vor informa Comisia cu privire la activităţile şi rezultatele obţinute în contextul aplicării acestui regulament în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acestuia. Aici, ne aşteptăm la progrese mari, în special în cazul ţărilor în care sistemul nu este suficient de bine dezvoltat şi care pot creşte în mod semnificativ numărul de transplanturi prin adoptarea măsurilor sistemice adecvate.

Aş dori să subliniez în special rolul coordonatorului de transplant sau al echipei coordonatoare, a căror importanţă este indiscutabilă. Acesta s-a dovedit important în multe ţări în care operaţiile decurg în mod liniştit.

Aş dori să închei prin a menţiona criteriile cum ar fi organizarea şi efectuarea colectărilor, specificarea rolurilor pentru autorităţile competente, implicarea ţărilor terţe, schimbul de organe cu ţările terţe şi securitatea procesului. Am aprobat aşa-zisele acte delegate în temeiul prevederilor bazate pe Tratatul de la Lisabona (voi încheia în curând).

În fine, aş dori să accentuez importanţa intensificării sensibilizării opiniei publice şi, prin urmare, aş dori să îndemn Comisia să încurajeze statele membre să promoveze donarea de organe prin intermediul programelor speciale. Aş dori să le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la cursul reuşit al negocierilor şi în special să aplaud abordarea eficientă şi constructivă a Preşedinţiei spaniole.

  Andrés Perelló Rodríguez, raportor. – (ES) Doamnă preşedintă, doamnă Jiménez García-Herrera, domnule comisar, au trecut 43 de ani de când doctorul Christian Barnard a afirmat următoarele „Jesus, dit kan werk”, ceea ce în dialectul Afrikaans înseamnă „Isuse, acest lucru o să funcţioneze”, în timp ce privea cu neîncredere cum inima tocmai transplantată începuse să bată. De atunci, transplantarea unui organ util de la o persoană care nu mai avea nevoie de acesta la alta care avea nevoie de el pentru a supravieţui a devenit o procedură obişnuită.

Cu toate acestea, este adevărat şi că acest lucru nu a împiedicat ca 56 000 de europeni să fie înscrişi pe lista de aşteptare şi nu a împiedicat nici probabilitatea ca 12 dintre acele persoane să fi decedat până la sfârşitul acestei dezbateri pentru că nu au organul de care au nevoie. Aici rezidă provocarea pentru Parlament care, în cadrul acestei şedinţe plenare, trebuie să adopte atât directiva, care a fost explicată atât de bine de dl Mikolášik, cât şi planul de acţiune.

Nu există îndoială că trebuie să oferim canale de sprijin clare şi eficiente pentru publicul european astfel încât niciun european să nu decedeze datorită unei lipse de organe ca urmare a lipsurilor din sistemul de transplanturi.

Durata mai lungă de viaţă a europenilor, o reducere a accidentelor de trafic şi progresele în ştiinţă sunt, desigur, lucruri care trebuie salutate, dar acestea înseamnă şi faptul că va fi o nevoie mai mare de organe, întrucât din ce în ce mai multe persoane au nevoie de ele.

Răspunsul europenilor atunci când sunt întrebaţi dacă sunt dispuşi să doneze organe pentru a salva viaţa unui alt cetăţean este foarte puternic şi pozitiv. Motivul pentru care acest lucru nu se reflectă direct în numărul de transplanturi efectuate în fiecare ţară este că fără nicio îndoială trebuie să îmbunătăţim aspectele esenţiale ale sistemului nostru de transplanturi cum ar fi coordonarea, informaţiile, formarea profesională şi educarea opiniei publice în această privinţă.

În unele ţări, avem exemple care demonstrează că atunci când coordonarea şi formarea sunt la nivel optim, numărul de transplanturi la un milion de persoane este în creştere. Dacă-mi permiteţi, voi cita exemplu Spaniei, unde s-a stabilit un model care trebuie utilizat drept referinţă.

În plus faţă de garanţiile calităţii şi securităţii transplanturilor şi la natura complementară, gratuită şi voluntară a acestora de la donatorii în viaţă stabilite de directivă, există recomandări stabilite de planul de acţiune privind nevoia de formare continuă a profesioniştilor şi nevoia ca societatea să fie alimentată cu informaţii şi educaţie privind acest aspect, fără de care este dificil de lucrat.

Toate acestea formează baza pentru optimizarea a ceea ce am putea numi un sistem european armonizat de transplanturi împărtăşit de toate statele membre ca instrument în vederea îndeplinirii obiectivului pe care l-am stabilit noi înşine. Obiectivul nostru este să ajungem pur şi simplu într-un punct în care niciun european nu va deceda deoarece nu are organul de care are nevoie datorită sistemelor care nu au fost încă perfecţionate.

În Europa secolului 21 nu putem permite ca lipsa coordonării sau a sistemelor optimizate să provoace pierderea unui organ, astfel încât un alt cetăţean european să nu poată beneficia de acesta. Acesta va fi rezultatul adoptării acestei directive şi a acestui plan de acţiune, care reprezintă rezultatul unui efort susţinut.

Aş dori să profit de această ocazie pentru a sublinia disponibilitatea şi cooperarea demonstrată atât de raportori – în acest caz dl Mikolášik –, cât şi de raportorii alternativi. De asemenea, aş dori să subliniez şi impulsul major pe care l-a dat Preşedinţia spaniolă – reprezentată de ministrul sănătăţii spaniol şi de doctorul Matesanz, în calitate de Director al Organizaţiei naţionale spaniole pentru transplanturi – acestei directive şi acestui plan de acţiune, deoarece am putut conta pe domniile lor în orice moment.

Aş dori să accentuez faptul că cei care au depus eforturi atât de intense merită mulţumirile noastre şi vă rog să-i răsplătiţi adoptând unanim acest raport. În calitate de deputat în Parlament, sunt recunoscător pentru activitatea efectuată şi, ca european, sunt recunoscător pentru faptul că se face acest pas pentru a salva vieţile tuturor cetăţenilor Uniunii care ar putea avea nevoie de el în orice moment.

  Trinidad Jiménez García-Herrera, Preşedintă în exerciţiu a Consiliului. – (ES) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, mă bucur să compar în şedinţa plenară a Parlamentului pentru a lua parte la dezbaterea comună privind donarea şi transplantul de organe.

Aceasta este cu siguranţă o dezbatere importantă, în primul rând pentru că are un impact direct asupra vieţilor oamenilor şi asupra sănătăţii miilor de europeni. În această privinţă, aş dori să vă reamintesc că, în ciuda creşterii constante a numărului de donări şi de transplanturi în ultimii ani, s-a estimat că în prezent există 56 000 de pacienţi în Uniunea Europeană înscrişi pe lista de aşteptare pentru organul potrivit şi mulţi dintre ei decedează înainte de a-l primi.

În al doilea rând, este o dezbatere importantă deoarece ne ajută să sporim generozitatea şi solidaritatea societăţii noastre. Permiteţi-mi să vă dau un exemplu: în prezent, în Uniunea Europeană există 18 donatori pentru fiecare milion de locuitori. În cazul în care vom putea creşte această cifră pentru a egaliza cele mai ridicate cifre, cum ar fi 34 în Spania sau mai mult de 30 în Portugalia, am salva mai mult de 20 000 de vieţi în Europa.

În mod similar, promovarea donării de organe de la donatorii în viaţă pe teritoriul întregii Uniuni Europene la nivelurile din ţările scandinave, Marea Britanie şi Olanda ar mai elibera 2 000 de persoane de dializă în fiecare an. Doamnelor şi domnilor, nu vom uita niciodată faptul că, fără donatori, nu pot exista transplanturi.

Dezbaterea din această după-amiază ne va ajuta să dăm un impuls definitiv lansării unei strategii comune a Uniunii în vederea obţinerii celei mai bune structuri din lume pentru donarea şi transplanturile de organe. Mai mult, articolul 168 din recentul Tratat de la Lisabona ne oferă şansa de a crea acest cadru comun, de înaltă calitate şi sigur pentru procesul de donare şi transplant.

Acum avem două iniţiative importante ale Comisiei în această privinţă, care au fost prezentate în 2008 şi la care Consiliul, alături de Parlament, a lucrat din greu şi foarte mult în ultimele luni.

Prima este propunerea de directivă pentru reglementarea aspectelor calităţii şi securităţii organelor destinate transplantului. Aşa cum am afirmat, această directivă stabileşte un cadru legal comun care trebuie să ne faciliteze limitarea anumitor riscuri în toate etapele procesului de utilizare a organelor pentru tratament, de la donare la transplant. Acest lucru garantează calitatea şi securitatea organelor, dar şi protecţia donatorilor şi a primitorilor prin desemnarea autorităţilor competente.

În al doilea rând, avem şi un plan de acţiune care ajută la consolidarea cooperării între statele membre, obiective care au trei aspecte: primul, creşterea disponibilităţii organelor; al doilea, îmbunătăţirea eficienţei şi accesibilităţii la sistemul de transplanturi; şi al treilea, îmbunătăţirea calităţii şi securităţii.

Doamnelor şi domnilor, aceste două iniţiative ne acordă un cadru comun, care este un cadru european ce încorporează nu doar cele mai bune elemente comune, dar şi cele mai bune elemente din punct de vedere organizaţional şi al bunăstării pe care diferitele state membre le-au consolidat în acest domeniu. Cu alte cuvinte, este un cadru bazat pe calitate, securitate şi inovaţie.

Procedăm astfel stabilind un model european pentru donare şi transplant în jurul valorilor şi principiilor pe care le împărtăşim cu toţii: solidaritate, corectitudine şi coeziune, care sunt simbolurile identităţii Uniunii. Acestea vor ajuta la obţinerea autonomiei în donarea de organe şi, prin urmare, la combaterea turismului transplanturilor.

Sunt sigur că veţi fi de acord cu mine că intrarea în vigoare a acestei directive şi sprijinul Parlamentului pentru planul de acţiune vor impulsiona în sine schimbul de organe între statele membre şi promovarea donării.

În primul rând, stabilim un cadru comunitar pentru a le acorda europenilor acces egal la sănătate în general şi la tratamentul prin transplant în particular. În al doilea rând, acest cadru comunitar mai eficient va fi direct în avantajul pacienţilor care, din cauza caracteristicilor lor, au o şansă mai mică de a găsi un organ care se potriveşte nevoilor lor. Prin urmare, se va reduce numărul de organe pierdute din cauza absenţei unui primitor adecvat într-o anumită zonă geografică.

Doamnelor şi domnilor, înainte să închei, Preşedinţia spaniolă ar dori să le mulţumească Preşedinţiilor cehe şi suedeze pentru munca depusă la începutul negocierilor din 2009, creând circumstanţele pentru un progres semnificativ datorită cooperării statelor membre şi a Comisiei.

Preşedinţia spaniolă ar dori să-i mulţumească şi Parlamentului pentru munca sa asiduă şi în special raportorilor, dl Mikolášik şi dl Perello, pentru munca pe care au efectuat-o în vederea promovării acordului şi consensului necesar.

Doar prin intermediul eforturilor comune tuturor instituţiilor Uniunii vom ajunge la un acord care ne va permite să lansăm un serviciu european care, pe de o parte, va oferi pentru 500 de milioane de persoane cele mai bune garanţii de calitate şi securitate şi, pe de altă parte, va promova accesul egal la tratamentul de care depind atât de multe vieţi în fiecare an, precum şi solidaritatea societăţii noastre. Haideţi să intensificăm simbolistica Uniunii Europene de astăzi.

  John Dalli, membru al Comisiei. – Doamnă preşedintă, 56 000 de europeni aşteaptă un transplant de organ în Europa; pentru multe dintre aceste persoane, un transplant reuşit este o chestiune de viaţă şi de moarte. Acesta este motivul pentru care ne aflăm astăzi aici: asigurarea înaltei calităţi şi securităţi a transplanturilor de organe pe teritoriul Europei. Aceasta este esenţa propunerii de directivă şi a planului de acţiune al Comisiei. Aş dori să-i mulţumesc raportorului, doctorul Mikolášik, şi raportorilor alternativi pentru activitatea lor excelentă privind directiva propusă referitoare la calitatea şi securitatea organelor. Aş dori să-i mulţumesc şi dlui Perello Rodriguez pentru raportul său din proprie iniţiativă încurajator privind planul de acţiune pentru donarea şi transplantul de organe.

Permiteţi-mi să vă reamintesc că obiectivele cheie ale acestor două iniţiative sunt îmbunătăţirea calităţii şi securităţii transplanturilor de organe umane, creşterea disponibilităţii organelor şi transformarea sistemelor de transplant în sisteme mai eficiente şi mai accesibile. Propunerea de directivă stabileşte cadrul juridic pentru cerinţele de calitate şi securitate, iar planul de acţiune se concentrează pe creşterea disponibilităţii organelor şi eficienţa sistemelor de transport.

Planul de acţiune pe o perioadă de şase ani stabileşte 10 acţiuni prioritare în vederea consolidării cooperării între statele membre prin intermediul acţiunilor comune şi al partajării celor mai bune practici. Constat dorinţele Parlamentului de a include în cadrul planului de acţiune activităţile care nu au putut deveni obligaţii juridice în directivă în temeiul articolului 168 din Tratat, în special, privind criteriile de alocare a organelor, înregistrând dorinţele potenţialilor donatori şi problemele legate de practicile medicale. Comisia este dispusă să sprijine statele membre în abordarea acestor probleme importante pentru Parlament.

În ceea ce priveşte directiva, mă bucur că acum ne apropiem de un acord în primă lectură ca urmare a unui dialog rapid şi constructiv între Parlament, Comisie şi Consiliu. Cred că acesta este primul acord la care se ajunge în primă lectură de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Sunt convins că textul cu modificările propuse include preocupările principale ale Parlamentului astfel cum sunt stabilite în raportul dlui Mikolášik. Permiteţi-mi să comentez asupra unor aspecte specifice.

Susţin cu fermitate consolidarea principiilor donărilor voluntare şi neplătite, care sunt esenţiale pentru asigurarea calităţii şi securităţii organelor. De asemenea, salut clarificarea faptului că principiul gratuităţii nu îi va împiedica pe donatorii în viaţă să primească compensaţii, cu condiţia ca acest lucru să se limiteze strict la acoperirea cheltuielilor şi pierderea de venituri legate de donare. Împărtăşesc pe deplin preocuparea Parlamentului în ceea ce priveşte combaterea traficului de organe. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al propunerii se limitează la calitatea şi securitatea stipulate în articolul privind sănătatea publică din tratat. În acest context, salut textul care afirmă că directiva va contribui în mod indirect la combaterea traficului de organe, de exemplu, prin intermediul autorizării centrelor de transplantare, stabilirea condiţiilor de organizarea a achiziţiilor publice şi sistemele de trasabilitate a organelor.

De asemenea, înţeleg preocuparea Parlamentului referitoare la criteriile transparente, nediscriminatorii şi ştiinţifice de alocare a organelor. Deşi problema este în afara domeniului de responsabilitate a UE, pot accepta includerea acestui principiu într-un considerent. De asemenea, salut faptul că textul propus recunoaşte faptul că donarea de la persoanele în viaţă coexistă cu donarea de la persoanele decedate în majoritatea statelor membre. Donarea de la persoanele în viaţă sporeşte numărul de organe disponibile şi salut textul care consolidează eforturile de protejare a donatorilor vii pentru a garanta calitatea şi securitatea organelor destinate transplantului.

Mai departe, în ceea ce priveşte prevederile care tratează sistemele de consimţământ şi certificare a decesului, aceste probleme sunt reglementate de legislaţia naţională. Cu toate acestea, în spiritul compromisului, Comisia poate accepta clarificările suplimentare propuse. De asemenea, menţionez dorinţa Parlamentului de a include în planul de acţiune activităţi care nu pot acoperite de directivă, în special în ceea ce priveşte criteriile pentru alocarea de organe, înregistrarea potenţialilor donatori şi chestiunile referitoare la practicile medicale. Comisia este dispusă să sprijine statele membre în abordarea acestor probleme.

Permiteţi-mi să mai semnalez problemă: adoptarea unei legi este primul pas. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că legislaţia este pusă în aplicare. De aceea Comisia insistă ca statele membre să raporteze modul în care transpun directivele în legislaţia naţională: „tabelele de corespondenţă”. Parlamentul le-a susţinut întotdeauna. Regret că, pentru prima dată, Parlamentul nu susţine includerea în cadrul directivei a obligaţiei de raportare a transpunerii din partea statelor membre.

În sfârşit, o serie de amendamente aliniază propunerile la dispoziţiile privind comitologia din Tratatul de la Lisabona. Salut posibilitatea acordată de Comisie de a adopta, în cazuri clar definite, actele delegate conform procedurii de urgenţă în această privinţă. Declar că Comisia Europeană îşi ia angajamentul să ţină la curent Parlamentul şi Consiliul European privind posibilitatea adoptării unui act delegat conform procedurii de urgenţă. Imediat ce serviciile Comisiei prevăd că un act delegat ar putea fi adoptat conform procedurii de urgenţă, acestea vor avertiza în mod neoficial secretariatele Parlamentului şi ale Consiliului European.

De asemenea, declar în numele Comisiei că prevederile acestei directive nu vor aduce atingere niciunei viitoare poziţii a instituţiilor în ceea ce priveşte aplicarea articolului 290 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sau actelor legislative individuale ce conţin astfel de prevederi.

Pentru a încheia, permiteţi-mi să declar faptul că Comisia este pregătită să susţină pachetul legislativ de compromis.

  Cecilia Wikström, raportoare pentru aviz a Comisiei pentru afaceri juridice. – (SV) Doamnă preşedintă, aş dori să încep prin a-i mulţumi dlui Mikolášik pentru o cooperare atât de excelentă şi foarte constructivă privind acest raport important.

Există multe provocări în domeniul donării şi transplantului de organe umane. Avem o responsabilitate şi trebuie să ne ridicăm la nivelul aşteptărilor unui număr mare de persoane de pe listele de aşteptare care trăiesc în nesiguranţă de la o zi la alta, în timp ce aşteaptă viaţa nouă pe care le-o poate oferi un nou organ. Linia dintre viaţă şi moarte nu poate fi mai clară decât atât.

Sarcinile Parlamentului European includ şi efectuarea unei lupte determinate împotriva dezgustătorului comerţ cu organe umane. Acest lucru este ceva ce trebuie să facem. Prin stabilirea normelor etice clare şi de securitate, putem asigura mai bine dreptul implicit al oamenilor la propriul lor corp, la integritate şi auto-determinare. Mă bucur că perspectivele prezentate de Comisia pentru afaceri juridice au fost luate în considerare.

Este greu să ilustrăm o imagine mai bună a scopului nostru comun decât cel al protejării vieţilor oamenilor din diversele state membre. Acest raport ilustrează această imagine foarte clar.

  Eva Lichtenberger, raportoare pentru aviz a Comisiei pentru afaceri juridice. – (DE) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, cu toate acestea, este adevărat, acest lucru este o chestiune de viaţă şi de moarte. Exact din acest motiv această dezbatere este destul de încărcată emoţional.

Există sisteme complet diferite pentru transplantul de organe în diferitele ţări ale Europei şi pentru modul în care oamenii îşi dau consimţământul sau nu, indiferent dacă propriile organe pot fi utilizate sau dacă membrii de familie îşi pot da consimţământul pentru un transplant. În viitor, în temeiul acestui raport, acele ţări cu sisteme foarte restrictive ar trebui să cerceteze îndeaproape exemplele altor ţări pentru a observa şi efectele pozitive. Întrucât, atunci când atât de mulţi oameni aşteaptă transplanturi, acesta trebuie să constituie un semnal pentru noi, nu doar pentru a crea mai multe oportunităţi şi o mai mare accesibilitate, dar şi pentru a garanta calitatea, securitatea şi accesibilitatea. Acest lucru ar furniza şi un instrument important pentru combaterea comerţului cu organe – o activitate cu adevărat josnică – şi ar face posibilă o mai bună reglementare a transplanturilor de la persoanele în viaţă, care trebuie să aibă loc într-adevăr fără plată.

  Peter Liese , în numele Grupului PPE. – (DE) Doamnă preşedintă, doamnă Jiménez García-Herrera, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, spaniolii sunt campionii Europei la fotbal, majoritatea oamenilor cunosc acest lucru şi este frumos, dar nu este la fel de important ca faptul că spaniolii sunt campionii Europei şi atunci când vine vorba de transplantul de organe.

Cheia modelului spaniol, ar trebui să înţelegem cu toţii acest lucru cât se poate de clar, este organizarea în cadrul spitalelor. În alte ţări europene, organele, afirm acest lucru cu părere de rău, se pierd nu din cauza faptului că membrii de familie nu au vrut să-şi dea consimţământul sau a faptului că victima nu deţine o cartelă de donator sau pentru că au declarat că nu doresc să-şi doneze organele, ci, pentru majoritatea organelor care se pierd în Europa, se întâmplă pur şi simplu din cauza faptului că doctorii nu au destul timp să trateze această problemă.

Spania a organizat acest lucru mai bine cu coordonatorii săi pentru transplanturi. Oriunde se adoptă acest sistem pot fi salvate mai multe persoane şi mai multe persoane pot trăi o viaţă sănătoasă fără a face dializă sau a trece prin alte experienţe dificile. De aceea ar trebui să facem presiuni asupra acestui lucru din cadrul raportului Perello în statele membre.

Directiva vizează, mai presus de toate, calitatea şi securitatea, dar şi efectele asupra persoanelor care aşteaptă organele. Asta deoarece, în prezent, un organ dintr-un stat membru poată să nu fie utilizat deoarece nu se poate găsi niciun primitor destul de repede. Dacă avem standarde comune de calitate şi securitate, putem îmbunătăţi şi schimbul de organe transfrontalier pentru a ajuta oamenii. Acest lucru înseamnă că şi acesta este un punct important.

Un alt element foarte important în cadrul directivei este faptul că trebuie să combatem comerţul cu organe. Acesta este un subiect pe care nu trebuie să-l ignorăm pur şi simplu. Din acest motiv, eu şi câţiva alţi deputaţi am invitat un expert, care a anchetat comerţul cu organe şi asasinarea deliberată a persoanelor în China pentru organe în vederea transplantului, să vină şi să ia cuvântul mâine. I-aş ruga pe colegii mei deputaţi să se intereseze cu privire la acest subiect.

Odată cu directiva şi cu planul de acţiune, am trimis un semnal foarte clar. Donarea voluntară şi neplătită se stabileşte într-un mod obligatoriu juridic şi aş dori să le mulţumesc tuturor celor care ne-au ajutat să atingem aceste scopuri.

  Karin Kadenbach, în numele Grupului S&D. – (DE) Doamnă preşedintă, doamnă Jiménez García-Herrera, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, şi eu aş fi de acord cu vorbitorii precedenţi şi aş spune în deschidere că „viaţa este frumoasă”. Aceasta este o propoziţie pe care o aud iar şi iar de la un coleg de-al meu, viceguvernatorul Ernst Höger, care a suferit de o boală cardiacă gravă ca urmare a unei muşcături de căpuşă, dar a avut norocul ca în decembrie 2004 să beneficieze de o donare a unei inimi potrivite. Ernst Höger este încă în viaţă, se plimbă printre noi, plin de viaţă şi de energie şi ne spune că „viaţa este frumoasă”.

Am auzit aceste cifre astăzi: 55-60 000 de europeni aşteaptă ocazia să ne poată spune în viitor, la fel ca Ernst Höger, că „viaţa este frumoasă”. În fiecare zi pierdem doisprezece dintre ele deoarece sistemele noastre nu au progresat pur şi simplu la un nivel în care putem obţine organe pentru persoanele care au nevoie de ele dintr-o altă locaţie unde au devenit între timp disponibile. De aceea sarcina noastră este să le punem în practică. Cred că acest plan de acţiune este un lucru foarte important, că trebuie să asigurăm securitatea donărilor şi a transplanturilor de organe, că trebuie să le oferim, de asemenea, donatorilor în viaţă, care au nevoie la fel de mult – afirm acest lucru gândindu-mă pur şi simplu la pacienţii cu dializă – de securitatea celor mai bune standarde medicale şi că trebuie să fim absolut vehemenţi în lupta împotriva oricărui tip de comerţ cu organe – cu alte cuvinte, donarea voluntară şi gratuită este un lucru absolut esenţial.

Trebuie să garantăm consimţământul donatorilor. Trebuie să dezvoltăm sistemele Europei astfel încât să putem închide lacuna dintre o donare la un milion de cetăţeni în multe state membre şi aproape cele 40 de donări la un milion din Spania, campionii noştri europeni. Ar trebui să avem ca obiectiv, alături de sistemele noastre naţionale de sănătate, punerea în aplicare a acestor planuri de acţiune cât mai curând posibil şi să garantăm cel mai ridicat standard astfel încât cele 55 000 de persoane care în prezent aşteaptă să poată spune că „viaţa este frumoasă”.

  Frédérique Ries, în numele Grupului ALDE. – (FR) Doamnă preşedintă, mâine ne aşteptăm să avem această directivă privind donarea şi transplantul de organe, care este esenţială. În Europa, 6 000 de pacienţi, care aşteaptă o inimă, un plămân sau un rinichi, aşteaptă această lege de ani de zile. Doisprezece dintre ei decedează în fiecare zi deoarece au aşteptat prea mult.

La fel ca cei care au luat cuvântul mai devreme, aş dori să subliniez rezultatul excelent pe care l-am obţinut, care nu ar fi fost posibil fără cooperarea între raportorii noştri, dl Perello Rodriguez şi dl Mikolášik, raportorii alternativi, printre care mă număr şi eu, şi Preşedinţia spaniolă. Aş dori să profit de această ocazie pentru a-l lăuda pe doctorul Matesanz, care a fost ghidul nostru minunat pe durata vizitei noastre la Madrid.

Să nu greşim în privinţa obiectivului de aici. Principala prioritate este într-adevăr creşterea numărului de donări de organe în Europa şi, prin urmare, desigur, în acelaşi timp, să-i sensibilizăm pe bărbaţii şi femeile europene privind donarea, întrucât inegalităţile vorbesc de la sine, acestea sunt chiar ostentative: există 34 de donatori decedaţi la un milion de locuitori în Spania, 27 în ţara mea, Belgia, şi doar un singur donator în România. Prin urmare, trebuie să ne educăm popoarele referitor la această problemă a donării; să le facilităm potenţialilor donatori accesul la informaţii; să rupem barierele administrative, fapt care este esenţial; să stabilim în cadrul celor 27 state membre o autoritate naţională responsabilă cu controlul calităţii şi securităţii organelor, de la prelevarea de la donator la transplant; şi apoi să inspirăm – aşa cum s-a mai afirmat – exemple mai bune de organizare, astfel cum există, repet, în Spania, unde progresul este legat de un fel de sistem de avertizare timpurie, un avertisment constant în cadrul întregului sistem, de la decesul donatorului la transplant.

Directiva noastră de compromis, faimosul nostru amendament 106, care rezumă toate eforturile noastre, trimite mesajul corect către pacienţi, mesajul speranţei, prin autorizarea – şi acesta a fost uneori rezultatul la sfârşitul unor discuţiilor profunde – utilizării unui organ suboptimal în cazuri de urgenţă extremă, în special prin încurajarea donărilor de la persoanele în viaţă, acolo unde este posibil, desigur. Aici vorbesc în principal despre donările de rinichi sau de ficat, donări care sunt necesare, care se extind rapid, care sunt încurajate de practicieni şi de specialişti şi care, în prezent, încă numără, în medie, doar 5 % din donări.

Faceţi mai mult şi cooperaţi mai mult: acesta este raţionamentul din spatele planului de acţiune care a fost elaborat de dl Perello Rodriguez. Un exemplu este propunerea mea privind înscrierea online într-un registru, într-un registru naţional sau european al donatorilor, cu ideea de adăugare a unei referinţe la cartea de identitate a persoanei sau la permisul de conducător auto care să-l identifice drept donator şi, prin urmare, permiţând ca procesul să se deruleze mai repede, acolo unde este necesar.

Aş dori să rezum spunând că am făcut o treabă excelentă şi că am preferat etica speranţei în locul eticii interdicţiei.

  Satu Hassi, în numele Grupului Verts/ALE. – (FI) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, le adresez mulţumiri dlui Mikolášik şi dlui Perello Rodriguez pentru munca lor excelentă. Cea mai dificilă problemă în cadrul dezbaterilor a fost legată de donatorii vii. Pe de o parte, există liste lungi de aşteptare a pacienţilor pentru un transplant de rinichi şi, pe de altă parte, există nevoia de a proteja donatorii şi de a împiedica comerţul ilegal cu organe şi exploatarea extremă a oamenilor sărmani care se asociază cu aceasta.

Nu am obţinut acel tip de rezultat bun pe care ni l-am fi dorit noi cei din Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană. Cea mai sigură soluţie în ceea ce priveşte drepturile omului ale donatorilor ar fi să insistăm ca statele membre să impună un sistem naţional strict în vederea prevenirii comerţului ilegal cu organe, dacă dorim ca donările de la persoane în viaţă să fie permise în afara sferei membrilor familiei şi a rudelor apropiate. Deşi textul legislativ negociat este mai degrabă mai puţin robust în ceea ce priveşte obiectivele sale, sper că ţările UE vor lua măsuri stricte pentru a elimina comerţul ilegal cu organe. Conform Consiliului Europei, 5-10 % dintre rinichii transplantaţi provin din comerţul ilegal cu organe, şi acest lucru înseamnă mii de victime anual. Donările voluntare care sunt gratuite reprezintă, de asemenea, cea mai sigură opţiune, chiar şi pentru primitorii organelor.

Nu pot exista crime asociate cu comerţul de organe, cu excepţia situaţiei în care există intermediari şi cerere. A fost îngrozitor să citim rapoarte despre modul în care sunt achiziţionate organele în ţările sărace din regiuni cum ar fi Africa, Asia sau chiar Europa de Est. Cele mai şocante au fost rapoartele care descriu de fapt asasinarea oamenilor. De exemplu, chirurgii australieni specializaţi în transplanturi de organe au condamnat practica din China de asasinare a prizonierilor în vederea prelevării organelor lor. Noi, în Europa, trebuie să facem tot ce putem pentru a evita crearea unei pieţe pentru acest tip de infracţiune.

  Marisa Matias, în numele Grupului GUE/NGL. – (PT) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnă Jiménez, lipsa de organe pentru transplant reprezintă o problemă majoră. Ne-am referit deja la acest lucru de câteva ori şi este o problemă majoră care ne ridică probleme, atât pentru sănătatea publică, cât şi pentru problemele asociate, cum ar fi intensificarea pieţei gri şi a traficului de organe; aceasta din urmă nu este bună sub nicio formă pentru sistemele noastre de sănătate sau pentru cetăţenii noştri. Prin urmare, trebuie să combatem această infracţiune, şi un mod de a proceda astfel, mod care pare mi se pare mai mult decât important şi relevant, este prin intermediul legislaţiei şi a propunerilor cum ar fi cele pe care le discutăm acum astăzi. De aceea doresc să mă concentrez asupra celor mai importante probleme ridicate de aceste două propuneri.

Sistemul pe care l-am avut până acum este unul cu inegalităţi uriaşe, deoarece îi lipsesc aceste două propuneri. Inegalităţile între statele membre, inegalităţile între sistemele existente, inegalităţile privind accesul la organe, inegalităţile între membrii opiniei publice: cred că nu putem accepta aceste inegalităţile. Prin urmare, este important să le reducem mai departe, iar aceste propuneri încearcă să facă tocmai acest lucru. Cu toate acestea, cred că un sistem european care menţine o serie dintre particularităţile anumitor ţări, astfel încât acestea să nu fie obligate să aibă sisteme mai restrictive, este răspunsul la problemă. Munca depusă de către raportori, dl Mikolášik şi dl Perello Rodriguez, este extrem de importantă şi contribuie la rezolvarea problemei cu care ne confruntăm.

Dacă vorbim despre propuneri care se bazează şi sunt susţinute de probleme precum donarea, voluntariatul, gratuitatea, confidenţialitatea, protejarea datelor, trasabilitatea, responsabilitatea – şi aici cred că interesul Parlamentului în vederea ajutorării până în momentul recuperării pacientului, şi nu doar pentru donare, este important – şi cooperarea între statele membre, cred că suntem pe drumul cel bun.

Cu toate acestea, în legătură cu donările între persoanele în viaţă, trebuie să menţionez doar că mă bucur că s-a inclus această extindere cu drepturi. Evident, garantând toate drepturile şi toate condiţiile, dar este foarte important să trecem dincolo de cercul restricţionat al familiei convenţionale, deoarece, dacă nu o facem, acest lucru ar fi o altă cale pentru noi de a avea alte forme de inegalitate. Prin urmare, promovarea donării drept sursă principală de transplant, precum şi protejarea datelor şi securitatea pacienţilor mi se par a reprezenta un motiv mai mult decât suficient pentru prezenţa noastră reunită în această dimineaţă şi pentru votul în favoarea acestor două propuneri care sunt extrem de importante pentru Uniunea Europeană.

  Anna Rosbach, în numele Grupului EFD. – (DA) Doamnă preşedintă, sper că nicio persoană de aici nu va avea vreodată nevoie să se folosească de această directivă. 27 de ţări UE înseamnă 27 de seturi diferite de reglementări, plus oamenii din afara ţărilor Uniunii care au fost introduşi ilegal şi care, datorită faptului că sunt săraci, sunt dispuşi să doneze un rinichi pentru o sumă foarte mică de bani. Din nefericire, în ultimii ani, am fost martorii unor serii de exemple de treabă de mântuială care a afectat atât pacienţii, cât şi donatorii. Prin urmare, avem nevoie de coordonarea la nivel comunitar şi, desigur, trebuie să ne asigurăm că atât primitorul, cât şi donatorul primesc cel mai bun tratament posibil. În câteva state membre ale UE te naşti donator, în timp ce în majoritatea ţărilor poţi dona doar în cazul în care iei personal o decizie activă de a proceda astfel. Astfel, suntem într-o situaţie în care avem 27 de norme de lege şi scheme de asigurare diferite, care nu promovează exact oportunităţile pentru cooperare.

Subiectul despre care discutăm este unul extrem de complicat deoarece trebuie să ne asigurăm şi de faptul că calitatea organelor este o prioritate de vârf. Doar din motive de sănătate, este important să abordăm problema donărilor ilegale, întrucât deseori nu cunoaştem identitatea donatorului şi, prin urmare, starea sa de sănătate. Ar fi păcat să primim rinichi, inimi şi alte organe care provin de la donatori cu boli contagioase, infecţii, leucemie sau mai rău. Prin urmare, trebuie să trecem în revistă organele respective înainte de a le utiliza. Trebuie să fim siguri că intervenţiile se efectuează în siguranţă, cu alte cuvinte, că personalul responsabil pentru operaţia în sine este bine format în domeniul său şi că se efectuează o monitorizare la cel mai ridicat nivel.

  Pilar Ayuso (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, domnule Comisar, doamnă Jiménez García-Herrera, în primul rând aş dori să subliniez efortul depus de către raportori – dl Mikolášik şi dl Perello – şi tot efortul pe care l-au făcut pentru a găsi cel mai bun compromis posibil pentru o politică a transplanturilor în Uniunea Europeană.

De asemenea, aş dori să subliniez contribuţia adusă de Preşedinţia spaniolă şi de doctorul Matesanz, Directorul Organizaţiei Naţionale Spaniole pentru Transplanturi, deoarece Spania este în prezent liderul mondial în ceea ce priveşte donările, cu 34,4 la fiecare milion de locuitori. Acest lucru se datorează pur şi simplu îmbunătăţirii constante a organizării şi măsurilor care s-au luat în vederea creşterii sensibilizării în rândul populaţiei privind donarea de organe.

Trebuie să obţinem acest lucru pentru întreaga Uniune Europeană: să creştem numărul de donări, să ne asigurăm că toate transplanturile se efectuează la aceleaşi standarde de calitate şi, de asemenea, să promovăm cooperarea între toate statele membre.

Trebuie să ne asigurăm şi că fiecare donare este voluntară şi nerecompensată, cu excepţiile enumerate de comisarul Dalli, pentru a combate traficul de organe, care este legat în totalitate de o lipsă acută de organe. Planul de acţiune poate contribui la acest lucru, ajutând la rezolvarea lipsei acute de organe şi la îmbunătăţirea accesului opiniei publice la transplanturi.

Soluţia la care s-a ajuns pentru donatorii vii este foarte importantă, întrucât nu putem uita faptul că donările de la donatorii vii sunt complementare şi s-au arătat a fi eficiente chiar dacă nu există o relaţie de ordin genetic între donator şi primitor.

  Gilles Pargneaux (S&D). – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, încurajarea, coordonarea şi supravegherea donării de organe: acestea sunt obiectivele noastre şi de aceea este foarte important să ne unim pentru a facilita dezvoltarea donării şi a transplantului de organe în Europa.

În prezent, 60 000 de persoane – bărbaţi şi femei europene – aşteaptă transplanturi în Europa şi, conform estimărilor noastre, 12 persoane mor în fiecare zi pentru un transplant, deoarece, în timp ce 18 % din europeni spun că sunt în favoarea cartelelor de donator, doar 12 % se află în posesia uneia. Prin urmare, în primul rând, este o chestiune de armonizare a practicilor urmând exemplul Spaniei, elevul vedetă din cei 27. Proporţiile donării de organe variază în mod considerabil de la o ţară la alta. Prin urmare, este o chestiune de armonizare.

Aşa cum aţi afirmat mai devreme, domnule comisar, provocarea este şi crearea unei reţele europene de donatori de organe, care ne-ar permite să satisfacem mai bine nevoile cetăţenilor europeni.

De asemenea, este o problemă de îmbunătăţire a cooperării între toate statele membre. Trebuie să ne asigurăm că putem stabili autorităţi naţionale care vor fi responsabile pentru controlarea calităţii şi securităţii organelor, de la prelevarea de la donator până la transplant. De exemplu, în Franţa, o persoană care aşteaptă un transplant de ficat ar putea primi astfel un organ compatibil din Germania sau din Italia, ştiind că în Europa se aplică standardele minime comune.

De asemenea, este o chestiune de reafirmare, aşa cum s-a mai spus, a naturii voluntare şi gratuite a donării ca mod mai eficient de combatere a traficului de organe şi a „turismului pentru transplanturi” şi, astfel, de împiedicare a pacienţilor bogaţi de a călători în străinătate – în China, de exemplu – pentru a primi un transplant.

În sfârşit, salut planul de acţiune destinat dezvoltării transplanturilor în Europa, pe care-l vom vota astăzi, şi sunt încântat de munca raportorilor şi, în special, de raportul dlui Perello Rodriguez.

  Miroslav Ouzký, în numele Grupului ECR. – (CS) În primul rând aş dori să-mi exprim uluirea faţă de faptul că un reprezentant din grupul meu a fost întrerupt din partea introductivă a discursului în numele grupului. În mod clar a fost o eroare.

În discursul meu, aş dori să laud munca ambilor raportori, pe care o consider foarte valoroasă. Dacă există un domeniu în cadrul sănătăţii şi al sănătăţii publice care este cu adevărat european, acela cu siguranţă este domeniul transplanturilor. Acest standard reprezintă un pas foarte logic şi binevenit. Aş dori să-i aplaud şi pe raportori pentru că au exclus elementul etic, care se va încadra în mod natural în domeniul de responsabilitate a statelor membre. Astfel cum s-a mai afirmat deja aici, există o abordare diferită şi, în ţara mea, de exemplu, utilizăm principiul menţionat anterior al consimţământului implicit. În unele ţări, pe de altă parte, se solicită consimţământul explicit.

Din punctul meu de vedere, acesta reprezintă o piatră de temelie care poate îmbunătăţi domeniul de aplicare existent al inter-transplanturilor şi, dacă s-a afirmat aici că acesta este clar primul standard care poate fi adoptat în primă lectură în urma adoptării Tratatului de la Lisabona, atunci mă bucură acest lucru. Cu toate acestea, sunt şi mai încântat de faptul că acesta este un subiect care este cu adevărat european. Preţuiesc acest lucru cu atât mai mult.

  Preşedinta. – În ceea ce priveşte lista de vorbitori, subiectul este cercetat.

  Oreste Rossi (EFD). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, creşterea disponibilităţii organelor, îmbunătăţirea calităţii acestora şi accesul la acestea şi sensibilizarea opiniei publice referitor la aceste probleme: acestea sunt cerinţele Comisiei pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară din Parlamentul European în vederea reducerii listelor de aşteptare pentru transplanturi.

Prin urmare, trebuie să promovăm cercetarea biotehnologică şi circulaţia organelor pe teritoriul Uniunii Europene, dar trebuie şi să introducem un card european de donator, să împiedicăm „turismul pentru transplanturi” şi să consolidăm opoziţia noastră faţă de traficul ilegal de organe, impunând persoanelor responsabile penalităţi stricte. Pentru a evita practicile ilegale, donatorii vii trebuie luaţi în considerare în ultimă instanţă, când nu mai există alte opţiuni posibile cum ar fi donarea post-mortem. Donatorii vii nu trebuie să fie remuneraţi sub nicio formă, alta decât compensaţiile pentru acoperirea inconvenientelor datorate operaţiei care vor fi stabilite de normele naţionale.

Statele membre ar trebui să aprobe sau să menţină şi măsuri juridice stricte privind transplanturile şi donatorii vii care nu sunt rude directe, pentru a face sistemul transparent şi pentru a exclude posibilitatea vânzărilor ilicite de organe sau donările forţate. Acestea trebuie să asigure rambursarea costurilor sociale pentru donatorii vii şi să-i protejeze împotriva discriminării, în special prin intermediul sistemelor de asigurări.

Cu toate acestea, Parlamentul subliniază faptul că donatorii vii trebuie consideraţi complementari donărilor post-mortem. Donarea de organe trebuie să rămână strict necomercială, sprijinind măsurile destinate protejării donatorilor şi asigurându-se că donarea de organe este voluntară, din motive altruiste.

  Preşedinta. – Domnule Ouzký, vă mulţumesc că aţi adus acest aspect în atenţia noastră. L-am examinat. A fost o problemă de alocare provocată de sistemul informatic. Astfel, veţi fi consemnat în procesul verbal drept purtător de cuvânt în numele grupului dumneavoastră. Să sperăm că astfel se rezolvă problema. Vă mulţumesc pentru sugestie.

  Elisabetta Gardini (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, domnule comisar, astăzi discutăm transplanturile de organe, fapt care reprezintă, fără nicio îndoială, unul dintre cele mai pozitive aspecte ale evoluţiei în domeniul sănătăţii, dar care ridică, de asemenea, o serie de probleme privind drepturile donatorului şi ale pacientului, aspect care trebuie tratat la nivel etic, social, juridic şi economic.

Este o chestiune de angajare pe o cale virtuoasă care abordează dezechilibrul grav între nevoia şi cantitatea de organe disponibilă, fără a provoca daune principiului de donare gratuită, voluntară. Scopul trebuie să fie prevenirea tuturor formelor de comercializare şi trafic ilegal, asigurând calitatea şi securitatea organelor destinate transplanturilor şi introducerea unor măsuri care combină confidenţialitatea şi trasabilitatea. Se înţelege de la sine că, în contextul schimburilor transfrontaliere şi al diferenţelor semnificative între sistemele de transplant utilizate de diferite state membre, aceste obiective pot fi atinse doar promovând coordonarea şi cooperarea.

În acest sens, cred că este foarte important să stabilim o bază de date europeană şi să adoptăm standarde comune de calitate şi securitate. Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi să nu introducem norme rigide fără sens sau să creăm mai departe sarcini birocratice care compromit un proces care în prezent are loc în mod corect şi eficient. Acest lucru nu doar că sfidează scopurile noastre.

(Preşedinta l-a întrerupt pe vorbitor)

  Kristian Vigenin (S&D). – (BG) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, dezbatem un subiect care, prin natura sa, afectează în mod direct un număr limitat de persoane, în comparaţie cu alte probleme care sunt importante pentru sănătate în cadrul Uniunii Europene. Pe de altă parte, este un subiect de interes crescut, din două motive fundamentale. Primul motiv este acela că transplanturile sunt percepute drept o realizare supremă a medicinii moderne. Cel de-al doilea motiv este acela că, în practică, toţi cetăţenii sunt donatori potenţiali, fapt care ridică multe probleme de natură diferită.

În plus, doresc să subliniez faptul că viaţa este nepreţuită şi că, pentru a salva o astfel de viaţă, trebuie făcut orice efort realizabil. Statisticile arată că situaţia diferă foarte mult între diversele state membre. În unele ţări, s-a stabilit o structură bună în întregul sistem, în timp ce în alte ţări, sistemele de sănătate cunosc dificultăţi uriaşe, iar transplanturile intră mai mult în categoria „medicinii exotice”. Pacienţii care solicită transplanturi în aceste ţări sunt forţaţi să recurgă la „turismul pentru transplanturi”, conştienţi în mod clar de gradul mare de risc implicat de acesta şi de faptul că încalcă legea şi etica, întrucât viaţa lor este deseori salvată cu preţul unei alte vieţi luată sau distrusă prin violenţă.

Este important să evităm comercializarea donărilor de organe şi să garantăm faptul că donarea de organe de la donatori vii este complet gratuită, în timp ce asigurăm în mod evident furnizarea tuturor celor necesare îngrijirii şi compensării pentru pierderile de venituri. Este important, în special, să stabilim un sistem transparent pentru monitorizarea organelor pe teritoriul Uniunii Europene, inclusiv după transplanturi.

Consider că directiva propusă va îmbunătăţi accesul la organe pentru cetăţenii europeni care solicită un transplant, va intensifica încrederea în sistemul de donatori şi va încuraja schimbul de practici bune care se pot aplica la nivel supranaţional.

  Marina Yannakoudakis (ECR). – Doamnă preşedintă, cu toţii susţinem directivele care ajută la salvarea vieţilor şi aş dori să-l felicit pe raportor pentru activitatea sa privind un raport care pare simplu în principiu, dar care de fapt este complicat în amănunte.

În domeniul donărilor post-mortem există probleme de natură delicată care trebuie abordate, cum ar fi etica, poziţia familiei decedatului, problema dacă cardurile de donator ar trebui să fie obligatorii şi, într-adevăr, dacă ar trebui să existe un card european de donator. Toate aceste domenii trebuie tratate cu respect întrucât nu există o abordare bună sau greşită.

Domeniul donărilor de la donatori vii a fost cel mai solicitant. Există o linie roşie importantă care nu poate fi trecută şi această linie asigură faptul că donările de la donatori vii se efectuează gratuit şi fără un câştig financiar.

Directiva a obţinut echilibrul între asigurarea unei bune calităţi a donărilor post-mortem şi recunoaşte nevoia de donări de la donatori vii. Puterea sa constă în recunoaşterea faptului că donările post-mortem nu pot acoperi singure necesarul de organe şi, prin urmare, a stabilit verificări şi orientări în vederea asigurării faptului că donările de la donatorii vii se efectuează, că se efectuează într-o manieră corectă, protejând atât donatorul, cât şi primitorul şi asigurându-se că acestea se efectuează gratuit şi voluntar.

(Preşedinta l-a întrerupt pe vorbitor)

  Horst Schnellhardt (PPE). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, eu însumi am un membru al personalului care se baza pe un transplant de organ. Am văzut cât de încântat a fost pentru că a reuşit să beneficieze de acesta. Cu toate acestea, am văzut şi cât de mult a aşteptat şi cum i s-a restricţionat calitatea vieţii. Prin urmare, este important să adoptăm această propunere acum. O mie de pacienţi decedează în continuare în fiecare an în Germania – şi acest lucru este o realitate – deoarece nu este disponibil niciun organ şi, prin urmare, este important să rectificăm această criză şi să garantăm calitatea. Există în acest lucru o mare relevanţă socială.

În Europa, avem cele mai bune condiţii pentru a putea obţine o îmbunătăţire semnificativă datorită existenţei unei pieţe interne şi a instituţiilor europene. Să ne folosim de aceste condiţii. Mă bucur că am stipulat în cadrul directivei faptul că donările trebuie să fie voluntare şi gratuite, asigurând astfel faptul că menţinem demnitatea umană.

În ceea ce priveşte lipsa donatorilor, aş dori să rog Comisia – acest lucru s-a dovedit deja de câteva ori – să iniţieze o cultură a discuţiilor şi informaţiilor în Europa, astfel încât să fie intensificată acceptarea în rândul cetăţenilor. Nu sunt de părere că trebuie să armonizăm sisteme diferite. Tot ceea ce trebuie să facem este să le coordonăm şi cred că desemnarea unui coordonator pentru transplanturi în spitale reprezintă un pas important.

(Preşedinta l-a întrerupt pe vorbitor)

  António Fernando Correia De Campos (S&D). – (PT) Doamnă preşedintă, doamnă Jiménez, dle comisar, capacitatea de a înlocui un organ uman deteriorat cu cel al unei alte persoane, prevenind respingerea acestuia, este unul dintre cele mai mari succese ale medicini contemporane. Indicatorii europeni demonstrează diferenţele. Aceştia arată că ţările medii precum Portugalia stau foarte bine la aceste comparaţii şi că ţările mai mari cum ar fi Spania sunt recunoscute astăzi drept lideri în ceea ce priveşte organizarea şi cele mai bune practici.

Există o serie de principii şi practici care trebuie garantate. În primul rând, consolidarea oricăror cunoştinţe şi informaţii ştiinţifice care îi fac pe din ce în ce mai mulţi donatori să doneze când sunt încă în viaţă şi care să doneze post-mortem în general. În al doilea rând, interzicerea donărilor comerciale nu doar în statele membre, dar şi în afara acestora, interzicerea „turismului pentru transplanturi” şi combaterea traficului de organe. În al treilea rând, promovarea proactivă a donărilor în spitale drept mod de a depăşi lipsa acută.

În ultimul rând, doamnă preşedintă, garantarea accesului egal la transplanturi pentru toţi cei care au nevoie şi se califică pentru unul în temeiul criteriilor armonizate, urmărind principiul universal al accesului la sănătate: o paradigmă a Europei sociale de care suntem mândri. Felicitări raportorilor pentru munca depusă.

  James Nicholson (ECR). – Doamnă preşedintă, în primul rând, aş dori să le mulţumesc ambilor raportori care au lucrat din greu la aceste rapoarte şi care au conlucrat excelent şi au obţinut un plan real pentru donarea şi transplantul de organe în întreaga Europă.

Suntem cu toţii conştienţi de aceste cifre – mii de oameni din întreaga Europă necesită un transplant de organe în fiecare an. Având în vedere acest lucru, mă bucur să văd că vom face eforturi comune pentru a impulsiona numărul de jurnale ale donatorilor de organe prin încurajarea diverselor forme de scheme de înregistrare şi consolidarea cooperării transfrontaliere astfel încât să poată fi realizate cele mai bune potriviri între donatori şi primitori. Pentru mine, problema cheie este creşterea sensibilizării şi cred că aceste rapoarte vor ajuta la realizarea acestui lucru.

Pot afirma, de asemenea, că mă bucur să văd că am subliniat în cadrul acestor rapoarte principiile cheie, şi anume că donările de organe trebuie să fie întotdeauna altruiste, voluntare şi gratuite. Acest lucru este important dacă vrem să încurajăm oamenii să doneze şi să asigurăm calitatea şi securitatea sistemului ca întreg. Au fost salvate multe vieţi. Pot fi salvate mult mai multe. Laud acest raport.

  Theodoros Skylakakis (PPE). – (EL) Doamnă preşedintă, directiva pe care o dezbatem astăzi va afecta din ce în ce mai mulţi oameni de-a lungul anilor care urmează, întrucât tehnologia şi genetica medicală progresează. Nu putem prezice în prezent numărul de transplanturi pe care această directivă le va acoperi la un moment dat, care poate deveni mult mai important decât ne imaginăm.

De aceea este foarte bine că textul are fundamente solide bazate pe altruism şi pe donarea voluntară şi că solicită ca statele membre să adopte proceduri foarte stricte pentru întregul proces. Cu toate acestea, un dezavantaj al compromisului asupra căruia trebuie să votăm este că atenuează controalele în comparaţie cu textul asupra căruia am votat iniţial, afirmând că va exista fie un control, fie un „audit”, în timp ce textul iniţial prevedea atât controlul, cât şi evaluarea organizaţiilor care vor efectua transplanturile şi care vor furniza organe. Acesta este un punct slab şi sper şi cred că nu este grav. Cu toate acestea, consider că este important să-l subliniem, deoarece transparenţa este cheia problemei transplanturilor.

  Zbigniew Ziobro (ECR). – (PL) Doamnă preşedintă, transplantul şi transplantologia au nevoie de susţinerea noastră fermă şi, ca prioritate, au nevoie de o mai bună organizare şi coordonare ca parte a serviciilor de sănătate. Cu toate acestea, este extrem de important să sporim încrederea societăţii în această ramură a medicinii, în special datorită faptului că, deseori, în atenţia publicului din Europa vin ştiri referitoare la o serie de nereguli, inclusiv referitoare la traficul ilegal de organe din surse necunoscute.

În calitate de procuror general în Polonia, am monitorizat o anchetă în care s-au găsit o serie de nereguli privind obţinerea de organe, inclusiv plăţi ilegale făcute doctorilor, care i-au motivat să caute informaţii referitoare la donatori suspectaţi de moarte cerebrală. Pentru furnizarea de informaţii referitoare la un singur donator, doctorii din Polonia pot câştiga mai mult decât salariul pe o lună.

În ceea ce priveşte transplantul, societatea trebuie să fie sigură că totul se efectuează conform legii, în mod transparent şi fără niciun interes ascuns, iar această procedură medicală nobilă nu se utilizează drept acoperire pentru alte considerente decât acela al salvării vieţii umane. Încrederea este absolut esenţială.

  Françoise Grossetête (PPE). – (FR) Doamnă preşedintă, doamnă ministră, domnule comisar, astăzi purtăm o dezbatere care demonstrează clar că dovezile sunt alarmante şi că, pentru a răspunde acestei provocări, trebuie să consolidăm schimbul transfrontalier de organe astfel încât să realizăm puntea de legătură între donatori şi primitori. De asemenea, demonstrează că, având în vedere lungimea listei de aşteptare, absenţa unei astfel de acţiuni înseamnă că există foarte puţine şanse ca pacienţii să primească organele de care au nevoie.

Standardele obligatorii juridice comune privind calitatea şi securitatea donărilor în cele 27 de state membre trebuie adoptate absolut pentru a îmbunătăţi schimburile transfrontaliere şi creşte proporţiile donărilor. De aceea este necesar un cadru european privind această problemă.

Desigur, trebuie să fim extrem de vigilenţi în ceea ce priveşte problema traficului ilegal de organe. Toate măsurile trebuie puse în aplicare pentru a combate reţelele de tip mafiot şi „turismul pentru transplanturi”. Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi să nu împiedicăm donările de la donatori vii, care trebuie să reprezinte o alegere liberă şi informată. Trebuie să garantăm principiul transplanturilor gratuite şi să prevenim orice fel de presiune aplicată potenţialilor donatori.

Prin urmare, trebuie să-i încurajăm pe acei pacienţi care doresc să-şi ofere gratuit organele pentru a salva vieţi, deoarece riscurile de respingere pe parcursul acestor transplanturi sunt semnificativ mai mici decât cele în cazurile în care organele provin de la donatori decedaţi.

Aş dori, de asemenea, să-i avertizez pe aceia care, din motive etice, doresc să limiteze donările de organe de la donatori vii în Europa, argumentând că există riscuri de trafic. Donarea de organe de la donatori vii trebuie să fie, mai presus de toate, reglementată în mod strict şi aceasta este singura soluţie.

  David Casa (PPE). – (MT) Doamnă preşedintă, astfel cum a menţionat comisarul, există aproximativ 56 000 de persoane care aşteaptă o operaţie de transplant de organe în cadrul Uniunii Europene. Multe dintre aceste cazuri, astfel cum s-a mai spus, pot face diferenţa dintre viaţă şi moarte şi, prin urmare, cred că acestea sunt evoluţii importante care merită dezbateri ulterioare. Măsurile nu se vor adăuga în mod direct numărului de organe care urmează a fi transplantate, şi totuşi punerea în aplicare a practicilor comune în cadrul statelor membre ar trebui să intensifice nivelul de încredere şi siguranţă între acele ţări care, în schimb, vor duce la o creştere a donărilor de organe atât în cadrul, cât şi în afara ţărilor.

O parte dintre problemele menţionate în cadrul acestui raport, cum ar fi traficul de organe, nu pot fi abordate direct. Cu toate acestea, apreciez eforturile raportorului de a creşte sensibilizarea privind această problemă şi sper că acestea vor fi anexate documentului final într-o manieră neobligatorie din punct de vedere juridic. Pentru a încheia, aş dori să-l felicit pe dl comisar Dalli şi pe raportori pentru munca lor excelentă depusă privind acest subiect sensibil.

  Daciana Octavia Sârbu (S&D). - Transplantul şi donarea de organe salvează şi prelungesc vieţile a mii de cetăţeni europeni în fiecare an. Este regretabil că mii de alţi pacienţi mor aşteptând transplantul, deşi există donatori compatibili în Uniunea Europeană. Este o problemă controversată şi dificilă, care ridică întrebări importante. Munca Parlamentului cu acest raport confirmă viziunea comună asupra faptului că orice element comercial în acest proces, care poate conduce la vânzarea şi cumpărarea de organe, este ilegal.

Este esenţial să aprobăm şi să implementăm un sistem eficient cât mai repede, nu numai pentru că vom salva vieţile pacienţilor, dar şi pentru că un asemenea sistem va reduce cererea de organe care, altfel, va fi asigurată ilegal pentru profit şi chiar împotriva voinţei donatorilor.

  Izaskun Bilbao Barandica (ALDE). – (ES) Doamnă preşedintă, aş dori să-i felicit pe toţi pentru această iniţiativă, deoarece aceasta înseamnă îmbunătăţirea duratei de viaţă a multor persoane şi transformarea solidarităţii şi fraternităţii în ceva mai concret.

Ţara Bascilor – Euskadi – deţine recordul mondial pentru donarea de organe. În 2009, am avut o rată de 38,5 donări la fiecare milion de locuitori. Acest lucru înseamnă că în fiecare an efectuăm 60 de transplanturi de rinichi şi 30 de transplanturi de ficat la fiecare milion de locuitori. În Statele Unite ale Americii cifrele sunt de 54,7 şi 21,4; în Europa, acestea sunt de 35,1 şi 13,4; iar în Spania acestea sunt de 48,8 şi 24,6.

Acest succes se datorează protocolului utilizat în spitale pentru a securiza donările şi unui proces de organizare şi sensibilizare, care sunt cele două idei pe care trebuie să le susţinem. De asemenea, se datorează activităţii începute în 1986 cu crearea sistemului regional de coordonare a transplanturilor: un alt exemplu referitor la modul în care regiunile îşi pot aduce contribuţia pentru Europa.

  Frieda Brepoels (Verts/ALE). – (NL) Aproximativ cu doi ani în urmă, Parlamentul European a adoptat raportul Adamou cu o majoritate covârşitoare. Raportul discută pentru prima oară politicile la nivel comunitar în domeniul donării şi transplantului de organe. Plăcerea a fost de partea mea de a coopera privind acest subiect în calitate de raportor alternativ.

Astăzi, observ spre marea mea satisfacţie că raportorul, dl Mikolášik, şi raportorii săi alternativi au făcut o muncă excelentă şi, chiar şi în această perioadă scurtă de timp, au reuşit să obţină un acord cu Consiliul în primă lectură. În mare parte, punctele cheie ale raportului de acum doi ani au fost încorporate şi utilizate ca bază. Prin urmare, sper că această directivă şi plan de acţiune vor avea drept urmare o creştere a numărului de donatori de organe în Uniunea Europeană, astfel încât pacienţii să nu mai sfârşească pe listele de aşteptare.

  Krisztina Morvai (NI). – Doamnă preşedintă, aş dori puţină orientare din partea raportorilor privind două aspecte. Unul îl reprezintă problema sistemului „consimţământului prezumtiv” şi al doilea îl reprezintă sistemul „lipsei consimţământului prezumtiv”. Astfel cum înţeleg eu, aceste două sisteme încă coexistă în statele membre. Într-un sistem, se presupune că donatorul decedat ar fi consimţit transplantul. Se pare că este destul de evident că există un sistem mult mai eficient din punctul de vedere al numărului de transplanturi disponibile. Nu ar trebui să i se recomande fiecărui stat membru utilizarea sistemului consimţământului prezumtiv?

Celălalt lucru îl reprezintă anonimatul versus trasabilitatea. Se pare că există un fel de contradicţie între cele două. Care sunt problemele aici? Ce este anonimatul şi ce este trasabilitatea?

  Alf Svensson (PPE). – (SV) Doamnă preşedintă, aproximativ 95 % dintre noi afirmăm că am dori un transplant de organe dacă acest lucru ne-ar extinde durata de viaţă. Cu toate acestea, abia jumătate dintre noi suntem pregătiţi să donăm organe. Prin urmare, trebuie să influenţăm opinia publică în acest domeniu.

Poate fi îmbunătăţită coordonarea? Absolut. O inimă scoasă din corpul unei persoane care a decedat este viabilă doar timp de patru ore. Aceasta este realitatea. Cu toate acestea, astăzi, ea este viabilă timp de 24 de ore în cazul în care ne decidem să utilizăm tehnologia medicală modernă care a fost dezvoltată pentru transplanturi.

De asemenea, acum deţinem cunoştinţele medicale care ne permit să „curăţăm” sau să recondiţionăm plămânii, cu alte cuvinte – astfel încât aceştia să fie utilizaţi pentru transplant în moduri care erau de neconceput în trecut. Este un fapt dovedit că plămânii trăiesc timp de două ore de la deces.

Să punem în practică cunoştinţele factuale pe care le deţinem. Cred că este o cerinţă prealabilă dacă vrem ca această coordonare să devină realitate, şi nu doar ceva despre care discutăm.

  Janusz Władysław Zemke (S&D). – (PL) Vă mulţumesc foarte mult pentru ocazia de a lua cuvântul. Aş dori să revin asupra ceea ce, din punctul meu de vedere, este o problemă fundamentală.

În diferite state membre ale Uniunii Europene, se utilizează diverse metode pentru identificarea potenţialilor donatori. În unele ţări, consimţământul scris este necesar din partea donatorului potenţial, în timp ce, în alte ţări, se presupune că, dacă nu există nicio obiecţie, un organ poate fi prelevat de la acel donator. Aceste măsuri au, desigur, o influenţă fundamentală asupra numărului de donatori. Referitor la acest lucru, aş dori să-l întreb pe reprezentantul Comisiei Europene dacă Comisia nu ar trebui să susţină mai activ cea de-a doua soluţie, cea în care nu este necesar consimţământul în scris? O situaţie în care organele pot fi prelevate de la persoanele care nu şi-au exprimat obiecţia faţă de acest lucru ar fi suficient pentru a crea o creştere radicală a numărului de donatori.

  Angelika Werthmann (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, peste 55 000 de pacienţi se află pe lista de aşteptare pentru un transplant de organe. Aproximativ 10 persoane pe zi decedează în timp ce aşteaptă.

Transplant de organe – da, desigur, dar doar voluntar, cu o declaraţie de consimţământ şi fără remuneraţie, pentru a putea contracara comerţul ilegal cu organe şi, desigur, bazat pe cea mai bună calitate şi siguranţă posibil pentru cei implicaţi.

  Elżbieta Katarzyna Łukacijewska (PPE). – (PL) Mă bucur că problema donării şi transplantului de organe este o prioritate pentru Preşedinţia spaniolă, deoarece se poate spune că aceasta este o chestiune de viaţă şi de moarte. În ciuda faptului ca în fiecare an, numărul de transplanturi creşte, numărul celor care aşteaptă pentru un transplant nu scade.

În ciuda creşterii sensibilizării sociale, este notabilă o disproporţie uriaşă între statele membre în ceea ce priveşte donarea şi transplantologia. Prin urmare, în afara stabilirii unui model european pentru donare şi transplant care va utiliza cele mai bune practici şi soluţii, este foarte important să îmbunătăţim sensibilizarea şi acceptarea socială. De aceea mă bucur că modelul pentru măsurile propuse este Spania, care a obţinut cele mai bune efecte, atât în ceea ce priveşte numărul de donatori, cât şi în ceea ce priveşte numărul de transplanturi efectuate, dar şi în ceea ce priveşte sprijinul social uriaş pentru ideea de donare şi transplant de organe.

  Ricardo Cortés Lastra (S&D). – (ES) Doamnă preşedintă, doamnă Jiménez García-Herrera, permiteţi-mi să încep prin a vă spune că provin din Cantabria, o regiune mică din Spania cu o rată de 61 de donări la un milion de locuitori, cea mai ridicată din Spania şi din Europa. Aş dori să-i felicit pe domnii Mikolášik şi Perello privind acest raport şi pentru sprijinul acordat acestei propuneri de directivă care a venit drept răspuns la lipsa acută de organe în Uniunea Europeană.

Succesul modelului spaniol este un model care poate fi util pentru restul Uniunii Europene, cu elemente cum ar fi autorităţile naţionale competente, trasabilitatea organelor şi a donatorilor vii.

De asemenea, aş dori să felicit Preşedinţia spaniolă pentru sprijinul său ferm pentru această problemă ca fiind una dintre priorităţile sale.

Doamnelor şi domnilor, după cum sunteţi conştienţi, aproape 56 000 de pacienţi se află în prezent pe lista de aşteptare. Ratele de donare şi de disponibilitate a organelor variază în mod considerabil între ţările europene. Lipsa organelor este un factor cheie care afectează programele de transplanturi. Practica bună care se poate obţine produce beneficii mult mai mari în unele state membre spre deosebire de altele. Din acest motiv – acum voi încheia – adoptarea acestui raport este esenţială pentru îmbunătăţirea acestei situaţii în toate statele membre.

  Salvatore Iacolino (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnă Jiménez García-Herrera, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, în aceste vremuri oamenilor li se neagă deseori dreptul de a face un transplant. Negarea acestui drept este probabil cea mai problematică condiţie în ceea ce priveşte bunăstarea socială, nu în ultimul rând din cauza consecinţelor sociale, şi totuşi rămâne o discrepanţă cronică între numărul de oameni de pe lista de aşteptare şi numărul de pacienţi care primesc un transplant. Mai mult, procedura de donare este foarte sensibilă în ceea ce priveşte aspectele legale şi de sănătate şi este deseori slăbită de procedurile care sunt în general greoaie şi lente, când în schimb ar trebui să consolidăm răspunsul bunăstării.

Prin urmare, Uniunea Europeană trebuie să se angajeze să asigure solidaritatea reală şi acţiunea voluntară care nu fac procedurile cu nimic mai puţin riguroase, prin îmbunătăţirea naturii profesionale şi a culturii de donator în sine. Adoptarea standardelor comune de calitate este, prin urmare, un pas înainte definit care trebuie văzut favorabil drept parte a scopului la care Organizaţia Mondială de Sănătate poate contribui mai departe.

  Karin Kadenbach (S&D). – (DE) Doamnă preşedintă, am urmărit această dezbatere cu foarte mare atenţie. Cuvintele conturează imagini mentale. Astăzi, am auzit în mod repetat afirmaţii despre comerţul ilegal cu organe – despre o activitate ilegală şi despre comerţ. Cred că această directivă afirmă în mod clar că comerţul cu organe reprezintă în sine o activitate ilegală. Nu trebuie să trimitem semnale referitoare la faptul că comerţul cu organe poate fi legal în unele circumstanţe.

I-aş ruga pe deputaţii parlamentari să sublinieze, inclusiv atunci când au de-a face cu presa, faptul că dorim donarea organelor, cu alte cuvinte, o activitate în care o parte are dorinţa de a ajuta o altă persoană pentru a trăi mai mult, dar că nu există remuneraţie, cu excepţia recunoştinţei. Astfel, nu poate exista niciun fel de formă de comerţ ilegal cu organe, deoarece nu se permite comerţul cu organe. Există doar donarea de organe.

  Trinidad Jiménez García-Herrera, Preşedintă în exerciţiu a Consiliului. – (ES) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, aş dori să le mulţumesc tuturor grupurilor politice şi tuturor vorbitorilor care au luat cuvântul, pentru susţinere şi pentru tonul constructiv al discursurilor domniilor lor. De asemenea, aş dori să-mi exprim satisfacţia, deoarece cu acest acord pe care îl obţinem astăzi aici, în cadrul acestei dezbateri, finalizăm un proces.

Pe lângă dificultatea legiferării privind aspectele tehnice care ar putea varia întrucât ştiinţa evoluează, a trebuit să abordăm dificultăţile de ordin practic ale aplicării Tratatului de la Lisabona în termen de şase luni. Preşedinţia spaniolă ar dori, prin urmare, să le mulţumească foarte sincer tuturor instituţiilor europene – Parlamentului, Comisiei şi Consiliului – şi tuturor statelor membre pentru cooperarea lor în vederea încheierii acestui exerciţiu. A fost un exerciţiu care a implicat, în primul rând, flexibilitate şi adaptare şi, în al doilea rând, responsabilitate şi o dorinţă de consens, care s-a exprimat în această după-amiază.

Doamnelor şi domnilor, am reuşit să facem Uniunea mai eficientă şi mai relevantă pentru opinia publică şi ar trebui ne bucurăm pentru acest lucru. Cu toate acestea, după cum ştiţi, munca nu se încheie cu adoptarea acestei directive. Dimpotrivă: trebuie să continuăm să lucrăm pentru a ne asigura că spiritul de protejare a sănătăţii publice pe care l-am căutat şi obţinut se menţine atunci când se transpune.

Trebuie să continuăm să lucrăm pentru a genera mai multă solidaritate şi menţine valoarea socială dorită de toţi ce care s-au implicat în crearea şi lansarea acestei directive. De asemenea, ne-a mai rămas foarte mult de lucru în contextul planului de acţiune care ne oferă şansa unică la învăţare, adaptare şi îmbunătăţire continuă.

Le mulţumesc încă o dată tuturor grupurilor parlamentare pentru sprijinul, tonul şi atitudinea lor constructivă. Împreună vom realiza acest lucru. L-am realizat deja.

  John Dalli, membru al Comisiei. – Doamnă preşedintă, ca urmare a bunei colaborări între Comisie, Parlament şi Consiliu, sunt convins că acum am ajuns la un acord privind toate problemele cheie. Aş dori să-i felicit încă o dată pe doctorul Mikolášik şi dl Perello pentru contribuţia domniilor lor.

Cred că prin asigurarea standardelor de înaltă calitate şi securitate pentru organele umane, directiva propusă va aduce mari beneficii pacienţilor europeni. Directiva va furniza un standard de siguranţă comparabil de-a lungul Uniunii şi o încredere ridicată în sistemele de transplant. Sunt convins că directiva propusă restaurează echilibrul corect între protecţia datelor cetăţenilor şi trasabilitatea organelor şi, în mod indirect, contribuie la lupta împotriva traficului de organe.

Aceasta nu este soluţia la toate problemele din domeniul transplantului de organe; această directivă furnizează cadrul, clarifică limitele de responsabilitate şi stabileşte o serie de standarde. Cu toate acestea, trebuie realizate mai multe în domeniul organizării spitalelor noastre, al colectării şi diseminării informaţiilor, al caracterizării adecvate a organelor şi al acţiunii împotriva traficului ilegal. Într-un context ulterior, trasabilitatea va proceda cumva pentru a redresa acest lucru, dar depinde de gradul de aplicare de către statele membre.

Statelor membre li se oferă o mai mare flexibilitate şi sperăm că toate statele membre vor acorda acestor probleme importanţa pe care o merită. Autorităţile competente pe care trebuie să le stabilească trebuie să fie dotate şi cu resurse adecvate pentru a asigura o colectare şi un control adecvat al datelor, trasabilităţii, standardelor de monitorizare, caracterizării organelor şi în cadrul transplantelor şi al efectuării supravegherii eficiente pentru a raporta evenimente şi reacţii adverse care ne vor ajuta pe noi toţi să reducem riscul la minim în viitor.

Domnule Preşedinte, doamnă ministră Preşedintă în exerciţiu a Consiliului, onorabili deputaţi, din contribuţiile onorabililor deputaţi din decursul acestei dezbateri reiese că textul de compromis care se află pe ordinea de zi astăzi răspunde preocupărilor tuturor. Vă mulţumesc pentru contribuţia, cooperarea şi sprijinul dvs.

Tabel analitic al amendamentelor la propunerea de directivă a Parlamentului şi a Consiliului European privind standardele de calitate şi securitate ale organelor umane destinate transplantului

(COM(2008)0818 – C6-0480/2008 – 2008/0238(COD))

Raportor: Miroslav Mikolášik (PPE)

Amendamente:

Direct acceptabile: amendamentul 106 (Textul în ansamblu, Blocul nr. 1, amendament de compromis). Comisia este în favoarea adoptării textului de compromis elaborat de colegislatori

  Miroslav Mikolášik, raportor. – (SK) Aş dori să le mulţumesc tuturor pentru contribuţiile domniilor lor aduse acestei dezbateri şi să-mi exprim convingerea fermă, pe care cred că am împărtăşit-o cu toţii pe parcursul negocierilor, că această directivă merge dincolo de controversa politică, deoarece se referă la oameni, la pacienţi şi la salvarea de vieţi.

Din punctul meu de vedere, mai multe organe şi mai mulţi pacienţi vindecaţi înseamnă mai mulţi oameni care se întorc la o viaţă completă, la familiile lor şi la noi slujbe sau înapoi la slujbele lor existente, provocând o schimbare fundamentală în calitatea vieţii lor.

Deschidere, accesibilitate, securitate, disponibilitate, altruism, mai mulţi donatori vii, donări gratuite şi voluntare – acestea sunt principiile pe care le-am încorporat toţi în această directivă.

Cred că această directivă va furniza mai multe organe, datorită unei mai bune cooperări şi schimburi transfrontaliere între ţările individuale, şi că va conecta statele membre UE într-un nou mod fundamental.

Prin intermediul acestei directive, cred că ne vom aduce cu toţii contribuţia prin ceva asupra căruia am fost hotărâţi încă de la început: un consens mai mare, mai multă iubire, mai multă cooperare şi, în special, mai mulţi pacienţi fericiţi.

  Andrés Perello Rodríguez, raportor. – (ES) Doamnă preşedintă, faptul că, în cursul dificilei perioade de criză prin care trece Europa şi întreaga lume în prezent, Parlamentul a putut adopta prima directivă de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în primă lectură spune multe despre sensibilitatea acestei Camere. Acest lucru sporeşte, de asemenea, încrederea în instituţiile democratice şi demonstrează că deputaţii din această Cameră doresc să avanseze şi să progreseze în acelaşi ritm cu ştiinţa şi la acelaşi nivel de disponibilitate şi putere de solidaritate ca şi societatea europeană.

Nu ştiu dacă am făcut totul prea bine sau dacă am fi putut face mai mult, dar doresc să clarific orice îndoială care ar fi putut apărea. Sunt sigur că dacă îndeplinim tot ceea ce vom adopta în această Cameră, vom oferi oamenilor şansa la o viaţă prelungită şi vom împiedica comiterea oricăror infracţiuni de traficare a organelor din Uniune. Aceste infracţiuni pot fi comise oriunde în altă parte în lume, dar cu siguranţă nu este cazul Uniunii Europene.

Prin urmare, dacă drept urmare vreunui discurs, una dintre aceste îndoieli a rămas în mintea cuiva, astfel cum au afirmat colegii deputaţi, doresc să le clarific. Nu aceasta a fost sarcina noastră. Am încercat să respectăm conştiinţa fiecăruia, măsurile de etică şi moralitate, fără a pierde din vedere obiectivul fundamental: că niciun singur european nu ar trebui lăsat fără transplantul de care are nevoie, deoarece putem obţine mai multe transplanturi şi, prin urmare, un trafic mai scăzut al organelor.

Prin urmare – şi voi încheia acum – nu ştiu dacă am reuşit să salvăm conştiinţa cuiva cu munca noastră, dar sunt pe deplin convins să vom salva multe vieţi. Aceasta a fost sarcina noastră şi asta am făcut.

  Preşedintă. – Dezbaterea comună a fost închisă.

Votarea va avea loc miercuri, 19 mai 2010.

(Şedinţa a fost suspendată la ora 16.25 şi reluată la ora 16.30)

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Jim Higgins (PPE), în scris. – Salut noua legislaţie de reglementare a standardelor de calitate şi securitate a donării de organe din UE. În special, introducerea măsurilor practice pentru ajuta la asigurarea faptului că organele vii care pot salva vieţi nu sunt irosite, cum ar fi crearea unei baze de date paneuropene a organelor. Noua legislaţie va salva multe vieţi şi va optimiza organele donate, permiţând statelor membre să partajeze organe. Înainte de această legislaţie, dacă nu exista un primitor potrivit într-un anume stat membru, organul nu se utiliza. Acum, organul poate fi oferit celor 56 000 de pacienţi comunitari care aşteaptă transplanturi. Acest regulament constituie un cadru important care trebuie dezvoltat de către respectivul stat membru. Cu referire la Irlanda, avem nevoie de un organism independent pentru a monitoriza transplanturile şi prelevarea de organe donate. În prezent, Irlanda şi Malta sunt singurele două ţări din UE fără o autoritate naţională în domeniul transplanturilor care să maximizeze utilizarea organelor. Pentru a elimina listele de aşteptare pentru transplant, unul dintre scopurile principale ale acestei rezoluţii, trebuie să creştem importanţa donării de organe în ochii cetăţenilor UE – în Irlanda, acest lucru poate fi realizat prin introducerea unui program de sprijin al sensibilizării.

PREZIDEAZĂ: DNA ANGELILLI
Vicepreşedintă-

13. Aspecte instituţionale ale aderării Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - Conferinţa de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale ce a avut loc în Kampala, Uganda (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct este dezbaterea comună privind:

- raportul dlui Ramón Jáuregui Atondo, în numele Comisiei pentru afaceri constituţionale, referitor la aspectele instituţionale ale aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (2009/2241(INI)) (A7-0144/2010) şi

- declaraţiile Consiliului şi Comisiei privind Conferinţa de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale ce va avea loc în Kampala, Uganda.

  Ramón Jáuregui Atondo, raportor. – (ES) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, domnule López Garrido, consider că ziua de astăzi este una importantă. Ştiu că există numeroase zile importante pentru acest Parlament, însă cred în mod sincer că sarcina Uniunii Europene de a semna Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost unul din aspectele principale ale procesului integrării europene, încă de la adoptarea Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009.

Prin urmare, consider că asistăm la culminarea unei aspiraţii îndelungate, care face parte din procesul istoric al integrării europene, deoarece demnitatea umană, drepturile omului, democraţia şi statul de drept fac parte din ADN-ul procesului istoric al integrării europene.

Raportul pe care îl vom adopta mâine duce la îndeplinire această sarcină, pe care Uniunea Europeană a avut-o încă de când Tratatul de la Lisabona a prevăzut aderarea la convenţie. Doresc să rezum conţinutul acestui raport, bazat pe trei idei principale.

În primul rând, doresc să arăt că nu numai statele membre apără drepturile omului. Acum, Uniunea Europeană este cea care apără drepturile omului, cu noua sa personalitate juridică adoptată conform Tratatului de la Lisabona; statele membre pot contribui la dreptul Uniunii şi la dezvoltarea UE ca stat. Ele pot face acest lucru dacă respectă principiile Convenţiei europene şi dacă se supun unei curţi ce nu depinde de Uniune şi de statele membre şi care garantează aplicarea acestor principii, în permanenţă şi în orice spaţiu.

Cea de-a doua idee se referă la a-i oferi publicului european o nouă legislaţie şi o nouă curte: dreptul europenilor de a se adresa acestei noi curţi pentru a garanta respectarea drepturilor prevăzute în convenţie, în relaţiile cu Uniunea Europeană sau cu statele membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.

Chiar şi activităţile Uniunii Europene referitoare la politica externă, la misiunile poliţieneşti, la securitatea în afara frontierelor noastre şi la cooperarea internaţională sunt supuse principiilor Convenţiei europene a drepturilor omului. Ce înseamnă acest lucru? În opinia mea, doamnelor şi domnilor, acesta înseamnă, din punct de vedere istoric, un pas important înainte în procesul integrării şi în construirea conceptului primordial de idee europeană a demnităţii umane care, după cum am spus mai înainte, răspunde cerinţelor publicului european.

Totodată, acest lucru conduce la consolidarea sistemului european de apărare a drepturilor fundamentale, deoarece, împreună cu Carta drepturilor fundamentale şi Tratatul de la Lisabona, creează un context, un cadru de protecţie juridică aproape perfect şi este, prin urmare, cel mai avansat din lume. El consolidează, în acelaşi timp, credibilitatea Uniunii în ochii statelor terţe, deoarece Uniunea Europeană a solicitat în permanenţă respectarea drepturilor omului în relaţiile sale bilaterale.

Acest raport prezintă aspecte instituţionale şi juridice pe care nu le voi descrie acum. Doresc totuşi să subliniez faptul că aici şi acum începe un proces, din moment ce, pe lângă acest raport elaborat împreună cu Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne şi Comisia pentru afaceri externe, Comisia dispune acum de o poziţie, de un cadru de negociere ce-i va permite să revină la Parlament pentru a adopta acest acord şi care le va permite statelor membre ale Uniunii să ratifice aderarea la Convenţia europeană. Aş dori să-i mulţumesc dnei Reding pentru rapiditatea cu care Comisia a adoptat mandatul de negocieri, dar şi Consiliului European, care va face acest lucru în curând. Totodată, doresc să le mulţumesc dnei Gál şi dlui Preda pentru cooperarea de care au dat dovadă în cadrul celor două comisii. Doamnelor şi domnilor, cred că această ştire este una remarcabilă.

  Diego López Garrido, Preşedinte în exerciţiu al Consiliului. – (ES) Doamnă preşedintă, după cum spunea şi dl Jáuregui, dezbaterea pe care o vom desfăşura acum, împreună cu cea pe care tocmai am încheiat-o, este deosebit de importantă. Cred că umanitatea face un pas istoric înainte, într-un moment în care apărarea drepturilor omului devine nu numai o responsabilitate a statelor, care sunt actorii politici tradiţionali şi jucătorii politici tradiţionali ai ultimelor secole, ci şi un concept care, din punctul de vedere al apărării umanităţii, depăşeşte frontierele naţionale şi stabileşte o serie de mecanisme şi garanţii instituţionale, pentru a proteja mai bine valorile universale.

Convenţia europeană a drepturilor omului, care este probabil una dintre cele mai mari comori ale Europei, şi Curtea Penală Internaţională, care depăşeşte graniţele Europei, sunt exemple ale acestui pas înainte, pe care îl facem acum în direcţia globalizării şi a apărării drepturilor omului.

În ceea ce priveşte Convenţia europeană a drepturilor omului, nu sunt multe de adăugat la discursul dlui Jáuregui şi la excelentul său raport, care a fost elaborat împreună cu raportorii pentru aviz, dl Preda şi dna Gál, în legătură cu semnarea Convenţiei europene a drepturilor omului de către Uniunea Europeană.

Aş dori să reiterez multe dintre aspectele menţionate de dl Jáuregui şi să subliniez faptul că această convenţie reprezintă un element al integrării europene, care consolidează, deci, Uniunea Europeană. În plus, ea îşi va uni forţele cu principalul element de noutate introdus de Tratatul de la Lisabona, şi anume Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi vor funcţiona împreună. Aceasta este una dintre misiunile – nu doar de factură politică, ci şi tehnică – ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără ca jurisdicţia acestora să fie afectată în vreun fel.

Totodată, această iniţiativă prevăzută în Tratatul de la Lisabona accentuează şi credibilitatea Uniunii Europene în apărarea drepturilor omului, deoarece nu le cerem doar statelor membre ale Uniunii să contribuie la consolidarea Convenţiei europene a drepturilor omului, ci tuturor statelor europene. Cu alte cuvinte, le cerem să garanteze respectarea şi protejarea drepturilor prevăzute în convenţie şi, astfel, Uniunea Europeană însăşi, nu numai statele sale membre, va fi supusă jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest lucru ne va creşte credibilitatea, după cum menţionează în mod foarte corect raportul dlui Jáuregui.

În ceea ce priveşte Curtea Penală Internaţională, consider că acest moment este unul pe care îl vom descrie drept „istoric” şi de maximă importanţă, deoarece peste câteva zile va avea loc conferinţa de revizuire a Statutului de la Roma. Aceasta este singura conferinţă obligatorie care trebuie să aibă loc pentru a revizui Statutul de la Roma, dacă este nevoie, şi pentru a evalua pasul extrem de important pe care îl reprezintă Curtea Penală Internaţională.

Prin urmare, acesta este un eveniment extrem de semnificativ, care este examinat astăzi în cadrul Comitetului politic şi de securitate şi va fi discutat mâine în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi (Coreper). Sperăm că săptămâna viitoare se va adopta rezoluţia Consiliului, pentru a ne putea alătura evaluării foarte pozitive pe care alte state, precum statele latino-americane care fac parte din Uniunea Naţiunilor Sud-Americane (Unasur), o formulează la adresa Curţii Penale Internaţionale.

Vorbim despre o Curte Penală Internaţională, ce reprezintă un angajament de a apăra drepturile omului şi, deci, de a urmări infracţiunile împotriva umanităţii la nivel universal. Acest angajament a fost asumat de Uniunea Europeană şi de statele sale membre. Doresc să vă reamintesc că în 2003 a existat o poziţie comună, în 2004 a existat un plan de acţiune, iar în 2006 a existat un acord al Uniunii Europene privind cooperarea cu Curtea. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt în prezent părţi la Statutul de la Roma şi, prin urmare, se supun Curţii Penale Internaţionale.

Cred că acest lucru este extrem de important, pentru a evidenţia rolul pe care Curtea Penală Internaţională îl joacă la nivel mondial şi angajamentul Uniunii Europene de a-l consolida. În prezent, Curtea Penală Internaţională se ocupă în principal de problemele de pe continentul african, însă conferinţa de la Kampala îi va explica populaţiei africane că nu suntem împotriva Africii: dimpotrivă, suntem de partea Africii.

Din acest motiv, această conferinţă de revizuire este foarte importantă. Ea este deschisă tuturor statelor, dar şi societăţii civile şi organizaţiilor internaţionale şi regionale, şi ne va oferi posibilitatea de a evalua situaţia justiţiei internaţionale, într-un moment în care se înfiinţează Curtea Penală Internaţională, ca unicul tribunal penal internaţional permanent.

  Viviane Reding, vicepreşedintă a Comisiei. – Doamnă preşedintă, sunt de acord cu toţi vorbitorii şi cu toţi deputaţii în Parlamentul European care au lucrat asupra acestui subiect. Aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului este un pas cu importanţă constituţională. Acest proces va completa sistemul de apărare a drepturilor fundamentale în interiorul Uniunii şi ştiţi foarte bine că Tratatul de la Lisabona nu îl prevede ca pe o opţiune, ci ca pe o destinaţie.

Salut, prin urmare, faptul că Parlamentul se interesează atât de mult de acest dosar – lucru pe care trebuie să spunem că l-a făcut încă de la început –, fapt evidenţiat de rezoluţia pe care a propus-o.

Doresc să le mulţumesc în special raportorilor din cadrul Comisiei pentru drepturi constituţionale şi al Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, pentru cooperarea excelentă la acest dosar. Totodată, doresc să le mulţumesc pentru audierea organizată, care a fost extrem de utilă şi de benefică în activitatea de pregătire a acestui dosar.

Proiectul de raport prezentat de dl Jáuregui Atondo este, într-o foarte mare măsură, conform cu poziţia Comisiei. Voi menţiona doar trei aspecte care, din punctul meu de vedere, sunt foarte importante.

În primul rând, Comisia împărtăşeşte poziţia conform căreia aderarea UE la protocoalele adiţionale la Convenţia europeană este un obiectiv ce trebuie atins. Trebuie spus că aceste protocoale nu au fost ratificate de toate statele membre ale Uniunii. Într-adevăr, multe dintre aceste protocoale pot fi relevante în ceea ce priveşte exerciţiul atribuţiilor Uniunii, iar anumite garanţii prevăzute în aceste protocoale sunt reflectate şi în Cartă. Directivele de negociere trebuie, prin urmare, să-i atribuie Comisiei sarcina de a negocia o prevedere prin care să se asigure că Uniunea poate adera la oricare dintre protocoalele adiţionale.

Apoi, hotărârea privind protocoalele la care vom adera efectiv, pe lângă convenţia însăşi, va trebui adoptată în unanimitate de către Consiliu, după obţinerea aprobării Parlamentului. Din punctul de vedere al Comisiei, aceste hotărâri ar trebui să se refere, de preferinţă, la toate protocoalele adiţionale şi ar trebui luate împreună cu hotărârea de încheiere a acordului de aderare însuşi.

În al doilea rând, trebuie abordată situaţia specifică a Uniunii, aceasta fiind o entitate juridică distinctă, învestită cu atribuţii autonome, ce va deveni parte contractantă la un mecanism care a fost gândit iniţial doar pentru statele naţionale. Prin urmare, convenţia necesită o serie de adaptări procedurale tehnice şi limitate în ceea ce priveşte natura specifică a dreptului Uniunii.

Printre acestea se numără şi aşa-numitul „mecanism de intervenţie în calitate de co-pârât‟, prin care se ţine cont de aplicarea descentralizată a dreptului Uniunii de către statele membre. Prin acest mecanism, Uniunii i se va permite să intervină în calitate de co-pârât în acţiunile introduse împotriva statelor membre, care ar putea ridica o problemă privind dreptul Uniunii. Mă bucur să văd că şi raportul Parlamentului susţine această idee.

În al treilea rând, subscriu în întregime raportului ce recomandă participarea reprezentanţilor Uniunii la organismele convenţiei, pe picior de egalitate cu reprezentanţii părţilor contractante. Această participare reprezintă, într-adevăr, un element cheie în integrarea şi tranziţia treptată a Uniunii la sistemul convenţiei. Aţi înţeles că acest lucru înseamnă acum, în special, prezenţa în Curtea de la Strasbourg a unui judecător ales de fiecare parte contractantă.

Prin urmare, Comisia este foarte de acord să se aleagă un judecător permanent, cu normă întreagă pentru Uniune, care să se bucure de acelaşi statut şi care să aibă aceleaşi obligaţii precum colegii săi. Un judecător ad-hoc care să intervină doar în acţiunile introduse împotriva Uniunii sau referitoare la dreptul Uniunii nu ar fi suficient.

În ceea ce priveşte modul de alegere a judecătorului Uniunii, se va aplica procedura obişnuită prevăzută în Convenţie.

Aceasta înseamnă că Adunarea Parlamentară a Consiliului va alege un judecător din trei candidaţi propuşi de Uniunea Europeană şi sunt de acord cu proiectul de raport în aceea că Parlamentului European trebuie să i se permită să trimită un număr corespunzător de reprezentanţi în cadrul sesiunilor Adunării Parlamentare care au ca obiect alegerea judecătorilor la Curtea de la Strasbourg.

Procedura de elaborare a listei celor trei candidaţi nu trebuie reglementată prin acordul de aderare: ea trebuie reglementată de noi. Trebuie să facem acest lucru prin norme juridice interne, iar ideea că Parlamentul trebuie implicat într-un mod similar celui prevăzut la articolul 255 privind selectarea candidaţilor pentru Curtea de Justiţie este una foarte interesantă, ce merită analizată în amănunţime.

Onoraţi membri, Preşedinţia spaniolă acordă o foarte mare prioritate acestui dosar, după cum ştiţi, şi ar dori să ajungă la un acord înainte de finalul lunii iunie. În cazul în care Consiliul ar putea ajunge la un acord până atunci – şi sper că va face acest lucru – vom putea începe negocierile de aderare după vară. După cum am spus deja acum două săptămâni la Bruxelles, mă voi asigura că Comisia, în calitate de negociator al Uniunii, va informa pe deplin Parlamentul pe întreaga durată a procesului de negociere.

Toate aceste lucruri se referă la probleme europene, însă trebuie să avem în vedere şi problema drepturilor internaţionale ale omului. După cum ştiţi, în 1998, 138 de state au făcut un pas înainte prin adoptarea Statutului de la Roma, care a creat, pentru prima dată în istorie, o curte internaţională permanentă pentru a-i judeca pe cei care au comis genociduri, crime împotriva umanităţii şi crime de război. Curtea a început să funcţioneze în 2003, iar acum, după şapte ani, am avut conferinţa de revizuire de la Kampala, care ne invită să realizăm o analiză timpurie a activităţilor Curţii, a provocărilor care o aşteaptă şi a eficacităţii sprijinului acordat de UE.

În ceea ce priveşte activităţile Curţii, ştim că aceasta este complet operaţională, dar se află încă la început de drum. Nu s-a încheiat un ciclu judiciar, însă CPI analizează situaţia din cinci ţări: a început deja un proces, alt proces va începe la 5 iulie şi un alt caz se află în faza preventivă, toate referindu-se la DAR şi RDC.

Să nu uităm că această curte este doar una de ultimă instanţă, aşa că principala responsabilitate le aparţine chiar statelor membre. În cele mai multe cazuri, Curtea acţionează drept catalizator, pentru ca statele să investigheze şi să judece cazurile prin intermediul instanţelor naţionale. În acelaşi timp, în scurta sa durată de viaţă, Curtea a reprezentat un factor puternic de descurajare a atrocităţilor viitoare, deoarece vinovaţii ştiu acum că va învinge justiţia şi, în acest sens, Curtea se confruntă cu provocări.

Ratificarea de către Bangladesh a ridicat la 111 numărul statelor care sunt părţi la Statutul de la Roma. Totuşi, este foarte clar că trebuie să susţinem acceptarea universală a Statutului şi a Curţii. Curtea are nevoie de participarea şi de cooperarea tuturor statelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu părţi la Statutul de la Roma, precum şi a organizaţiilor internaţionale şi regionale. Curtea nu îşi poate îndeplini funcţiile dacă statele naţionale nu arestează persoanele pentru care CPI a emis un mandat de arestare, dacă martorii nu pot fi protejaţi sau dacă nu există închisori pentru cei ce au fost condamnaţi. Acesta este motivul pentru care UE a susţinut Curtea în ultimii zece ani, pentru a o ajuta să soluţioneze aceste probleme.

Noi, Uniunea Europeană, am fost încă de la început susţinători devotaţi ai înfiinţării Curţii, în calitate de mecanism esenţial în noua ordine internaţională, conceput pentru a pune capăt impunităţii care, după cum ştiţi, a condus la asasinarea a milioane de oameni în vremurile noastre, însă la pedepsirea doar a câtorva dintre cei vinovaţi.

UE consideră că o CPI eficace este un instrument indispensabil pentru comunitatea internaţională, pentru a combate această impunitate şi pentru a promova o ordine internaţională bazată pe reguli. Acesta este motivul pentru care susţinem Curtea, folosind diferitele instrumente pe care le avem la dispoziţie şi pe care ministrul le-a menţionat deja. Poziţia comună a fost transpusă într-un plan de acţiune. Am fost prima organizaţie care a încheiat un acord de cooperare şi de asistenţă cu Curtea în 2006 şi oferim CPI sprijin politic şi diplomatic deplin, prin demersuri, dialoguri politice şi declaraţii. Includerea clauzelor CPI în acordurile internaţionale este în prezent o practică standard pentru Uniunea Europeană.

Din 2000, Iniţiativa europeană – numită ulterior Instrumentul european pentru democraţie şi drepturile omului – a contribuit cu 29 de milioane de euro pentru a susţine Curtea direct sau indirect, mai ales prin campanii globale ale societăţii civile. UE a adoptat, de asemenea, o serie de hotărâri în domeniul justiţiei, libertăţii şi securităţii, în vederea consolidării cooperării între statele membre în investigarea şi urmărirea infracţiunilor aflate sub incidenţa Statutului de la Roma, la nivel naţional, aşa că facem tot posibilul pentru ca sistemul să evolueze. Sistemul necesită îmbunătăţiri ulterioare, dar, în acest scop, are nevoie de un angajament puternic al tuturor naţiunilor de pe glob.

  Cristian Dan Preda, Raportor pentru aviz al Comisiei pentru afaceri externe. − Mă voi referi la Raportul dlui Jáuregui Atondo. Vreau în primul rând să îl felicit pentru redactarea acestui excelent raport care abordează, cred eu, într-o manieră exhaustivă atât avantajele, cât şi provocările aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din perspectiva avizului pe care l-am redactat pentru Comisia AFET, doresc să subliniez aportul principal al aderării Uniunii la CEDO. Este vorba despre un lucru care poate părea astăzi, în perioada post-Lisabona, evident, dar este un lucru care a reprezentat o speranţă reiterată periodic în ultimii treizeci de ani. Am în vedere faptul că aderarea la CEDO va spori credibilitatea Uniunii în dialogul asupra drepturilor omului cu ţările terţe, confirmând încă o dată tuturor că Uniunea este, mai presus de toate, o comunitate bazată pe drept.

Instituţiile Uniunii, asemenea celor ale statelor membre ale Consiliului Europei, vor fi astfel supuse controlului extern şi independent al Curţii de la Strasbourg, conform formulei „un standard unic în materie de drepturile omului, o singură Curte”. Din punct de vedere al existenţei unui standard unic în materie de drepturile omului, trebuie să subliniez că aderarea la CEDO este, în acelaşi timp, un prilej pentru ca Uniunea să adere şi la alte tratate din sistemul de la Strasbourg. Am în vedere, bineînţeles, protocoalele adiţionale, Carta socială europeană revizuită care, aşa cum se ştie, completează şi aprofundează această protecţie la nivel paneuropean. În plus, cred eu, o participare sporită a autorităţilor europene în organismele Consiliului Europei, specializate în protecţia drepturilor omului, reprezintă consecinţa logică a acestui standard unic de protecţie.

După cum am subliniat şi în avizul pe care l-am redactat pentru AFET, trebuie, de asemenea, găsit un echilibru între, pe de o parte, prezervarea specificităţii ordinii juridice europene şi, pe de altă parte, prezervarea sistemului jurisdicţional de la Strasbourg, care şi-a dovedit utilitatea pentru protejarea drepturilor omului la nivel paneuropean.

  Kinga Gál, raportoare pentru aviz a Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne. – (HU) Doamnelor şi domnilor, în primul rând, permiteţi-mi să-i mulţumesc pentru cooperare persoanei responsabile pentru raportul Comisiei pentru afaceri constituţionale, dl Jáuregui Atondo. Consider că această cooperare apropiată dintre Comisia pentru afaceri constituţionale şi Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, împreună cu Subcomisia pentru drepturile omului, care ne-a completat activitatea, a abordat cu succes seria de întrebări referitoare la aderarea noastră la convenţie şi a indicat în mod corect întrebările nou apărute care nu au fost încă clarificate.

Personal, în numele Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, m-am hotărât să mă axez în primul rând – lucru ce a fost confirmat în final şi de această Comisie – pe asigurarea faptului că aderarea noastră va reprezenta într-adevăr valoare adăugată pentru cetăţenii Uniunii Europene şi că aceştia din urmă sunt conştienţi de aceste valori şi oportunităţi, deşi trebuie să evităm aşteptările exagerate.

În perioada viitoare şi pe parcursul negocierilor trebuie clarificate nenumărate întrebări esenţiale; acestea se referă la relaţia dintre curţile de la Strasbourg şi Luxemburg, deoarece nu va exista nicio modificare la nivelul sistemului de jurisdicţie în niciuna dintre aceste curţi. Consider că este important să subliniem faptul că reforma funcţionării curţii de la Strasbourg coincide cu aderarea, iar acest aspect ar trebui să fie unul semnificativ. Totodată, doresc să subliniez faptul că această aderare va avea succes doar dacă va consolida cu adevărat instituţiile actuale, iar sistemele judiciare ale statelor membre trebuie să ia măsurile necesare în acest sens. Aderarea UE la Convenţie va fi o experienţă unică, însă ea nu trebuie să afecteze măsurile care s-au luat deja în ceea ce priveşte aplicarea drepturilor omului. Este foarte important să fim conştienţi că ea va fi un succes doar în măsura în care consolidează instituţiile deja funcţionale şi asigură o valoare adăugată reală pentru cetăţeni.

  Laima Liucija Andrikienė, în numele Grupului PPE. – Doamnă preşedintă, conferinţa de revizuire a Curţii Penale Internaţionale (CPI) este un eveniment aşteptat de mult timp, important pentru evoluţia Curţii însăşi, dar, într-un sens mai larg, şi pentru evoluţia justiţiei penale internaţionale.

Conferinţa de revizuire este o şansă bună pentru ca părţile interesate să analizeze deficienţele existente ale CPI şi să propună posibile modificări sau direcţii de reformă. Doresc să menţionez câteva aspecte pe care statele membre UE şi delegaţia PE trebuie să le aibă pe ordinea de zi.

Unul dintre aspecte este cu siguranţă poziţia partenerilor noştri transatlantici asupra CPI. Doresc să subliniez faptul că neparticiparea Statelor Unite la CPI este principalul factor care reduce relevanţa şi autoritatea CPI. Prin urmare, ar fi foarte util ca partenerii noştri americani să îşi exprime mai clar poziţia actuală şi angajamentul faţă de CPI.

Totodată, doresc să solicit Uniunii să insiste să se discute – şi, să sperăm, să se revizuiască – articolul 124, cunoscut şi ca dispoziţia tranzitorie, din Statutul de la Roma, care le permite statelor să opteze astfel încât cetăţenii lor să nu se supună jurisdicţiei CPI privind infracţiunile de război pentru o perioadă de şapte ani de la ratificarea Statutului. Aceasta este o carenţă regretabilă, ce trebuie eliminată din Statutul de la Roma.

Nu în ultimul rând, doresc să arăt că UE trebuie să depună eforturi pentru a asigura ratificarea şi aplicarea cât mai extinsă a Statutului de la Roma, în relaţiile cu acele state care nu au făcut încă acest lucru. Acesta trebuie să fie un obiectiv al UE în cadrul negocierilor de extindere şi al etapelor de aderare a noilor state membre ale UE. De asemenea, acest aspect trebuie să ocupe o poziţie prioritară pe ordinea de zi în discuţiile noastre cu Rusia, ţinând cont mai ales de faptul că în prezent negociem modalităţile acordului de parteneriat cu partenerii ruşi.

  Debora Serracchiani, în numele Grupului S&D. – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, îi mulţumesc raportorului pentru activitatea excelentă depusă în legătură cu aderarea Uniunii Europene la Convenţia drepturilor omului, în beneficiul cetăţenilor europeni: graţie acestei convenţii, va exista o nouă curte, în afara Uniunii Europene, ce se va asigura că drepturile cetăţenilor europeni sunt respectate în permanenţă de Uniunea Europeană şi de statele sale membre.

Conform principiului democraţiei, Uniunea Europeană şi statele sale membre trebuie să aibă întotdeauna dreptul de a se putea apăra. Prin urmare, consider că este esenţial ca fiecare naţiune parte la convenţie să aibă un judecător care să explice contextul fiecărui apel, la fel cum consider că este important ca Parlamentul European să dispună de un organism neoficial care să coordoneze schimburile de informaţii dintre Parlament şi Adunarea Parlamentară a Consiliului şi că Parlamentul trebuie consultat în timpul procesului de negociere.

Doresc să adaug că, aşa cum cetăţenii europeni au dreptul să ştie ce drepturi au, ei au şi dreptul să înţeleagă mecanismele ce guvernează această aderare. Prin urmare, consider că este esenţial ca Uniunea Europeană şi Consiliul Europei să introducă o serie de orientări, explicând în mod clar toate efectele şi implicaţiile pe care le va avea această aderare.

  Andrew Duff, în numele Grupului ALDE. – Doamnă preşedintă, aderarea UE la CEDO este anunţată de multă vreme. Ea este o parte esenţială din imaginea unui regim superior al drepturilor, asigurat de Curtea de Justiţie şi supervizat, din exterior, de Curtea de la Strasbourg.

Această măsură este una în mod necesar complexă, deoarece echivalează cu instituirea caracterului obligatoriu al Cartei drepturilor fundamentale. Ea semnalează un consens proaspăt şi important între persoanele precum britanicii tradiţionali, care au susţinut abordarea inter-guvernamentală a Consiliului Europei, şi federaliştii ca mine, care am susţinut abordarea supranaţională. O astfel de îmbinare este extrem de adecvată în acest moment, când politica din Regatul Unit este una de coaliţie, între partidele liberal-democrat şi conservator.

  Barbara Lochbihler, în numele Grupului Verts/ALE. – (DE) Doamnă preşedintă, adoptarea Statutului de la Roma şi înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale (CPI) reprezintă o poveste de succes. Multe exemple arată acest lucru, însă primordial este faptul că, pentru prima dată în istorie, reprezentanţii de rang înalt ai unui stat, fie ei militari sau civili, pot fi judecaţi pentru că au ordonat crime de război sau crime împotriva umanităţii.

UE a susţinut înfiinţarea şi activitatea CPI în numeroase moduri extrem de pozitive şi trebuie să continue să susţină şi să consolideze Curtea şi să-i protejeze independenţa şi pe viitor. Conferinţa de la Kampala din viitorul apropiat va analiza şi va încerca să afle care au fost elementele de succes şi ce anume trebuie îmbunătăţit. Acum este momentul să recunoaştem în mod clar că statele trebuie să depună eforturi, la nivel naţional, pentru a adopta legi sau pentru a le aplica în mod coerent pe cele existente, pentru a susţine CPI.

Încă se acţionează lent atunci când este vorba de arestarea unor persoane importante, pentru care a fost emis un mandat de arestare. Doamna comisar Reding a evidenţiat acest lucru. Teama de dificultăţile diplomatice este deseori mai importantă decât ideea că, pentru a acţiona în mod eficace, CPI are nevoie de sprijin tangibil.

Conferinţa de la Kampala trebuie să lucreze asupra definirii termenului de „război de agresiune”. Un grup de lucru dedicat acestui scop, aparţinând statelor părţi la Statutul de la Roma, a desfăşurat cu succes câteva activităţi de pregătire în acest sens şi a prezentat deja un text adecvat, ce poate fi găsit şi în rezoluţia noastră. Le solicităm Comisiei şi statelor membre să lucreze intens, pentru integrarea acestei definiţii în Statut şi, astfel, pentru includerea sa în competenţa Curţii.

Din acest punct de vedere, trebuie să fim cât mai atenţi şi să ne asigurăm că nu vor fi introduse restricţii în legătură cu independenţa Curţii. În încheiere, permiteţi-mi să subliniez cât de important este ca UE să fie reprezentată la această conferinţă de persoane cu funcţii cât mai înalte. Acest lucru ar arăta că sprijinim Curtea Penală Internaţională şi ar reprezenta un exemplu pozitiv pentru alte guverne.

  Ashley Fox, în numele Grupului ECR. – Doamnă preşedintă, grupul meu este devotat apărării drepturilor omului, însă nu suntem convinşi că este înţelept să permitem ca UE să semneze convenţia. Având în vedere că toate statele membre sunt deja semnatare ale convenţiei, ce rost mai are să semneze şi Uniunea? M-aş bucura dacă una dintre persoanele prezente astăzi aici mi-ar putea arăta, practic, cum vor fi protejate mai bine drepturile unuia dintre cetăţenii din circumscripţia mea dacă UE va semna convenţia.

În prezent, statele membre nu au obligaţia să asigure aplicabilitatea directă a convenţiei în legislaţia lor naţională. Doresc să mi se confirme că, dacă UE semnează convenţia, această poziţie nu se va schimba. Nu vreau să fie subminată puterea parlamentului britanic de a schimba felul în care hotărâm să apărăm drepturile omului. Bănuiesc că unul dintre motivele ce se află în spatele acestei propuneri este dorinţa de a accentua statutul UE, pentru a demonstra că aceasta este un actor pe scena internaţională. Din punctul meu de vedere, acesta este un motiv foarte bun ca să nu-i permitem Uniunii să semneze convenţia.

  Helmut Scholz, în numele Grupului GUE/NGL. – (DE) Doamnă preşedintă, grupul meu salută cu căldură aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului. Fără îndoială, acesta este cel mai important instrument european privind drepturile omului, iar importanţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg este evidentă, poate chiar şi pentru dl Fox, datorită faptului că se ocupă în medie de 30 000 de reclamaţii pe an. În 2009 s-a întâmplat să fie 57 000 de reclamaţii, iar Curtea a emis în anul acela 2 000 de sentinţe sau, mai degrabă, a trebuit să pronunţe respectivele sentinţe.

Uniunea Europeană are şi ea o instanţă, în persoana Curţii de Justiţie, însă, spre deosebire de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiţie nu are responsabilitatea exclusivă de a apăra drepturile fundamentale şi, totodată, nu greşim dacă stabilim în acest moment că, în trecut, Curtea de Justiţie nu a ocupat rolul de lider unic în evoluţia drepturilor fundamentale europene.

Consiliul Europei şi UE consideră că această aderare este una istorică, iar eu sunt de părere că votul în plen va fi unul majoritar favorabil. În primul rând, sper că acesta se va dovedi a fi un vot istoric pentru cetăţenii Europei, deoarece va crea un spaţiu al drepturilor omului în vigoare, pe care vor trebui să-l respecte nu numai 47 de guverne, ci şi instituţiile Uniunii Europene. În acest sens, UE va transmite cetăţenilor Europei un semnal puternic, arătându-le că ea însăşi nu se află mai presus de lege atunci când este vorba despre drepturile omului şi că ei, cetăţenii, pot acţiona în instanţă instituţiile comunitare care le încalcă aceste drepturi.

Forma specifică a procesului de aderare va crea cu siguranţă unele probleme, motiv pentru care este important să găsim, în mod rapid şi constructiv, în spiritul toleranţei şi al creativităţii, soluţii optime pentru problemele tehnice şi juridice extrem de dificile.

  Morten Messerschmidt, în numele Grupului EFD. – (DA) Doamnă preşedintă, beneficiile aderării UE la Convenţia europeană a drepturilor omului sunt uşor de observat. Această aderare va fi în avantajul acelor persoane care au fost angajate în UE şi care au fost concediate pentru că au refuzat să semneze documente false şi au denunţat practici necorespunzătoare. Cazurile de acest tip pot fi aduse înaintea Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform articolului 6. Acest demers va fi în beneficiul colegilor deputaţi în Parlamentul European care primesc amenzi exorbitante pentru că îşi exprimă în mod liber opiniile şi care nu au unde să protesteze împotriva acestei situaţii. Aceste cazuri pot fi aduse înaintea Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, conform articolului 10. Astfel, beneficiile sunt uşor de observat.

Motivul pentru care, împreună cu grupul meu, mă opun aderării UE la Convenţia europeană a drepturilor omului este faptul că dezavantajele sunt mult mai numeroase decât avantajele. Spre exemplu, Curtea de Justiţie va folosi, fără îndoială, aderarea pentru a extinde din nou atribuţiile UE. Vom vedea, în tot mai multe domenii – pe plan social, în politica privind străinii şi libertăţile fundamentale – cum se va putea folosi aderarea la Convenţia drepturilor omului ca argument suplimentar pentru luarea mai multor decizii la nivelul UE, ceea ce înseamnă că statele membre vor lua mai puţine decizii. Nu dorim să ajungem la o situaţie în care statele membre nu-şi vor putea determina propria politică privind străinii sau problemele referitoare la libertăţile acestora, libertatea de exprimare şi toate celelalte aspecte acoperite de convenţie. Acestea trebuie să rămână probleme naţionale şi, prin urmare, UE nu trebuie să se îndrepte în această direcţie.

  Nicole Sinclaire (NI). – Doamnă preşedintă, în raportul său, raportorul menţionează că aderarea la CEDO va garanta protecţia cetăţenilor împotriva acţiunilor Uniunii. Eu aş fi mult mai interesată să apăr cetăţenii din circumscripţia mea, regiunea West Midlands din Regatul Unit, împotriva efectelor Convenţiei privind drepturile omului.

Desigur, Regatul Unit a integrat această Convenţie în legislaţia sa în 1998, permiţându-i să funcţioneze în toate instanţele noastre. În manifestul noului guvern conservator, se promisese abrogarea Legii privind drepturile omului, însă, după cum ar fi trebuit să se ştie, Tratatul de la Lisabona a transformat UE într-o entitate juridică, iar UE are puteri mai mari decât electoratul din Regatul Unit. Ni se aminteşte de George Orwell. Iată scrierea de pe perete şi, după cum ştim, unii oameni sunt mai egali decât alţii în ceea ce priveşte drepturile omului.

La începutul acestei luni, cetăţenii din circumscripţia mea, din Meriden şi Hatton, au suferit de pe urma invaziilor unor aşa-zişi „călători”, care au distrus pacea şi care construiesc amplasamente neautorizate şi poate chiar ilegale pe puţinul spaţiu verde ce ne-a rămas şi care este nepreţuit. Graţie Convenţiei drepturilor omului, aceşti călători au drepturi speciale, protejate. Au prioritate la asistenţa medicală şi la educaţie, pe cheltuiala contribuabililor locali!

Raportorul doreşte să implicăm în acest proces instanţele şi ministerele naţionale de justiţie. Consider că această Convenţie a drepturilor omului a făcut deja suficient rău. Poate că raportorul ar dori să viziteze circumscripţia mea şi să vadă cu propriii ochi cum ne-au fost batjocorite teritoriile. Poate că ar dori să vorbească cu ţăranii muncitori care au văzut prăbuşindu-se valoarea caselor pe care le deţin. Poate inspecta graniţele pe care le-a trasat poliţia pentru a menţine pacea şi, desigur, pentru a proteja drepturile speciale ale călătorilor. Poate chiar se va bucura de spectacolul celor 90 de camioane încărcate cu pietriş care distrug pajiştile rustice unde părinţii îşi plimbă copiii. Poate îi va ajuta pe cetăţeni, care se grăbesc să instaleze echipamente de securitate, încercând să se apere de infracţiunile care se comit frecvent în astfel de situaţii.

Desigur, acestea sunt tragedii minore şi nu înseamnă nimic în comparaţie cu importantul proiect politic pe care îl reprezintă Uniunea Europeană, dar să ne gândim că, dacă propunem drepturi speciale pentru un grup de cetăţeni, afectăm automat drepturile altora.

Convenţia drepturilor omului a afectat drepturile electorilor mei. Decizia în legătură cu cine este special şi cine nu este nu trebuie să se afle în mâinile unor funcţionari care nu au fost aleşi printr-un proces democratic. Regatul Unit are un guvern nou ales, care a făcut promisiuni în acest sens. În numele democraţiei, să-l lăsăm să-şi îndeplinească promisiunile!

  Íñigo Méndez de Vigo (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, în urmă cu peste 20 de ani – de fapt în urmă cu 23 de ani – am avut şansa de a asista la semnarea unui acord în cealaltă clădire a Parlamentului între preşedintele Comisiei Europene din vremea respectivă, Jacques Delors, şi secretarul general al Consiliului Europei, Marcelino Oreja, pentru semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către Comunităţile Europene, aşa cum se numeau pe atunci. Acest lucru se întâmpla acum 23 de ani.

Îmi amintesc de răspunsul pe care l-a oferit poetul Heinrich Heine atunci când a fost întrebat unde ar dori să moară. A răspuns: „în Anglia, pentru că acolo totul se întâmplă după 100 de ani”. Având în vedere câteva discursuri pe care le-am auzit, se pare că totul se întâmplă după 200 de ani, doamnă preşedintă. Am, însă, încredere că influenţa dlui Duff în noul guvern de coaliţie liberal-democrat-conservator va îmbunătăţi această situaţie.

Prin urmare, doamnă preşedintă, grupul meu, Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) susţine de mult timp această aderare şi salută cu căldură raportul excelent al dlui Jáuregui. Acesta este primul său raport şi sunt sigur că nu va fi ultimul.

Suntem de această părere deoarece considerăm că, în acest mod, publicul va primi mai multe garanţii. De fapt, oferim populaţiei garanţii sporite că legislaţia Uniunii Europene, atât în sine, cât şi aşa cum este ea aplicată de statele membre, respectă drepturile recunoscute în Convenţia europeană a drepturilor omului.

Acest raport deschide drumul către rezolvarea multor probleme tehnice şi juridice care vor apărea, fiindcă nu trebuie să uităm că această convenţie a fost concepută pentru a fi ratificată şi aplicată de către statele membre. Indiferent de propaganda făcută de unele facţiuni ale Parlamentului European, Uniunea Europeană nu este un stat sau un suprastat. Este o organizaţie internaţională şi, prin urmare, există dificultăţi în a ajusta o organizaţie internaţională la elemente care au fost concepute pentru state naţionale.

Dna Giannakou a fost raportoarea noastră alternativă. Dumneaei a desfăşurat o activitate excelentă, pentru care îi mulţumesc sincer şi va vorbi despre aspecte specifice. Nu vreau decât să mă alătur dnei vicepreşedinte Reding şi să-i solicit Consiliului să acorde Comisiei un mandat pentru a negocia rapid. Sunt sigur că prietenul meu, dl López Garrido, va lua măsuri în acest sens. Aceasta înseamnă, doamnă preşedintă, că în curând vom putea sărbători aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

  Juan Fernando López Aguilar (S&D). – (ES) Doamnă preşedintă, doresc să îi felicit şi eu pe raportor, pe domnul Jáuregui şi pe raportorii pentru aviz, care au lucrat la elaborarea acestui raport. Procedez aşa în primul rând pentru a evidenţia faptul că, la fel cum am abordat criza economică în cadrul Uniunii monetare pe parcursul acestui an al mandatului parlamentar, a sosit momentul să spunem că Europa nu se construieşte prin piaţa internă sau prin moneda unică, ci prin oameni.

Drepturile omului sunt consolidate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, această declaraţie a drepturilor care trebuie să ţină cont de dimensiunea politică şi publică a integrării europene.

Totodată, ele sunt consolidate de mandatul prevăzut la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Aceasta nu diminuează niciunul dintre drepturile fundamentale garantate cetăţenilor europeni prin legislaţia statelor membre, datorită faptului că sunt cetăţeni ai respectivelor state membre. Dimpotrivă, multiplică, întăreşte şi accentuează drepturile pe care le avem cu toţii, în calitate de participanţi şi jucători într-un proiect comun.

În calitate de preşedintă a Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, doresc să evidenţiez faptul că am discutat toate problemele ce vor apărea în legătură cu integrarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în această cultură comună a consolidării şi garantării drepturilor şi cetăţeniei. Am organizat vizite extrem de fructuoase la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi am convocat o a treia conferinţă la 21 iunie, la care vor asista importanţi specialişti şi judecători din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru a concepe un răspuns comun, anticipat, la problema garanţiilor legale privind drepturile cetăţenilor.

Expertul juridic britanic Hart a declarat că nu există drepturi fără garanţii juridice şi nu există garanţii juridice fără judecători, aşa cum Europa nu poate exista fără cetăţeni, iar cetăţenii europeni nu există dacă nu sunt conştienţi că integrarea europeană ne face să creştem şi întăreşte drepturile fundamentale pe care le avem deja ca membri ai statelor membre UE.

  Marietje Schaake (ALDE). – Doamnă preşedintă, în revizuirea Statutului de la Roma privind Curtea Penală Internaţională, să ne reamintim că înfiinţarea acesteia reprezintă un succes pentru democraţia liberală şi un angajament faţă de o legislaţie internaţională eficace. După ce toate statele membre UE vor ratifica respectarea Statutului de la Roma, vom trece la următorul capitol al realizării ambiţiilor şi responsabilităţilor pe care le avem în domeniul drepturilor omului, păcii şi justiţiei.

Este importantă o evaluare critică, însă CPI este deja o instituţie importantă, care asigură universalitatea acestor valori fundamentale, nu doar respectarea lor la nivel european. După cum a spus doamna comisar Reding, Curtea este ultima instanţă, însă una importantă. UE şi statele sale membre trebuie să-şi menţină angajamentul faţă de CPI sau faţă de principiile pe care aceasta intenţionează să le asigure, adoptând orientările UE privind CPI. Avem obligaţia primordială de a-i investiga şi urmări penal pe cei vinovaţi de crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii.

Graţie Tratatului de la Lisabona, dorim să asigurăm o politică externă comună şi eficace a UE. Înalta Reprezentantă trebuie să promoveze în mod activ aderarea la Statutul de la Roma a altor jucători globali – China, India, Rusia şi a unor candidaţi importanţi la aderarea la UE, precum Turcia –, însă şi Statele Unite, aliat pe termen lung al UE, trebuie să se implice într-un dialog privind contribuţia la justiţia globală şi trebuie să se gândească serios la a se alătura aliatului său. În calitate de european olandez, doresc să-i asigur din nou pe cetăţeni că nu va fi invocată niciodată aşa-numita lege de invadare a Hagăi.

UE trebuie să colaboreze în mod constructiv cu Turcia şi cu Statele Unite pentru a pune capăt impunităţii din Iran, aceasta fiind una dintre cele mai urgente situaţii de agresiune. În plus, în această ţară, cetăţenii suferă zilnic, în mod sistematic, de pe urma execuţiilor, violurilor şi torturilor aplicate de către propriul guvern. Trebuie să lucrăm la globalizarea sau universalizarea adevărată a drepturilor omului, a justiţiei şi a statului de drept, iar CPI este un instrument important în atingerea acestui obiectiv. Şi sprijinul acordat acestei Curţi trebuie să fie globalizat. Parlamentul European lucrează în mod constructiv şi este unit în această privinţă.

  Gerald Häfner (Verts/ALE). – (DE) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, în prezent lucrăm în direcţia extinderii legislaţiei la nivel supranaţional. Importanţa acestui fapt poate fi observată privind istoria teribilă a propriei mele ţări, dar şi modul în care se încalcă în prezent drepturile omului. De fapt, germanii nu au comis cele mai groaznice crime din istorie pentru că au încălcat legi, ci pentru că au creat legi care au legalizat concepte neetice şi care, spre exemplu, transformau într-o obligaţie legală crimele împotriva evreilor, comuniştilor, creştinilor, homosexualilor şi a altor categorii. Dacă astfel de persoane şi, mai ales, cele care au comandat aceste acţiuni vor spune mai târziu că nu au făcut decât ceea ce prevedea legea la momentul respectiv şi mai apoi nu au putut fi urmăriţi penal, am avea de-a face cu o carenţă incredibilă a legislaţiei şi a umanităţii.

Din acest motiv, existenţa Curţii Penale Internaţionale reprezintă un pas major înainte, astfel încât toţi cetăţenii să ştie, pe viitor, că există un judecător mai presus de legislaţia naţională şi că, pentru tot restul vieţii, vor trebui să trăiască cu gândul că vor fi traşi la răspundere. Acesta este un pas uriaş înainte, la fel ca aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului, o idee pe care inclusiv eu, personal, am susţinut-o multă vreme. Mă bucur că astăzi şi aici putem pune împreună în aplicare această idee şi doresc să-i mulţumesc raportorului, dlui Jáuregui Atondo, pentru raportul său excelent.

  Charles Tannock (ECR). – Doamnă preşedintă, partidul meu naţional, Partidul Conservator din Regatul Unit – pentru cei care nu ştiu, eu sunt conservator – şi-a exprimat în trecut îngrijorarea în legătură cu CPI şi aplicarea jurisprudenţei penale internaţionale, prevăzută în Statutul de la Roma, în domeniul crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război şi a genocidului.

Cu toate acestea, cea de-a zecea aniversare a intrării în vigoare a Statutului ne oferă acum şansa de a evalua în mod clar rolul CPI, iar, din punctul meu de vedere, Curtea nu s-a abătut de la misiunea sa iniţială, evitând urmăririle nedrepte şi încercând să îi acuze doar pe cei mai aprigi tirani.

Procurorul şef al Curţii, Luis Moreno-Ocampo, a ajutat cu eficacitate Curtea să-şi consolideze imparţialitatea la nivel global. Din fericire, urmărirea agresivă a cazurilor motivate politic nu s-a materializat. Aceasta era una dintre principalele îngrijorări ale aliaţilor noştri americani. Regatul Unit s-a alăturat CPI în timpul guvernului laburist anterior. Poate că recenta constituire a unei coaliţii liberal-conservatoare în Regatul Unit, de săptămâna trecută, ne oferă acum şansa de a reanaliza relaţia Regatului Unit cu CPI şi de a regândi unele dintre subiectele controversate, precum responsabilitatea comenzilor, la Kampala.

Nu putem permite ca interesele naţionale vitale ale Regatului Unit să fie compromise de CPI, însă, în acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că, în anumite circumstanţe, CPI poate juca un rol constructiv în desfiinţarea climatului de impunitate pentru dictatorii vinovaţi de genocid.

  Marie-Christine Vergiat (GUE/NGL). – (FR) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, domnule ministru, doamnelor şi domnilor, doresc să vorbesc în acelaşi timp despre aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi despre aderarea la Curtea Penală Internaţională (CPI).

În primul rând, doresc să le mulţumesc raportorilor pentru calitatea rapoartelor elaborate şi pentru dorinţa de a integra propunerile tuturor, în spiritul unui consens remarcabil.

Pe lângă tot ceea ce s-a spus în favoarea acestei aderări, doresc să subliniez două aspecte pe care le consider importante: instituirea unui control în afara Uniunii şi extrateritorialitatea convenţiei, cu alte cuvinte, aplicarea sa în cazul tuturor actelor Uniunii, inclusiv în afara teritoriului UE. Permiteţi-mi să-mi exprim speranţa că, astfel, clauzele privind drepturile omului şi democraţia vor avea ceva mai mult sens. Prin urmare, mandatul de negociere al Comisiei trebuie să se refere la convenţia însăşi, la toate protocoalele şi acordurile deja instituite prin Carta drepturilor fundamentale, iar noi trebuie să ne angajăm, foarte rapid, că vom adera la toate instrumentele juridice ale CEDO, pentru a dispune de un sistem coerent în vederea protecţiei drepturilor omului.

În ceea ce priveşte CPI, aş vrea să-mi exprim două dorinţe. În primul rând, aş dori ca Uniunea Europeană să fie deosebit de vigilentă în ceea ce priveşte drepturile victimelor şi ale reprezentanţilor legali ai acestora. Prin aceasta mă refer la asistenţa judiciară ad-hoc, care să asigure accesul la avocaţi specializaţi externi.

Doamnă comisar, mai am o altă dorinţă: ca Uniunea să-şi folosească toată importanţa, toată energia, pentru a se asigura că statele membre, ca întreg, îşi vor adapta legislaţiile la legislaţia internaţională. Franţa, în special, nu a făcut încă acest lucru. Regret acest fapt, aşa cum regret şi faptul că unele state mari, precum Statele Unite, nu participă la aplicarea acestei legislaţii internaţionale privind crimele împotriva umanităţii.

  Andrew Henry William Brons (NI). – Doamnă preşedintă, în urma aderării Uniunii Europene la Convenţia Consiliului Europei privind Drepturile Omului, vom dispune de o nouă legislaţie care va reprezenta partea de convenţie a legislaţiei Uniunii Europene şi, totodată, va fi un alt document al organizaţiei care va servi drept standard extern. Acesta înseamnă că Curtea UE din Luxemburg va avea jurisdicţia necesară pentru a interpreta şi consolida două documente potenţial concurente: Carta UE şi Convenţia Consiliului.

Am întrebat mai mulţi experţi din Comisia pentru afaceri constituţionale şi din Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne ce s-ar întâmpla dacă ar exista un conflict între cele două documente sau între secţiuni diferite ale aceluiaşi document. Care document sau care secţiune ar avea prioritate?

În primul rând, mi s-a spus că documentul sau secţiunea care acordă o libertate mai mare ar prevala în faţa celui care acordă o libertate redusă. Am întrebat, apoi, ce hotărâre s-ar lua dacă ar exista un litigiu între două părţi, iar fiecare dintre acestea ar invoca drepturi diferite, însă concurente şi, posibil, contradictorii, spre exemplu dreptul de practicare a religiei fără a fi ofensat şi dreptul la libertatea de exprimare, în sensul criticării concepţiilor adepţilor unei religii. Această situaţie nu este una pur teoretică, după cum arată cazul desenelor animate daneze.

A fost cazul câinelui care nu lătra sau, mai degrabă, al expertului care nu emitea o opinie. Tăcerea era asurzitoare, fiindcă era limpede de auzit şi de înţeles pentru toată lumea. Libera exprimare va fi întotdeauna sacrificată, pentru că aceasta este poziţia implicită a UE. UE se pricepe foarte bine la a refuza dreptul la libera exprimare!

Vorbim despre două categorii diferite de drepturi: dreptul politic la libertate de exprimare împotriva urmăririi de către stat şi dreptul de a nu fi jignit prin critici. Dreptul de a nu fi jignit este considerat mult mai important decât dreptul de a dezbate un subiect de interes public. Ar trebui să nu existe restricţii asupra libertăţii de exprimare? Ar trebui să existe restricţii asupra celor care incită la violenţă, însă criticile care nu ajung la aceste extreme nu au de ce să fie supuse legislaţiei penale.

  Marietta Giannakou (PPE). – (EL) Doresc să-i felicit în special pe dl Jáuregui Atondo pentru raportul său şi pentru cooperarea excelentă dintre noi şi, desigur, pe dl Preda şi pe dna Gál, pentru contribuţiile dumnealor, din partea a două comisii diferite.

Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului şi, deci, la jurisdicţia Curţii se bazează, desigur, pe faptul că Uniunea a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Bineînţeles, unele persoane se întreabă de ce, după integrarea Cartei drepturilor fundamentale, trebuie să aderăm la jurisdicţia Curţii Drepturilor Omului de la Strasbourg.

În primul rând, Curtea de la Strasbourg a dobândit capacităţi mult mai mari decât cele prevăzute conform drepturilor fundamentale, în sensul res judicata, după cum au arătat şi Preşedinţia, şi doamna comisar Reding.

În al doilea rând, acest lucru creează într-un fel o legătură între Uniunea Europeană şi ceea ce se întâmplă în Europa privită în ansamblu şi, astfel, cu ţările membre ale Consiliului Europei. Desigur, există persoane care se întreabă dacă această situaţie va conduce la complicaţii mai generale, însă raportul subliniază faptul că nu ar trebui să existe recursuri transnaţionale şi că un tribunal naţional nu este superior sau inferior altuia. Fiecare tribunal naţional va avea jurisdicţie pentru atribuţiile cu care este învestit, aşa cum va avea şi Uniunea Europeană pentru Curtea din Luxemburg.

Consider că aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului este un pas important, la fel ca procedura pentru aderarea la protocoalele privind atribuţiile corespunzătoare; desigur, acest lucru îi va oferi Parlamentului European posibilitatea de a se implica în mod activ în negocieri şi de a ajuta la alegerea unui judecător prin intermediul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

  Richard Howitt (S&D). – Doamnă preşedintă, sunt mândru că sunt conducătorul acestei delegaţii parlamentare la conferinţa de revizuire pentru Curtea Penală Internaţională, pentru a sărbători modul în care înfiinţarea acesteia a ajutat la construirea justiţiei globale şi la combaterea impunităţii pentru crimele împotriva umanităţii, dar şi pentru a reprezenta hotărârea Uniunii Europene de a lucra în sensul jurisdicţiei universale a Curţii, în cadrul politicii noastre externe şi de securitate comune.

Atunci când solicităm accesul sporit la justiţie pentru victime, trebuie să recunoaştem faptul că 15 din cele 24 de ţări care au contribuit la Fondul fiduciar pentru victime sunt chiar statele membre UE, însă, totodată, trebuie să observăm cu umilinţă că acest lucru înseamnă că 12 state membre ale UE nu au contribuit la acest fond şi că 14 membri ai Uniunii nu au desemnat puncte naţionale de legătură şi nu au răspuns la sondajul anual, conform cerinţelor din Cartă. Jurisdicţia universală în exterior începe cu aplicarea universală în interior şi, doamnă preşedintă, îmi pare rău că una dintre primele hotărâri ale noului guvern de coaliţie din Regatul Unit este aceea de a merge la conferinţa de revizuire pentru a se opune jurisdicţiei pentru infracţiunea de agresiune şi pentru a refuza propunerea Belgiei ca utilizarea armelor interzise în conflictele interne să fie considerată crimă de război.

Agresiunea, utilizarea ilegală a forţei împotriva unui alt stat, a fost condamnată de tribunalele de la Nurnberg şi Tokio la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial şi nu înţeleg de ce nu ar trebui să folosim CPI pentru a condamna crimele de război ale secolului XXI. De asemenea, nu înţeleg justificarea ideii că utilizarea gazelor toxice sau a gloanţelor semiblindate este ilegală dacă acestea traversează o frontieră, dar nu şi dacă rămân în limitele graniţelor naţionale. E ca şi cum am recunoaşte că atunci când Saddam Hussein i-a gazat pe arabii din zona mlaştinilor sau că atunci când demonstranţii din Fâşia Gaza au fost împuşcaţi cu gloanţe ce au explodat intenţionat în organismul lor, făptaşii au putut face acest lucru fără a le fi teamă că vor fi traşi la răspundere. Pur şi simplu, lucrurile nu stau aşa.

  Charles Goerens (ALDE). – (FR) Doamnă preşedintă, mult-aşteptata Curte Penală Internaţională, concepută pentru judecarea autorilor de genociduri, crime împotriva umanităţii şi crime de război, este un răspuns iniţial oferit victimelor care au cerut dreptate şi despăgubiri de prea multe ori şi, din păcate, în van.

Înainte de crearea sa, mulţi dintre noi doream ca această Curte să aibă un rol preventiv. Într-adevăr, un organism internaţional autorizat pentru a pedepsi autorii unor crime atroce, precum cele comise în Bosnia, Ruanda, Cambodgia şi Darfur, nu ar putea descuraja un dictator criminal, care ar şti că, după ce crimele sale au fost comise, nu s-ar mai simţi în siguranţă în afara graniţelor ţării sale, unde putea acţiona cu absolută impunitate?

În acest sens, aş dori să întreb Comisia şi Consiliul dacă sunt de părere că obiectivul de prevenire a fost atins. Spre exemplu, ar putea Comisia să-mi spună dacă, din punctul său de vedere, mandatul de arestare emis de Curtea Penală Internaţională împotriva preşedintelui Omar al Bashir reprezintă o parte a soluţiei sau o parte a problemei? Personal, cred în continuare că este o parte a soluţiei.

Indiferent de situaţie, ce lecţii se vor învăţa din scurta perioadă de existenţă a Curţii?

Ultima mea întrebare este următoarea: după ce şi-a însuşit aceste lecţii, Comisia intenţionează să propună amendamente în timpul conferinţei de revizuire a CPI de la Kampala, care va fi o şansă pentru a propune şi, dacă este nevoie, pentru a adopta amendamente la textul ce reprezintă temeiul juridic al Curţii?

  Konrad Szymański (ECR). – (PL) În aderarea la Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului, trebuie să evităm cu orice preţ o serie de pericole majore.

Avem o problemă semnificativă referitoare la concurenţa între două curţi: cea de la Strasbourg şi Curtea Europeană de Justiţie. Faptul că vor fi în vigoare două documente, Carta drepturilor fundamentale şi Convenţia Europeană, va crea probleme. Va fi foarte greu să le explicăm cetăţenilor noştri care curte este cea potrivită pentru plângerea lor. Prin urmare, va creşte numărul de refuzuri de examinare a unui caz, din cauza conflictului de jurisdicţie între curţi şi a temeiurilor juridice implicate. Totodată, există pericolul ca aderarea Uniunii la Convenţia Europeană să reducă respectul pentru tradiţiile constituţionale ale statelor membre, care reprezintă, astăzi, principiile generale ale legislaţiei. În special, aderarea Uniunii la convenţie nu trebuie să reprezinte un mijloc de a ne eschiva de la prevederile protocolului la Tratatul de la Lisabona, care garantează protejarea Regatului Unit şi a Poloniei împotriva oricăror efecte neaşteptate ale Cartei drepturilor fundamentale.

  Csanád Szegedi (NI). – (HU) Doamnelor şi domnilor, îmi pare rău că am la dispoziţie doar un minut pentru acest subiect important, aşa că vă rog să-mi permiteţi, indiferent cât de puţin timp avem, să vă informez că în aceste momente o inundaţie teribilă devastează nordul Ungariei, Slovacia şi Polonia. Sunt în joc vieţile a sute de persoane. Parlamentul European, întrunit astăzi la Strasbourg, trebuie să-i asigure pe aceşti cetăţeni de deplina sa solidaritate şi să simpatizeze cu victimele, informându-le că speră ca această inundaţie distrugătoare să se retragă cât mai curând. Le cer liderilor Parlamentului European să ofere asistenţă victimelor, dacă va fi nevoie. În prezent, mai multe zeci de oraşe din nordul Ungariei sunt complet acoperite de ape. Sperăm că soarta şi Dumnezeu vor avea milă de aceste regiuni lovite de dezastru.

Principala problemă a acestui raport este faptul că este important ca noi toţi, în calitate de deputaţi în Parlamentul European, să ridicăm drepturile omului la o dimensiune superioară, şi anume protecţia drepturilor omului. Aderarea la convenţie nu sporeşte, însă, protecţia drepturilor omului. Este vorba doar despre o nouă ideologie a unor State Unite ale Europei, pe care nu o susţinem, deoarece la convenţie au aderat deja state suverane, statele membre ale Uniunii. Totodată, ne opunem ideii că această decizie simbolică trebuie privită ca o sugestie că facem parte dintr-un mare imperiu.

  Carlo Casini (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, domnule López Garrido, doamnă comisar, doamnelor şi domnilor, această apartenenţă este cu siguranţă un semn al uneia dintre misiunile Uniunii Europene: de a apăra şi promova drepturile omului.

O misiune care este deja complet formulată şi susţinută de istorie, prin faptul că statele membre individuale au semnat deja convenţia Consiliului European, prin ideea că principiile generale ale convenţiei şi constituţiile statelor membre fac parte acum din legislaţia europeană. Prin urmare, acest gest simbolic este extrem de important.

Totuşi, transpunerea acestui concept ideal în norme de drept material nu este atât de simplă: acest raport se referă în ultimă instanţă doar la aspecte instituţionale şi este complet acceptabil. Doresc să spun că îi mulţumesc şi dlui Atondo şi trebuie să vă informez că AFCO, Comisia pentru afaceri constituţionale, pe care o conduc, a aprobat acest document aproape în unanimitate. Prin urmare, suntem foarte mulţumiţi de acest document şi nu mă voi referi la elemente individuale ale acestuia, deoarece susţinem pe deplin tot ceea ce au spus Preşedintele Consiliului şi doamna comisar.

Doresc să fac o singură sugestie, deoarece afirmaţia privind prezenţa instituţională a deputaţilor europarlamentari în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la întrunirea acestuia de desemnare a judecătorului şi a judecătorilor, este oarecum vagă: aş spune că există o mică problemă în ceea ce priveşte relaţia dintre populaţia Europei, a Uniunii Europene şi populaţia altor ţări. Din fericire, regulamentul privind apartenenţa şi reprezentarea în Adunarea Parlamentară a Consiliului European prevede în mod clar că nu pot exista mai puţin de doi reprezentanţi pentru fiecare stat şi maximum 18 în total. Având în vedere importanţa Uniunii Europene, sugerez să rămânem la 18.

Trebuie să închei, însă, prin a spune că această rezoluţie expune o problemă ce merită a fi examinată mai îndeaproape, cu alte cuvinte, problema pe care am evidenţiat-o deja de multe ori, aceea a relaţiei dintre Curţi. Cred că trebuie să reflectăm puţin mai mult asupra acestei probleme, dar, mai ales, asupra problemei spiritului european: noi suntem Uniunea Europeană şi, conform articolului 2 din Tratatul de la Lisabona, avem la bază demnitatea umană şi drepturile omului, iar egalitatea se bazează pe demnitatea umană. Europa nu este unită în această privinţă, aşa că trebuie să reflectăm cu atenţie asupra acestui concept de demnitate umană, asupra limitelor şi semnificaţiei sale. Acest lucru nu face, însă, obiectul acestei decizii şi al acestui foarte binevenit raport. Îi mulţumesc raportorului.

  Maria Eleni Koppa (S&D). – (EL) Doamnă preşedintă, Uniunea Europeană este şi rămâne un susţinător înfocat al Curţii Penale Internaţionale şi al rolului său în apărarea universalităţii drepturilor omului. Cu toţii sperăm că această conferinţă de revizuire de la Kampala a Statutului de la Roma va reprezenta un moment cheie în viitoarea evoluţie a Curţii.

Comunităţii internaţionale i se cere să întărească validitatea acestei instituţii, să asigure protecţia şi să consolideze independenţa şi eficacitatea justiţiei penale internaţionale. În cadrul procesului de revizuire au fost deja prezentate câteva propuneri, dintre care cea mai importantă este, indubitabil, cea referitoare la crimele de agresiune. Totuşi, astăzi este esenţial să arătăm că Parlamentul European doreşte să sublinieze faptul că crimele atroce împotriva umanităţii nu pot rămâne nepedepsite. Dorim claritate juridică şi cooperare din partea cât mai multor state membre ale comunităţii internaţionale, pentru a pune capăt impunităţii printr-un proces corect şi imparţial.

Criminalii de război trebuie să fie absolut siguri că vor trebui să răspundă pentru acţiunile lor. Această certitudine a pedepsirii poate contribui la prevenirea unor acţiuni similare pe viitor şi la crearea condiţiilor propice pentru reconcilierea după conflicte violente.

Prin urmare, ne declarăm sprijinul absolut pentru obiectivul Curţii şi devotamentul faţă de drepturile omului şi legislaţia umanitară internaţională şi dorim ca această conferinţă de revizuire din Uganda să fie un succes.

  Filip Kaczmarek (PPE). – (PL) Conferinţa de revizuire a Curţii Penale Internaţionale va fi o şansă importantă pentru statele membre ale Uniunii de a-şi asuma angajamentul faţă de valori esenţiale din punctul nostru de vedere. Din fericire, europenii sunt convinşi în unanimitate că cele mai grave crime trebuie judecate, iar făptaşii trebuie pedepsiţi.

Având în vedere toate acestea, amplasarea conferinţei de revizuire în Africa este un lucru bun. Africa este un continent unde multe crime au rămas încă nepedepsite. În prezent, Curtea desfăşoară investigaţii în cinci ţări africane: Kenya, Republica Democratică Congo, Sudan, Uganda şi Republica Centrafricană.

Impunitatea celor care comit crime atroce împotriva propriilor cetăţeni şi împotriva altor persoane, indiferent de cetăţenie, trebuie să ia sfârşit. În acest sens, rolul Curţii este unul crucial. Dacă acum 70 de ani ar fi existat Curtea, poate că masacrul de la Katyń nu ar fi avut loc niciodată. Existenţa unei curţi eficace poate avea ea însăşi un efect preventiv.

Statele europene trebuie să consolideze Curtea în rolurile sale de bază: investigarea şi urmărirea crimelor de război, a genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii. Este important ca mai multe state să adere la Statutul de la Roma, deoarece eficacitatea Curţii depinde de cooperarea dintre state şi organizaţiile internaţionale. Prin urmare, toate statele părţi la Statutul de la Roma trebuie să contribuie la această cooperare, fiindcă, altfel, nu am realiza această eficacitate.

  Ana Gomes (S&D). – (PT) Pe ordinea de zi a conferinţei de la Kampala se află subiecte importante precum crima de agresiune. Totuşi, judecarea acuzatului Omar al Bashir este, în prezent, pasul cel mai semnificativ în consolidarea jurisdicţiei internaţionale a Curţii Penale Internaţionale (CPI).

Graţie presiunilor Uniunii Europene, Consiliul de Securitate al ONU a adus crimele din Darfur în atenţia CPI. Printre mandatele de arestare emise de CPI se află şi unul pe numele actualului preşedinte al Sudanului pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război.

Uniunea Europeană trebuie să acţioneze în conformitate cu aprecierile observatorilor săi prezenţi la alegerile din Sudan, care au concluzionat că procesul electoral nu a respectat standardele internaţionale. Chiar dacă Omar al Bashir ar fi fost ales în mod legitim, Uniunea Europeană ar fi trebuit să ceară în continuare ca el să fie adus în faţa justiţiei. Uniunea Europeană nu poate transmite în continuare semnale contradictorii.

Este imperios necesar ca preşedintele Omar al Bashir să fie predat CPI. Acest demers va transmite un semnal puternic, descurajând alţi dictatori să folosească violenţa împotriva poporului lor; un eşec în acest caz va avea efectul opus.

  Monica Luisa Macovei (PPE). – Doamnă preşedintă, voi vorbi despre aderarea Uniunii la Convenţia Europeană privind Drepturile Omului. Doresc să subliniez că voi vorbi în calitate de avocat.

Doresc să atrag atenţia asupra rolului Curţii de Justiţie în a construi aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană. În special, cerinţa prevăzută în Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căreia solicitantul trebuie să epuizeze soluţiile interne înainte de a apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie transpusă într-o procedură care i-ar oferi Curţii de Justiţie şansa de a hotărî, în fiecare caz, ca ultim remediu intern, înainte ca situaţia să fie analizată de Curtea de la Strasbourg. Mă refer în principal la cazurile în care statele membre aplică legislaţia UE şi sunt date în judecată de resortisanţi individuali în urma aplicării respectivei legislaţii UE. Curtea de la Luxemburg trebuie să fie prima care va avea posibilitatea de a aplica convenţia în astfel de cazuri. Să nu uităm că această Curte de la Luxemburg aplică convenţia de mai mulţi ani. În acest sens, doresc să reamintesc constatarea Curţii Europene a Drepturilor Omului din cazul Bosphorus Airlines împotriva Irlandei, din 2005. Citez: „Protejarea drepturilor fundamentale prin legislaţia comunitară poate fi considerată echivalentă cu cea a sistemului de convenţii”.

Împreună cu colegii mei, salut aderarea Uniunii la convenţie, însă, în acelaşi timp, solicit o analiză foarte atentă a procedurii instituite, deoarece trebuie să protejăm interesele cetăţenilor şi, în acelaşi timp, să păstrăm ceea ce funcţionează bine.

  Paulo Rangel (PPE). – (PT) Doresc să spun că Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) şi membrii săi portughezi asistă cu mare satisfacţie la procesul de aderare a Europei la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

La urma urmei, o ţară precum Portugalia, care s-a remarcat întotdeauna prin acţiunile sale în domeniul drepturilor omului, sclavia fiind abolită în Portugalia încă din anul 1761, şi care a fost pionieră în abolirea pedepsei cu moartea, nu poate fi altfel decât interesată să susţină acest proces de aderare.

Doresc totuşi să atrag atenţia asupra faptului că, din punctul nostru de vedere, este foarte important ca Parlamentul să monitorizeze procesul de aderare a UE la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Considerăm că acest aspect este esenţial din punct de vedere tehnic, juridic şi politic, deoarece Parlamentul însuşi este un parlament al drepturilor omului şi unul în care aceste drepturi au o mare importanţă. Totodată, stimaţi colegi, doresc să reţineţi că, din punctul nostru de vedere, este foarte importantă legătura pe care o menţinem cu numeroase ţări terţe; acesta este un semnal foarte important pe care-l transmitem statelor membre ale Consiliului Europei (aderarea Uniunii Europene la Consiliul Europei), care nu sunt şi state membre ale Uniunii.

Pentru acele state membre ale Consiliului Europei, acesta este un semnal de consolidare, de angajament al Uniunii Europene faţă de situaţia şi nivelul democraţiei şi faţă de respectarea drepturilor fundamentale.

  Milan Zver (PPE). – (SL) Onoraţi reprezentanţi ai Comisiei şi ai Consiliului, drepturile omului şi libertăţile nu mai sunt limitate de multă vreme la nivelul statelor naţionale individuale. Aceasta face ca dilema fundamentală, dacă Uniunea Europeană trebuie să se bazeze pe acorduri interguvernamentale sau trebuie să devină un fel de stat supranaţional, să devină superfluă. Consider că aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului este un pas înainte în direcţia extinderii libertăţii umane şi a libertăţii individuale. Această mişcare va oferi valoare adăugată, iar obiectivul nostru trebuie să fie acela de a transforma Uniunea Europeană într-o zonă în care standardele libertăţii umane să fie cele mai ridicate din lume.

Acestea fiind spuse, nu consider că Uniunea Europeană va deveni brusc un tărâm al libertăţii numai pentru că a aderat la convenţie. Dimpotrivă, drepturile omului şi libertăţile încă vor fi încălcate, dar este important ca aceste drepturi şi libertăţi să nu fie supuse unor ameninţări sistematice şi sistemice.

Doresc să închei prin a spune că trebuie să consolidăm funcţionarea curţilor şi a altor structuri şi să le delimităm competenţele.

  Janusz Władysław Zemke (S&D). – (PL) Doresc să spun ceva despre subiectul dezbaterii de astăzi. Să nu uităm că, din păcate, Africa este un continent unde au avut loc frecvent numeroase crime şi genociduri. Uniunea Europeană nu trebuie să rămână pasivă în această situaţie. Din fericire, Curtea Penală Internaţională din Kampala devine tot mai semnificativă, din punctul de vedere al măsurilor luate împotriva acestor crime. Criminalii trebuie să ştie că nicăieri nu vor putea rămâne nepedepsiţi. În acest sens, sunt complet de acord ca Uniunea să susţină activitatea Curţii. Cred că nu pot exista dubii în această privinţă. Cred că trebuie să discutăm şi să ne gândim ce putem face pentru ca această Curte din Kampala să lucreze tot mai eficient şi mai eficace.

  Monika Flašíková Beňová (S&D). – (SK) După cum s-a menţionat deja, aderarea UE la această convenţie este, înainte de toate, un gest simbolic. În pofida acestui lucru, cred că ea nu poate face altceva decât să consolideze procesul de integrare şi că este un pas înainte în direcţia unificării politice a Uniunii Europene.

Pe lângă simbolistica asociată, acest demers legal are şi o semnificaţie practică pentru politica UE privind drepturile omului. La nivel oficial, el va elimina şi standardele duble. Adică Uniunea nu avea înainte obligaţia de a respecta drepturile omului. De acum înainte, însă, legislaţia UE va fi supusă unor verificări judiciare externe, care vor monitoriza respectarea convenţiei.

Un alt avantaj practic al aderării UE la convenţie va fi garanţia protecţiei nu numai pentru cetăţenii UE şi pentru alte persoane din UE, ci şi pentru persoanele care se află sub jurisdicţia Uniunii, în afara teritoriului său. Personal, mă bucură ideea că scopul Uniunii va fi acela de a respecta pe deplin clauzele convenţiei, în toate relaţiile şi activităţile sale externe.

Este important ca raportul prezentat să menţioneze posibilele complicaţii tehnice şi administrative ale întregului proces şi să sugereze o reducere cât mai accentuată a complexităţii. UE nu este un stat, însă aderă la o convenţie ce a fost concepută pentru statele naţionale, aşa că trebuie să aibă grijă să nu solicite modificări inutile ale convenţiei sau ale sistemului său judiciar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este deja suficient de solicitată. În plus, complicaţiile inutile ar putea submina legitimitatea şi popularitatea procesului de aderare a UE la convenţie.

  Krisztina Morvai (NI). – (HU) Doamnelor şi domnilor, sunt deputată în Parlamentul European de aproape un an şi încep să mă obişnuiesc cu un lucru cu care este imposibil să te obişnuieşti, şi anume faptul că dezbaterile asupra fiecărui raport urmează acelaşi scenariu. Din aproape 800 de deputaţi în Parlamentul European, suntem prezenţi aproximativ 20 sau 30, iar câţiva dintre noi nu ne aflăm aici din obligaţie, ci pur şi simplu fiindcă nu dorim să votăm în funcţie de îndrumările partidului, ci conform convingerilor personale şi după o informare corectă. Am avut cu toţii parte de aceleaşi experienţe. Adresăm întrebări, însă nu primim niciodată răspunsuri la ele, poate cu excepţia unor declaraţii generale. O rog cu sinceritate pe doamna comisar responsabilă pentru drepturile omului să facă o excepţie de această dată şi să ofere un răspuns exact la întrebarea mea. Ce valoare adăugată şi ce beneficii rezultă, în opinia cetăţenilor europeni, din aderarea Uniunii Europene la aceeaşi Convenţie a drepturilor omului la care a aderat deja fiecare stat membru al Uniunii? Vă rog să oferiţi un singur exemplu care să arate o contribuţie inovatoare a acestei aderări la apărarea drepturilor cetăţenilor europeni. Vă mulţumesc anticipat pentru această excepţie unică de la regula generală.

  Barbara Matera (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, doamnelor şi domnilor, aderarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un pas crucial în evoluţia Uniunii: cele două sisteme de garantare vor consolida apărarea drepturilor fundamentale individuale, atât în interiorul, cât şi în afara celor 27 de ţări, dacă ne gândim la toate statele membre ale Consiliului European. Prin urmare, nu trebuie să irosim această şansă, pe care o aşteptăm de mulţi ani.

A trecut ceva vreme de când doctrina şi legislaţia Curţii de Justiţie şi ale Curţii de la Strasbourg se îndreaptă în direcţia acestui moment sau, mai degrabă, în direcţia atingerii acestui obiectiv, deoarece pentru mine este un obiectiv: este un obiectiv pentru noi toţi. Mă simt, prin urmare, obligată să menţionez importanţa aderării pentru toţi cetăţenii Uniunii, care vor putea astfel să apeleze la Curtea de la Strasbourg, împotriva unei instituţii europene sau a unui stat membru, graţie protecţiei mai ample de care se vor bucura.

Închei, fiind conştientă că independenţa celor două curţi rămâne neschimbată, după cum se explică şi se ratifică în mod clar în raport – în plus, doresc să-l felicit pe colegul meu pentru acest raport –, ceea ce este în concordanţă cu toate dorinţele noastre, cu excepţia evidentă de cooperare între cele două instituţii, care îşi respectă propriile domenii de competenţă.

  Íñigo Méndez de Vigo (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, doresc să clarific două aspecte. În primul rând, articolele din Carta drepturilor fundamentale care există şi în Convenţia europeană pentru drepturile omului sunt identice şi înseamnă acelaşi lucru: articolele 52 şi 53 din Cartă. Prin urmare, nu există nicio contradicţie.

În al doilea rând, jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului este supranaţională. Prin urmare, dacă cineva doreşte să apeleze la această Curte, ca urmare a unei hotărâri a Uniunii Europene sau în urma aplicării legislaţiei Uniunii, acea persoană va trebui să apeleze mai întâi la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru o hotărâre preliminară.

Înţeleg că eurofobii doresc în permanenţă să voteze împotriva Europei, însă, cel puţin din politeţe parlamentară, ar trebui să citească raportul dlui Jáuregui, care prezintă totul foarte clar.

  Diego López Garrido, Preşedinte în exerciţiu al Consiliului. – (ES) Doamnă preşedintă, în legătură cu primul punct referitor la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, doresc să îi felicit şi eu pe raportori, dar şi pe Comisie, pentru modul foarte rapid în care a prezentat o propunere de mandat de negociere. Totodată, doresc să salut discursul dlui Duff, care a spus destul de clar că guvernul format de conservatori şi liberal-democraţi în Regatul Unit sprijină pe deplin aderarea Uniunii Europene la Convenţia Uniunii Europene privind Drepturile Omului şi, deci, respectarea Tratatului de la Lisabona.

Totuşi, unii compatrioţi ai dlui Duff au spus exact opusul: reprezentanţi ai Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni şi reprezentantul Grupului Europa Libertăţii şi Democraţiei, care nu este britanic, precum şi dna Sinclaire şi, mai apoi, dna Morvai, care au spus destul de clar: „De ce trebuie Uniunea Europeană să semneze Convenţia europeană a drepturilor omului dacă statele sale membre au aderat deja la ea?”

De fapt, statele membre au transferat Uniunii Europene o parte dintre competenţele şi atribuţiile lor, astfel încât acestea nu mai sunt exercitate de statele membre, ci de Uniunea Europeană. Prin urmare, Uniunea Europeană ar putea încălca, teoretic, Convenţia europeană a drepturilor omului, cu excepţia cazului în care s-ar considera că ea nu are niciun fel de putere sau competenţă. Ea are, însă, puteri şi competenţe care i-au fost transferate de către statele membre. Aceasta înseamnă că nu este suficient ca statele membre să fi semnat convenţia. Şi Uniunea trebuie să o semneze, pentru a asigura protecţia drepturilor omului pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Nu înţeleg cum unele persoane, precum reprezentanţii celor două grupuri pe care le-am menţionat, care şi-au demonstrat în mod evident euroscepticismul, refuză controlul supranaţional asupra Uniunii Europene. Este absolut contradictoriu ca o persoană din aceste grupuri, care doreşte ca Uniunea Europeană să fie controlată sau consideră că tot ceea ce face Uniunea Europeană este nociv sau că birocraţii nesuferiţi fac totul aşa cum nu trebuie, să refuze existenţa unui control supranaţional asupra Uniunii Europene. Această situaţie este absolut contradictorie. Alte motive, referitoare la drepturile omului sau la o organizaţie internaţională ce apără drepturile omului, ar fi mai legitime, mai solide şi mai puternice. Poate există alte motive, însă nu cele invocate.

Consider că necesitatea semnării convenţiei este foarte clară şi consider, de asemenea, că acest lucru trebuie făcut cu viteza cu care deja a început să acţioneze Comisia. După cum a spus dl Méndez de Vigo, Comisia a acţionat rapid, iar Consiliul trebuie să procedeze la fel. Sunt sigur că mandatul de începere a negocierilor va fi adoptat la 4 iunie, la întrunirea Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne de la Bruxelles, aşa că nu există motive de îngrijorare.

În ceea ce priveşte cheastiunea Curţii Penale Internaţionale, cred că conferinţa de revizuire este o reuniune foarte importantă. Este o reuniune foarte importantă, la care va participa şi Preşedinţia, în numele căreia vorbesc, pentru a stabili şi reafirma în mod clar faptul că statele membre UE trebuie să coopereze cu Curtea Penală Internaţională şi că vor lucra în această direcţie, în spiritul principiului complementarităţii, care este un principiu esenţial de funcţionare al Curţii Penale.

Sunt de acord cu unul dintre obiectivele majore ale acestei conferinţe, şi anume acela de a introduce crima de agresiune şi de a elimina din Statutul de la Roma posibilitatea amânării cu şapte ani înainte de predarea criminalilor de război posibili sau suspectaţi. Totodată, sunt de acord cu subiectul dezbătut – propunerea a fost formulată de Belgia –, care ridică problema dacă utilizarea anumitor arme în conflicte poate constitui în sine o crimă de război.

În orice caz, Preşedinţia va da o declaraţie de susţinere a Curţii Penale şi va oferi o evaluare a ceea ce a însemnat Curtea Penală. Presupun că mulţi deputaţi în Parlamentul European vor asista la dezbaterile din cadrul conferinţei de la Kampala. Consider, deci, că aceasta este o conferinţă foarte importantă, cu o mare semnificaţie politică, simbolică şi juridică: se vor lua hotărâri ce vor afecta textele juridice.

Desigur, îi sunt foarte recunoscător Parlamentului pentru desfăşurarea dezbaterii de astăzi, ce ne-a oferit posibilitatea de a ne reafirma valorile comune şi de a ne aminti că, de fapt, atunci când vorbim despre Curtea Penală Internaţională, vorbim despre persoane care au fost supuse atrocităţilor pe care Statutul de la Roma încearcă să le condamne şi că, în ultimă instanţă, trebuie să combatem impunitatea şi să arătăm că, în secolul XXI, impunitatea nu mai trebuie să existe.

  Viviane Reding, vicepreşedintă a Comisiei. – Doamnă preşedintă, Carta drepturilor fundamentale şi Convenţia drepturilor omului sunt texte extraordinare. Ele stau la baza valorilor pe care ne construim societatea şi Uniunea Europeană. Consider că sunt mult prea importante şi mult prea istorice pentru a permite lansarea unor polemici de natură politică. Trebuie să spun că sunt foarte mândră că, în acest moment al construcţiei Uniunii Europene, putem merge înainte prin aplicarea Cartei drepturilor fundamentale şi prin aderarea la Convenţia drepturilor omului.

Raportorul dumneavoastră, Diego López Garrido, şi co-raportorii, Cristian Dan Preda şi Kinga Gál, au vorbit în numele dumneavoastră în acest Parlament şi m-au făcut să înţeleg că sunteţi foarte conştienţi de sarcina istorică pe care o avem în prezent. Valoarea adăugată a aderării a fost explicată foarte bine în textele respective şi în contribuţiile multor deputaţi.

Toate statele membre au aderat la Convenţie, însă, după cum tocmai a explicat ministrul în exerciţiu al Consiliului, ele i-au transferat competenţe substanţiale Uniunii Europene. Este, deci, normal ca Uniunea Europeană, atunci când acţionează în calitate de Uniune Europeană, să fie supusă aceluiaşi control extern al Curţii specializate privind drepturile omului la care sunt supuse statele sale membre.

Pentru a oferi un exemplu foarte concret, ar putea exista o hotărâre a Comisiei Europene împotriva unei industrii, în domeniul legislaţiei concurenţiale, care ar putea fi contestată direct la Curtea de la Strasbourg. În prezent, acest lucru este greu de făcut. După cum aţi evidenţiat deja, vor exista multe exemple foarte concrete: exemple concrete care-i vor ajuta pe cetăţeni, deoarece acum vor avea o garanţie dublă. Acesta este un lucru nou. Curtea Europeană de Justiţie din Luxemburg va judeca pe baza Cartei drepturilor fundamentale, care este obligatorie pentru toate statele membre UE. Acest lucru trebuie menţionat clar, o dată pentru totdeauna.

Nu pot înţelege de ce o persoană care a fost aleasă de cetăţeni într-o anumită funcţie poate pune sub semnul întrebării drepturile cetăţenilor. Este mai bine ca cetăţenii să aibă drepturi duble decât inexistente. În cazul de faţă, le oferim drepturi duble, iar în aceasta constă Europa. Europa constă în drepturi pentru cetăţenii europeni şi sunt foarte mândră că Parlamentul susţine aceste drepturi. Da, acum există declaraţiile drepturilor, iar cetăţenii vor şti că pot merge la tribunale, pentru ca drepturile să le fie respectate.

Nu mai există problema dacă vom adera sau nu la Convenţia privind drepturile omului, deoarece articolul 6 din tratat obligă Uniunea să adere la Convenţia europeană a drepturilor omului. Aşadar, nu cred că trebuie să mai discutăm acest subiect, pentru că decizia este luată.

Trebuie să ştim, de asemenea, că această aderare nu va afecta deloc poziţia statelor membre individuale faţă de convenţie, atât timp cât nu este vorba despre o lege europeană. Situaţia va rămâne neschimbată. Relaţia individuală dintre un stat membru şi convenţie va rămâne aceeaşi ca şi până acum. Acum vor exista garanţii suplimentare referitoare la legislaţia UE.

Desigur, trebuie analizat riscul existenţei unor jurisprudenţe contradictorii. Acest subiect este analizat şi îi sunt recunoscătoare raportorului care desfăşoară această activitate. Am văzut până acum că aceste conflicte sunt considerate a fi minime, deoarece convenţia face deja parte din normele pe care Curtea Europeană de Justiţie din Luxemburg le ia în considerare în prezent, iar convenţia va funcţiona ca standard minim. Comisia doreşte ca jurisprudenţa de la Strasbourg şi de la Luxemburg să se dezvolte în mod armonios şi să ajungă la convergenţă în următorii ani.

Voi trece acum la întrebările mai specifice.

În ceea ce priveşte conflictele: acest subiect nu ţine de competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii Europene de Justiţie. Deocamdată, acest subiect trebuie rezolvat de sistemul britanic privind conflictele şi am început să discut deja această problemă cu guvernul britanic, pentru a vedea dacă se poate revizui acest sistem privind conflictele, care poate deveni foarte nociv în anumite cazuri, atunci când este vorba, spre exemplu, de libertatea presei.

Până în prezent, sub conducerea raportorilor săi, Parlamentul European a desfăşurat o activitate foarte bună. Am încredere că Parlamentul va participa în continuare la un proces care va fi, cu siguranţă, unul dificil, îndelungat, unde va trebui să rezolvăm problemele tehnice, iar acestea pot deveni profund politice, aşa că am încredere că Parlamentul va continua să participe la această activitate foarte dificilă.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlamentul European şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, acestea sunt de competenţa Parlamentului. Dacă aveţi nevoie de ajutor, puteţi conta pe mine în această privinţă, însă parlamentarii înşişi trebuie să încerce să găsească un element comun şi cred că nu ar trebui să fie atât de greu.

În ceea ce priveşte CPI, Parlamentul a primit deja vizita procurorului, dl Moreno-Ocampo, şi a preşedintelui Curţii, dl Song. Consider că acesta a fost un semnal politic foarte puternic transmis de Parlament, conform căruia Parlamentul ia în serios drepturile omului, nu numai în interiorul Europei, ci şi în afara acesteia.

Totodată, credem că conferinţa de la Kampala este cea mai importantă conferinţă internaţională dedicată justiţiei internaţionale din ultimul deceniu. Trebuie să o facem să conteze. Contez, din nou, pe Parlament, pentru că ştiu că deputaţii europeni vor fi prezenţi şi vor lua cuvântul la Kampala.

Ştim că UE a jucat şi va juca un rol important, integrând rezultatele conferinţei în politicile sale privind justiţia internaţională, asistenţa acordată statelor terţe şi, mai ales, în toate negocierile care vor avea loc în următoarele luni şi în următorii ani. În special, vom continua să sprijinim construirea capacităţilor naţionale, pentru a consolida jurisdicţiile naţionale şi a le oferi posibilitatea de a desfăşura investigaţii naţionale credibile şi eficace şi de a judeca infracţiunile prevăzute în Statutul de la Roma.

Politica noastră în acest sens rămâne neschimbată şi nediminuată, însă acum avem la dispoziţie un nou instrument, şi anume Tratatul de la Lisabona, care ne oferă o nouă capacitate de a fi mai coerenţi şi mai eficace în sprijinul acordat Curţii. În conformitate cu încurajarea transmisă de Parlament, exprimată în rezoluţie şi pe parcursul dezbaterii, Înalta Reprezentantă/vicepreşedintă şi serviciile domniei sale vor promova în continuare, în mod hotărât, aderarea universală la Statutul de la Roma. Vom face acest lucru în mod sistematic, în toate discuţiile noastre cu partenerii din afara Europei.

S-au adresat două întrebări foarte specifice, la care doresc să răspund pe scurt.

Prima întrebare ridica problema dacă mandatul de arestare împotriva preşedintelui al Bashir este o parte a soluţiei sau a problemei. Comisia consideră în mod clar că acest mandat este o parte a unei soluţii pe termen lung, deoarece el arată că, prin înfiinţarea Curţii, justiţia a devenit iminentă. Indiferent cine este persoana în cauză, chiar dacă este şef de stat şi chiar dacă mandatul de arestare nu este pus imediat în aplicare, el nu va dispărea, deoarece CPI este un tribunal permanent, aşa că vă pot asigura că UE va solicita în continuare Sudanului să coopereze pe deplin cu Curtea.

În ceea ce priveşte întrebarea dacă Comisia va prezenta amendamente la întâlnirea de la Kampala, aici răspunsul este „nu”, deoarece UE în sine nu este parte semnatară, ci statele membre vor fi cele care vor negocia amendamentele. Totuşi, Comisia va analiza în mod activ lucrările conferinţei şi contăm pe deplin pe Preşedinţia spaniolă, pentru a conduce naţiunile europene astfel încât vocea lor să se facă auzită la această conferinţă.

  Ramón Jáuregui Atondo, raportor. – (ES) Doamnă preşedintă, doresc să le mulţumesc tuturor celor care au luat cuvântul, deoarece majoritatea şi-au exprimat o poziţie foarte favorabilă privind acordul de aderare asupra căruia vom vota mâine. De fapt, a fost vorba aproape de unanimitate.

Doresc să-i mulţumesc în special doamnei Reding, pentru că ne-a oferit şansa de a lucra şi în continuare împreună, deoarece ne aşteaptă negocieri foarte complexe şi cred că Parlamentul trebuie să urmărească foarte îndeaproape aceste negocieri.

Aş dori să răspund la câteva întrebări şi să clarific foarte rapid câteva aspecte. Doamnelor şi domnilor, aderarea nu este un act simbolic: ea are valoare juridică. Unii întreabă care este scopul şi ce anume adaugă această aderare. Vă voi da un exemplu.

Să presupunem că la un concurs de angajare la Uniunea Europeană, avocaţii din Ungaria, spre exemplu, sunt discriminaţi din raţiuni tehnice sau din orice alt fel de motive. Cui îşi vor adresa reclamaţiile aceşti avocaţi? Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Ce adaugă aderarea? Aceşti avocaţi ar avea şansa de a adresa plângerea către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă dreptul lor la egalitate nu a fost recunoscut de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta este o curte nouă, o şansă nouă de garantare a drepturilor fundamentale ale omului, spre exemplu a dreptului la egalitate. Prin urmare, este clar faptul că acest eveniment nu are o contribuţie simbolică, ci una juridică.

Doamnelor şi domnilor, aş dori să clarific două aspecte. Deputaţii şi-au exprimat dorinţa ca negocierile să nu se limiteze la aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului, ci să fie integrate şi protocoalele pe care convenţia le-a creat în ultimii ani, mai ales cele referitoare la drepturile recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale, deoarece acest lucru va asigura echivalenţa celor două documente.

În final, Parlamentul solicită aderarea la organismele şi autorităţile Convenţiei şi Consiliului Europei, deoarece acest lucru va permite recunoaşterea sistemului de apărare a drepturilor universale ale omului, inclusiv a Cartei sociale europene de la Torino.

  Preşedinta. – Am primit o propunere de rezoluţie⁽¹⁾ la finalul dezbaterii.

Dezbaterea comună a fost închisă.

Votarea va avea loc miercuri, 19 mai 2010.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Elena Oana Antonescu (PPE), în scris. – Intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona creează cadrul juridic pentru aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), UE devenind astfel cea de-a 48-a parte semnatară la Convenţie. Aderarea UE la CEDO va completa nivelul de protecţie instituit de Tratatul de la Lisabona prin Carta drepturilor fundamentale care are forţă juridică obligatorie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg va dobândi competenţa de a exercita un control judiciar asupra actelor instituţiilor, organismelor şi agenţiilor UE inclusiv asupra hotărârilor Curţii Europene de Justiţie, în privinţa respectării Convenţiei, creându-se în acest fel un control judiciar suplimentar în domeniul drepturilor fundamentale în cadrul UE. În urma aderării Convenţia va constitui standardul minim de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în Europa şi se va aplica în mod obligatoriu în special în situaţiile în care protecţia acordată de UE este inferioară celei oferite în cadrul Convenţiei.

Consider că atât statele membre cât şi Comisia vor trebui să elaboreze programe de informare care să conţină explicaţii referitoare la toate implicaţiile şi efectele aderării pentru ca cetăţenii Uniunii să fie pe deplin conştienţi de semnificaţia acestui proces

  Corina Creţu (S&D), în scris. – Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este un pas logic în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi stimulează aprofundarea integrării şi construirii unui spaţiu politic comun. Aderarea UE la CEDO va introduce mai multă coerenţă între Uniune şi ţările care aparţin Consiliului Europei şi sistemul său paneuropean în materie de drepturile omului.

Din punctul meu de vedere, cea mai importantă consecinţă a aderării la CEDO este că va asigura cetăţenilor o protecţie faţă de acţiunile Uniunii, similară cu aceea de care beneficiază faţă de acţiunile tuturor statelor membre. Este o evoluţie de substanţă, având în vedere că statele membre au transferat Uniunii competenţe importante. Este logic să existe posibilitatea apelului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu decizii ale Uniunii, în ansamblul său. De vreme ce vorbim despre cetăţenie europeană, trebuie să i se dea acesteia şi un conţinut concret, inclusiv prin această posibilitate.

Sper ca acest instrument suplimentar pus la îndemâna cetăţenilor europeni să poată fi accesat fără complicaţii, mai ales că decizia de aderare va contribui la crearea unui cadru mai coerent în materie de drepturi ale omului în interiorul Uniunii Europene.

  Lidia Joanna Geringer de Oedenberg (S&D), în scris. – (PL) În legătură cu viitoarele negocieri privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, doresc să atrag atenţia asupra problemei relaţiilor externe. Acest domeniu va fi afectat în mod special de aderarea Uniunii la convenţie. De ce? În primul rând, îmi permit să vă reamintesc că, potrivit Tratatului de la Lisabona, Curtea Europeană de Justiţie are o jurisdicţie foarte limitată în domeniul politicii externe. Aderarea la convenţie va compensa parţial aceste limitări, asigurând supravegherea judiciară externă a tuturor aspectelor referitoare la activitatea Uniunii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg va dobândi dreptul de a evalua modul în care Uniunea respectă drepturile fundamentale în toate domeniile activităţii sale, inclusiv în politica externă. În al doilea rând, nu trebuie să amintim nimănui cât de des este adusă în discuţie necesitatea respectării drepturilor omului, în relaţiile Uniunii cu ţările terţe, inclusiv în forumul Parlamentului European. Prin urmare, aderarea la convenţie îi va oferi Uniunii credibilitate în dialogul cu ţările terţe privind drepturile omului. Fără niciun dubiu, supunându-se supervizării Curţii Drepturilor Omului de la Strasbourg, Uniunea are şansa de a consolida aspectul politicii externe şi de securitate referitor la drepturile omului şi, astfel, de a promova într-un mod mai eficace ideea drepturilor omului la nivel mondial, pornind de la premisa că UE îşi tratează cu seriozitate propriile obligaţii în domeniul drepturilor omului. Să sperăm că aşa vor sta lucrurile.

  Jarosław Kalinowski (PPE). – (PL) Aderarea Uniunii Europene la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este, fără nicio îndoială, un pas în direcţia asigurării unor privilegii egale şi juste pentru cetăţenii noştri. Trebuie să ne asigurăm că principiile sale sunt susţinute în toate statele membre. Aceasta va îmbunătăţi coeziunea legislativă între Uniune şi statele membre ale Consiliului Europei şi va creşte numărul de instituţii la care vor putea apela cetăţenii dacă le-au fost încălcate drepturile. Totodată, va accentua semnificaţia şi credibilitatea numeroaselor iniţiative ale Parlamentului European în domeniul protecţiei libertăţilor fundamentale, care reprezintă un drept al fiecărei persoane. Totuşi, să nu uităm că Uniunea trebuie să aibă mai întâi grijă ca aceste drepturi să nu fie încălcate în statele sale membre, înainte de a susţine drepturile persoanelor din ţările terţe.

  Alexander Mirsky (S&D), în scris. – (LV) Există un stat în Uniunea Europeană unde drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale aproape 20 % din populaţie sunt încălcate de aproape 20 de ani. În ciuda acestui fapt, Letonia a aderat la Uniunea Europeană în 2004. Atunci când se desfăşurau negocierile privind aderarea Letoniei, guvernul leton i-a promis comisarului responsabil cu extinderea de pe atunci, Günther Verheugen, că va rezolva problema non-cetăţenilor, însă situaţia nu a fost soluţionată până în prezent, în ciuda promisiunilor. Prin urmare, pe teritoriul UE locuiesc aproximativ 340 000 de non-cetăţeni. În Letonia, aceştia sunt persoane de categoria a doua, care nu au voie să lucreze în sectorul public sau să deţină funcţii oficiale nici măcar în districtele în care peste 60 % din populaţie este reprezentată de non-cetăţeni. În Letonia există un oraş, Daugavpils, în care peste 90 % din populaţie este rusofonă. În pofida acestui fapt, este interzisă utilizarea limbii ruse ca limbă oficială în oraş, iar 30 % din populaţie nu are drept de vot la alegerile locale. Consilierii locali, aleşi într-un oraş rusofon, nu au voie să-şi folosească limba maternă în cadrul întrunirilor. Poate părea amuzant, însă Comisia Europeană nu a găsit nici argumentele, nici timpul necesar pentru a determina guvernul leton să pună capăt discriminării din raţiuni lingvistice. Trebuie înfiinţat un grup de lucru care să investigheze fără întârziere situaţia din Letonia. Altfel, nu văd niciun sens în aderarea UE la Convenţia europeană pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Trebuie să arătăm în mod clar, fără ambiguităţi, că în Uniunea Europeană există o ţară unde drepturile a peste 25 % din populaţie sunt încălcate cu cinism, de mulţi ani de zile.

  Rafał Trzaskowski (PPE), în scris. – (PL) Atunci când vorbim despre aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, vorbim despre lucrările ce se desfăşoară deja de 10 ani şi despre numeroase temeri care se referă, printre altele, la concurenţa între Curtea de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest lucru va conduce cu siguranţă la probleme în domeniul jurisdicţiei şi autonomiei Curţii de Justiţie. Cred, însă, că ceea ce am realizat după aceşti 10 ani poate reprezenta o complementaritate a celor două sisteme, aşa că poate ar trebui să renunţăm la astfel de concepţii ierarhice. Curtea de Justiţie urmăreşte de multă vreme activitatea Curţii Drepturilor Omului de la Strasbourg şi invers. Ambele sisteme coexistă şi nu există concurenţă între ele, aşa că probabil aceste temeri sunt nejustificate. Avem nevoie de aderarea la convenţie din raţiuni simbolice, însă, în primul rând, avem nevoie de convenţie deoarece ea va completa sistemul de apărare a drepturilor omului în Uniunea Europeană şi îi va oferi o credibilitate sporită în ochii cetăţenilor săi, deoarece aceştia vor beneficia de apărare şi împotriva Uniunii Europene şi a instituţiilor sale, nu numai împotriva statelor membre, aşa cum s-a întâmplat până acum. Prin urmare, trebuie să ne bucurăm că sistemul va fi consolidat. Totuşi, avem nevoie de o anumită loialitate, ca să nu subminăm credibilitatea sistemului. Acesta este motivul pentru care propunem ca statele membre să nu se urmărească reciproc pe probleme de legislaţie UE, folosindu-se de posibilităţile acordate de convenţie.

(1)

14. Planul de acţiune de la Stockholm (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct pe ordinea de zi îl reprezintă declaraţiile Consiliului şi Comisiei privind planul de acţiune de la Stockholm.

Dezbaterea anterioară a fost foarte interesantă, însă am depăşit timpul alocat, aşa că îi rog pe toţi cei care vor lua cuvântul să respecte cu stricteţe timpul ce le-a fost alocat.

  Diego López Garrido, Preşedinte în exerciţiu al Consiliului. – (ES) Doamnă preşedintă, spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie este una dintre cele mai mari realizări ale Uniunii Europene. El reprezintă un progres în cooperarea dintre statele membre, cooperarea civilă, cooperarea penală şi securitatea internă. Este unul dintre cele mai importante rezultate ale proiectului european şi rezultatul care s-a apropiat cel mai mult de atingerea obiectivului pe care Uniunea Europeană nu îl atinge niciodată, şi anume crearea unei legături cu publicul.

Acest aspect al politicilor Uniunii este în mod absolut cel despre care cetăţenii consideră că adaugă o valoare maximă celor mai importante aspecte ale vieţii lor cotidiene, beneficiind de libertăţi precum securitatea. Aceasta este fără niciun dubiu una dintre cele mai mari realizări ale spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

În acest spaţiu de libertate, securitate şi justiţie au existat chiar o serie de decizii adoptate de Consiliu înainte de Tratatul de la Lisabona, atunci când domeniul era practic interguvernamental şi care se referă la subiectul pe care îl dezbăteam înainte: investigarea crimelor de genocid, a crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război la nivel naţional.

Spre exemplu, deciziile Consiliului din 13 iunie 2002 şi 8 mai 2003 prevedeau capacitatea statelor membre de a coopera la nivel naţional, interguvernamental, pentru urmărirea penală a acestor crime, care – şi ne amintim cu toţii de cazul generalului Pinochet – sunt incluse, din fericire, chiar şi în legislaţia anumitor state membre.

Spre exemplu, Spania, ca să nu amintesc alte ţări, dispune de aşa-numita justiţie universală, care înseamnă că, dacă este posibil, anumite crime foarte grave pot fi judecate într-un anumit stat chiar dacă au fost comise în afara lui, deşi acest lucru ar însemna încălcarea principiului sacru al teritorialităţii în legislaţia penală. Unele state membre au renunţat, în practică, la acest principiu, iar, astfel, crimele deosebit de intolerabile, care afectează în mod grav demnitatea umanităţii, pot fi judecate chiar şi în afara teritoriului în care sunt comise.

Un aspect al acestui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie este aşa-numitul Program de la Stockholm, într-un moment în care Tratatul de la Lisabona deja deschide acest domeniu nu numai sferei interguvernamentală, ci şi sferei ce aparţine în mod strict şi clar Uniunii. El este absolut specific pentru metoda UE şi, prin urmare, le oferă Parlamentului şi Curţii de Justiţie roluri de lider pe care nu le-au avut şi înainte.

Programul de la Stockholm este extrem de important, motiv pentru care salutăm adoptarea sa de către Consiliu în decembrie 2009 şi, ulterior, de către Consiliul European. Acest program stabileşte un program clar de lucru pentru Uniunea Europeană şi statele sale membre şi plasează interesele şi necesităţile populaţiei în centrul priorităţilor sale pentru următorii ani.

Prin urmare, este un program extrem de important. Mă voi referi încă o dată la dezbaterea anterioară şi vă voi spune că programul stabileşte obligaţia statelor membre de a coopera cu Curtea Penală Internaţională în urmărirea crimelor de genocid şi a crimelor împotriva umanităţii, astfel încât acestea să nu rămână nepedepsite. Aceste obiective fac parte din Programul de la Stockholm, adoptat la sfârşitul anului trecut, în timpul mandatului Preşedinţiei suedeze.

Prin urmare, vorbim despre un program extrem de important, care trebuie pus în aplicare şi conceput în amănunţime. În acest sens, recunoaştem importanţa comunicării Comisiei intitulate „Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pentru cetăţenii Europei – Plan de acţiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm”, care prezintă iniţiative pentru punerea în aplicare a programului.

Programul de la Stockholm ne oferă posibilitatea de a dezvolta realizările anterioare şi de a face faţă unor noi provocări, profitând de noile oportunităţi oferite de Tratatul de la Lisabona. Este o nouă eră. Dacă îmi permiteţi să fiu categoric, aceasta este o revoluţie autentică, probabil într-o măsură mai mare din punct de vedere instituţional, deoarece este o revoluţie instituţională şi juridică autentică privind un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie care, în trecut, se afla integral în sfera interguvernamentală, iar acum a trecut în mod clar în sfera de influenţă a UE. Toate acestea se conturează iniţial în importantul Program de la Stockholm. Consiliul recunoaşte importanţa pe care o are Parlamentul în calitate de colegislator, ca partener instituţional, în legătură cu majoritatea măsurilor pe care le vom adopta în următorii cinci ani.

  Viviane Reding, vicepreşedintă a Comisiei. – Doamnă preşedintă, onoraţi membri, îl cunoaşteţi deja, însă permiteţi-mi să vă prezint planul de acţiune al Comisiei intitulat „Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie pentru cetăţenii Europei – Plan de acţiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm”, un plan de acţiune ce pune în aplicare Programul de la Stockholm. Planul de acţiune este un ghid pentru măsurile foarte concrete ce vor fi luate în următorii cinci ani.

Dar, în primul rând, permiteţi-mi să vă reamintesc câteva lucruri: evenimentele din ultimele săptămâni şi luni au demonstrat că situaţia economică şi socială din Europa trebuie înfruntată urgent, iar cetăţenii noştri se aşteaptă ca UE să acţioneze în mod rapid şi decisiv. Vă amintiţi de adoptarea programului de lucru al Comisiei, la sfârşitul lunii martie, al cărui conţinut a demonstrat că Comisia nu are doar intenţii, ci deja ia măsuri practice. Acest program se axa, printre altele, pe necesitatea ca UE să construiască o agendă a cetăţenilor, care să plaseze populaţia în centrul acţiunilor europene. Planul de acţiune în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne este prima iniţiativă strategică a noii Comisii pentru a pune în practică acest program de lucru; el urmează foarte îndeaproape mandatele, precum şi filosofia mai amplă a Programului de la Stockholm şi ia în considerare propunerile şi sugestiile formulate de către Parlament şi Consiliu.

Provocarea asigurării respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale, integrând şi garantând securitatea în Europa, este abordată aici într-o manieră pe care o considerăm a fi cuprinzătoare. Setul de iniţiative propuse reprezintă o hartă, o hartă către o Europă liberă şi sigură. Credem că nu puteţi separa libertatea de securitate: ele sunt două feţe ale aceleiaşi monede, se referă la cetăţeni, iar aceasta reprezintă o modalitate de a familiariza cetăţenii cu Europa.

Planul de acţiune ne va ghida în vederea creării unui set foarte ambiţios de măsuri foarte concrete, într-un domeniu în care valoarea adăugată a Europei va fi foarte vizibilă pentru cetăţenii noştri. El reprezintă, totodată, un mesaj puternic, care reiterează ceea ce am discutat mai înainte, şi anume că Tratatul de la Lisabona şi Carta drepturilor fundamentale a UE reprezintă acţiuni în beneficiul cetăţenilor. Toate aceste acţiuni sunt legate între ele, indispensabile şi coerente cu ambiţiile fixate prin Tratatul de la Lisabona şi Carta drepturilor fundamentale, aşa că trebuie să obţinem cât mai rapid acest rezultat ambiţios, în conformitate cu aşteptările cetăţenilor.

Acesta este motivul pentru care Parlamentul nu trebuie să considere că acest plan de acţiune este unul rigid; pot apărea evenimente neaşteptate şi, în acest caz, Comisia îşi va utiliza cu siguranţă dreptul de iniţiativă pentru a contribui la rezolvarea problemelor. Acesta este motivul pentru care intenţionăm să prezentăm, în 2012, o revizuire intermediară a aplicării Programului de la Stockholm, pentru a ne asigura că el va rămâne conform cu evoluţiile europene şi globale. Acest lucru va fi important pentru Parlament.

După cum a spus deja pe bună dreptate ministrul Preşedinte în exerciţiu al Consiliului, acest plan de acţiune nu se referă doar la ceea ce va propune Comisia Europeană. Se referă în mare măsură şi la ceea ce vor face statele membre: cum vor lua statele membre iniţiativa atunci când vor exista probleme de subsidiaritate, cum vor aplica deciziile Uniunii Europene în propria legislaţie naţională şi cum vor colabora cu alte state membre.

Prin urmare, acest plan de acţiune va deveni o poveste de succes doar dacă toate instituţiile îşi joacă propriul rol şi am mare încredere că Parlamentul ne va ajuta să avansăm rapid pe drumul cel bun.

  Anna Maria Corazza Bildt, în numele Grupului PPE. – Doamnă preşedintă, în primul rând doresc să felicit Comisia pentru prezentarea la momentul potrivit a unui plan de acţiune foarte concret, adresat cetăţenilor europeni. Am fost foarte activă în discuţiile din Parlament fiindcă sunt de părere că Programul de la Stockholm este cea mai bună direcţie de acţiune către o Europă centrată pe cetăţeni: o Europă pentru cetăţeni şi alături de ei.

Prin urmare, invit Comisia să se alăture viziunii Programului de la Stockholm în prezentarea propunerilor specifice pentru următorii cinci ani. Programul adoptat reprezintă un echilibru real între asigurarea securităţii cetăţenilor, respectarea drepturilor, libertăţilor şi integrităţii acestora şi consolidarea cetăţeniei.

În ceea ce priveşte planul de acţiune, salut îndeosebi măsurile prezentate recent în vederea combaterii traficului de fiinţe umane şi a abuzurilor infantile şi în scopul accentuării protecţiei pentru minorii neînsoţiţi, pentru a aminti doar câteva. Totodată, salut faptul că planul de acţiune cuprinde o strategie privind combaterea mutilării organelor genitale ale femeilor, a violenţei domestice şi a violenţei împotriva femeilor. Totuşi, doamnă comisar, mi-aş fi dorit ca această propunere să fi fost prezentată mai devreme decât fusese programată.

Totodată, trebuie să încurajăm participarea cetăţenilor în timpul procesului şi să asigurăm transparenţa procesului decizional şi claritatea documentelor. Sper că măsurile vor fi prezentate într-un mod accesibil utilizatorilor.

În încheiere, îmi doresc să lucrez în continuare cu colegii mei din Parlament, cu Comisia şi cu Consiliul, pentru a crea cu adevărat un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, pentru a-l transforma într-o realitate.

  Kinga Göncz, în numele Grupului S&D. – (HU) Aş dori să fac câteva observaţii generale şi câteva observaţii specifice referitoare la plan. Desigur, considerăm că Programul de la Stockholm este foarte important. Tocmai din acest motiv, planul de acţiune a fost oarecum dezamăgitor, fiindcă ambiţiile sale nu reflectă cu adevărat importanţa pe care i-a acordat-o acest Parlament sau majoritatea cu care a votat asupra anumitor amendamente. Observăm că părţile cele mai importante ale planului sau multe părţi importante din acesta au fost amânate până în 2013-2014, iar, în ceea ce priveşte acest an, putem observa deja câteva abateri. Se pare că aceasta este o problemă generală şi că încă nu s-a lămurit cooperarea dintre Comisie şi Parlament în ceea ce priveşte tratatele internaţionale. Deşi feedback-ul s-a îmbunătăţit considerabil, precum feedback-ul privind negocierile purtate cu Statele Unite asupra SWIFT şi TFTP, unele aspecte încă trebuie clarificate.

Doresc să formulez câteva propuneri concrete: regretăm că discursul urii nu este amintit în proiectul legislativ, în planuri apărând doar rapoartele şi decizia cadru privind punerea în aplicare. În mod similar, informaţiile furnizate privind drepturile omului nu sunt suficient de categorice. Ştim că punerea în aplicare depinde de măsura în care populaţia îşi cunoaşte drepturile. În ceea ce priveşte imigrările, aş dori să menţionez că a fost începută cooperarea, însă se pare că există un nivel necorespunzător al ambiţiilor. Există alte două aspecte importante. Primul se referă la reciprocitatea vizelor, fiind nevoie de soluţii noi şi eficace, din cauza reintroducerii cerinţelor de viză şi a inegalităţilor. Cel de-al doilea se referă la libera circulaţie a forţei de muncă, domeniu în care trebuie să înceteze discriminarea încă existentă împotriva noilor state membre.

  Renate Weber, în numele Grupului ALDE. – Doamnă preşedintă, Programul de la Stockholm este, fără îndoială, unul ambiţios, dar încă mai trebuie să adoptăm un plan de acţiune care să îl pună în aplicare într-un mod cât mai eficient. Eficienţa nu înseamnă doar un calendar corespunzător, ci se referă şi la conţinutul legislaţiei pe care o vom adopta în următorii ani şi la instituţiile care vor fi dezvoltate în viitor.

Dacă dorim ca Uniunea să fie mai coerentă, trebuie să atingem un nivel de încredere şi de recunoaştere reciprocă în domeniul judiciar sau în ceea ce priveşte cooperarea poliţiei, similar principiului care a guvernat piaţa unică a UE. În acest scop, trebuie să ne schimbăm opiniile privind tradiţiile juridice, care nu mai trebuie percepute, folosite sau utilizate în mod eronat, în sensul împiedicării instituirii unor standarde minime, mai ales în ceea ce priveşte dreptul penal.

Cetăţenii noştri cer şi merită o protecţie mai bună împotriva terorismului şi a crimei organizate sau transfrontaliere. Avem obligaţia de a asigura această protecţie, dar trebuie să facem acest lucru respectând pe deplin nu numai drepturile victimelor, ci şi pe cele ale inculpaţilor. Acesta este motivul pentru care toate statele membre UE trebuie să aplice standarde procedurale minime şi dacă va trebui să le susţinem cu curaj, o vom face. Vom acţiona cu curaj atunci când vom încredinţa Eurojust atribuţii sporite, când va trebui să protejăm datele privind cetăţenii noştri sau când va trebui să reglementăm pachetul legislativ privind azilul.

Grupul meu politic este hotărât să lucreze în mod constructiv cu Comisia şi Consiliul şi, în acelaşi timp, să lupte pentru apărarea drepturilor omului.

  Judith Sargentini, în numele Grupului Verts/ALE. – Doamnă preşedintă, îi ascult pe doamna comisar şi pe reprezentantul Consiliului vorbind despre Programul de la Stockholm şi îmi vin în minte câteva întrebări.

În cinci săptămâni vom ajunge la finalul Preşedinţiei spaniole. La început, Preşedinţia spaniolă a emis idei măreţe referitoare la azil, migraţie, Directiva împotriva discriminării şi emanciparea femeilor, însă trebuie să spun, acum, când au mai rămas cinci săptămâni, că mă întreb care sunt rezultatele şi propunerile concrete.

Comisia şi Parlamentul au lucrat în domeniul azilului şi al migraţiei şi aşteptăm să acţioneze şi Consiliul. Nu este vorba, după cum a spus dna comisar Reding, doar de statele membre individuale, care trebuie să pună în aplicare legislaţia Consiliului. Consiliul însuşi trebuie să propună idei referitoare la Dublin, la Directiva privind condiţiile de primire, la sistemul Eurodac şi la Directiva privind calificările. Chiar aşteptăm acest lucru.

Directiva împotriva discriminării a fost votată în plen, iar verzii o aşteaptă cu mare interes. Ne adresăm Comisiei în acest sens şi întrebăm de ce, deşi egalitatea şi anti-discriminarea reprezintă, desigur, elemente fundamentale în Programul de la Stockholm, Comisia nu a optat pentru a transforma parteneriatele între persoane de acelaşi sex într-o prioritate pentru acest plan de acţiune. Aţi spus că oamenii vor fi plasaţi în centrul preocupărilor dumneavoastră. Organizarea parteneriatelor între persoane de acelaşi sex înseamnă să plasăm oamenii în centrul preocupărilor noastre. Îmi puteţi explica de ce?

În ceea ce priveşte Europol, în perioada dinaintea Tratatului de la Lisabona, Europol a fost supus controlului Parlamentului la un nivel minim, lucru care încă este valabil, deşi acum dispunem de Tratat. Spre exemplu, competenţa de a desfăşura negocieri pentru acordurile de cooperare cu ţările terţe se bazează pe deciziile Consiliului de acum câţiva ani. Se zvoneşte că Europol discută în prezent un tratat cu Israelul şi nu se ştie încă ce alte ţări sunt abordate în vederea încheierii de tratate. Tratatul de la Lisabona oferă Parlamentului un nou rol şi aş dori ca Comisia să ia măsuri în acest sens.

  Mara Bizzotto, în numele Grupului EFD. – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, 170 de măsuri în cinci ani, o cifră mult prea ambiţioasă pentru un program lipsit de orice conotaţie reală, mai ales în anumite privinţe.

În ceea ce priveşte imigraţia, programul este jenant de slab dacă privim dincolo de documentele oficiale: ce sens are să promitem consolidarea organismelor şi a agenţiilor dacă nu există o strategie politică? O strategie cu adevărat utilă, care trebuie să se bazeze pe câteva aspecte ferme: lupta împotriva imigraţiei ilegale de-a lungul frontierei sudice, asigurând distribuirea responsabilităţilor de combatere a imigrărilor ilegale între toate statele europene, o politică a acordurilor cu ţările terţe, recunoscând în special faptul că imigraţia nu este o resursă într-o perioadă de criză.

Pagina de internet a Parlamentului ne spune că peste 20 % dintre tinerii din Europa sunt şomeri. Pe un continent în care 25 de milioane de persoane nu îşi găsesc un loc de muncă, Comisarul pentru afaceri interne spune că problema imigraţiei trebuie să se bazeze pe solidaritate. Adevărul este că avem nevoie de raţiune şi de realism: prioritatea noastră în prezent este să le oferim de lucru cetăţenilor noştri! Toate celelalte aspecte sunt pur retorice, nu ajută imigranţii să se integreze şi cu siguranţă nu-i ajută pe cetăţenii noştri.

  Agustín Díaz de Mera García Consuegra (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, vorbim despre mai bine de 360 de acţiuni în cinci ani. Din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să i se acorde mai mult timp prezentării planului de acţiune în Parlament, pentru ca deputaţii să aibă şansa de a dezbate şi, mai ales, de a modifica propunerile.

Să analizăm câteva exemple: combaterea radicalizării, monitorizarea finanţării teroriste şi posibilitatea creării unui Program european de urmărire a finanţărilor în scopuri teroriste (TFTP), coordonarea Centrului comun de situaţii (SitCen), a Europol şi Eurojust în lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, combaterea utilizării internetului în scopuri teroriste, modificarea Regulamentului Frontex şi viabilitatea creării unui sistem de pază a frontierelor europene. Pe lângă ceea ce am menţionat, sunt mult mai multe lucruri decât ceea ce s-a spus. Aceste aspecte sunt foarte importante şi ar fi meritat un alt format parlamentar.

De asemenea, este remarcabil faptul că, în legătură cu protejarea victimelor crimei, planul propune o singură măsură: crearea unui instrument global pentru protejarea victimelor, inclusiv a victimelor terorismului. Din punctul meu de vedere, crearea unui instrument special pentru protejarea victimelor terorismului trebuie să reprezinte o prioritate inalienabilă a Uniunii Europene. Nu am putut propune acest amendament din cauza normelor. Doresc să subliniez că aceasta este opinia mea.

Pentru a încheia, doamnă Reding, în ceea ce priveşte Europol, aş dori să ştiu de ce o decizie a Consiliului va fi înlocuită de un regulament al Europol până în 2013.

  Monika Flašíková Beňová (S&D). – (SK) Doresc să vorbesc despre câteva aspecte din planul de acţiune al Programului de la Stockholm şi le voi numi, având în vedere că trebuie să trecem mai departe.

Consider că sistemul comun de azil al UE este cu siguranţă un aspect problematic, pe care l-am discutat împreună de mai multe ori. Pe de o parte, Comisia vorbeşte despre necesitatea integrării cu succes în sistemul comun a migranţilor sau imigranţilor legali, însă, pe de altă parte, planul de acţiune conţine foarte puţine ambiţii în această direcţie.

De asemenea, se pare că nu ne putem aştepta la o propunere de prelucrare unificată a solicitărilor de azil până în 2014 şi, prin urmare, nici la o recunoaştere reciprocă a drepturilor refugiaţilor între statele membre UE. Planurile dumneavoastră sunt totuşi destul de concrete în ceea ce priveşte restricţionarea afluxului şi a circulaţiei imigranţilor sau migranţilor, spre exemplu a lucrătorilor sezonieri.

Deci, pe scurt, nu se întrevede un sistem comun de azil, progresiv şi corect, iar planul specifică măsuri mai degrabă represive.

Aş dori să menţionez cel puţin încă două domenii. Primul este faptul trist că, inclusiv cu propriile cuvinte ale Comisiei, progresul în ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a parteneriatelor înregistrate între persoane de acelaşi sex în cadrul UE nu reprezintă o prioritate, iar ignorarea acestui subiect mă îngrijorează.

Ultimul domeniu pe care aş dori să-l menţionez se referă la drepturile corporaţiilor. Planul de acţiune de la Stockholm aminteşte frecvent despre cetăţeni şi drepturile lor, însă subliniază în mod foarte clar libertatea afacerilor fără o reglementare suficientă, ceea ce este cel puţin surprinzător, mai ales în contextul crizei financiare şi economice actuale.

  Sarah Ludford (ALDE). – Doamnă preşedintă, pentru mine, cea mai bună parte a planului de acţiune o reprezintă lista celor cinci măsuri concrete referitoare la drepturile individului în cadrul procedurilor penale ce cuprind foaia de parcurs aprobată de Programul de la Stockholm.

Vorbesc în calitate de raportoare asupra primei dintre aceste măsuri privind interpretariatul şi traducerea pentru inculpaţi. Mă bucur să spun că în această dimineaţă am ajuns la un acord provizoriu cu Preşedinţia spaniolă în această privinţă şi sper că instituţiile pe care le reprezentăm vor aproba acest rezultat.

Îi mulţumesc doamnei comisar Reding pentru devotamentul dumneaei, deoarece ne-am bazat mult pe propunerea Comisiei, iar reprezentanţii Comisiei au avut o contribuţie hotărâtoare. Din acest motiv, doresc să-i mulţumesc personal.

Am întârziat cu un deceniu, dar iată că, în sfârşit, construim încrederea reciprocă necesară pentru recunoaşterea reciprocă. Sprijinul pe care îl acord mandatului european de arestare este motivat de uluiala şi, uneori, furia pe care o simt atunci când observ unele modalităţi complet eronate de a face dreptate, spre exemplu în cazurile lui Gary Mann şi Andrew Symeou, cazuri în care sunt implicată. Dacă aceste măsuri ar fi existat acum un deceniu, cred că nu ar fi avut loc acele erori ale justiţiei.

  Simon Busuttil (PPE). – (MT) Doamnă preşedintă, sunt de acord cu cei care spun că piaţa europeană comună, piaţa unică, este probabil proiectul cu cea mai mare anvergură pe care l-a întreprins vreodată Uniunea Europeană. Cred că acest proiect, benefic pentru cetăţenii europeni, este următoarea sarcină importantă a Uniunii Europene. Este interesant faptul că piaţa unică a fost creată în 1992, acelaşi an în care am adoptat şi Tratatul de la Maastricht, ce a introdus conceptul de cetăţenie europeană.

Prin intermediul acestui plan de acţiune, creăm acum un spaţiu în care se poate exercita cetăţenia europeană. Acest lucru se poate realiza în mai multe domenii: drepturile omului, drepturi civile, accesul la justiţie şi dreptul la libera circulaţie în Uniunea Europeană. Uniunea Europeană poate servi drept exemplu în mai multe domenii, precum traficul de carne vie, combaterea pedofiliei, drepturile copilului, infracţiunile informatice şi, desigur, problemele referitoare la imigraţie şi azil.

Totuşi, consider că acest proiect are nevoie de trei lucruri: În primul rând, o amprentă politică îi va oferi importanţă şi semnificaţie pentru cetăţenii noştri. În al doilea rând, respectarea principiului subsidiarităţii, deoarece există câteva domenii importante care nu pot renunţa la dreptul de a apela la subsidiaritate. În al treilea rând, termenele limită: acestea trebuie respectate în planul de acţiune, altfel totul va fi în van.

  Juan Fernando López Aguilar (S&D). – (ES) Doamnă preşedintă, în calitate de preşedinte al Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, am fost coautor al rezoluţiei adoptate în noiembrie privind Programul de la Stockholm, împreună cu dl Casini şi cu dl Berlinguer. Doresc să evidenţiez faptul că, la momentul respectiv, am spus că Programul de la Stockholm nu va uşura activitatea Parlamentului în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, ci, dimpotrivă, o va îngreuna.

Doresc să spun că o parte din cerinţele prevăzute în rezoluţia adoptată nu au fost reflectate în mod clar în planul de acţiune propus de Comisie. Prin urmare, deoarece sunt conştient de limitările dezbaterii parlamentare şi ale intervenţiei parlamentare în dezbaterea privind planul de acţiune, doresc să arăt că punctele 148-150 din rezoluţia parlamentară conţin câteva indicaţii precise referitoare la aspecte extrem de importante.

Multe dintre acestea au fost menţionate, de la protecţia victimelor până la instituţiile şi agenţiile referitoare la Schengen, Europol, Eurojust, Frontex şi Biroul European de Sprijin pentru Azil şi regulamentele sale aflate în curs de adoptare, însă au existat şi o serie de regulamente referitoare la probleme substanţiale şi fundamentale, precum protecţia datelor şi clauza privind combaterea discriminării. Interdependenţa protecţiei şi securităţii datelor a fost dezbătută în Parlament, mai ales în timpul dezbaterii privind Programul de urmărire a finanţărilor în scopuri teroriste (TFTP), iar dezbaterea a evidenţiat necesitatea ca Europa să-şi asume propriul angajament faţă de un echilibru corespunzător între securitate şi confidenţialitate.

Totuşi, este foarte important faptul că, acum, Comisia are la dispoziţie cinci ani de muncă pentru a pune în aplicare fiecare legătură din planul de acţiune pentru Programul Stockholm, pas cu pas. Prin urmare, îi solicit să colaboreze asiduu cu Parlamentul, pentru a lua în considerare toate angajamentele referitoare la punctele 148 şi 150 din rezoluţie, reţinând faptul că, în cazul în care Comisia nu va lucra cu seriozitate şi îndeaproape cu Parlamentul, va trebui să fie vigilentă şi să formuleze propuneri. Desigur, va lucra şi cu Consiliul, care poate adopta iniţiative ce pot merita să fie analizate şi soluţionate de către Parlament.

  Nathalie Griesbeck (ALDE). – (FR) Doamnă preşedintă, doamnă comisar, domnule López Garrido, şi eu, la rândul meu, doresc să-mi exprim mulţumirea faţă de discuţia pe care o avem în legătură cu acest plan de acţiune, această foaie de parcurs, după cum a numit-o dna Reding, pentru aplicarea Programului de la Stockholm. Acest plan abordează mai multe aspecte fundamentale şi, în loc să prezint o listă aleatorie în puţinul timp pe care îl am la dispoziţie, mă voi axa pe acele probleme care pot provoca frustrări, atât de formă, cât şi de fond, în discuţiile privind acest subiect.

După cum s-a spus pe parcursul acestei dezbateri, în ceea ce priveşte forma, am stabilit o serie de termene limită foarte clare pentru punerea în aplicare a măsurilor şi aş dori să facem tot posibilul pentru a acţiona concret, astfel încât idealurile noastre să nu rămână la stadiul exclusiv verbal.

În acest scop, în ceea ce priveşte fondul, trebuie să abordăm două aspecte principale, pentru ca această aplicare să se realizeze cu succes. Trebuie să definim câteva priorităţi. În ceea ce priveşte aspectele de fond, dna Reding a vorbit despre valoarea adăugată. Vă sugerez să accelerăm câteva aspecte pe care le considerăm mai urgente decât altele: în primul rând, în ceea ce priveşte cooperarea juridică, astfel încât să ne aflăm pe aceeaşi pagină din punct de vedere juridic, printr-un fel de program Erasmus pentru judecători, dar de ce nu există un astfel de program şi pentru toate profesiile juridice sau pentru profesiile din cadrul poliţiei?

Apoi, tot în ceea ce priveşte aspectele de fond, o prioritate importantă se referă la a lua toate măsurile posibile pentru a asigura drepturile copiilor, pentru a le apăra şi pentru a combate infracţiunile informatice, pornografia infantilă şi exploatarea sexuală.

  Stavros Lambrinidis (S&D). – (EL) Marele cuvânt care lipseşte din programele privind imigrările este „solidaritatea”. Astăzi am votat asupra restabilirii în Europa a solicitanţilor de azil din ţările terţe, însă programul Comisiei refuză promovarea unei prevederi similare pentru stabilirea solicitanţilor de azil dintr-o ţară a Europei într-o alta sau în schimbul unei sume de bani. Ce s-a întâmplat cu solidaritatea?

În Grecia sosesc peste 100 000 de imigranţi ilegali din Turcia în fiecare an. Ce s-a întâmplat cu acordul între Europa şi Turcia privind întoarcerea acestor imigranţi ilegali? Este ignorat şi aproape că nu este menţionat deloc în programul nostru. Ce s-a întâmplat cu acordul negociat de Frontex cu Turcia în prezent? Ne puteţi asigura că acesta nu va afecta în mod direct sau indirect drepturile suverane ale Greciei şi, deci, ale Europei asupra graniţelor?

În final, desigur, există obligaţia solidarităţii faţă de imigranţii înşişi, numită „integrare”. Fără integrarea imigranţilor, nu există nicio posibilitate ca cele 40 de milioane de persoane care vor veni să locuiască cu noi să poată face acest lucru pe picior de egalitate. Poate construim bombe cu ceas. Avem nevoie de programe, avem nevoie de bani şi, deocamdată, Comisia nu dispune de acestea.

  Ramón Jáuregui Atondo (S&D). – (ES) (Discursul începe cu microfonul oprit) Consider că o Europă în care frontierele au dispărut şi în care infracţiunile supranaţionale sunt tot mai frecvente trebuie să fie mult mai ambiţioasă în ceea ce priveşte rezolvarea problemei infracţiunilor supranaţionale.

Sunt de părere că trebuie să fim mai ambiţioşi în ceea ce priveşte coordonarea poliţiei, cu alte cuvinte, a Europol, coordonarea judiciară, cu alte cuvinte, a Eurojust, procurorul public european, standardizarea tehnică a investigaţiilor penale, unificarea legislaţiei privind procesele penale şi în ceea ce priveşte apropierea sistemelor juridice penale.

Doamnelor şi domnilor, consider că ambiţiile sunt prea mici, iar rezistenţa naţională este prea mare. Din acest motiv vă solicit, în special în Consiliu, să depăşim tendinţa de pro-suveranitate a statelor membre şi să ne unificăm sistemele de justiţie penală, pentru a combate în mod eficace insecuritatea şi infracţiunile supranaţionale.

  Salvatore Iacolino (PPE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, şansa oferită de Programul de la Stockholm este cu siguranţă una importantă: un număr mare de acţiuni pozitive ce trebuie puse în aplicare de către Comisie, creând un spaţiu comun real pentru libertate, justiţie şi securitate.

Atingerea acestor obiective necesită, însă, o metodă de cooperare între instituţiile europene, dar şi între aceste instituţii şi statele membre, care reprezintă un instrument indispensabil pentru o cooperare autentică. Probleme precum reglementarea fluxurilor migratoare în funcţie de criterii obiective de corectitudine, demnitatea cetăţenilor din închisorile suprapopulate din zilele noastre, bunăstarea persoanelor care s-au vindecat de dependenţa de droguri, revitalizarea agenţiilor, opoziţia faţă de crima organizată la nivel transfrontalier fac ca această cooperare autentică să fie cu adevărat necesară.

Activităţile Parlamentului nostru se axează în mod evident pe această provocare şi oferă un stimulent puternic şi definit pentru Comisie şi pentru alte instituţii comunitare, dar şi pentru statele membre.

  Gerard Batten (EFD). – Doamnă preşedintă, doamna Sarah Ludford a declarat că este îngrijorată în legătură cu erorile justiţiei privind mandatul european de arestare, în cazurile lui Andrew Symeou şi Gary Mann. Acesta este fără doar şi poate un eufemism! Mandatul european de arestare este el însuşi o eroare gravă a justiţiei. Extrădarea a fost redusă la o simplă formalitate birocratică. Instanţele britanice nu îi mai pot proteja pe cetăţenii britanici împotriva arestărilor şi încarcerărilor abuzive atunci când sunt extrădaţi într-o ţară străină. Ştiu acest lucru deoarece am fost la Curtea de Apel atunci când a fost judecat cazul lui Andrew Symeou. Doi preşedinţi ai curţii supreme nu au reuşit să împiedice extrădarea domnului Symeou, deşi toţi cei prezenţi şi-au dat seama că dovezile fie nu existau, fie erau fabricate de poliţie. Dar, desigur, aceasta este şi ideea, deoarece curtea nu are voie să analizeze dovezile, nu are acest drept. Doamna Ludford şi liberal-democraţii pot deplânge cu lacrimi de crocodil cazurile precum cel al dlui Symeou, însă trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru mizeria umană pe care au provocat-o.

  Georgios Papanikolaou (PPE). – (EL) Doamnă preşedintă, am votat cu mare satisfacţie prevederile Programului de la Stockholm care se referă la solidaritatea în ceea ce priveşte imigrările şi combaterea imigrărilor ilegale. Am citit în planul de acţiune că, în 2011, Comisia va crea un instrument de evaluare a sistemelor naţionale de azil, astfel încât să poată oferi o asistenţă mai bună statelor membre, din punctul de vedere al capacităţilor şi necesităţilor fiecăruia.

Totuşi, Parlamentul a dat undă verde Biroului European de Sprijin pentru Azil, care va începe să funcţioneze în Malta. Întrebarea este: Biroul European de Sprijin pentru Azil va avea vreo legătură cu acest mecanism şi, prin intermediul acestui mecanism, cu evaluarea desfăşurată? A fost prevăzut un program intern de restabilire a refugiaţilor, pentru a echilibra presiunile dintre diferitele state membre?

  Monica Luisa Macovei (PPE). – Doamnă preşedintă, aş dori să mă refer la mecanismul de evaluare a corupţiei în statele membre, mecanism prevăzut în planul de acţiune. Avem o decizie a Consiliului privind Programul de la Stockholm, care se referă la acest aspect, şi avem planul de acţiune al Comisiei privind punerea în aplicare a Programului de la Stockholm. Ambele se referă la o evaluare a eforturilor anti-corupţie în statele membre. Prin urmare, avem nevoie de voinţa politică şi de angajamentul puternic al statelor membre pentru instituirea unui astfel de mecanism. Spun acest lucru deoarece ştim cu toţii că, până în prezent, eforturile interne nu au fost eficace în toate statele membre, dacă nu cumva situaţia a fost chiar mai gravă.

În al doilea rând, termenul limită pentru comunicarea din planul de acţiune privind politica Uniunii şi mecanismul împotriva corupţiei este 2011. Aş dori să sugerez finalizarea acestei activităţi până la sfârşitul anului 2010. Astfel, am răspunde mai bine necesităţii de combatere a corupţiei în Uniune, corupţia fiind considerată şi una dintre cauzele crizei economice. Prin urmare, oprirea şi prevenirea ei este o măsură demnă de a fi luată în considerare.

  Diego López Garrido, Preşedinte în exerciţiu al Consiliului. – (ES) Doamnă preşedintă, această dezbatere privind spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie are în centru un aspect pe care dl Busuttil l-a menţionat corect atunci când a abordat problema cetăţeniei europene.

Este vorba despre componenţa acelei cetăţenii europene, pe care trebuie s-o aprofundăm. Acesta este cu siguranţă unul dintre obiectivele noii etape politice care începe în Europa prin Tratatul de la Lisabona şi, desigur, a fost şi este unul dintre obiectivele Preşedinţiei spaniole.

În această privinţă, dna Sargentini a adresat Consiliului o întrebare foarte clară şi directă în legătură cu ce anume a făcut Preşedinţia spaniolă în această perioadă şi ce urmează să se facă în viitor.

Îi mulţumesc pentru această întrebare foarte directă şi voi încerca să-mi structurez răspunsul în jurul unor aspecte referitoare la cetăţenia europeană şi la conţinutul drepturilor, libertăţilor, securităţilor şi justiţiei: pe scurt, la statutul cetăţenilor europeni în secolul XXI.

În ceea ce priveşte libertăţile, discutam mai devreme despre aderarea la Convenţia europeană a drepturilor omului. Aceasta este una dintre priorităţile Preşedinţiei spaniole. Mă refer la dezbaterea de mare amploare pe care am purtat-o mai devreme.

Totodată, sunt de părere că, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile, trebuie să discutăm despre Directiva privind dreptul la interpretariat şi traducere în procesele penale. După cum ştiţi, se lucrează în prezent la această directivă.

Aşteptăm ca Comisia Europeană să formuleze o propunere generală în legătură cu directiva specifică menţionată de dna Sargentini: directiva împotriva discriminării. Aceasta este o directivă foarte ambiţioasă şi foarte importantă. Desigur, Preşedinţia Consiliului o susţine şi aşteptăm iniţiativa Comisiei.

Situaţia victimelor reprezintă o preocupare şi o prioritate pentru Preşedinţia spaniolă, mai ales în ceea ce priveşte victimele violenţei de gen. Aş dori să vă spun că, în această perioadă, s-au înregistrat progrese în legătură cu directiva privind combaterea traficului de carne vie. În ceea ce priveşte directiva privind combaterea abuzurilor sexuale, lucrăm în direcţia atingerii unei poziţii comune în luna iunie. Totodată, se lucrează la o iniţiativă legislativă de combatere a violenţei de gen, Ordinul european de protecţie, problemă dezbătută în prezent în mai multe comisii parlamentare: Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne şi Comisia pentru drepturile femeilor şi egalitatea de gen. Violenţa de gen este fără îndoială cea mai mare calamitate din prezent, ea făcând numărul cel mai mare de victime în societatea europeană. De asemenea, Consiliul Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori (EPSCO) a adoptat luna trecută Observatorul european al violenţei între sexe şi linia de asistenţă pentru victime.

În ceea ce priveşte aspectele legate de securitate, strategia internă de securitate a fost adoptată la Consiliul European din luna martie. În această privinţă, s-a adoptat constituţia pentru Comitetul permanent pentru cooperarea operaţională în materie de securitate internă. S-au încheiat acorduri cu Statele Unite privind aspecte legate de securitate şi se vor încheia şi alte acorduri: Declaraţia de la Toledo privind securitatea şi aviaţia civilă, problema SWIFT, pe care Parlamentul o cunoaşte foarte bine şi pentru care există un mandat de negociere a unui acord politic cu Statele Unite cât mai curând posibil. Totodată, lucrăm împreună cu Statele Unite la o declaraţie comună privind lupta împotriva terorismului şi la un acord privind protecţia datelor.

În ceea ce priveşte cooperarea civilă, sperăm să ajungem la un acord asupra Regulamentului Roma III, o lege care se aplică în cazul căsătoriilor.

În ceea ce priveşte subiectul imigraţiei şi azilului, care a fost menţionat în multe alte discursuri, trebuie să spunem că Preşedinţia spaniolă este responsabilă pentru prima evaluare a Pactului european privind imigraţia şi azilul, pe care îl va elabora în cooperare cu Comisia. În acelaşi timp, de asemenea în cooperare cu Comisia, se derulează un program de întoarcere pentru minorii neînsoţiţi.

Totodată, în ceea ce priveşte azilul, se menţin operaţiunile Frontex şi se lucrează la un program european pentru refugiaţi şi privind restabilirea refugiaţilor, dar şi la o serie de programe de repatriere, împreună cu câteva ţări.

Pe lângă acestea, există Fondul european pentru refugiaţi, care ar trebui să fie gata până în 2011: raportul Tavares al Parlamentului prevede adoptarea sa până la acel moment. Iată, deci, că în prezent se desfăşoară mai multe iniţiative importante în materie de imigraţie.

Aş dori să optimizăm acest răspuns printr-o dezbatere, care a fost abordată de Comisie – mai ales de către dna comisar Reding – într-un mod foarte constructiv, referitoare la procurorul public european, instituţie prevăzută în Tratatul de la Lisabona. Cred că trebuie să purtăm această dezbatere. Ar fi un lucru foarte interesant, nu numai, după cum se stipulează în Tratatul de la Lisabona, pentru a proteja interesele economice ale Uniunii, care reprezintă, desigur, un subiect extrem de important. Ar fi interesant şi într-o etapă ulterioară, pentru a putea urmări infracţiunile transnaţionale. Această dezbatere a fost lansată şi de Preşedinţia spaniolă a Uniunii Europene.

Acestea sunt câteva elemente specifice lansate pe parcursul Preşedinţiei spaniole, în cooperare cu Comisia şi Parlamentul. Consider că este absolut esenţial să fim credibili în ceea ce priveşte construirea unei Europe deschise, sigure, care îşi protejează cetăţenii. Acesta este spiritul în care Preşedinţia spaniolă doreşte să-şi continue activitatea, în cadrul trioului de preşedinţii la care participă şi partenerii noştri, Belgia şi Ungaria. Aceasta este intenţia Preşedinţiei spaniole şi, desigur, ne bazăm pe cooperarea Parlamentului European, de care ne bucurăm deja.

  Viviane Reding, vicepreşedintă a Comisiei. – Doamnă preşedintă, toată lumea vorbeşte despre Programul de la Stockholm. Parcă ar fi vorba despre un brad de Crăciun cu sute de dorinţe. Aş dori să vorbim cu toţii despre realitate. Cum au fost abordate aceste dorinţe de Crăciun înaintea Tratatului de la Lisabona? În spatele uşilor închise, fără prea mare atenţie faţă de cetăţeni şi pentru ceea ce vor, doresc şi aşteaptă aceştia; în cadrul celui de-al treilea pilon, unde miniştrii de interne nu se consultă nici cu Parlamentul European, nici cu Comisia, şi unde Curtea Europeană de Justiţie nu a avut posibilitatea să intervină.

Iată de la ce pornim: de la o situaţie imposibilă. O situaţie în care nici măcar nu s-au luat decizii de minimis la nivel naţional, în care cetăţenii nu au dispus de mijloacele sau de instrumentele necesare pentru a apela la instanţă, pentru a protesta şi cere dreptate.

Din fericire, acum avem Tratatul de la Lisabona. Nu mai există cel de-al treilea pilon. Există propuneri din partea Comisiei, codecizie, aplicarea la nivelul statelor membre, controlul exercitat de Curtea Europeană de Justiţie, însă aceasta înseamnă şi că lucrurile nu mai pot fi făcute instantaneu. Normele şi propunerile trebuie să urmeze calea normală, în care dumneavoastră, deputaţii în Parlamentul European, i-aţi cerut Comisiei să-şi desfăşoare activitatea.

În primul rând, o analiză riguroasă a ceea ce este fezabil, ceea ce este corect şi ce are valoare adăugată. În al doilea rând, o consultare publică, pentru a şti dacă ideile pe care le-am propus vor fi sau nu acceptate de societatea civilă, de industrie, de statele membre, de parlamentele naţionale, care acţionează în toate aceste întrebări şi care desfăşoară testul de subsidiaritate. Şi, apoi, evaluările de impact, pentru a vedea dacă abordarea noastră este cea corectă. Şi doar atunci vom avea propunerea hotărâtă din partea Comisiei.

Dacă doriţi ca Comisia să continue aşa cum s-a procedat în ultimii ani, nu trebuie decât să-mi spuneţi şi vă voi prezenta câte o propunere în fiecare săptămână. Ştiţi ce se va întâmpla cu acele propuneri? Vor fi în primul rând blocate la nivelul parlamentelor naţionale şi pe bună dreptate, pentru că trebuie să prezentăm propuneri serioase, bazate pe prezumţia juridică a unor lucrări puternice, fezabile, ce pot fi puse în aplicare în statele membre.

Nu aş vrea ca prima propunere pe care o facem să fie contestată în faţa Curţii de Justiţie şi în faţa Curţii Drepturilor Omului. Aş vrea ca ea să-i facă pe cetăţeni să înţeleagă că valoarea adăugată a activităţii noastre reprezintă un real beneficiu pentru ei, din punct de vedere practic. Da, în calitate de comisar responsabil pentru problemele femeilor, am auzit Parlamentul spunând ce trebuie făcut, mai ales pentru a oferi femeilor din toate statele membre certitudine juridică, în aceea că, atunci când există o problemă de violenţă, li se va face dreptate, şi nu iluzia speranţei că li se va face dreptate, pentru ca apoi să nu ajungă niciunde şi să nu primească nimic. Trebuie, deci, să colaborăm în această privinţă.

Sute de măsuri trebuie adaptate prevederilor Tratatului de la Lisabona, trebuie aduse la lumina zilei şi adaptate la principiile juridice reale. Sute de măsuri nu funcţionează.

Mandatul de arestare: dna Ludford tocmai a abordat acest aspect. Desigur, acest mandat nu este folosit în statele membre, pentru că nu s-a lucrat în direcţia recunoaşterii reciproce şi a încrederii reciproce, care stă la baza recunoaşterii reciproce. Stimaţi colegi, nu puteţi atinge aceste obiective fără să existe încredere reciprocă. Îmi pare rău, nu pot da un decret prin care să introduc încrederea reciprocă în minţile judecătorilor din întreaga Europă!

Trebuie să construim această încredere reciprocă prin intermediul legislaţiei şi al măsurilor necesare pentru a accentua drepturile cetăţenilor din toate statele membre, astfel încât judecătorii să pună în aplicare regulile pe care ni le-am dorit şi, într-adevăr, avansăm foarte rapid în această privinţă.

Stimatul coleg a plecat, însă doresc să spun că este vorba despre un plan de acţiune pentru combaterea violenţei împotriva femeilor. În 2011 va trebui analizat un text cuprinzător, referitor la apărarea victimelor, a tuturor tipurilor de victime. Din punctul meu de vedere nu există diferite categorii de victime.

Da, lucrăm în ceea ce priveşte protecţia datelor; din fericire, dumneavoastră, Parlamentul, aţi respins modul în care se proceda înainte de punerea în aplicare a Tratatului de la Lisabona. Nu vom mai continua în această direcţie şi, da, domnule preşedinte al comisiei, ştiţi că atât comisia dumneavoastră, cât şi alte comisii sunt integrate complet în calea pe care o urmăm.

Avem multe lucruri de făcut împreună: aspecte foarte tehnice, care vor avea un impact foarte important asupra societăţii noastre. Va trebui să facem ceva, va trebui să le explicăm cetăţenilor ce anume facem. Pentru că şi acest lucru face parte din întreaga problemă şi nu este aspectul cel mai simplu.

Da, trebuie să luăm măsuri, spre exemplu în ceea ce priveşte imigrările ilegale şi azilul şi, după cum aţi văzut, colega mea, Cecilia Malmström, are propuneri foarte concrete în legătură cu imigrările ilegale, cu controalele la frontieră şi cu migraţiile legale. Da, ar fi important ca Parlamentul, împreună cu Consiliul, să adopte propunerile existente, pachetul legislativ privind azilul, propunerea privind permisele simple, programul comun de reinstalare, recunoaşterea comună şi proaspăt adoptatul plan de acţiune pentru minorii neînsoţiţi. Mai sunt extrem de multe de făcut.

Problema nu este cine va face un anumit lucru, fiindcă unele lucruri pur şi simplu nu pot fi făcute. Iată un exemplu: aţi cerut Directiva împotriva discriminării. Îmi pare rău că trebuie să spun acest lucru, însă Directiva împotriva discriminării trebuie soluţionată în unanimitate şi este blocată în Consiliu. Deci, ce aţi dori să fac eu – nu eu, fiindcă problema datează dinaintea mandatului meu – dacă, deşi Comisia a prezentat această propunere, ea este blocată în Consiliu? Vorbiţi cu Consiliul; vorbiţi cu cei care o blochează.

Parteneriatele între persoanele de acelaşi sex: ştiţi foarte bine că reglementarea modului în care sunt tratate cuplurile de acelaşi sex este o prerogativă a subsidiarităţii, o competenţă a statelor membre. Uniunea Europeană poate interveni în ceea ce priveşte tratamentul transfrontalier aplicat acestor cupluri de acelaşi sex. Dar nu pot acţiona în numele Franţei, al Italiei, al Poloniei, al României, al Greciei şi al Luxemburgului; statele membre trebuie să se achite de această obligaţie. Văd că nu există discriminări dacă aceste persoane, indiferent de unde provin, îşi exercită dreptul la mobilitate transfrontalieră, şi asta intenţionăm să facem.

Am început deja să constatăm acest lucru, în ceea ce priveşte mobilitatea, drepturile cetăţenilor, colaborarea între sistemele juridice, eliminarea frontierelor care încă există pe această piaţă unică, însă vă spun cu regret că piaţa nu mai este unică atunci când este vorba despre cetăţeni. Acesta este motivul pentru care sunt foarte mulţumită; am citit raportul lui Mario Monti. Acest raport conţine multe elemente care ne spun în ce direcţie trebuie să acţionăm. Ştiţi care este biblia mea? Raportul, care a fost elaborat de un deputat în Parlamentul European, conţine toate elementele privind libera circulaţie a cetăţenilor şi toate problemele ce trebuie rezolvate.

Vă propun acum să le luăm, una câte una şi să le rezolvăm, una câte una, în colaborare. Aţi văzut cum funcţionează formularea unei propuneri, într-un final aţi primi atât de multe propuneri încât ar trebui să lucraţi şi noaptea. Nu ştiu dacă normele profesionale şi drepturile omului permit acest lucru, însă ar însemna să nu-mi pese de drepturile dumneavoastră, în calitate de deputaţi în Parlamentul European. Vom lucra până ce vom rezolva aceste probleme, pentru că trebuie rezolvate sute de probleme şi nu pot face totul de una singură. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră constructiv. Ştiu că îl voi primi, dar vă rog să mă ajutaţi să lucrăm succesiv, la fiecare aspect, chiar dacă acest lucru înseamnă că vom lucra la un aspect în fiecare săptămână. Propunerile vor fi la dispoziţia dumneavoastră. Doamnă preşedintă, sunt dispusă să vin în faţa comisiilor dumneavoastră oricât de des m-aţi chema, pentru a discuta aceste probleme, una câte una. În cinci ani, cu ajutorul dumneavoastră, vom reuşi să schimbăm acest continent.

  Preşedinta. – Dezbaterea a fost închisă.

PREZIDEAZĂ: DL McMILLAN-SCOTT
Vicepreşedinte

15. Timpul afectat întrebărilor (întrebări adresate Comisiei)

  Preşedintele. – Urmează timpul afectat întrebărilor (B7-0211/2010).

Următoarele întrebări sunt adresate Comisiei.

Partea întâi

Întrebarea nr. 17, adresată de Zbigniew Ziobro (H-0238/10)

Subiect: Comunicare privind obiective mai ambiţioase de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră

Acum câteva zile, Comisia a transmis mass-media o propunere de comunicare adresată Consiliului, Parlamentului, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor în care aborda posibilitatea majorării de la 20 % la 30 % a obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră stabilit pentru 2020 în pachetul privind clima şi energia.

Se impun mai multe comentarii cu privire la această propunere. În primul rând, o reducere a costurilor aferente reducerii de emisii ar putea fi o gură de oxigen pentru bugetele de stat pe care statele membre fac eforturi să le echilibreze. În al doilea rând, din cauza recesiunii economice, nivelul emisiilor a scăzut semnificativ, deşi se poate preconiza că emisiile de gaze cu efect de seră vor creşte din nou odată cu ieşirea din criză şi creşterea producţiei, ceea ce va duce la creşterea costurilor aferente reducerii lor. În al treilea rând, nu pare a fi momentul oportun pentru o majorare a obiectivului de reducere a emisiilor deoarece acest lucru va determina o nouă creştere a costurilor aferente reducerii, ceea ce ar putea da naştere unei opoziţii rezonabile din partea operatorilor economici în această perioadă de revenire din criză.

Ar putea să răspundă Comisia la aceste comentarii?

  Connie Hedegaard, membră a Comisiei. – Vă voi promite că voi începe să răspund foarte pe scurt, deoarece documentul la care se referă onorabilul deputat nu este un document adoptat de Comisie şi publicarea sa nu a fost autorizată, însă, în cursul acestei luni, Comisia intenţionează să adopte Comunicarea către Consiliu şi Parlament prin care se evaluează beneficiile şi costurile implicate de trecerea Uniunii Europene la un obiectiv de reducere cu 30 % a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Această comunicare a fost, de fapt, solicitată de Consiliul Mediu în concluziile sale din 15 martie anul curent. Aşadar, este de la sine înţeles că am dispus de foarte puţin timp, însă credem că este o dezbatere importantă; bineînţeles, ulterior, vor fi numeroase detalii pe care trebuie să le analizăm mai amănunţit. În plus, această comunicare va prezenta, astfel cum este prevăzut în Directiva ETS, o analiză a situaţiei sectoarelor mari consumatoare de energie cu privire la faptul că, în lumina rezultatelor obţinute la Copenhaga, s-a stabilit că sunt expuse la un risc de relocare a emisiilor de carbon.

Permiteţi-mi însă să clarific un lucru. Comisia nu are intenţia să ia o decizie de trecere la obiectivul de 30 % în ziua următoare prezentării comunicării. Este numai o etapă în încercarea de a asigura faptul că, atunci când purtăm discuţiile cu privire la aceste obiective de reducere, avem o bază bine întemeiată de la care să continuăm această discuţie. Acesta este scopul dezbaterii – să ne ofere o analiză, costurile, cifrele şi calculele, ca să putem purta o dezbatere informată. Sper, cu adevărat, că şi Parlamentul va lua parte la această dezbatere.

  Zbigniew Ziobro, autor. – (PL) Documentul indică faptul că reducerile sporite de emisii de gaze cu efect de seră din Europa Centrală şi de Est vor avea o importanţă fundamentală pentru realizarea noului obiectiv. Este adevărat că Comisia ia act de faptul că astfel de măsuri vor necesita cheltuieli financiare semnificative, însă doreşte să obţină aceşti bani din fondurile structurale alocate acestor ţări. Cu alte cuvinte, acest lucru ar depinde de redirecţionarea mijloacelor alocate pentru alte scopuri, în special, pentru reducerea disparităţilor de dezvoltare dintre statele membre ale Uniunii Europene şi standardul de viaţă din aceste state şi, de exemplu, ar avea loc la costul dezvoltării infrastructurii rutiere în ţările Europei Centrale şi de Est.

  Connie Hedegaard, membră a Comisiei. – Sper că onorabilul deputat va respecta faptul că nu voi intra în detalii cu privire la un proiect dintre numeroasele care au ieşit la iveală. Nu ar fi corect din partea mea să fac acest lucru.

Am afirmat în cursul audierii mele de la Parlamentul European că ar trebui să fim atenţi ca, atunci când cheltuim banii Uniunii Europene în diferite scopuri, să ne asigurăm şi că diferitele proiecte – de exemplu, a fost menţionată infrastructura – sunt rezistente la schimbările climatice. Totuşi, nu cred că, în această etapă, poate fi oferit un răspuns referitor la modul exact în care am putea să întreprindem acest lucru dacă ar fi să trecem la un obiectiv de reducere cu 30 % până în 2020. În schimb, încercăm să oferim o analiză şi invităm membrii Parlamentului şi ai Consiliului, printre alţii, să ia parte la dezbatere.

  Silvia-Adriana Ţicău (S&D). - Astăzi am votat Raportul privind modificarea Directivei referitoare la eficienţa energetică a clădirilor. Este abia începutul unui nou proces în care, într-adevăr, putem reduce semnificativ emisiile şi consumul de energie în zona clădirilor. Cum a spus şi colegul, avem nevoie însă de fonduri şi sper să avem susţinerea dumneavoastră pentru o creştere semnificativă a cotei din FEDER alocate eficienţei energetice a locuinţelor, dar şi creării unui fond, începând cu 2014, pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice, inclusiv în sectorul industrial.

  Chris Davies (ALDE). – Doamnă comisar, nu demonstrează întrebarea iniţială dimensiunea problemei cu care vă confruntaţi atunci când abordaţi acest aspect? Mulţi deputaţi din acest parlament şi multe guverne reprezentate în Consiliu nu acceptă, pur şi simplu, necesitatea unei acţiuni urgente pentru prevenirea schimbărilor climatice. Le este simplu să adere la rezoluţii virtuoase în momente de prosperitate economică, însă, acum, deoarece nu este cazul, sunt reticenţi să adere la o acţiune practică. Nu trebuie să abordaţi problema negării schimbărilor climatice dacă doriţi să ne ridicaţi ambiţiile?

  Connie Hedegaard, membră a Comisiei. – În primul rând, aş dori să analizez ceea ce aţi convenit astăzi cu privire la eficienţa energetică a clădirilor. Există numeroase căi de a răspunde eforturilor consolidate din acest domeniu.

De asemenea, există câteva modele financiare alternative care pot fi folosite astfel încât să fie în beneficiul administratorilor clădirilor ca acestea să devină mult mai eficiente din punct de vedere energetic. Vor exista multe căi de a întreprinde aceasta – care nu necesită neapărat fonduri – şi aş fi încântată să analizez acest lucru.

Sunt foarte de acord cu autorul întrebării cu privire la faptul că unul dintre domeniile în care putem întreprinde mult mai mult în Europa ar fi domeniul eficienţei energetice şi al clădirilor. Acestea au un potenţial enorm şi este, pur şi simplu, o prostie că folosim multă energie de care nu beneficiem, în realitate, niciunul dintre noi, deoarece nu o folosim destul de eficient.

Pentru a-i răspunde lui Chris Davies, şi referitor la persoanele care neagă schimbările climatice: încerc să abordez acest subiect atunci când mă confrunt cu el. În ciuda tuturor discuţiilor – şi, în special, în Regatul Unit purtaţi discuţii intense cu privire la acest subiect cu East Anglia şi, deşi IPCC ar trebui să fie mai bun în ceea ce priveşte corectarea erorilor atunci când le identifică – până astăzi, nu am văzut nimic care să infirme, cu adevărat, principalele descoperiri ale ştiinţei, şi anume că trebuie să abordăm această problemă şi că trebuie să o tratăm cu seriozitate.

Cred că există multe alte motive – cu care scepticii privind clima ar trebui să fie de acord – pentru care este atât de important să întreprindem acţiuni privind eficienţa energetică şi tehnologiile energetice. Dacă Europa nu este ambiţioasă în acest domeniu, mă tem foarte tare că vom pierde pieţele aflate în expansiune în acest secol în faţa concurenţilor noştri. Relocarea emisiilor de carbon nu este o situaţie în cazul căreia, dacă întreprindem acţiuni, pierdem locuri de muncă. Mă tem cu adevărat că, dacă ezităm prea mult în următorii câţiva ani, riscăm să pierdem locuri de muncă la o scară foarte mare. Sunt foarte fericită să văd că şi noul guvern britanic pare să fie interesat să fie ambiţios în domeniul schimbărilor climatice. Cred că acest lucru este extrem de important pentru noi toţi.

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 18, adresată de Lidia Joanna Geringer de Oedenberg (H-0220/10)

Subiect: Acțiunile Comisiei în domeniul drepturilor de autor

Articolul 118 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene conferă Uniunii Europene competențe de reglementare a proprietății intelectuale, prevăzând că „[î]n cadrul instituirii sau al funcționării pieței interne, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile referitoare la crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecție uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, precum și la înființarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul Uniunii”.

Absența unui cadru legal uniform la nivelul Uniunii în domeniul drepturilor de autor este un obstacol important în calea dezvoltării pieței interne în domeniul produselor care fac obiectul acestor drepturi.

Aș dori să întreb ce inițiative intenționează Comisia să ia în domeniul drepturilor de autor în temeiul articolului 118 din TFUE?

  Michel Barnier, membru al Comisiei. – (FR) Aş dori, în primul rând, să îi mulţumesc dnei Geringer de Oedenberg pentru întrebarea adresată. Aceasta se referă chiar la dezbaterea curentă privind drepturile de autor şi internetul.

Din nefericire, prea des, drepturile de autor sunt prezentate ca obstacol pentru crearea unei pieţe digitale unice. Cred că acest lucru este nedrept. Drepturile de autor permit creatorului să vândă ceea ce a creat şi îi garantează obţinerea unui profit din investiţia sa. Mai mult decât atât, acest lucru nu este adevărat numai pe tărâmul creaţiei culturale, pe care dna Geringer de Oedenberg îl cunoaşte foarte bine. Este adevărat şi în domeniul industrial, al creaţiei, al inovării industriale; un profitul obţinut din investiţie, datorită căruia creatorul va putea apoi să continue să creeze alte opere şi conţinut nou. Acest model economic care stă la baza drepturilor de autor există de multe sute de ani, însă administrarea drepturilor a evoluat în mod natural odată cu tehnologiile, radioul, televiziunea, transmisia prin cablu şi satelit şi, astăzi, internetul. De fiecare dată, noile tehnologii ne-au permis să trecem la noi modele economice, care au condus la modificarea utilizării şi comercializării drepturilor de autor.

Dle preşedinte, doamnelor şi domnilor, decât să propun câteva amendamente radicale privind drepturile de autor, vreau să protejez creaţia, urmărind în acelaşi timp un cadru juridic care va permite apariţia unor noi modele economice. Am anunţat acest lucru când am apărut în faţa dvs. la 13 ianuarie, iar acesta este exact principiul care îmi va ghida acţiunile. Mai mult decât atât, acesta este rolul pe care îl am în vedere, împreună cu dvs., pentru legislatorul european. Agenda digitală adoptată de Comisie la 19 mai, la iniţiativa dinamică a colegei şi prietenei mele, dna Kroes, conţine foaia mea de parcurs, care abordează drepturile de autor şi internetul.

În plus, în acest an, voi lua trei iniţiative în această direcţie. În primul rând, o propunere de directivă-cadru privind administrarea colectivă a drepturilor de autor. În acest caz, ideea este să permitem societăţilor de administrare colectivă să se organizeze mai bine pentru a oferi noi servicii de internet, cum sunt listele personalizate sau ghişeele unice. Pe de altă parte, obiectivul este şi să aliniem normele privind guvernanţa, transparenţa şi supravegherea societăţilor de administrare colectivă astfel încât să permitem preţuri mai transparente şi profituri pentru membrii societăţilor de administrare colectivă.

În al doilea rând, o directivă privind operele orfane: obiectivul este să creăm certitudinea juridică necesară pentru a susţine eforturile de digitalizare a moştenirii noastre culturale. Mă gândesc la o definiţie europeană a operelor orfane.

În al treilea rând, voi prezenta o carte verde privind conţinutul audiovizual şi internetul. În acest caz, este vorba despre analizarea condiţiilor de apariţie în Europa a unor noi servicii de transmisie video la cerere. În 2011, vom iniţia un dialog cu diferitele părţi interesate cu privire la subiecte care au efect asupra apariţiei de noi servicii de conţinut cu valoare adăugată pe internet, astfel încât să putem să stabilim cum să clarificăm normele existente. Ideea este să vedem ce rol poate juca tehnologia în identificarea şi plata conţinutului digital, să identificăm aspectele legate de suportul digital şi să ştim cum putem să combatem mai eficient economia subterană a pirateriei pe internet. Metoda mea va fi simplă: vreau să ascult diferitele părţi interesate propunându-vă, în acelaşi timp, modalităţi de acţiune. Vreau o Europă care să permită apariţia unor noi modele economice. Nu am nicio idee preconcepută despre tipul de intervenţie care va fi necesar, indiferent dacă este legislativ sau de altă natură. Nu sunt nici dogmatic sau indus în eroare cu privire la şansele de a găsi soluţii universal valabile. Cu toate acestea, aş dori să folosesc acest nou proces de redresare a pieţei interne şi a agendei digitale – la care, de altfel, s-a referit şi dl Monti în raportul său – ca să elaborez o politică economică reală pentru sectorul cultural din Europa.

  Lidia Joanna Geringer de Oedenberg, autoare. – (PL) Salut iniţiativele luate de Comisie. Am o întrebare suplimentară referitoare la Cartea verde din 2008, denumită „Drepturile de autor în economia cunoaşterii”, în cadrul căreia Comisia admite că sistemul actual al excepţiilor opţionale de la protecţia prin drepturi de autor, instituit prin directiva din 2001, nu îşi atinge scopul, cu alte cuvinte, că nu facilitează distribuirea operelor protejate prin drepturi de autor şi nu reflectă un echilibru între drepturile autorilor şi drepturile persoanelor care folosesc operelor acestora.

Mai mult decât atât, este important că excepţiile obligatorii de la protecţia prin drepturi de autor sunt extrem de necesare pentru biblioteci, pentru punerea operelor la dispoziţia nevăzătorilor şi, de asemenea, pentru distribuirea operelor orfane. Aş dori să întreb ce iniţiative plănuieşte să prezinte în viitorul apropiat Comisia în legătură cu aceste excepţii de la protecţia prin drepturi de autor?

  Michel Barnier, membru al Comisiei. – (FR) Doamnă Geringer de Oedenberg, mi-aţi adresat o întrebare şi despre un punct pe care aş dori să-l confirm, despre modul în care va acţiona Comisia; aţi dori ca aceasta să facă o declaraţie cu privire la utilizarea articolului 188 din tratat. Vă pot confirma că, în legătură cu acest punct, nu aceasta este abordarea pe care am ales-o. Abordarea preferată de noi este să creăm un cadru de reglementare care să favorizeze licenţele paneuropene pentru drepturi de autor. Aceasta este o abordare pragmatică ce ne va permite să obţinem rezultatele dorite pe o cale mult mai eficientă decât introducerea unor noi drepturi de autor, unice şi centralizate. În plus, aş afirma că această Carte verde este foarte importantă şi trebuie să ne permită să adresăm multe întrebări şi să avansăm idei. Mă gândesc, în special, la problema persoanelor cu deficienţe de vedere.

Vă întrebaţi de ce nu suntem mai ambiţioşi în ceea ce priveşte crearea unor drepturi de autor europene unice. Doamnă Geringer de Oedenberg, cel mai mare obstacol pentru introducerea unor drepturi de autor UE este acela că, pentru a fi eficiente, trebuie să aibă întâietate faţă de drepturile de autor naţionale. Cu alte cuvinte, drepturile de autor ale Uniunii Europene trebuie să prevaleze faţă de drepturile de autor naţionale, ceea ce, sincer, mi se pare că este dificil de vândut, atât din punct de vedere cultural, cât şi politic. Chiar dacă o astfel de abordare ar fi acceptată de statele membre, ar avea un efect destul de limitat, deoarece nu ar putea fi aplicată pentru operele vechi. Ar putea fi aplicată numai pentru operele recent create. Prin urmare, noile drepturi de autor nu s-ar aplica pentru compoziţiile muzicale pre-existente.

Am spus şi că doresc să lucrez la o directivă privind operele orfane. Cu toate acestea, înainte să stabilim textul definitiv al acestui proiect de directivă, voi avea grijă să consult deputaţii din Parlamentul European, care sunt foarte implicaţi în această problemă, dintre care faceţi şi dvs. parte.

  Silvia-Adriana Ţicău (S&D). - Aş dori să vă întreb dacă aveţi în vedere revizuirea Directivei privind drepturile de autor în societatea informaţională. Spun acest lucru întrucât avem nevoie de certitudine juridică. Din păcate, în special excepţiile au fost interpretate în mod diferit în ţări diferite, ceea ce a dus la decizii diferite pe aceeaşi speţă în diferite state membre. De aceea, cred că este util să avem o revizuire, mai ales prin prisma noului Tratat de la Lisabona

  Michel Barnier, membru al Comisiei. – (FR) Domnişoară Ţicău, ca să vă răspund foarte clar la întrebare, pentru moment, nu intenţionăm să modificăm catalogul excepţiilor prevăzut în directiva din 2001. Am adoptat o abordare care cred că este pragmatică şi progresivă prin cele trei iniţiative pe care le-am menţionat, cu privire la administrarea colectivă, lucrările orfane şi Cartea verde şi, prin urmare, acesta este cadrul în care vom aborda îngrijorările pe care le exprimaţi. Totuşi, nu intenţionăm să modificăm catalogul excepţiilor.

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 19, adresată de Alan Kelly (H-0190/10)

Subiect: Acțiunile Comisiei în domeniul drepturilor de autor

Articolul 118 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene conferă Uniunii Europene competențe de reglementare a proprietății intelectuale, prevăzând că „[î]n cadrul instituirii sau al funcționării pieței interne, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile referitoare la crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecție uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, precum și la înființarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul Uniunii”.

Absența unui cadru legal uniform la nivelul Uniunii în domeniul drepturilor de autor este un obstacol important în calea dezvoltării pieței interne în domeniul produselor care fac obiectul acestor drepturi.

Aș dori să întreb ce inițiative intenționează Comisia să ia în domeniul drepturilor de autor în temeiul articolului 118 din TFUE?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Dl Almunia mi-a cerut să răspund la întrebarea domniei sale.

Pentru a asigura continuitatea efortului de dezvoltare regională, Comisia a hotărât în 2006 că lista regiunilor desemnate de statele membre ca făcând parte din hărţile ajutoarelor regionale ar trebui să se aplice pentru întreaga perioadă din 2007 în 2013. Cu toate acestea, Comisia a recunoscut în orientările sale pentru ajutoarele regionale că pot apărea situaţii în care sunt necesare ajustări şi că, în conformitate cu punctul 104 din orientări, statelor membre li s-a oferit, aşadar, posibilitatea să iniţieze o evaluare intermediară a hărţilor ajutoarelor regionale referitoare la regiunile desemnate conform prevederilor articolului 107 alineatul (3) litera (c) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Trei dintre cele şaptesprezece state membre vizate de evaluarea intermediară au hotărât să folosească această posibilitate. Prin evaluarea intermediară, statele membre pot să înlocuiască până la jumătate dintre regiunile eligibile în prezent pentru ajutoare regionale cu regiuni nou-desemnate. În anumite condiţii, este posibil şi să sporească intensitatea ajutoarelor pentru regiuni deja desemnate în harta iniţială a ajutoarelor regionale. Ca parte a evaluării iniţiale, eligibilitatea regiunilor nou-desemnate şi a posibilei sporiri a intensităţilor ajutoarelor este evaluată pe baza mediei dintre datele Eurostat din cei mai recenţi ani referitoare la produsul intern brut pe cap de locuitor şi şomajul regiunilor de nivel NUTS 3 relevante. Acest lucru ajută la asigurarea faptului că ajutoarele regionale pentru investiţii sunt orientate către dezvoltarea economică a regiunilor care sunt dezavantaje faţă de media naţională.

Faptul că numai trei dintre statele membre vizate de evaluarea intermediară au hotărât să notifice amendamente la hărţile ajutoarelor regionale pare să sugereze că majoritatea statelor membre consideră că regiunile care au nevoie de ajutor pentru dezvoltare nu au fost afectate substanţial de criza economică.

  Alan Kelly, autor. – Vă mulţumesc foarte mult pentru răspunsul dvs. Consider că este uimitor că, în realitate, numai trei state au depus cereri. Este incredibil.

Provin dintr-o regiune în care am pierdut mii de locuri de muncă: Dell – 3 000 de locuri de muncă; şi, numai astăzi, s-au pierdut 800 de locuri de muncă prin intermediul companiei farmaceutice Pfizer, 300 dintre acestea fiind în regiunea pe care o reprezint, aflată în sudul Irlandei şi al cărui echivalent subvenţie brută este de zero la sută. Guvernul nostru a înaintat o nouă cerere şi sper că acest lucru se va schimba, pentru că, în caz contrar, asigură faptul că guvernul nu poate aplica măsuri cu adevărat active din punctul de vedere al statului pentru a atrage companii mai mari. Pentru mine, acest lucru este foarte negativ şi trebuie să se schimbe. Prin urmare, voi solicita în mod activ Comisiei să urmeze o strategie diferită, deoarece cred că harta ajutoarelor de stat nu mai este de actualitate.

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Astfel cum a subliniat onorabilul deputat, este, într-adevăr, posibil să fie ciudat că numai trei state membre au solicitat această evaluare intermediară. Cu toate acestea, aceasta este situaţia conform cifrelor pe care le-am primit în această dimineaţă.

Bineînţeles, multe state membre şi multe regiuni sunt afectate grav de criza economic, însă este posibil ca anumite state membre să descopere că există alte căi şi alte mijloace să abordeze acest lucru deoarece, astfel cum am observat, foarte puţine au solicitat această evaluare. Această posibilitate a fost oferită pentru şaptesprezece state membre, însă numai trei i-au dat curs.

Cred că onorabilul deputat ar fi de acord cu mine în privinţa faptului că obiectivul programului pe termen lung este, bineînţeles, să existe continuitate pentru regiuni, pentru a putea planifica pe termen lung. Bineînţeles, există şi alte mijloace de abordare a crizei în afara acesteia, însă sunt sigură că dl comisar Almunia este dispus să discute mai mult acest aspect cu dvs. cu o ocazie ulterioară.

Partea a doua

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 20, adresată de Bernd Posselt (H-0179/10)

Subiect: Cooperarea poliţienească dintre UE şi Ucraina

Ce progrese se înregistrează în domeniul cooperării poliţieneşti transfrontaliere dintre UE şi Ucraina, cel mai important vecin al său din partea de est, şi ce etape prevede Comisia în vederea intensificării acestei cooperări?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Vă mulţumesc, dle Posselt, pentru întrebarea dvs. referitoare la un subiect foarte important. Cooperarea transfrontalieră în materie poliţienească cu ţări vecine ale Uniunii Europene este, în primul rând, competenţa statelor membre. Totuşi, Uniunea Europeană susţine cooperarea bilaterală dintre statele membre şi Ucraina în principal prin funcţionarea Europol. La 4 decembrie 2009, a fost semnat un acord privind cooperarea strategică dintre Europol şi Ucraina, care va permite coordonarea activităţii de combatere a criminalităţii organizate internaţionale grave şi a terorismului. Cu toate acestea, acordul strategic nu permite schimbul de date cu caracter personal cu privire la suspecţi. Acestea pot fi schimbate numai cu ţări care au încheiat un acord operaţional cu Europol şi, înainte ca un astfel de acord să poată fi încheiat, Ucraina trebuie să adopte o lege privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ratifice Convenţia Consiliului Europei din 1981 privind protecţia persoanelor în ceea ce priveşte prelucrarea automată a datelor cu caracter personal şi Protocolul la aceasta.

Acest lucru face parte dintr-o prioritate mai largă a Comisiei de a se asigura că Ucraina instituie un regim de protecţie a datelor în conformitate cu normele europene. Aceasta ar permite instituirea unei autorităţi de supraveghere a protecţiei datelor cu adevărat independentă, care ar putea fi susţinută de asistenţă tehnică şi de specialitate din partea UE. UE susţine şi cooperarea financiară în domeniul poliţiei cu Ucraina prin intermediul unui proiect de înfrăţire, intensificând capacitatea poliţiei ucrainene şi a Misiunii de asistenţă la frontieră a Uniunii Europene (EUBAM). Iar anul trecut, EUBAM, în cooperare cu FRONTEX, cu OLAF şi cu Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est, au susţinut Operaţiunea de Control Comun al Frontierei Nikoniy pentru a îmbunătăţi cooperarea dintre forţele de poliţie ucrainene şi din Republica Moldova în ceea ce priveşte combaterea criminalităţii transfrontaliere şi a imigraţiei nereglementate.

  Bernd Posselt, autor. – (DE) Am vrut doar să întreb care este situaţia în ceea ce priveşte susţinerea formării efectivelor poliţieneşti şi consolidarea justiţiei şi a autorităţilor de afaceri interne din Ucraina. Acest lucru are loc ca domeniu de interes în contextul Parteneriatului estic şi sunt implicate şi Comisia şi Colegiul European de Poliţie? Sau acest lucru are loc numai la nivelul statelor membre?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Bineînţeles, purtăm un dialog constant cu Ucraina în privinţa acestui aspect. Colegul meu, comisarul Štefan Füle, a prezentat o matrice a cooperării şi sunt implicată şi eu foarte mult în acest subiect. Vizează, într-adevăr, afacerile interne, pentru a vedea cum putem să ajutăm autorităţile ucrainene să dezvolte aceste aspecte şi cum putem să aprofundăm în continuare cooperarea. Acest subiect va fi abordat în cadrul unei întruniri cu autorităţile ucrainene peste numai două săptămâni.

Cooperarea în materie poliţienească şi educaţia ca atare nu sunt prevăzute pentru viitorul imediat însă, bineînţeles, pot fi discutate după ce Ucraina va desfăşura reformele necesare. Suntem deschişi pentru cooperare cu aceasta. Este un vecin important. Avem multe în comun. Avem provocări comune privind criminalitatea transfrontalieră şi, prin urmare, ar fi bine şi pentru noi să ne implicăm ulterior în acest domeniu. Desigur, şi ucrainenii trebuie să facă progrese, însă noi ne aflăm aici şi suntem pregătiţi să îi ajutăm şi să le oferim asistenţă şi vom vedea la ce va conduce acest lucru pe termen mai lung.

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 21, adresată de Georgios Papanikolaou (H-0184/10)

Subiect: Creștere explozivă a criminalității în Europa

Criminalitatea și actele de violență au cunoscut o creștere importantă în societățile europene, fapt confirmat de statisticile Eurostat publicate acum câteva luni. Deoarece criza economică este legată în mod direct de creșterea acestor fenomene, criminalitatea și violența sunt mai frecvente în țările confruntate cu probleme economice grave.

Are Comisia intenția de a lua inițiative mai drastice pentru o cooperare mai eficientă între statele membre în scopul prevenirii și combaterii criminalității în societățile europene, luând în considerare necesitatea protejării libertăților individuale ale cetățenilor europeni?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Cea mai recentă ediţie a statisticilor Eurostat privind criminalitatea şi justiţia penală care a fost publicată datează din 29 mai; aceasta se referă la perioada din 1998 până în 2007 şi nu menţionează creşterea descrisă de onorabilul deputat în Parlamentul European. Totuşi, Comisia recunoaşte criminalitatea organizată ca fiind o ameninţare pentru cetăţeni şi economie în întreaga Uniune Europeană.

Comisia s-a angajat să prezinte propuneri relevante şi să pună în aplicare acţiunile necesare ca să prevină şi să combată formele activităţilor criminale, indiferent dacă sunt organizate sau de altă natură. De aceea, aceste obiective fac parte din cadrul larg al Programului de la Stockholm pentru acţiunea UE privind cetăţenii, justiţia, securitatea şi politica în domeniul migraţiei în următorii cinci ani. Recent, Comisia a adoptat Planul de acţiune de la Stockholm şi cred că vicepreşedinta Reding, colega meu, vi l-a prezentat şi l-a discutat în această şedinţă plenară în urmă cu numai o jumătate de oră.

Mai mult decât atât, până la sfârşitul anului, Comisia va prezenta o comunicare privind strategia de securitate internă, iar aceasta va conţine propuneri concrete şi evaluări ale ameninţărilor pentru următorii ani. Criminalitatea organizată va fi, bineînţeles, inclusă în această strategie.

Ameninţările comune au nevoie de răspunsuri comune, şi, prin urmare, toate statele membre, autorităţile publice şi organizaţiile private ar trebui să folosească instrumente comune în mod eficient. Permiteţi-mi să prezint trei tipuri de criminalitate care sunt cu adevărat europene şi care au şi o dimensiune internaţională: traficul de persoane, criminalitatea informatică şi furtul de identitate. Comisia este hotărâtă să consolideze cooperarea în acest domeniu şi, de asemenea, pregăteşte propuneri operaţionale şi legislative în legătură cu acestea. Vom întreprinde acest lucru în cooperare cu statele membre, cu Parlamentul European şi cu ONG-urile, precum şi cu sectorul privat.

Coordonarea dialogului şi operaţiunile sunt cuvinte-cheie pentru viitor: schimbul de bune practici, standardele, orientările, dezvoltarea formării şi a cercetării ar trebui să sporească eficienţa şi înţelegerea reciproce. Cooperarea cu ţările candidate şi cu ţările terţe este importantă ca să combatem eficient criminalitatea.

Aş dori să subliniez faptul că o abordare ambiţioasă în cadrul procesului decizional depinde de voinţa politică a statelor membre. Punerea în aplicare eficientă şi eficace a măsurilor adoptate depinde de resursele naţionale alocate pentru realizarea obiectivelor. Comisia poate să susţină statele membre prin programe financiare în vederea cooperării la nivel european.

După cum ştiţi cu toţii, Tratatul de la Lisabona stipulează noi competenţe în domeniu pentru Parlamentul European şi aş dori să subliniez responsabilitatea şi rolul dvs. important în ceea ce priveşte modelarea securităţii în Uniunea Europeană.

  Gay Mitchell (PPE). – Îi mulţumesc doamnei comisar pentru răspunsul său. Anul trecut, am scris raportul Parlamentului privind Banca Centrală Europeană, iar unul dintre aspectele pe care le-am semnalat a fost creşterea semnificativă a numărului bancnotelor de 500 de euro şi cred că şi al bancnotelor de 200 de euro, dar, mai important, al bancnotelor de 500 de euro. Am prezentat posibilitatea că acestea sunt folosite pentru spălarea banilor, în scopuri infracţionale. Acum, înţeleg de la Regatul Unit că există adevărate îngrijorări cu privire la acest aspect.

Aş putea să o invit pe doamna comisar să abordeze în faţa Băncii Centrale Europene îngrijorările pe care le-am ridicat, pentru a determina cine foloseşte atât de multe bancnote de 500 de euro? Trebuie să spun că trebuie să existe o suspiciune întemeiată privind evaziunea fiscală sau, poate, alte tipuri de activităţi infracţionale.

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Vreau doar să-i mulţumesc onorabilului deputat pentru această informaţie. Voi analiza, cu siguranţă, acest subiect şi voi vedea dacă putem să depistăm anumite modele în acest sens. Pentru moment, nu pot să vă răspund, dar, cu siguranţă, voi analiza subiectul şi vă mulţumesc pentru că l-aţi sugerat.

  Georgios Papanikolaou, autor. – (EL) Doamnă comisar, vă mulţumesc pentru răspuns. Aţi oferit informaţii şi aţi fost sinceră în acest răspuns în ceea ce priveşte data până la care dispuneţi de date, cu alte cuvinte, până în 2007. Eu v-am adresat această întrebare, la 6 aprilie 2010 şi la 5 mai 2010. După cum ştiţi, trei oameni şi-au pierdut tragic şi inutil viaţa în timpul demonstraţiilor paşnice desfăşurate de cetăţenii greci cerând un viitor mai bun.

Voi repeta întrebarea ca să obţin un răspuns mai exact. Intenţionează Comisia să desfăşoare o intervenţie mai sistematică şi să facă recomandări statelor membre referitor la aceste aspecte? Intenţionaţi să obţineţi mai direct şi mai rapid informaţii privind aceste aspecte, dat fiind faptul că problema pare să se înrăutăţească, în special în aceste momente, în numeroase state membre?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Comisia – şi eu însămi – deplângem foarte mult decesele acestor trei persoane în cadrul recentelor revolte, astfel cum le-a descris deputatul. Este, întotdeauna, o adevărată tragedie când oameni nevinovaţi sunt afectaţi de aceste probleme. Deplângem acest lucru şi gândurile noastre sunt alături de familiile lor.

Aşa cum aţi spus, trebuie să ne actualizăm tot timpul statisticile, iar Eurostat analizează acest aspect. Sperăm că vom dispune în curând de o mai bună evaluare. Pentru moment, nu intenţionăm să avem nicio iniţiativă în acest sens. Aceste infracţiuni şi aceste decese sunt îngrozitoare, însă competenţa Comisiei este limitată la criminalitatea transfrontalieră şi la facilitarea cooperării dintre autorităţile naţionale şi autorităţile europene. Pentru moment, nu este planificată nicio iniţiativă în acest domeniu.

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 22, adresată de Pavel Poc (H-0185/10)

Subiect: Politica comună a UE în domeniul vizelor

În conformitate cu articolul 77 alineatul (2) litera (a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi cu legislaţia secundară cu acest temei juridic, în special cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001⁽¹⁾ al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sunt exoneraţi de această obligaţie (versiunea modificată), statele membre au obligaţia de a avea o politică comună a vizelor şi de a respecta principiul reciprocităţii.

În opinia Comisiei Europene, conceptul de „politică comună a vizelor” se referă exclusiv la stabilirea de norme uniforme pentru statele membre UE cu privire la ţările terţe? Sau se poate interpreta acest articol din Tratatul privind Uniunea Europeană, în afară de faptul că acesta reglementează politica vizelor cu privire la ţările terţe, şi ca obligaţie a Comisiei Europene şi a statelor membre ale Uniunii Europene de a depune eforturi ca în ţările terţe să fie valabile aceleaşi condiţii pentru toate statele membre ale UE?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Politica vizelor din Uniunea Europeană este armonizată şi este o politică comună. Se bazează pe trei instrumente aplicabile statelor membre, şi anume Regulamentul (CE) nr. 539/2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a listei ţărilor ai căror resortisanţi sunt exoneraţi de această obligaţie; în al doilea rând, codul vizelor care reglementează toate procedurile şi condiţiile pentru emiterea vizelor Schengen de scurtă şedere; şi, în cele din urmă, Regulamentul (CE) nr. 1683/95 de instituire a modelului uniform de viză. Aceste norme se aplică pentru toţi resortisanţii ţărilor terţe care sunt supuşi obligaţiei să deţină viză.

Primul regulament la care m-am referit stabileşte lista ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză atunci când trec frontierele externe; aceasta este aşa-numita listă „negativă”. Dar există şi lista pozitivă: resortisanţii care sunt exoneraţi de această obligaţie în temeiul unor diverse criterii, între care reciprocitatea este un principiu de bază. Regulamentul este aplicabil tuturor statelor membre, cu excepţia Regatului Unit şi a Irlandei, şi, de asemenea, a Islandei, Norvegiei şi Elveţiei.

În conformitate cu principiul reciprocităţii, UE consideră că, în cazul resortisanţilor terţelor ţări care sunt exoneraţi de obligaţia să deţină viză pentru călătoriile în statele membre ale UE, ţările terţe ar trebui să acorde tratament reciproc pentru cetăţenii UE, exonerându-i de obligaţia să deţină viză atunci când călătoresc în ţara respectivă. Când o ţară terţă aflată pe lista pozitivă menţine sau introduce o obligaţie de a deţine viză pentru resortisanţii unuia, a două sau a mai multor state membre, se aplică mecanismele reciprocităţii. Acesta are loc într-un cadru în care Comisia ar putea să adopte măsuri ca să obţină revenirea la regimul călătoriilor fără vize pentru ţările terţe, sau, dacă acest lucru nu poate fi obţinut, să propună măsuri de represalii privind revenirea temporară la obligaţia de a deţine viză pentru resortisanţii ţării terţe respective.

Acest sistem s-a dovedit a fi foarte eficient, astfel cum arată măsurile adoptate de Comisie şi elaborate în raportul periodic de reciprocitate, şi, prin acest mecanism de reciprocitate, aplicabil din 2005, au fost notificate statelor membre 75 de cazuri de nereciprocitate, referitoare la 13 ţări terţe din lista pozitivă. De atunci, reciprocitatea a fost instituită în majoritatea dintre cele 13 ţări, şi anume, Japonia, Panama, Singapore, Australia, Uruguay şi Costa Rica, şi, recent, Comisia a încheiat negocieri privind exceptarea de la obligaţia de a deţine viză a Braziliei, iar acestea vă vor fi prezentate foarte curând dvs. şi Consiliului.

Probleme de nereciprocitate continuă să existe pentru anumite state membre în ceea ce priveşte SUA şi Canada, iar acesta este un lucru pe care îl abordăm întotdeauna cu aceste ţări.

Mecanismul nu se aplică în cazul în care o ţară terţă din lista negativă menţine sau impune obligaţia de a deţine viză numai pentru resortisanţii uneia sau mai multor state membre, sau dacă o ţară terţă aplică condiţii diferite pentru cetăţeni din state membre diferite. Acquis-ul comunitar nu include norme în astfel de cazuri şi nu stipulează un anumit mecanism, şi, prin urmare, este foarte dificil ca UE să intervină.

  Pavel Poc, autor. – (CS) Doamnă comisar, dacă Comisia Europeană este un garant al politicii comune în materie de vize şi dacă această politică se întemeiază pe principiul reciprocităţii, care este, exact, perioada în cursul căreia intenţionează Comisia să continue să tolereze regimul fără precedent, asimetric, al vizelor, introdus de o ţară terţă, şi anume, Canada, împotriva unui stat membru al UE, respectiv, împotriva Republicii Cehe?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Bineînţeles, cunosc cazul la se referă onorabilul deputat şi Comisia a fost extrem de implicată în acest subiect.

Autorităţile canadiene au înfiinţat un birou în Praga – aceasta este una dintre condiţiile pe care li le-am impus – şi, de asemenea, stabilesc o foaie de parcurs pentru revenirea la liberalizarea vizelor. Am avut mai multe întâlniri la nivel înalt cu Canada, Republica Cehă şi Comisia pentru a prezenta acţiunile pe care trebuie să le întreprindem. Canadienii au afirmat că îşi vor modifica legea şi o vor prezenta foarte curând Parlamentului lor în vederea modificării. Suntem în dialog cu ei şi cu autorităţile cehe ca să ne asigurăm că dialogul încă există, că există o atmosferă constructivă şi că putem să avansăm pe calea obţinerii unei soluţii la această situaţie. Aceasta va fi din nou discutată de statele membre în Consiliul de la începutul lunii iunie.

Regret că acest conflict nu a fost încă rezolvat, însă pot să îl asigur pe onorabilul deputat că încercăm, împreună cu colegii noştri cehi, să găsim o soluţie la această situaţie cât mai curând posibil.

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 23, adresată de Nikolaos Chountis (H-0205/10)

Subiect: Aspecte nesoluţionate privind declaraţia comună Turcia-UE din 5 noiembrie 2009

Având în vedere:

declaraţia comună, semnată la 5 noiembrie 2009, de ministrul turc de interne, dl Atalay, de dl Barrot, vicepreşedintele Comisiei şi de dl Billström, preşedinte în exerciţiu al Consiliului şi, mai exact, punctul 3 din aceasta, care se referă la o reluare a negocierilor oficiale în vederea încheierii unui acord urmărind relansarea relaţiilor Turcia-UE, precum şi punctul 5 din cuprinsul ei, din care reiese că acordul dintre Turcia şi Frontex a fost încheiat la nivel tehnic;

răspunsul dat la întrebarea mea H-0431/09 de dna Malmström, Preşedintă în exerciţiu a Consiliului, în cadrul şedinţei plenare a Parlamentului European din 16 decembrie 2009;

hărţuirea constantă pe care o practică forţele aeriene turce asupra aeronavelor Frontex, ar putea Comisia să răspundă la următoarele întrebări:

În ce fază se află negocierile la care se referă punctul 3 al declaraţiei comune? Există cumva vreo interferenţă în ceea ce priveşte deliberările în curs cu Frontex? Hărţuirea aeronavelor Frontex este oare legată de refuzul Turciei de a recunoaşte explicit frontierele UE din Marea Egee?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Am o agendă încărcată astăzi! Aş dori să reamintesc faptul că am avut o istorie dificilă, negocierile cu Turcia fiind iniţiate deja în cursul mandatului din 2002, însă, recent, au existat multe măsuri extrem de pozitive. Anul trecut, concluzia Consiliului privind imigraţia ilegală a îndemnat la accelerarea negocierilor cu Turcia şi, tot anul trecut, predecesorul meu, dl Barrot, a vizitat Turcia împreună cu ministrul suedez Billström. În acel moment, a existat o declaraţie comună privind avansarea.

De atunci s-au înregistrat progrese. În iarnă au avut loc mai multe discuţii şi, în prezent, suntem foarte aproape de a ajunge la un consens în cadrul negocierilor privind acordul de readmisie cu Turcia.

Comisia este încrezătoare că părţile convenite ale textului sunt echilibrate şi că reflectă nevoile noastre, abordând, în acelaşi timp, îngrijorările Turciei. Lucrăm pentru a finaliza acest text cât mai curând posibil şi suntem permanent în contact cu autorităţile turce.

Obiectivul este să îl finalizăm şi să raportăm cu privire la rezultatele negocierilor în cadrul Consiliului din iunie. Vom informa deplin Parlamentul, deoarece, odată încheiate, i se va solicita să îşi dea acordul privind încheierea.

Referitor la regimul Frontex, nu există nicio legătură oficială între negocierea acordului de lucru şi acordul de readmisie UE-Turcia. Afirmând acest lucru, Comisia întreprinde acţiunile necesare ca să asigure coerenţa de ansamblu a abordării unor aspecte similare în ambele acte.

Comisia nu poate să comenteze în privinţa delimitării teritoriale sau a frontierelor unui anumit stat membru, deoarece aceste aspecte sunt responsabilitatea exclusivă a statelor membre şi a prevederilor aplicabile din dreptul internaţional. Am dori să încurajăm Frontex şi statele membre gazdă să asigure faptul că ţările terţe învecinate beneficiază de informaţii corespunzătoare privind desfăşurarea unor active cum sunt mijloacele aeriene în apropierea frontierelor înainte de lansarea unei operaţiuni comune.

  Nikolaos Chountis, autor. – (EL) Doamnă comisar, dificultatea de a oferi un răspuns clar la o serie de întrebări similare mă face să îmi dau seama că aceste negocieri sunt, în orice caz, dificile şi, în opinia mea, confirmă problema că partea turcă ridică numeroase aspecte politice care îngreunează încheierea negocierilor.

V-aş fi foarte recunoscător dacă, de îndată ce aceste negocieri sunt încheiate, de îndată ce s-a ajuns la un acord, ne veţi informa în această privinţă. Aş dori să spun următoarele: în cursul recentei vizite a prim-ministrului turc în Grecia, la Atena, a fost semnat un protocol, un memorandum de cooperare cu Grecia privind aspecte referitoare la imigraţia ilegală. Vreau să vă adresez următoarea întrebare: poate acest memorandum, acest – să zicem – acord de readmisie dintre Grecia şi Turcia să înlocuiască acordul dintre Uniunea Europeană şi Turcia, aflat în curs de negociere?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Fără a cunoaşte detaliile exacte ale acordului la care s-a ajuns între Turcia şi Grecia, cred că demonstrează atitudinea constructivă pe care o avem în ceea ce priveşte autorităţile elene, pe de o parte, şi cele turce, de cealaltă parte.

În paralel se desfăşoară negocieri cu Turcia. Astfel cum am afirmat, sunt foarte aproape să încheiem aceste negocieri. A fost o atmosferă foarte constructivă şi cred că aceasta demonstrează necesitatea ca Uniunea Europeană să realizeze acest lucru şi, de asemenea, interesul părţii turce pentru obţinerea unui acord cu noi în privinţa readmisiei. Bineînţeles, acest lucru este în avantajul tuturor părţilor.

  Georgios Papanikolaou (PPE). – (EL) Doamnă comisar, în celelalte răspunsuri pe care le-a primit, aţi afirmat, în mod expres, că Frontex negociază aspecte tehnice cu Turcia. Înţeleg acest lucru. Ne-aţi spus, recent, în cadrul Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, când aţi venit şi ne-aţi informat cu privire la aspecte din jurisdicţia domniei voastre, că acordul final cu Turcia privind aspecte referitoare la imigraţia ilegală înregistra, astfel cum aţi spus, progrese importante şi că era pe cale de a fi încheiat.

Nu ar trebui ca, în acest acord dintre Uniunea Europeană şi Turcia, să existe o dispoziţie privind Frontex între Uniunea Europeană şi Turcia? Nu este Frontex un factor foarte important în combaterea imigraţiei ilegale? Nu ştiu cât de multe ne puteţi spune cu privire la ceea ce cuprind negocierile, însă nu ne indică bunul simţ că, în acest moment, ar trebui să existe o dispoziţie privind operaţiunile şi acţiunile Frontex?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Am avut posibilitatea să mă adresez, lunea trecută, Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne şi repet ce am spus atunci, şi anume, că se înregistrează progrese în negocierile cu Turcia.

Referitor la Frontex şi la controlul la frontiera Turciei, au ajuns la un acord iniţial privind un proiect de acord de lucru la nivel tehnic. Se desfăşoară discuţii de ambele părţi şi, pentru moment, Frontex aşteaptă un răspuns din partea Turciei ca să poată continua discuţiile. Frontex este un factor important însă, în primul rând, trebuie să obţinem acordul şi apoi să continuăm în paralel discuţiile cu Frontex. Sunt de acord că mai este nevoie de multă cooperare în privinţa acestui lucru.

  Preşedintele. – Întrebarea nr. 24, adresată de Sarah Ludford (H-0236/10)

Subiect: Politicile UE de combatere a terorismului și programul de extrădări al CIA

Câteva evoluții recente au adus mai multă lumină în ceea ce privește participarea statelor membre în programul de extrădări al Statelor Unite ale Americii. Un studiu comun al ONU din 2010 a arătat că statele membre ale Uniunii Europene au colaborat și au participat la activități privind programul de extrădări al CIA și centrele de detenție secrete⁽²⁾.

Având în vedere numeroasele abuzuri comise de statele membre în ultimii 8 ani și în contextul comunicării propuse de Comisie privind inventarierea politicilor de combatere a terorismului, poate Comisia să descrie în detaliu măsurile specifice pe care intenționează să le ia pentru ca politicile de combatere a terorismului să poată preveni asemenea abuzuri în viitor?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Îi mulţumesc doamnei Sarah Ludford pentru această întrebare. După cum ştiţi, mă interesează acest subiect şi am şi cooperat în trecut în această privinţă. Este evident că libertatea trebuie însoţită de securitate, iar respectul pentru drepturile fundamentale şi statul de drept se află în centrul abordării Uniunii Europe privind combaterea terorismului. Trebuie întotdeauna întreprinse măsuri pentru combaterea terorismului în cadrul respectului deplin al drepturilor fundamentale, iar UE trebuie să fie exemplară în acest sens.

Aceasta nu este numai o cerinţă juridică, ci şi o condiţie-cheie pentru asigurarea credibilităţii şi legitimităţii, precum şi pentru promovarea încrederii reciproce dintre autorităţile naţionale şi a încrederii în rândul publicului larg. Prin urmare, Comisia va continua să urmeze o abordare de luptă împotriva terorismului, care urmăreşte să combine eficacitatea operaţională şi juridică şi fezabilitatea cu un angajament clar pentru respectarea drepturilor fundamentale.

Practicile cunoscute sub numele de transferuri şi deţineri secrete reprezintă încălcări grave ale drepturilor omului. Comisia a subliniat permanent acest lucru şi este rolul statelor membre implicate să înceapă sau să continue anchete detaliate, independente şi imparţiale pentru stabilirea adevărului. Aceasta este o obligaţie pozitivă ce decurge din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru a stabili responsabilităţile şi pentru a permite victimelor să beneficieze de despăgubiri. Din partea Comisiei, am încurajat Polonia şi România să efectueze investigaţii privind acuzaţiile referitoare la existenţa unor centre de deţinere secrete şi salutăm iniţierea cercetărilor penale din Polonia, din martie 2008.

De asemenea, Comisia a scris autorităţilor lituaniene salutând atitudinea proactivă a acestora de a iniţia investigaţii. În ceea ce priveşte dezbaterea privind zborurile de predare de deţinuţi şi implicaţiile acesteia pentru politica UE în domeniul aviaţiei, Comisia reţine anumite lecţii în contextul comunicării aviaţiei civile şi de afaceri începând cu ianuarie 2008. Mai mult decât atât, Cerului unic european, care a intrat în vigoare în ianuarie anul acesta, stipulează măsuri suplimentare pentru monitorizarea mişcărilor reale ale aeronavelor, iar noi vom continua să urmărim cu atenţie acest aspect – desigur, în limita competenţei noastre.

În 2008, în documentul public de lucru al său privind terorismul şi drepturile fundamentale, Comisia a oferit informaţii faptice extinse. Acesta este o sinteză a răspunsurilor oferite de statele membre la chestionarul privind dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul de procedură şi drepturile fundamentale în lupta împotriva terorismului. Toate statele membre au răspuns la acest chestionar şi, în plus, în prezent, pregătim, din partea Comisiei, un exerciţiu de inventariere a principalelor măsuri şi iniţiative politice UE întreprinse în domeniul luptei împotriva terorismului până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Politica de combatere a terorismului desfăşurată de statele membre la nivel naţional sau participarea la programul CIA de transfer de deţinuţi nu vor fi evaluate în mod specific în acest context, însă este evident ce crede Comisia despre acest lucru şi vom continua să urmărim progresele din statele membre, inclusiv provocările de natură juridică iniţiate împotriva măsurilor de combatere a terorismului în instanţele naţionale şi să reţinem lecţii din elaborarea unei politici durabile la nivelul UE.

  Sarah Ludford, autoare. – Doamnă comisar Malmström, cred că zicala „a pune lupul de pază la oi” nu a fost niciodată mai potrivită, şi eu am salutat întotdeauna faptul că trebuie să lucrez du dvs. în privinţa acestor aspecte.

Cred că ce aţi spus dvs. este, într-o anumită măsură, încurajator, prin faptul că semnalează o anumită consolidare a supravegherii şi a mecanismelor de care Comisia va dispune în viitor, însă adevărul este că există un trecut. Statele membre au participat la transferuri ilegale de deţinuţi ale CIA, la tortură şi la dispariţii şi atunci a existat o lipsă de supraveghere şi răspundere. Au existat multe puncte de vedere privind drepturile omului, ca şi acum, însă există un decalaj enorm între punctele de vedere şi realitate. Nu suntem, încă, pe deplin înclinaţi spre asumarea răspunderii.

Poate Comisia, în calitate de garant al tratatelor, să identifice măsuri care ar putea fi întreprinse în continuare nu numai ca să încercăm şi să ne asigurăm că statele membre îşi respectă obligaţiile în viitor, dar şi ca să putem să efectuăm, în continuare, cercetări – inclusiv, sper, cu adevărat, o anchetă publică corespunzătoare acum, în mandatul noului guvern din Regatul Unit – ca să ne asigurăm că ştim, pe deplin, ce s-a întâmplat în trecut şi ce nu a avut efect?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Cred că activitatea desfăşurată de Parlamentul European privind acest aspect a fost extrem de importantă pentru evidenţierea programului de transfer şi expunerea lucrurilor care s-au întâmplat. Aceasta a creat o forţă de acţiune, dar şi o opinie publică solidă de a afla adevărul. După cum am afirmat, Comisia a îndemnat şi a încurajat investigaţii depline, detaliate, în ţările implicate şi va continua să urmărească şi să asigure faptul că acestea sunt, într-adevăr, efectuate. Propunerea privind Cerul unic european ne ajută să monitorizăm în continuare acest lucru.

Vom urmări acest lucru şi vom continua să facem presiuni pentru existenţa clarităţii. Cu excepţia acestui lucru, nu există, în mod concret, foarte multe lucruri pe care poate să le facă Comisia Europeană, dar suntem bucuroşi să ne desfăşurăm activitatea împreună cu Parlamentul European ca să continuăm să facem presiuni pentru asigurarea clarităţii şi să ne asigurăm că acest lucru nu va face parte din politica europeană de combatere a terorismului.

  Janusz Władysław Zemke (S&D). – (PL) Doamnă Malmström, aş dori să vă solicit informaţii privind un aspect care, în opinia mea, este important. Combaterea terorismului – şi, bineînţeles, ştim, foarte bine, cu toţii, că trebuie să combatem terorismul – este un aspect pentru care statele membre trebuie, de asemenea, să coopereze. În această privinţă, aş dori să adresez următoarea întrebare: observaţi că există o tendinţă mai mare din partea statelor membre ale Uniunii în ceea ce priveşte cooperarea şi, de asemenea, că există o tendinţă şi mai mare în ceea ce priveşte schimbul reciproc de diferite informaţii extrem de importante, necesare pentru combaterea terorismului? Au existat modificări pozitive în acest sens?

  Cecilia Malmström, membră a Comisiei. – Combaterea terorismului este, desigur, un element crucial al politicii Uniunii Europene. Principalele măsuri sunt întreprinse de serviciile naţionale, de autorităţile poliţieneşti şi de politicienii naţionali. Uniunea Europeană poate sprijini aceste iniţiative, putem să oferim un anumit cadru juridic şi putem să ne asigurăm că este respectată Carta drepturilor fundamentale. Dispunem de o anumită finanţare, putem să oferim sprijin victimelor şi putem să încurajăm cooperarea viitoare.

Opinia mea este că între statele membre există foarte multă cooperare în acest sens. Bineînţeles, există, încă, problema sensibilă a schimbului de informaţii secrete. Acest lucru se bazează pe încredere – sau, uneori, lipsa de încredere. El trebuie dezvoltat şi nu poate fi obţinut decât prin armonizarea şi asigurarea faptului că sistemele Uniunii noastre Europene respectă, pe deplin, statul de drept şi că sunt foarte fiabile. Acesta este un domeniu în care Uniunea Europeană poate acorda ajutor. În Programul de la Stockholm şi în cadrul discuţiilor care au condus la acesta a existat o voinţă clară din partea statelor membre privind consolidarea cooperării – reciproce, în cadrul Uniunii Europene, dar şi cu ţările terţe – pentru combaterea terorismului. Bineînţeles, acest lucru trebuie făcut mereu cu respectarea drepturilor fundamentale, iar programul CIA de transfer de deţinuţi nu face parte din acestea.

  Preşedintele. – Întrucât tratează acelaşi subiect, următoarele întrebări vor fi adresate împreună:

Întrebarea nr. 25, adresată de Marian Harkin (H-0188/10)

Subiect: Intreprinzători şi IMM-uri

În contextul viitoarei săptămâni a IMM-urilor (25 mai – 1 iunie 2010) şi a Premiilor europene pentru întreprinderi (31 mai), este Comisia în măsură să prezinte informaţii actualizate privind stadiul implementării Legii micilor întreprinderi, în special în privinţa măsurilor referitoare la pregătirea pentru investiţii a întreprinzătorilor, îmbunătăţirea accesului la credit al acestora, reducerea sarcinilor administrative şi, în special, la iniţiativele şi deciziile de politici ale statelor membre, menite să asiste IMM-urile în abordarea problemelor care împiedică dezvoltarea acestora?

Întrebarea nr. 26, adresată de Jim Higgins (H-0198/10)

Subiect: IMM-urile

Preconizează Comisia elaborarea unor măsuri care să ajute IMM-urile aflate în dificultate de pe teritoriul UE? Ia Comisia în considerare posibilitatea de a introduce un sistem special de sprijinire a tinerilor întreprinzători care încearcă să creeze IMM-uri de succes în Uniune, reducând astfel ponderea acordată ISD de către UE în dezvoltarea industriei?

Întrebarea nr. 27, adresată de Gay Mitchell (H-0213/10)

Subiect: IMM-urile și crearea de locuri de muncă

Este bine cunoscut faptul că întreprinderile mici și mijlocii reprezintă cheia reducerii șomajului în Europa. Cu toate acestea, IMM-urile suportă o povară normativă disproporționată în comparație cu companiile mai mari, datorită economiilor de scară. Dacă fiecare IMM din Europa ar putea crea mâine un loc de muncă, acest fapt ar avea un efect pozitiv categoric asupra nivelurilor de ocupare a forței de muncă.

Ce măsuri adoptă Comisia pentru a stimula potențialul IMM-urilor de creare de locuri de muncă prin intermediul reformei cadrului de reglementare și al investițiilor, spre exemplu? Ce ținte și-a fixat Comisia și cum își va propune să monitorizeze aceste ținte?

Întrebarea nr. 28, adresată de Liam Aylward (H-0225/10)

Subiect: Săptămâna europeană a IMM-urilor

Săptămâna următoare este Săptămâna europeană a IMM-urilor. Scopul său este de a promova antreprenoriatul, inovarea şi competitivitatea şi de a furniza informaţii cu privire la eforturile depuse de Uniunea Europeană şi de autorităţi la toate nivelurile pentru a susţine şi a finanţa microîntreprinderile şi întreprinderile mici şi mijlocii.

Cea mai mare provocare cu care se confruntă întreprinderile mici şi mijlocii în prezent este asigurarea capitalului şi a finanţării. Există multe întreprinderi mici, mici societăţi familiale şi întreprinderi nou înfiinţate care au avut mult succes, dar care acum sunt vulnerabile deoarece nu îşi mai pot asigura capitalul. Ce se poate face la nivel european pentru a rezolva această problemă?

Întrebarea nr. 25, adresată de Brian Crowley (H-0234/10)

Subiect: Măsuri de reducere a costurilor administrative ale IMM-urilor

Poate prezenta Comisia măsurile pe care le ia în vederea reducerii costurilor administrative inutile ale întreprinderilor mici şi mijlocii din Uniunea Europeană?<

  Mairead McGuinness (PPE). – Domnule preşedinte, dumneavoastră fiind acum liberal, aş putea să vă solicit să clarificaţi care sunt întrebările la care se va oferi răspuns? Este inclusă întrebarea nr. 33, partea a 3-a, între acestea? Încercăm cu toţii să participăm la mai multe reuniuni. Ar fi foarte util dacă ne-aţi putea clarifica cu privire la care sunt, exact, întrebările la care se va oferi răspuns.

  Preşedintele. – Cred că este foarte puţin probabil să ajungem la întrebarea nr. 33. Dacă aceasta este întrebarea pe care o aşteptaţi, nu v-aş recomanda acest lucru.

Dl Tajani va oferi acum un singur răspuns şi, după aceea, vor oferi autorilor – şi altor colegi – posibilitatea să adreseze o întrebare suplimentară.

Permiteţi-mi să subliniez că vom încheia şedinţa la ora 20.30, pentru că personalul şi interpreţii trebuie să reuşească să ia masa înainte să reluăm dezbaterile la ora 21.00.

  Antonio Tajani, vicepreşedinte al Comisiei. – (IT) Domnule preşedinte, vorbesc în noua mea calitate deja de doi ani. Întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă, în continuare, o prioritate pentru noua Comisie, care este convinsă de necesitatea de a întreprinde tot ce îi stă în putinţă ca să prevină transformarea crizei financiare într-o criză socială, care va afecta, în principal, întreprinderile mici şi mijlocii şi pe angajaţii acestora.

De la adoptarea Small Business Act în 2008, au fost obţinute progrese importante. Comisia a adoptat cinci propuneri legislative privind Small Business Act, dintre care două au fost deja puse în aplicare: regulamentul de exceptare pe categorii privind ajutoarele de stat şi directiva privind cotele reduse de TVA; celelalte trei, directiva privind întârzierea efectuării plăţilor, directiva privind facturarea TVA şi regulamentul privind statutul de societate privată europeană sunt încă la nivel de discuţie aici, în Parlament, şi în Consiliu.

De asemenea, Comisia a iniţiat acţiunile nelegislative necesare; în prezent, a fost introdus un „test IMM” în cadrul consiliului pentru studiile de impact, pentru a îmbunătăţi calitatea legislaţiei. Iată un exemplu: directiva privind întârzierea efectuării plăţilor şi exceptarea microîntreprinderilor de la sarcinile contabile.

Statele membre au demonstrat şi o voinţă politică puternică de punere în aplicare a Small Business Act: de exemplu, au inclus „testul IMM” în procedurile decizionale naţionale, iar întreprinderile mici şi mijlocii s-au numărat între principalii beneficiari ai măsurilor adoptate de statele membre în contextul programului de redresare europeană privind combaterea crizei. De exemplu, crearea şi extinderea împrumuturilor şi garanţiilor pentru întreprinderile mici şi mijlocii s-au numărat printre măsurile adoptate pentru îmbunătăţirea accesului la finanţe.

Totuşi, metodele alese şi rezultatele obţinute sunt diferite de la stat la stat şi, prin urmare, trebuie să continuăm să lucrăm în sensul aplicării legii micilor întreprinderi la nivel naţional. Consider, aşadar, că este crucial să urmăm planurile de acţiune desfăşurate şi să ne asigurăm că principiile şi planurile de acţiune recomandate sunt puse în aplicare atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.

Politica în sprijinul întreprinderilor mici şi mijlocii este pe deplin sprijinită de strategia Europa 2020, ca parte integrantă a numeroase iniţiative-reper avute în vedere şi va fi supusă unei verificări specifice când strategia va fi pusă în aplicare în statele membre. Una dintre cele 10 orientări suplimentare propuse de Comisie solicită statelor membre să pună în aplicare o serie de măsuri pentru întreprinderile mici şi mijlocii, conform principiilor din Small Business Act.

Etapa următoare va implica asigurarea faptului că statele membre încorporează aceste măsuri în programele lor de reformă naţională. Până la sfârşitul anului vom fi efectuat o analiză detaliată a punerii în aplicare a Actului, ca să evaluăm progresul obţinut şi să identificăm noi planuri de acţiune care iau în considerare şi priorităţile Europa 2020. Principalele domenii de acţiune vor include îmbunătăţirea accesului la credite şi inovare, încurajarea spiritului de iniţiativă şi promovarea internaţionalizării întreprinderilor mici şi mijlocii. Întreprinderile mici şi mijlocii, în special cele conduse de tineri antreprenori, se vor număra între principalii beneficiari ai acestor noi iniţiative.

Acordând atenţie dificultăţilor cu care se confruntă în prezent întreprinderile mici şi mijlocii când încearcă să acceseze finanţările, Comisia Europeană a urmărit îndeaproape evoluţiile din sector, colaborând în special cu Banca Centrală Europeană în vederea efectuării de anchete periodice privind această situaţie.

De asemenea, Comisia a elaborat o serie de programe care oferă sprijin financiar pentru a ajuta întreprinderile mici şi mijlocii să obţină accesul la capitalul de care au nevoie pentru desfăşurarea activităţilor lor. De exemplu, Programul-cadru pentru inovare şi competitivitate încorporează anumite instrumente financiare dezvoltate împreună cu Fondul European de Investiţii, care asigură stimulente pentru operaţiunile cu risc şi operaţiunile de garantare a împrumuturilor pentru întreprinderi. Programul Jeremie, finanţat din Fondul european de dezvoltare regională, oferă o gamă largă de produse financiare specifice pentru dezvoltarea şi consolidarea întreprinderilor mici şi mijlocii în teritoriul european în ansamblu. În cele din urmă, noul instrument de microfinanţare europeană, o iniţiativă comună a Comisiei şi a Băncii Europene de Investiţii, este creat special pentru microîntreprinderile care au dificultăţi în obţinerea finanţării ad-hoc.

Şi accesul întreprinderilor mici şi mijlocii la credite s-a îmbunătăţit datorită unei creşteri a sumei liniilor de credit acordată de Banca Europeană de Investiţii băncilor intermediare care sunt responsabile cu realocarea sumelor către întreprinderile mici şi mijlocii sub formă de împrumuturi. În 2009, Banca Europeană de Investiţii a acordat instituţiilor financiare o sumă totală de 13 miliarde de euro; echivalentul unei creşteri de 55 % faţă de anul precedent. Doresc să vă informez că mai mult de 75 % din cele 21 de miliarde de euro acordate în 2008-2009 au ajuns la întreprinderile mici şi mijlocii cărora le erau destinate, adică la 50 000 de întreprinderi mici şi mijlocii din întreaga Uniune.

Cu câteva zile în urmă, şi Comisia a organizat o conferinţă la nivel înalt la care s-u reunit bănci, fonduri cu capital de risc şi întreprinderi mici şi mijlocii; la reuniune au participat şi reprezentanţi din partea Parlamentului European. Acest lucru ne-a permis să examinăm situaţia actuală de pe piaţă şi să explorăm noi idei şi strategii de îmbunătăţire a accesului la finanţe pentru întreprinderile mici şi mijlocii. A fost o ocazie importantă să discutăm posibile planuri de acţiune care trebuie efectuate pentru a ajuta întreprinderile să susţină redresarea şi creşterea economică.

Unul dintre planurile de acţiune hotărâte a fost instituirea unui forum de discuţii permanente cu instituţii financiare, fonduri cu capital de risc şi reprezentanţi ai întreprinderilor mici şi mijlocii. Comisia Europeană va prezida reuniuni trimestriale. Concluziile acestui forum vor reprezenta prima etapă a unei strategii care urmăreşte să stabilească un plan de acţiune pentru a asigura accesul la credite şi capital pentru întreprinderile mici şi mijlocii din Uniunea noastră.

În cele din urmă, voi profita de această dezbatere ca să informez Parlamentul că, în cadrul primei Săptămâni europene a IMM-urilor, vor fi organizate peste 1 200 de evenimente naţionale, regionale şi locale referitoare la o gamă largă de aspecte care afectează acest sector. Săptămâna IMM-urilor va avea loc în perioada 25 mai - 1 iunie, în acelaşi timp cu ceremonia de acordare a Premiilor europene pentru spiritul antreprenorial, planificată pentru 31 mai la Madrid.

Acestea au ca scop confirmarea angajamentului meu personal pentru asigurarea faptului că locurile de muncă din Uniunea noastră pot fi apărate oferind sprijin întreprinderilor mici şi mijlocii. Restructurarea necesară a industriei private la scară largă va cauza pierderea câtorva locuri de muncă, iar singura cale prin care putem să consolidăm locurile de muncă este să sprijinim dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care reprezintă coloana vertebrală a economiei europene.

  Marian Harkin, autoare. – Doresc să o felicit pe doamna comisar pentru progresele obţinute. Totuşi, doamnă comisar, aţi vorbit despre faptul că una dintre probleme majore este accesul la capital şi aţi menţionat Banca Europeană de Investiţii. Aceasta a distribuit fonduri către băncile irlandeze, pentru a le distribui, în continuare, către IMM-uri. Cu toate acestea, nu este distribuită o sumă considerabilă, în principal din cauza necorelărilor dintre nevoile IMM-urilor – un anumit gen de refinanţare – şi obiectivul Băncii Europene de Investiţii, şi anume, bani pentru investiţii pe termen mediu. Prin urmare, doresc să vă întreb dacă sunteţi de acord că trebuie instituite anumite măsuri pentru IMM-urile care au nevoie de refinanţare şi ce rol ar putea să joace Comisia. Mai mult, aţi favoriza un sistem de garantare a întreprinderilor, similară cu cea existentă în Regatul Unit?

  Jim Higgins, autor. – (GA) Domnule preşedinte, sunt în totalitate de acord cu declaraţiile comisarului privind faptul că IMM-urile sunt foarte importante, nu numai datorită numărului de locuri de muncă pe care le creează, dar şi pentru că sunt mult mai stabile decât companiile mari care se înfiinţează şi nu au niciun fel de loialitate faţă de regiune sau de ţară.

Sunt pe deplin de acord cu declaraţia colegei mele, Marian Harkin, privind faptul că lipsa finanţelor este, în prezent, cel mai mare obstacol, iar Comisia s-a referit la acest lucru. De asemenea, există prea multă birocraţie sau sarcini birocratice.

  Gay Mitchell, autor. – Doresc să îl întreb pe comisar dacă va analiza aspectele finanţării indirecte ale problemelor cu care se confruntă IMM-urile.

De exemplu, nu ştiu care este situaţia în ţara dvs., dar, în ţara mea, nu mai există administratori de bănci. Dăm bani băncilor, însă băncile nu evaluează persoanele în funcţie de experienţa, de caracterul şi de cunoştinţele lor în domeniul afacerilor. Am intrat în încurcătura în care ne aflăm pentru că oamenii erau în modul automat. Într-o anumită măsură, încă sunt în acest mod. Cum se câştigă alegerile? Cu câte un vot. Dacă putem crea un loc de muncă în fiecare IMM din Europa, vom pune capăt crizei şomajului.

Vă rog să vă consultaţi cu Banca Centrală Europeană şi cu Banca Europeană de Investiţii şi să încercaţi să vă exercitaţi influenţa ca să revenim la administratorii tradiţionali ai băncilor care colaborează cu IMM-urile şi le sprijină în dezvoltarea afacerilor lor. Acest lucru va aduce beneficii.

  Liam Aylward (ALDE). – Întrebarea evidentă este dacă Comisia crede, într-adevăr, că Săptămâna IMM-urilor îşi poate atinge obiectivele? Aş putea să întreb Comisia ce acţiuni pot fi întreprinse ca să se asigure faptul că Uniunea Europeană şi statele membre creează un mediu în care antreprenorii şi afacerile de familie să supravieţuiască, să se dezvolte şi să prospere, iar spiritul antreprenorial să fie recompensat, nu împiedicat, aceasta fiind, adesea, situaţia în actualul mediu economic?

  Antonio Tajani, vicepreşedinte al Comisiei. – (IT) Domnule preşedinte, voi fi concis: sunt de acord cu observaţiile tuturor deputaţilor în Parlament care au luat cuvântul în această dezbatere.

Referitor la Banca Europeană de Investiţii, am întreprins acţiuni imediate după ce mi-am preluat postul de comisar pentru industrie şi spirit antreprenorial pentru a mă întâlni cu dl preşedinte Maystadt şi a-l îndemna să pună la dispoziţie cele 30 de miliarde de euro alocate pentru sprijinul întreprinderilor mici şi mijlocii de la Banca Europeană de Investiţii. Am promis acest lucru Parlamentului în cursul audierii mele, înainte să-mi încredinţeze postul de comisar pentru industrie şi spirit antreprenorial.

Ca să continui, răspunsul dlui preşedinte a fost foarte pozitiv: domnia sa mi-a spus că, după o îngheţare iniţială, aproximativ 6-7 miliarde de euro dintre cele 30 de miliarde de euro alocate au ajuns la destinaţiile vizate. L-am îndemnat pe dl preşedinte să grăbească datele de punere la dispoziţie.

Există şi o problemă referitoare la băncile din regiunea noastră – o chestiune semnalată de ultimul vorbitor – pentru că sistemul bancar european este foarte diversificat: nu toate băncile sunt la fel. Unele bănci se implică în speculaţii financiare, însă, din fericire, mai avem o reţea bancară în care administratorul cunoaşte omul de afaceri care apelează la aceasta pentru a solicita un credit şi, astfel, poate avea încredere în el, şi, de asemenea, ştie că banii pe care îi investeşte vor fi reinvestiţi în bancă, iar ce s-a întâmplat în Statele Unite ale Americii nu se va întâmpla aici.

Reuniunea pe care am organizat-o în urmă cu două zile, la care au participat mulţi dintre colegii din Parlamentul European, a vizat, într-adevăr acest lucru: dezvoltarea unei strategii. De aceea am spus că am instituit un forum care va conduce, mai târziu, la un plan de acţiune privind furnizarea de credite.

Obiectivul este ca întreprinderile noastre mici şi mijlocii să fie competitive. Pentru ca acestea să fie competitive trebuie să existe inovare, însă inovarea nu este posibilă dacă nu sunt alocate fonduri în acest scop. De aici, principalul meu angajament faţă de implicarea băncilor – chiar şi a băncilor care furnizează credite. Multe dintre acestea s-au angajat să facă acest lucru în viitor. Adoptăm măsuri solide, cu susţinere din partea Comisiei, implicând bănci şi operatori financiari, precum şi Banca Europeană de Investiţii, care a delegat doi vicepreşedinţi care să participe la această dezbatere. Obiectivul acestei acţiuni este să atingem cel puţin unele dintre aceste obiective, având convingerea că întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă, astăzi, cel mai bun instrument pentru depăşirea crizei şi – aşa cum am spus la începutul intervenţiei mele – pentru evitarea transformării crizei economice şi financiare într-o criză socială.

Puteţi fi siguri de implicarea mea deplină în apărarea, protejarea şi sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii – iar acest lucru se aplică şi pentru aspectele financiare – în speranţa că acestea vor putea să crească şi că vor apărea noi afaceri, deoarece obiectivul nostru este acelaşi ca întotdeauna: printr-o economie de piaţă care permite întreprinderilor mici şi mijlocii să devină tot mai competitive, putem crea o politică socială reală, conform Tratatului de la Lisabona.

  Preşedintele. – Îmi cer scuze colegilor pentru timpul afectat întrebărilor destul de redus din cauza dezbaterii anterioare, care a depăşit cu 25 de minute timpul afectat.

Întrebările care nu au primit răspuns din lipsă de timp vor primi răspuns în scris (a se vedea anexa).

Timpul afectat întrebărilor s-a încheiat.

(Şedinţa a fost suspendată la ora 20.30 şi reluată la ora 21.00)

PREZIDEAZĂ: DNA KRATSA-TSAGAROPOULOU
Vicepreşedintă

(1)

(2)

16. Principiul subsidiarităţii şi al universalităţii în cadrul serviciilor sociale publice din UE (dezbatere)

  Preşedinta. – Şedinţa a fost reluată.

Următorul punct pe ordinea de zi este întrebarea cu solicitare de răspuns oral adresată Comisiei (Β7-0218/2010) de către Jan Olbrycht şi Lambert van Nistelrooij, în numele Grupului PPE, Heide Rühle, în numele Grupului Verts/ALE, Oldřich Vlasák, în numele Grupului ECR, Peter Simon, Françoise Castex, Evelyne Gebhardt şi Proinsias De Rossa, în numele Grupului S&D, şi Ramona Nicole Mănescu şi Olle Schmidt, în numele Grupului ALDE, privind principiul subsidiarităţii şi universalităţii serviciilor sociale publice în UE (O-0062/10).

  Jan Olbrycht, autor. – (PL) Aş dori să subliniez faptul că întrebarea cu solicitare de răspuns oral care a fost adresată aici provine dintr-o decizie a Comisiei Europene privind identificarea grupurilor care pot beneficia de locuinţe sociale în Olanda. Decizia respectivă a provocat multe discuţii şi a atras atenţia deputaţilor din Parlamentul European, deoarece are consecinţe importante. Trebuie să se înţeleagă faptul că, în diferite state membre ale Uniunii Europene, se utilizează diferite definiţii pentru locuinţele sociale care sunt considerate a fi un serviciu public. Aceste definiţii se referă şi la faptul că avem diferite criterii pentru utilizarea locuinţelor sociale şi că avem, de asemenea, diferite categorii de responsabilitate. Responsabilitatea o au autorităţile publice, însă constructorii sunt atât publici, cât şi non-publici.

Interesul pentru locuinţele sociale rezultă, pe de o parte, din norme privind ajutoarele publice, dar se referă şi la definiţia care se utilizează în cazul identificării costurilor calificate pentru fondurile structurale. Legat de acest subiect, ca un supliment la această întrebare, ar fi interesant de ştiut dacă Comisia este de părere că ar trebui să existe o singură definiţie pentru întreaga Uniune Europeană. Ar trebui să avem aceleaşi principii în ceea ce priveşte ajutoarele publice în domeniul locuinţelor sociale? Intenţionează Comisia să stabilească în fiecare caz un nivel admisibil al veniturilor domestice, la fel ca în cazul Olandei? Este acest tip de acţiune pe deplin în conformitate cu principiul subsidiarităţii care operează în Uniunea Europeană?

  Heide Rühle, autoare. – (DE) Doamnă preşedintă, aş dori să mă refer la un comunicat de presă pe care Comisia însăşi l-a publicat la 19 decembrie, anul trecut, privind decizia de ajutor de stat referitoare la sistemul olandez de locuinţe sociale.

Citez din declaraţie: „Decizia Comisiei confirmă politica sa de până acum, conform căreia autorităţile naţionale au un grad înalt de libertate în definirea criteriilor şi condiţiilor pentru locuinţele sociale şi alte servicii de interes economic general (SIEG). ” Acesta este citatul.

Întrebarea mea este următoarea: Cum se împacă această declaraţie a Comisiei cu faptul că, prin această decizie, Comisia a impus limite fixe ale veniturilor pentru locuinţele sociale din Olanda? Se încadrează acest subiect în competenţele Comisiei, şi care este raportul său faţă de subsidiaritate şi proporţionalitate?

Mai mult, aş dori, de asemenea, să întreb Comisia cum poate decizia recunoaşterii formale a necesităţii unei interacţiuni între clasele sociale şi pledarea împotriva segregării sociale să fie compatibilă cu faptul că, în acelaşi timp, s-a stabilit o proporţie fixă de maximum 10 % peste plafonul de 30 000 de euro, când Comisia afirmă, de asemenea, că dacă vreodată un procent mai mare de 10 % peste acest plafon de 30 000 de euro pentru locuinţe sociale va obţine o locuinţă, acest lucru va trebui compensat în alte zone ale Olandei? Aceasta îmi pare a fi o regulă foarte fixă şi rigidă atunci când vine vorba despre chestiunea interacţiunii dintre clasele sociale.

Cum se potriveşte aceasta cu subsidiaritatea şi – după cum chiar dvs. aţi declarat în comunicatul de presă – cu „gradul înalt de libertate în definirea criteriilor şi condiţiilor pentru locuinţele sociale şi alte servicii de interes economic general (SIEG)”?

  Françoise Castex, autoare. – (FR) Doamnă preşedintă, aş dori şi eu să mă adresez Comisiei cu privire la această notificare de ajutor pentru locuinţele sociale realizată de Olanda, la care răspunsul Comisiei este că trebuie să existe o aliniere la normele din domeniul concurenţei. Prin urmare, Comisia a recomandat o reformă radicală a locuinţelor sociale şi a misiunilor de interes general ale acestora şi, după părerea mea, a dezvoltat o definiţie restrictivă a ceea ce înseamnă servicii sociale de interes general.

De fapt, Comisia recunoaşte caracterul social al acestui serviciu public, dar subliniază că acesta ar trebui definit, şi citez, „în relaţie directă cu grupurile sociale dezavantajate” şi că, în consecinţă, oferta locuinţelor sociale în Olanda depăşeşte nevoile individuale ale grupurilor sociale dezavantajate. Propunerea de reformă a sistemului de locuinţe sociale prezentată de către guvernul olandez limitează la 10 % volumul locuinţelor sociale care pot fi alocate altor grupuri, dar întotdeauna în funcţie de criterii sociale sau de prioritate.

Această limitare atrage atenţia asupra unei alte misiuni a serviciilor publice care este îndeplinită de serviciul locuinţelor sociale, şi anume obiectivul diversităţii sociale şi urbane, care este definit pentru locuinţele sociale de către legiuitorul olandez. Prin urmare, domnule comisar, stimaţi membri ai Comisiei, întrebarea este, pentru mine, pe ce temei juridic din tratat poate Comisia să conteste caracterul universal al serviciilor sociale şi să forţeze un stat membru să redefinească misiunea pe care o alocă unuia dintre aceste servicii sociale?

  László Andor, membru al Comisiei. – Doamnă preşedintă, întrebarea prezentată de către onorabilii deputaţi este alcătuită din trei părţi. Prima: dacă Comisia este de părere că ar trebui să existe o singură definiţie a locuinţelor sociale în UE. A doua: întrebările referitoare la subsidiaritate şi universalitate. A treia: întrebarea referitoare la limitele de venituri pentru accesul la locuinţele sociale. Înainte de a răspunde la aceste întrebări, aş dori să subliniez faptul că Comisia acordă foarte mare importanţă locuinţelor sociale. Locuinţele sociale reprezintă un instrument cheie pentru politicile active de incluziune socială şi economică în Uniunea Europeană.

În răspunsul la întrebările 1 şi 2, aş dori să fiu foarte clar. Comisia nu impune niciun fel de definiţie a locuinţelor sociale la nivel UE şi respectă pe deplin principiul subsidiarităţii. Onorabilii deputaţi se referă în mod justificat la decizia Comisiei din 2005 privind ajutoarele de stat pentru serviciile de interes economic general. Această decizie oferă certitudine juridică în asigurarea serviciilor şi reduce povara administrativă a autorităţilor publice care le finanţează.

În conformitate cu această decizie, ajutoarele pentru locuinţele sociale care îndeplinesc condiţiile stabilite de decizie beneficiază de un tratament preferenţial, fiind exceptate de la obligaţia de notificare – indiferent de sumele implicate. Potrivit acestei decizii, exceptarea se aplică atunci când locuinţele sociale sunt calificate de către statul membru în cauză drept un serviciu de interes economic general. Fiecare stat membru trebuie să definească sfera locuinţelor sociale în conformitate cu propriile tradiţii, propria cultură şi intervenţia statului.

Aş dori să fac referire şi la comunicările Comisiei din 2006 şi 2007, care au subliniat în mod clar responsabilitatea statelor membre şi gradul înalt de libertate de decizie în ceea ce priveşte serviciile sociale de interes general. Mai mult, acest punct a fost evidenţiat mai recent în Protocolul privind serviciile de interes general. Însă, după cum sugerează şi termenul de „locuinţe sociale”, aici nu este vorba despre locuinţe în general, ci despre locuinţe oferite pe baza unor criterii sociale.

De aceea, considerentele din decizia 2005 se referă la locuinţele pentru cetăţeni dezavantajaţi sau pentru grupuri mai puţin avantajate din punct de vedere social care, din cauza constrângerilor de solvabilitate, sunt incapabile să obţină o locuinţă în condiţiile oferite de piaţă. Statele membre trebuie, prin urmare, să definească un grup ţintă pentru locuinţele sociale, pentru a permite ca acestea să fie alocate într-un mod transparent şi pentru a preveni excluderea persoanelor celor mai nevoiaşe.

Statele membre au o marjă considerabilă de manevră în determinarea dimensiunii grupului ţintă şi în aplicarea sistemelor de locuinţă socială. Rolul Comisiei se limitează la a verifica faptul că nu există nicio eroare vădită în definiţie.

Această abordare a fost confirmată într-o decizie a Comisiei adoptată în decembrie 2009 cu privire la locuinţele sociale din Olanda. Această abordare este, de asemenea, în armonie deplină cu articolul 34 din Carta drepturilor fundamentale, care se referă la asistenţa socială şi pentru locuinţe pentru toţi cei care nu dispun de resurse suficiente.

O definiţie clară a locuinţelor sociale garantează şi faptul că ajutorul de stat nu poate fi direcţionat spre finanţarea activităţilor comerciale din afara domeniului de aplicare a serviciilor de interes economic general.

Întrebarea 2 se referă şi la un drept universal la locuinţă. Însă, după cum am spus deja, locuinţele în general nu sunt acelaşi lucru cu locuinţele sociale. Existenţa unor criterii clare şi transparente de eligibilitate şi alocare pentru locuinţele sociale sunt în interesul beneficiarilor şi asigură utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice.

Pentru a răspunde la întrebarea 3, în care onorabilii deputaţi întreabă de ce accesul la locuinţele sociale este limitat la familiile cu un venit de mai puţin de 33 000 de euro, aş dori, şi de această dată, să fiu foarte clar. Nu există nicio limită a veniturilor stabilită la nivelul UE pentru accesul la locuinţele sociale.

Această sumă se referă la un singur stat membru – Olanda. A fost o parte a schimbărilor introduse de către autorităţile olandeze pentru a alinia sistemul naţional de locuinţe sociale la normele europene în materie de ajutoare de stat. Autorităţile olandeze au stabilit o astfel de limită pentru a identifica grupul ţintă pentru locuinţele sociale în Olanda. Comisia nu a identificat nicio eroare în acea definiţie a locuinţelor sociale şi, prin urmare, a aprobat schema olandeză privind ajutoarele de stat. Aş dori să adaug că grupul ţintă definit de către autorităţile olandeze este foarte vast şi acoperă 43 % din populaţia olandeză.

  Lambert van Nistelrooij, în numele Grupului PPE. – (NL) În vremuri de criză şi de dezbateri referitoare la modul în care putem menţine o societate durabilă şi în care ne putem menţine competitivitatea, discutăm despre un detaliu care, din punctul meu de vedere, reprezintă o preocupare centrală pentru multe persoane.

Este vorba despre întrebarea: cui îi va fi alocată o locuinţă? Mai ales acum când băncile sunt mult mai rezervate decât atunci când a început dezbaterea – în Olanda, acest lucru s-a întâmplat în 2005, când situaţia era destul de diferită – este clar că unele persoane se confruntă, într-adevăr, cu dificultăţi. Pragul care a fost stabilit acum este de 33 000 de euro. Propunerile trebuie să fie prezentate spre aprobare membrilor Camerei inferioare a Parlamentului olandez, iar aceştia ne vor spune imediat că acest prag ar trebui, de fapt, să fie în conformitate cu pragul pentru fondul olandez de asigurări de sănătate, care este de aproximativ 40 000 de euro.

Dezbaterea în Olanda este încă în plină desfăşurare; prin urmare, nu este un caz în care toată lumea a căzut de comun acord. Sunt de părere că s-a lăsat prea puţin spaţiu pentru flexibilitate, pentru soluţii specifice. Statele membre trebuie să se poată adapta la circumstanţe. Acest procent de 10 % este foarte mic. După absolvire, venitul meu depăşea, de asemenea, pragul, dar am reuşit să-mi păstrez timp de câţiva ani locuinţa luată în chirie, înainte de a lua o decizie permanentă de a cumpăra şi de a mă muta în altă parte.

Vorbim despre flexibilitate; nu există suficient spaţiu de mişcare. Acest lucru mă duce la concluzia că subsidiaritatea – capacitatea ţărilor de a se ocupa ele însele de anumite chestiuni – nu este respectată în mod suficient. În urma dezbaterii de astăzi, trebuie să ne gândim dacă este cazul să revenim cu o rezoluţie. În general, consider că Comisia face o treabă bună în acest domeniu, însă cred că spaţiul de mişcare al statelor membre este extrem de limitat, în detrimentul persoanelor care depind de acesta pentru locuinţele lor.

  Evelyne Gebhardt, în numele Grupului S&D. – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, urmărind această dezbatere, realizez că, de fapt, există foarte multă incertitudine în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să se aplice legea în aceste domenii. Domnule Andor, tocmai aţi spus că nu există niciun regulament european care să stabilească suma de 33 000 de euro ca limită fixă. Legiuitorii olandezi au stabilit însă această limită din proprie iniţiativă, probabil din cauză că le era teamă că, în caz contrar, Comisia ar solicita, într-un anumit moment, instituirea unor criterii clare.

Această incertitudine duce la foarte multe dificultăţi în statele membre în ceea ce priveşte luarea propriilor decizii, mai ales în termeni de modelare a acestor decizii, astfel încât să se potrivească perfect cu nevoile pe care le avem pentru aceşti oameni şi, în special, pentru locuinţele sociale, deoarece aceştia sunt oameni care nu au suficienţi bani pentru a se bucura de libertate de mişcare.

De aceea, este foarte important să creăm un cadru juridic şi certitudine juridică, pentru a clarifica în mod corespunzător ceea ce este posibil. Serviciile de interes economic general trebuie, bineînţeles, să fie cu adevărat protejate. Acestea sunt oferite la nivel local în statele membre şi sunt universale, iar noi trebuie să ne asigurăm că toată lumea beneficiază de ele.

De aceea, trebuie să luăm în considerare – şi ştiu că acest lucru este luat în considerare de către Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale – ideea de a solicita Comisiei un cadru juridic de protecţie a interesului economic general, în special în domeniul social, şi cred că, în cazul în care s-ar oferi, un astfel de cadru ar fi un lucru foarte bun.

  Isabelle Durant, în numele Grupului Verts/ALE. – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, vorbim aici despre temeiul juridic, a cărui importanţă este evidentă. Cu toate acestea, în spatele acestui temei juridic, aş dori să subliniez faptul că locuinţele şi, în special, locuinţele sociale, nu reprezintă în mod clar o piaţă ca oricare alta sau o activitate comercială ca oricare alta. Mai mult decât atât, locuinţele sociale înseamnă mult mai mult decât locuinţe rezervate persoanelor nevoiaşe sau cu venituri mici.

Este vorba despre diversitate socială, despre care am vorbit, dar şi despre integrarea acestor locuinţe şi a persoanelor care locuiesc în ele în cartierul lor, în oraşul lor, câteodată în centrul oraşelor, altădată în periferii. Se lucrează mult cu locatarii, se lucrează la integrarea acestora, la crearea unei solidarităţi, la includerea acestora în diferitele generaţii care locuiesc în cartierele şi locuinţele respective şi, prin urmare, cred într-adevăr că, din acest punct de vedere, acesta este un subiect diferit.

În plus, în cursul acestei legislaturi, vom lucra la serviciile de interes general. Am impresia că, prin faptul că venim aici şi vorbim despre problemele legate de ajutor sau de accesul limitat la locuinţele sociale, transmitem un semnal greşit. În ceea ce priveşte limita de venit, care a fost menţionată, în afară de mine, şi de alţi deputaţi şi care este fixată la 33 000 de euro, cred că aceasta constituie o problemă, deoarece există o gamă largă de familii foarte diferite: familii monoparentale, familii cu persoane în vârstă, familii recompuse sau descompuse. Cum putem calcula veniturile acestora? Toate acestea mă determină, la fel ca pe alţii, să solicit mai multă flexibilitate şi subsidiaritate în cazul în care dorim să avem proiecte sociale adevărate în aceste cartiere.

  Patrick Le Hyaric, în numele Grupului GUE/NGL. – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, tocmai aţi spus că Comisia a acordat o mare importanţă locuinţelor sociale. Într-adevăr, vorbim despre un drept fundamental care nu este pus în aplicare în statele noastre membre. În plus, aceasta este o altă pată pe modelul nostru actual de integrare europeană.

În ceea ce priveşte restul întrebării dvs., domnule comisar, aţi recitat din breviarul obişnuit al Comisiei, însă experienţa ne arată că Comisia, Comisia dvs., şi Curtea Europeană de Justiţie adoptă hotărâri pe baza tratatelor europene, în conformitate cu un principiu fatal, acela al concurenţei libere şi loiale şi, prin urmare, creează accesul ilegal la construcţia de locuinţe şi la locuinţe în sine. Mai rău decât atât, Comisia Europeană a definit locuinţele sociale ca locuinţe rezervate în mod exclusiv pentru, şi citez, „cetăţenii dezavantajaţi sau grupurile mai puţin avantajate”. Comisia încurajează, aşadar, crearea oraşelor-ghetou pentru săraci, în detrimentul diversităţii sociale.

La fel ca mulţi colegi, susţin ideea unei noi directive-cadru care să fie pozitivă şi progresistă, dar mi-e teamă că trebuie schimbat tocmai principiul concurenţei încorporat în tratat.

Pe de altă parte, mi-e teamă că declaraţiile făcute de preşedintele Barroso şi confirmate astăzi de Consiliul Ecofin care, în principiu, a recomandat controlarea bugetelor, vor duce la o reducere a cheltuielilor alocate birourilor de locuinţe ieftine şi, în special, locuinţelor sociale. Cred cu convingere că Europa trebuie să înceapă de la zero.

  Frank Engel (PPE). – (FR) Doamnă preşedintă, aş dori, într-un fel, să mă raliez la opinia dnei Durant, care a afirmat în mod corect că locuinţele sociale nu sunt un sector comercial sau un sector supus, la fel ca oricare altul, concurenţei. Domnule comisar, cred că suntem cu toţii de acord în această privinţă.

Ajutoarele de stat sunt puse sub semnul întrebării aici. Mă întreb de ce, într-un domeniu precum locuinţele sociale, nu am fi, din punct de vedere teoretic, tocmai în domeniul ajutoarelor de stat. Într-adevăr, vorbim despre ajutoarele de stat pentru beneficiarii de locuinţe sociale, şi nu foarte mult pentru companii. Până la urmă, un ajutor este alocat pentru că se consideră că este necesar; nu este vorba atât de mult despre chestiuni de concurenţă aflate la mijloc.

Constat – şi pot vorbi, bineînţeles, numai pe baza propriei mele experienţe naţionale – că locuinţele sociale sunt legate de condiţii atât de diferite, încât ar trebui să fim de-a dreptul fericiţi că Comisia Europeană, instituţiile europene, Europa şi Bruxelles-ul nu sunt, aşa cum se crede mereu, responsabile pentru a ne da o definiţie precisă a ajutorului, pentru a ne spune ce cetăţean poate beneficia de ce ajutor şi în ce condiţii.

Aş dori să spun că aici sunt în joc condiţiile locale specifice şi evoluţia situaţiei familiale a fiecăruia dintre noi. Cum poate cineva care a avut o familie, dar al cărui statut familial s-a schimbat, cineva ale cărui venituri variază în cursul vieţii sale, după cum a spus dl van Nistelrooij, să primească într-o zi dreptul la locuinţă socială, conform unui număr de criterii, ca apoi acesta să-i fie retras? Mi se pare iraţional şi, în aceste circumstanţe, nu cred că Comisia ar trebui să-şi depăşească din nou atribuţiile pentru a ne propune, şi, în cele din urmă, a ne impune norme care, în mod inevitabil, ar duce lipsă de flexibilitate şi, probabil, şi de umanitate.

  Proinsias De Rossa (S&D). – Doamnă preşedintă, particip la această dezbatere în calitate de raportor al Comisiei pentru ocuparea forţei de muncă pentru subiectul viitorului serviciilor sociale de interes general. Această întrebare cu solicitare de răspuns oral încearcă să afle ce propuneri are Comisia pentru a adresa o problemă gravă legată de asigurarea locuinţelor sociale pentru cetăţeni.

Regret faptul că domnul comisar nu a indicat nicio astfel de propunere, căutând în schimb să justifice sistemul actual. Se observă un refuz permanent al Comisiei de a accepta necesitatea de a aduce claritate şi flexibilitate juridică pentru statele membre, nu numai în ceea ce priveşte asigurarea serviciilor publice existente – şi, în special, a serviciilor sociale –, dar şi în ceea ce priveşte acoperirea nevoilor sociale. Trebuie să fim capabili nu numai să le oferim cetăţenilor o plasă de siguranţă atunci când au nevoie, dar şi să asigurăm un cadru social robust, care să le servească tuturor cetăţenilor. Sănătatea, locuinţele şi educaţia sunt servicii care ar trebui să fie, în mod evident, asigurate pe o bază universală, şi nu doar în funcţie de toanele pieţei. Faptul că piaţa este incapabilă să ofere universalitate pe baza egalităţii şi a calităţii egale în aceste domenii este de la sine înţeles.

Toate acestea sunt servicii care nu creează doar profituri, ci oferă şi o valoare socială care nu poate fi justificată printr-un bilanţ al profiturilor şi al pierderilor. Acestea sunt, de asemenea, necesare pentru crearea unei baze solide pentru o economie modernă. Actualul caracter juridic inadecvat a ceea ce ar putea face guvernele atât la nivel naţional, cât şi la nivel local în domeniul asigurării serviciilor identificate ca fiind esenţiale pentru bunăstarea societăţii nu poate fi lăsat să continue pentru prea mult timp.

  Sophie Auconie (PPE). – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, aş dori, în primul rând, să fac o observaţie: nu există nicio competenţă comunitară în domeniul politicii locuinţelor, în general, şi al locuinţelor sociale, în particular.

Cu toate acestea, în decizia pe care o menţionăm în această întrebare cu solicitare de răspuns oral, Comisia oferă o definiţie a locuinţelor sociale. După cum s-a spus în repetate rânduri, domnule comisar, problema locuinţelor sociale şi a accesului la locuinţe este o problemă majoră astăzi, în vremuri de criză. Haideţi să readucem puţină umanitate în dezbaterile noastre tehnice, juridice şi chiar tehnocratice.

În afara locuinţelor în general, locuinţele sociale reprezintă fundamentul integrării reale, al incluziunii sociale reale pentru cei care beneficiază de ele. Definiţia care a fost dată în cursul controlului realizat de către Comisie cu privire la ajutoarele de stat este complet discutabilă. Domnule comisar, Descartes, marele filozof francez născut în regiunea mea, Valea Loarei, spunea: „Interesul general este un cerc al cărui centru este cunoscut, dar a cărui circumferinţă este necunoscută.”

Prin urmare, am două întrebări pentru dvs. Prima este una uşoară: care este statutul juridic al acestei definiţii? Urmează să fie aplicată tuturor statelor membre?

Cea de-a doua întrebare este mult mai generală. După părerea Comisiei, unde începe şi unde se termină competenţa comunitară în materie de organizare a serviciilor publice? Deoarece această întrebare este, până la urmă, una importantă. Sunt în joc universalitatea şi accesibilitatea serviciilor publice.

  Peter Simon (S&D). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, peste tot în Europa, oraşele şi comunităţile noastre trebuie să se lupte cu cartiere-problemă. Peste tot în Europa încercăm să soluţionăm problema, aducând aceste zone dezavantajate, cât şi oamenii care locuiesc în ele, la nivelul vieţii normale din restul oraşelor noastre.

Însă dacă acum vom stabili criterii în domeniul locuinţelor sociale, după cum o face Comisia aici, dacă vom stabili criterii care – aşa cum unii colegi au spus-o deja – exclud un amestec al populaţiei în aceste zone, acest lucru va slăbi toate eforturile pe care părţile competente le-au depus la faţa locului de zeci de ani. Va submina şi acţiunile pe care Uniunea Europeană le-a întreprins prin iniţiativele sale comunitare Urban şi Urban II.

Dacă limităm aici criteriile de acordare a locuinţelor sociale astfel încât, de fapt, doar cei mai săraci dintre săraci, cei mai dezavantajaţi dintre dezavantajaţi să primească o subvenţie şi să poată fi ajutaţi în domeniul locuinţelor sociale, atunci blocăm chiar acest amestec atât de necesar al populaţiei în cartierele dezavantajate. Acest lucru va duce la o mai mare excluziune socială tocmai a acestor grupuri de populaţie şi nu va face decât să agraveze aceste probleme în oraşele noastre. Având în vedere toate aceste amănunte, este nevoie de o definiţie şi de o interpretare mai vastă a principiului subsidiarităţii şi aş fi recunoscător Comisiei dacă ar putea să exprime pe scurt o poziţie în acest sens.

  Joachim Zeller (PPE). – (DE) Doamnă preşedintă, aici este vorba mai mult despre o chestiune globală, şi anume cea referitoare la principiul subsidiarităţii şi la universalitatea serviciilor sociale publice în întreaga UE. Însă locuinţele sociale au fost puse în lumina reflectoarelor acestei dezbateri pe baza exemplului Olandei. Acesta nu este un caz singular – în special asociaţiile de locatari şi reprezentanţii locatarilor suspectează de ani de zile faptul că orientarea Europei spre concurenţă caută cel puţin să limiteze, dacă nu chiar să facă imposibilă existenţa locuinţelor sociale în Europa.

După nevoia de hrană şi îmbrăcăminte, nevoia de a avea o locuinţă este, până la urmă, o nevoie umană fundamentală, şi din acest motiv, locuinţa reprezintă unul dintre bunurile sociale publice, iar prevenirea lipsei de adăpost este o provocare socială.

O expresie a acestui lucru este faptul că, în state pentru care bunăstarea cetăţenilor este importantă, fie se susţin locuinţe sociale, fie se subvenţionează în mod individual alte locuinţe pe baza veniturilor persoanelor. Sigur că acum avem un caz special în Uniunea Europeană, în urma aderării a numeroase ţări europene estice, centrale şi de sud-est. Din cauza diferitelor structurări ale construcţiei de locuinţe în fostele părţi vestice şi estice ale Europei, există o nevoie, mai ales în urma celor mai recente extinderi ale Uniunii Europene, de a compara structurile subvenţiilor pentru locuinţe şi ale construcţiei de locuinţe în statele membre.

Ca urmare a metodei de privatizare a locuinţelor în multe state membre estice, centrale şi sud-estice imediat după schimbările politice şi, în special, ca urmare a lipsei evidente de locuinţe în acele ţări, Parlamentul European a reacţionat prin punerea la dispoziţie a fondurilor structurale pentru locuinţe în ţările respective.

În ciuda acestui fapt, politica privind locuinţele continuă să fie întotdeauna o reacţie la circumstanţele naţionale, regionale şi, în special, locale ale fiecărui caz; cu alte cuvinte, este un caz clasic al unui domeniu politic în care se aplică subsidiaritatea, în care nu este nevoie de reglementări supranaţionale şi în care astfel de reglementări nu există. Pentru locuinţa ca bun social public, legile pieţei pot avea doar o aplicare foarte limitată în cadrul serviciilor de interes general.

  Evelyn Regner (S&D). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, serviciile publice şi serviciile sociale sunt afectate de transformări economice şi politice enorme, intensificate de măsurile naţionale de reducere a costurilor. În Uniunea Europeană, ne confruntăm cu disparităţi din ce în ce mai mari privind veniturile. Dar tocmai în vremuri dominate de nesiguranţă, de criza economică şi de temerile faţă de viitor, stabilizatorii sociali sunt mai importanţi decât oricând.

În oraşul meu natal, Viena, ideea de bază a locuinţelor sociale constă în asigurarea de locuinţe la un preţ convenabil pentru secţiuni largi ale populaţiei, nu în limitarea acestora – conform definiţiei Comisiei – doar la cetăţenii dezavantajaţi sau la grupurile sociale mai puţin avantajate. Rezultatul ar fi crearea de ghetouri. Prin urmare, nu am nicio intenţie de a-mi schimba opinia în legătură cu acest subiect – definirea serviciilor sociale, inclusiv a locuinţelor sociale, ar trebui să fie un principiu sau un drept al administraţiei locale de la nivelul local respectiv, la fel ca şi excluderea serviciilor sociale din sfera concurenţei şi a legislaţiei referitoare la ajutoarele de stat.

Însă, în orice caz, avem nevoie de claritate juridică în Uniunea Europeană şi de un instrument juridic la nivelul UE care să acopere şi să definească în mod corespunzător serviciile sociale.

  Seán Kelly (PPE). – Doamnă preşedintă, în primul rând, aş dori să-i mulţumesc dlui comisar pentru clarificarea anumitor puncte care au fost ridicate în întrebări. Trebuie spus că accesul la o locuinţă reprezintă o necesitate absolută pentru oricine, în special în statul social modern. Este absolut vital să ai un acoperiş deasupra capului; este un drept şi este ceva despre care toată lumea ar fi de acord că ar trebui să fie asigurat fie prin mijloace proprii, fie prin agenţii guvernamentale etc.

Acestea fiind spuse, trebuie să existe o dezbatere privind gradul de implicare pe care guvernul oricărei ţări ar trebui să-l aibă în asigurarea unei locuinţe. În propria mea ţară, bula imobiliară a fost creată prin stimulente fiscale – care au fost prea generoase şi insuficient gândite – pentru antreprenori, în vederea construcţiei de locuinţe, oferindu-le autorizaţia de construcţie – câteodată şi pe câmpii inundate, care au mai fost inundate de atunci – şi reclasificând terenuri care nu ar fi trebuit să fie reclasificate. Apoi, băncile au intervenit, desigur, prin acordarea de împrumuturi generoase constructorilor, pe care aceştia nu puteau să le restituie, şi persoanelor individuale care cumpărau case pe care, mai apoi, nu şi le putea permite.

De aceea ne confruntăm în momentul de faţă cu această criză. Aşadar, există multe întrebări cu privire la cât de implicat ar trebui să fie statul în această zonă a dezvoltării imobiliare.

Însă în ceea ce priveşte asigurarea de locuinţe sociale, consider că fundamentarea acesteia în primul rând pe venituri este mult prea prescriptivă şi nu este raţională, din motivele menţionate de numeroase persoane. Există cu siguranţă un rol, după părerea mea, pentru Comisie, în sens mai larg, poate în stabilirea anumitor orientări cu privire la acordarea de locuinţe sociale, însă nu are sens să fim prea prescriptivi în legătură cu elemente cum ar fi veniturile etc.; nu va funcţiona şi nici nu ar trebui să se încerce.

  Silvia-Adriana Ţicău (S&D). - Într-adevăr, locuinţele sociale ţin de serviciile de interes general. Din păcate, astăzi, în rândul tinerilor, rata şomajului în Uniunea Europeană a ajuns la 20 %.

Conform Regulamentului european, există o cotă de 4 % din Fondul european de dezvoltare regională care poate fi utilizată de toate statele membre pentru construcţia de locuinţe sociale şi pentru eficienţa energetică a clădirilor. Din păcate, datorită crizei economice, situaţia economică a familiilor europene se deteriorează, iar şomajul, extrem de ridicat în rândul tinerilor, este îngrijorător. Tocmai de aceea v-aş ruga, domnule comisar, să ne sprijiniţi în creşterea până la 15 %, în viitoarea perioadă de programare financiară, a acestei cote pentru construcţia de locuinţe sociale şi eficienţa energetică a clădirilor.

În cea mai mare parte a statelor membre, sănătatea, educaţia şi serviciile sociale, precum şi grija faţă de tineri şi faţă de persoanele vârstnice se află în gestiunea statului. Aceste servicii publice joacă un rol important pentru protecţia şi incluziunea tuturor cetăţenilor în societate, cu condiţia ca acestea să fie accesibile tuturor cetăţenilor. Pentru ca acest lucru să fie valabil în toată Uniunea Europeană, solicităm Comisiei elaborarea unei directive-cadru pentru serviciile publice, care să introducă cerinţe minimale în acest domeniu şi care să garanteze atât un acces egal şi universal pentru toţi cetăţenii europeni, cât şi calitatea şi transparenţa acestor servicii.

  António Fernando Correia de Campos (S&D). – (PT) Doamnă preşedintă, domnule comisar, locuinţele sociale reprezintă un serviciu economic de interes general cu un rol important pe piaţă, care creează rezultate pozitive în beneficiul întregii societăţi. În conformitate cu Protocolul 26, anexă la Tratatul de la Lisabona, punerea în aplicare şi organizarea acestui tip de serviciu ţine de competenţa autorităţilor naţionale, regionale şi locale. De aceea, această restricţionare a pieţei ţintă la familii cu venituri sub 33 000 de euro este greu de înţeles. Aceasta este o măsurare a sărăciei care se realizează în termeni absolut şi pur financiari şi care nu ia în considerare diversitatea celor 27 de state membre; argumentaţia sa se poate rezuma ca una de simplă solvabilitate.

Locuinţele sociale acoperă probleme culturale şi sociale, contribuie la proximitatea faţă de un loc de muncă, la redefinirea semnificativă a rolului femeilor pe piaţă şi la mobilitatea lucrătorilor în zona europeană. Lupta pe care o duce Uniunea Europeană pentru a ieşi din actuala criză necesită creştere economică, ce duce la imigrare şi la crearea unor minorităţi etnice, economice şi culturale, precum şi la necesitatea de a le integra pe acestea, chiar cu riscurile ghetoizării, pe care trebuie să le combatem în mod echilibrat. Nu intervine Comisia în competenţele statelor membre?

  Zigmantas Balčytis (S&D). – Doamnă preşedintă, Tratatul de la Lisabona recunoaşte importanţa existenţei şi accesibilităţii serviciilor sociale şi rolurile pe care le au autorităţile locale şi regionale în asigurarea acestora. Subiectul locuinţelor sociale este extrem de important pentru persoanele cu venituri mici, iar faptul că criza a creat un număr mare de şomeri, care au nevoie de locuinţe sociale, este o realitate.

În momentul de faţă, statele membre aplică diferite standarde în stabilirea criteriilor pentru acordarea locuinţelor sociale. Este de înţeles că situaţiile economice şi sociale diferă în mod semnificativ în statele membre. Pentru a pune în aplicare dreptul de acces la serviciile universale, cred că ar fi indicată definirea principiilor generale şi stabilirea plafoanelor recomandate de venit la nivelul UE. Însă trebuie să le acordăm statelor membre libertatea de a stabili aceste plafoane la un nivel mai scăzut, având în vedere diferenţele economice şi sociale.

  Rareş-Lucian Niculescu (PPE). - Mulţumesc domnului comisar pentru lămuririle pe care le-a adus cu privire la această problemă. Nu cred nici eu că ar trebui să existe o definiţie unică a locuinţelor sociale; o astfel de definiţie ar fi greu de utilizat în contextul diferenţelor mari în ceea ce priveşte nivelul de trai. Chestiunea subsidiarităţii este relevantă în această dezbatere. Îmi permit să depăşesc puţin cadrul concret al întrebării.

Cred că ar trebui totuşi să existe un set de standarde mai clare, dar în altă privinţă, de exemplu, în situaţiile în care este vorba despre aplicarea noilor reguli privind eligibilitatea în domeniul locuinţelor în favoarea comunităţilor marginalizate. Este un regulament pe care acest Parlament l-a adoptat în luna februarie şi pe care l-a menţionat şi colega mea, dna Ţicău. Profit şi eu, la rândul meu, de ocazie pentru a spune că ar fi binevenită sporirea fondurilor disponibile în baza acestui regulament.

  Frédéric Daerden (S&D). – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, mi-am dorit această dezbatere pur şi simplu pentru că, la fel ca şi alţi colegi prezenţi aici, sunt îngrijorat.

Mai multe regiuni din Europa, inclusiv regiunea din care provin, realizează la ora actuală o evaluare menită să le reformeze politica de alocare a locuinţelor sociale, în vederea evitării fenomenului de ghetoizare şi de grupare a straturilor sociale dezavantajate în aceleaşi clădiri şi în aceleaşi cartiere. Decizia dvs. contravine acestei politici a reechilibrării sociale şi a diversităţii sociale necesare.

Domnule comisar, nu este corect ca Comisia să împiedice statele membre să ducă politici de diversitate socială. Bineînţeles, accesul la serviciile sociale de interes general din domeniul locuinţelor ar putea, pe de o parte, să fie limitat la anumite categorii de persoane, însă, pe de altă parte, ar trebui să se lase un anumit spaţiu de manevră, astfel încât acestea să fie accesibile şi persoanelor cu alte venituri, pentru a îmbunătăţi astfel diversitatea socială din cartierele noastre.

În orice caz, echilibrul dintre aceste două aspecte ar trebui să fie definit de către sau împreună cu statele membre, şi nu de către Comisie.

  Ilda Figueiredo (GUE/NGL). – (PT) Doamnă preşedintă, ştim cu toţii că dreptul la o locuinţă este un drept fundamental. Statele membre sunt, prin urmare, obligate să garanteze locuinţe sociale pentru oricine are nevoie de ele. Într-o perioadă de criză socială profundă, în care numărul persoanelor şi al familiilor cu datorii mari, care au dificultăţi în a plăti împrumuturile cu ajutorul cărora şi-au cumpărat casele sau care trebuie să plătească chirii mari creşte, este cu atât mai important să acordăm un sprijin complet persoanelor şi familiilor care nu-şi pot permite o locuinţă adecvată cu facilităţi şi utilităţi adecvate.

Este, aşadar, esenţial ca statele membre să poată să utilizeze fondurile comunitare şi naţionale pentru a construi locuinţe sociale şi pentru a garanta drepturile fundamentale la care au dreptul toţi cetăţenii, punând capăt inegalităţilor sociale şi încurajând incluziunea socială. Comisia Europeană trebuie să acţioneze urgent în acest domeniu, fără să ameninţe principiul subsidiarităţii, dar susţinând universalitatea serviciilor sociale publice.

  Anna Záborská (PPE). – (SK) Centralizarea europeană este câteodată însoţită de fanfare, după cum am văzut în cazul adoptării Tratatului de la Lisabona. Alteori, apare în mod discret. Crearea diferitelor fonduri europene de susţinere, care deformează adesea mediul pieţei, a făcut necesară introducerea notificării obligatorii a asigurării ajutoarelor de stat.

Nevoia a devenit apoi aparentă pentru scutirea de la această obligaţie în cazul locuinţelor sociale. Deodată, avem la dispoziţie o definiţie europeană. Dacă definim obligaţii la acest nivel, iar mai apoi le ordonăm celor aflaţi la niveluri inferioare să le pună în aplicare, nu putem vorbi despre subsidiaritate.

Responsabilitatea pentru locuinţele sociale se află în totalitate în competenţa autorităţilor naţionale, regionale şi locale. Să nu punem la îndoială abilitatea societăţilor naţionale şi a comunităţilor locale de a-şi rezolva propriile probleme. Ele cunosc cel mai bine aceste probleme. De asemenea, cunosc opţiunile pe care le au pentru a le rezolva.

  Wojciech Michał Olejniczak (S&D). – (PL) Este clar că ne confruntăm cu o problemă care este diferită de la un stat membru la altul.

În ţările noi, inclusiv în Polonia, avem foarte multe regiuni în care foarte multe persoane nu au o locuinţă, din cauza veniturilor foarte, foarte mici. De aceste persoane se ocupă, în principal, autorităţile. Autorităţile locale şi instituţiile regionale au responsabilitatea de a ajuta cât mai rapid aceste persoane. Fără punerea la dispoziţia autorităţilor locale a unor fonduri suplimentare şi fără sprijinul public, ajutorul pentru persoanele aflate în această situaţie extrem de dificilă este imposibil. În acelaşi timp, ar fi, de asemenea, necesar să ne gândim la modul în care să încercăm, în viitor, prin crearea unei politici comune şi a unei definiţii comune în acest domeniu, să obţinem fonduri suplimentare care ar putea fi folosite de autorităţile regionale. Acestea ar utiliza banii şi ar crea locuinţe sociale, al căror număr este cu adevărat foarte, foarte mic în multe ţări ale Europei.

  László Andor, membru al Comisiei. – Doamnă preşedintă, sunt întru totul de acord cu faptul că trebuie să privim acest subiect într-un context mai larg – în acest caz, în contextul crizei financiare şi economice. În ultimii doi ani, am văzut că acesta a fost un test pentru politicile privind concurenţa, fie că era vorba despre sectorul financiar, sectorul automobilelor sau, în acest caz, sectorul locuinţelor, şi a fost, de asemenea, un test pentru politicile noastre sociale, fie că era vorba despre copii, despre persoane mai în vârstă sau fără adăpost.

În acest set de întrebări pe care l-am primit, aceste două aspecte – concurenţa şi politicile sociale – se suprapun. De aceea, lucrurile sunt chiar mai complexe decât ar fi în afara contextului crizei.

Criza a demonstrat un eşec enorm al pieţei, nu numai în sectorul financiar, dar şi în cel al locuinţelor, şi a devenit foarte clar că forţele pieţei nu sunt suficiente pentru a rezolva aceste probleme, nu numai ale celor extrem de săraci, dar şi ale grupurilor mai largi ale societăţii. Acesta este motivul pentru care aş fi strict împotriva oricărui principiu care ar limita conceptul de locuinţe sociale doar la grupurile cele mai sărace ale societăţii, mai ales dacă dorim să ţinem cont de diversitatea ţărilor europene şi de principiului subsidiarităţii. Aş insista, în orice caz, să lăsăm definiţiile din acest context pe mâna statelor membre, aşa cum am spus mai devreme în discursul meu introductiv.

Revenind la cazul olandez, care s-a aflat în centrul discuţiilor, aş dori să repet faptul că Comisia nu impune niciunei alte ţări criteriile stabilite în contextul olandez. În conformitate deplină cu principiul subsidiarităţii, ţine de responsabilitatea statelor membre să decidă condiţionalitatea locuinţelor sociale.

Acest lucru este confirmat de decizia privind sistemul olandez al ajutoarelor de stat, şi aş dori să reamintesc faptul că limitele stabilite de către autorităţile olandeze – care se aplică numai în Olanda – acoperă 43 % din populaţia olandeză, ceea ce depăşeşte cu siguranţă grupurile cele mai sărace. Decizia olandeză a confirmat, în plus, că amestecul social şi coeziunea socială sunt obiective politice valabile pentru care se poate justifica ajutorul de stat, şi nu numai pentru cei ce trăiesc într-o sărăcie extremă sau pentru cei care se confruntă cu riscul sărăciei.

Cred că problemele sociale care au apărut în ultimii câţiva ani în acest domeniu au destabilizat societatea la o scară mult mai largă, şi de aceea trebuie să fim sensibili faţă de acest subiect. Aş dori, de asemenea, să adaug faptul că Comisia nu face decât să verifice ajutoarele acordate companiilor imobiliare. Nicio subvenţie acordată direct cetăţenilor nu face obiectul normelor privind ajutoarele de stat.

Discuţia s-a extins şi asupra unui context mai larg, cel al serviciilor sociale de interes general. De aceea, trebuie să mă refer şi la acest subiect şi să subliniez faptul că, în afara locuinţelor, şi alte servicii de interes general şi, în special, alte servicii sociale joacă un rol preventiv şi de coeziune socială ţintită asupra întregii populaţii, indiferent de avere sau venituri. Comisia a clarificat acest lucru în comunicarea sa din 2007, când a subliniat obiectivele şi principiile organizării serviciilor sociale.

Comisia îşi asumă angajamentul de a promova calitatea serviciilor sociale. De exemplu, susţinem dezvoltarea unui cadru calitativ pentru serviciile sociale de interes general în cadrul Comitetului pentru protecţie socială.

Câteva idei în încheierea răspunsului meu. Având în vedere că anumite chestiuni se refereau la o perioadă mai lungă de timp, prelungindu-se către următoarea perspectivă financiară, aş fi de acord că, într-o varietate de contexte, locuinţele vor fi afectate; într-adevăr, restaurarea în contextul eficienţei energetice – care, din punctul nostru de vedere, intră în categoria locurilor de muncă ecologice – va fi, cu siguranţă, o zonă în care vom fi activi, fără a încerca, desigur, să avem o politică europeană comună privind locuinţele.

Vor exista şi alte chestiuni, cum ar fi locuinţele destinate celor mai vulnerabile grupuri ale societăţii, precum romii, domeniu în care s-a început deja să se lucreze, şi cred că va exista o susţinere constantă din partea fondurilor structurale a problemelor legate de locuinţe care, în acest caz particular, sunt destinate grupurilor extrem de vulnerabile şi marginalizate dintr-o varietate de state membre. Acest lucru evidenţiază şi importanţa de a avea o viziune foarte diversificată, deoarece ţările sunt diferite în termeni de nevoi sociale, iar anumite decizii şi soluţii care sunt aplicate în ţări cu venituri mari nu trebuie, bineînţeles, să fie neapărat urmate – şi în niciun caz impuse – în alte state membre.

  Preşedinta. – Dezbaterea a fost închisă.

17. Măsuri de securitate şi prevenire pe platformele petroliere offshore din Uniunea Europeană (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct pe ordinea de zi este declaraţia Comisiei cu privire la măsurile de securitate şi prevenire pe platformele petroliere offshore din Uniunea Europeană.

  Günther Oettinger, membru al Comisei. – (DE) Doamnă preşedintă, 20 aprilie a fost o zi întunecată pentru Golful Mexic, pentru Statele Unite ale Americii şi pentru întreaga lume. De exact patru săptămâni, industria şi autorităţile au încercat totul – până acum, fără niciun succes notabil – pentru a opri deversările enorme de petrol şi pentru a diminua daunele cauzate mediului, în special pe coastă.

Accidentul scoate în evidenţă riscurile asociate cu lucrările din larg de aprovizionare cu petrol şi gaze. Conştientizarea publică a crescut, pe bună dreptate, nu numai în Statele Unite, ci şi în Europa. Europa, împreună cu Norvegia, produce anual peste 200 de milioane de tone de ţiţei, majoritatea acestuia din Marea Nordului.

Chiar dacă explorarea şi transportul petrolului şi gazelor nu au loc în condiţii extreme comparabile sau la aceleaşi adâncimi ca în Golful Mexic, tot trebuie să luăm în considerare eventualitatea unui accident în UE şi să fim pregătiţi pentru acesta. Avem organismele competente şi mecanismele care să ne permită să reacţionăm rapid în cazul unui eventual accident.

Există Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă, avem bărci de salvare, mecanisme de protecţie civilă, o bună coordonare a măsurilor de sprijin, iar dna comisar Georgieva a putut, prin urmare, să ofere dintr-un stadiu incipient asistenţă europeană măsurilor curente desfăşurate în Golful Mexic.

Obiectivul nostru trebuie să fie prevenirea, astfel încât să nu fim deloc nevoiţi să ne confruntăm cu un dezastru. Împreună cu dl comisar Potočnik, am solicitat, prin urmare, birourilor noastre să revizuiască legislaţia comunitară aplicabilă. Legislaţia europeană reprezintă cadrul pentru măsurile de siguranţă şi protecţie a mediului, atât în general, cât şi în eventualitatea unui anumit accident.

Directivele noastre asigură standarde minime de siguranţă a echipamentului şi conţin standarde minime detaliate pentru sănătatea şi siguranţa lucrătorilor. Vom revizui acum toate aceste texte juridice, pentru a vedea dacă oferă un instrumentar adecvat şi optim în cazul unui dezastru similar sau în cel mai rău caz care s-ar putea ivi. Acest lucru implică o cooperare strânsă cu autorităţile naţionale de reglementare, deoarece o parte majoră a prevederilor de securitate care guvernează transportul de petrol şi gaze şi protecţia sănătăţii se află sub controlul statelor membre, şi nu direct sub controlul nostru.

Sigur că niciun set de reglementări nu poate oferi o garanţie de 100 %. Multe aspecte depind de abordarea şi de comportamentul domeniului operativ din industria noastră. Avem, aşadar, toate motivele pentru a ne reuni: politica şi industria trebuie să coopereze pentru a asigura că mediul european şi publicul sunt în siguranţă.

Doresc să plasez siguranţa şi durabilitatea în transportul de petrol şi gaze în centrul conversaţiilor părţilor interesate. De aceea, în ultima săptămână, am găzduit o întrunire a înalţilor oficiali de la companiile majore de energie care sunt active în apele europene. Dna comisar Georgieva a fost, de asemenea, prezentă. În cadrul acestei reuniuni tehnice, am solicitat industriei să se asigure că se vor depune toate eforturile posibile pentru a evita ca accidente similare să aibă loc în vecinătatea coastelor europene.

Am prezentat un catalog de întrebări, la care companiile urmează să dea un răspuns pe parcursul următoarelor zile. Au fost 12 întrebări care includeau foarte concret tot ceea ce este decisiv pentru siguranţa pe platformele de petrol şi pe platformele de gaze, cât şi pentru ape, coaste şi statele membre. Văd această reuniune cu industria ca pe începutul unui proces care va creşte transparenţa operaţiunilor industriei şi va promova respectarea normelor şi aplicarea celor mai bune practici.

Planificăm o a doua reuniune în următoarele luni, când vom cunoaşte mai bine cauzele accidentului, pentru a evalua situaţia şi pentru a trage pentru Europa învăţămintele din accidentul care a avut loc în Golful Mexic.

În acest moment, în care cauzele şi circumstanţele nu au fost încă analizate, ar fi prematur să tragem concluzii sau să solicităm noi iniţiative legislative. Dacă ar reieşi însă că este nevoie de un răspuns normativ, pot să vă asigur că Comisia nu va ezita să vă prezinte propuneri de legislaţie europeană.

Vedeţi, doamnelor şi domnilor, în Europa există eforturi constante de prevenire a unei tragedii similare. În cazul în care un astfel de accident ar avea totuşi loc, avem o serie de măsuri şi mecanisme de reacţie rapidă şi neîntârziată şi de diminuare a efectelor pe care un asemenea accident l-ar avea pentru cetăţeni şi pentru mediu în Europa.

Vă voi raporta cu plăcere ceea ce vom stabili în cadrul următoarei noastre reuniuni.

  Bogusław Sonik, în numele Grupului PPE. – (PL) Explozia platformei din Golful Mexic este cel mai mare dezastru ecologic de acest tip din întreaga istorie. 800 000 de litri de ţiţei curg zilnic în Golf, ceea ce reprezintă un total de 22 de milioane de litri de la începutul dezastrului. Deversările de petrol se întind acum pe o suprafaţă de peste 43 000 de kilometri pătraţi, mai mare decât suprafaţa Olandei.

În acest moment, datoria noastră este aceea de a ne declara solidaritatea faţă de Statele Unite şi faţă de toate victimele tragediei şi de a asigura că le vom oferi cât se poate de mult ajutor. În lumina acestui dezastru, cred că este esenţial să realizăm de urgenţă o evaluare specială – o inspecţie tehnică detaliată şi aprofundată a platformelor de foraj care operează pe apele teritoriale ale Uniunii Europene. Acesta ar trebui să fie primul pas la nivel supranaţional de garantare a securităţii spaţiului maritim european. În plus, aş dori să atrag în mod deosebit atenţia asupra faptului că, în cazul în care un dezastru similar ar avea loc în Marea Baltică – o mare închisă –, acesta ar cauza daune permanente şi ireversibile în întreaga regiune şi în zonele costiere ale acesteia.

Este esenţial ca toate dezvoltările realizate în apele teritoriale ale Uniunii Europene să facă obiectul unei monitorizări speciale, să respecte cele mai înalte standarde de siguranţă şi să fie echipate cu cele mai moderne sisteme de securitate. În acest sens, cred că este, de asemenea, esenţial să dezvoltăm o procedură transfrontalieră comună de reacţie şi cooperare, care, în cazul unei scurgeri de ţiţei, ar fi imediat pusă în aplicare.

Observatorii din Statele Unite subliniază că, în multe cazuri, autorizaţia de a instala platforme în Golful Mexic a fost acordată sub presiune şi pentru a răspunde intereselor industriei petroliere, în detrimentul mediului natural. Este dificil să nu menţionăm aici decizia de a construi Nord Stream, conducta nordică de gaze, o decizie politică ce nu a luat în considerare pericolele pe care această investiţie le-ar putea avea pentru ecosistemul Mării Baltice.

Domnule Oettinger, în contextul dramei din Golful Mexic, instalaţiile de foraj pentru extragerea ţiţeiului sau a gazelor nu ar trebui niciodată să fie permise fără o garanţie de siguranţă de 100 % pentru mările şi oceanele în cauză. Nu ar trebui permise deciziile luate sub presiunea unui lobby industrial sau politic.

  Kriton Arsenis, în numele Grupului S&D. – (EL) Domnule comisar, de multe ori, simpla intensificare a măsurilor de prevenire nu este suficientă. Recenta explozie din Golful Mexic a implicat o platformă construită în 2001, iar scufundarea ei ulterioară este cauza unuia dintre cele mai mari dezastre ecologice de până acum. Deocamdată, şi au trecut 29 de zile de la accident, nu a fost posibilă oprirea deversării şi, după cum a spus dl Sonik, peste 5 000 de tone de petrol se scurg zilnic în mare în Golful Mexic.

Această poluare masivă s-a produs într-o perioadă în care numeroase specii, dintre care multe pe cale de dispariţie, se află în plin sezon de reproducere. Mă refer la cinci dintre cele şapte specii de broaşte ţestoase, delfini, numeroase balene şi numeroase mamifere importante de mare. În mod inevitabil, sunt afectaţi şi oamenii. Această explozie, acest accident a avut loc tocmai când zona începea să-şi revină după efectele devastatoare ale uraganului Katrina; a făcut, de asemenea, 11 victime.

Cu toate acestea, în Statele Unite se iau măsuri. În 1981, Congresul a votat pentru un moratoriu care să interzică forajul maritim de petrol în 85 % din apele costiere din jurul Statelor Unite. Guvernul Obama a confirmat moratoriul după accident, în ciuda declaraţiilor sale iniţiale contrare. În acelaşi timp, se autorizează însă în continuare platforme de petrol, în special în Marea Nordului. Există la ora actuală sute de platforme maritime care forează atât pentru extracţia de petrol, cât şi pentru extracţia de gaze naturale.

Accidentul recent petrecut în Golful Mexic a confirmat cu adevărat pericolul anihilării mediului marin din jurul platformelor petroliere maritime. Cu toate acestea, în conformitate cu legislaţia europeană, forarea pentru extracţia de petrol sub mare este exclusă din domeniul de aplicare a Directivei Seveso privind controlul asupra riscului de accidente majore care implică substanţe periculoase.

Acest dezastru recent ne arată că nimeni nu se află în poziţia de a garanta faptul că un dezastru similar nu se va întâmpla în Uniunea Europeană şi că, uneori, simpla intensificare a măsurilor de prevenire nu este suficientă. Magnitudinea dezastrului a forţat guvernul Obama să bată în retragere. Poate că a venit timpul ca, în afara măsurilor preventive suplimentare, Uniunea Europeană să introducă un moratoriu cu efect imediat de interzicere a forajelor maritime în apele UE, care să se potrivească cu moratoriul SUA? Trebuie să reacţionăm fără întârziere, înainte ca un accident ca cel din Golful Mexic să ne bată la uşă.

  Corinne Lepage, în numele Grupului ALDE. – (FR) Doamnă preşedintă, scufundarea din 22 aprilie a platformei din largul coastei Louisianei a cauzat o deversare de petrol de proporţii incredibile. Aceasta din urmă ridică trei probleme majore. Faptul că nu au fost introduse în prealabil niciun fel de sisteme de stopare a unei scurgeri de asemenea natură este greu de înţeles, la fel ca şi absenţa unor controale suficiente din partea autorităţilor publice a sistemelor de securitate solicitate şi puse în aplicare de către operatorii platformei pentru a evita riscurile poluării şi, până la urmă, riscul specific legat de poluarea cu hidrocarburi a zonelor deosebit de sensibile şi/sau deosebit de locuite. În urmă cu câteva momente, colegul nostru, dl Sonik, ne-a amintit de dezastrul pe care o astfel de poluare l-ar putea cauza, de exemplu, Mării Baltice.

Marea Nordului a cunoscut deja cel puţin două accidente grave pe platformele maritime şi este una dintre regiunile cu cea mai mare concentraţie de platforme din lume. În aceste condiţii, este absolut esenţial să facem o trecere în revistă a situaţiei, pentru a ne asigura că un accident similar nu va fi posibil în largul coastelor noastre, şi suntem încântaţi, domnule comisar, că s-a luat o iniţiativă de acest fel.

Acestea fiind spuse, ce măsuri intenţionaţi să luaţi pe termen scurt pentru a îmbunătăţi siguranţa şi prevenirea accidentelor pe platformele maritime aflate pe apele noastre teritoriale? Aţi vorbit despre standarde minime, domnule comisar, însă acestea nu sunt suficiente.

În al doilea rând, care sunt măsurile de control puse în aplicare pentru a garanta respectarea deplină a cerinţelor de securitate? Nu ajunge să avem norme de securitate pe hârtie; acestea trebuie să fie puse în aplicare, iar aplicarea lor trebuie să fie monitorizată. Ce intenţionaţi să faceţi pentru a vă îndrepta în această direcţie?

În al treilea rând, ce resurse sunt puse disponibile în eventualitatea unui accident pentru a evita poluarea coastelor? Este foarte bine că avem ambarcaţiuni şi forţe civile, dar care sunt lucrurile de care dispunem? Nu a venit timpul să solicităm ca operatorii să aibă un echipament tehnic specific care să poată fi cumulat? Nu ar fi, de asemenea, necesar ca, având în vedere includerea de acum înainte a prejudiciului ecologic în dreptul comunitar, să asigurăm un sistem adecvat de compensaţii şi garanţii financiare aferente?

În final, companiile petroliere operează la adâncimi din ce în ce mai mari, îngreunând foarte mult intervenţia în caz de accident şi punând în pericol mediul marin. Ce fel de măsuri sunt prevăzute pentru exploatarea maritimă a petrolului la adâncimi mai mari şi, în special, în nordul îndepărtat?

Iar, în final, voi reveni la întrebarea pe care colegul nostru, dl Arsenis, tocmai a adresat-o: nu a venit timpul să luăm în considerare un moratoriu extins în aceleaşi condiţii ca cele pe care doresc să le introducă Statele Unite? Dorim şi trebuie să ne îndepărtăm de această societate bazată pe petrol. Nu a venit momentul să facem acest lucru?

  Isabelle Durant, în numele Grupului Verts/ALE. – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, şi eu cred că ar trebui să-i oprim pe cei din industrie să se joace de-a Dumnezeu.

Astăzi, naţiunile industrializate sunt însetate de petrol mai mult decât oricând. Ele forează tot ce pot, la adâncimi din ce în ce mai mari, fapt care acutizează în mod clar riscul de accidente. În ultima vreme, industriile au preferat prospectarea şi extragerea, în detrimentul securităţii şi al mediului; 800 000 de litri de ţiţei curg zilnic, de aproape o lună, în Golful Mexic, iar daunele ecologice şi economice vor fi catastrofale. Văd un decalaj imens între sumele colosale cheltuite pe extracţii din ce în ce mai adânci şi resursele clar insuficiente consacrate prevenţiei în aval şi anticipării riscurilor.

La fel ca colegii mei, solicit şi eu o serie de lucruri. În primul rând, cred că trebuie să efectuăm un audit al tuturor platformelor petroliere, pentru a le verifica gradul de întreţinere, nivelul de securitate şi conformitatea cu standardele. Bineînţeles că trebuie, de asemenea, să efectuăm inspecţii ale platformelor, chiar dacă aceste inspecţii ţin de responsabilitatea statelor membre, şi avem nevoie şi de inspectarea de către Comisie a inspecţiilor în sine.

În plus, consider că trebuie să protejăm o dată pentru totdeauna ecosistemele cele mai fragile. În acest sens, alături de iniţiativa pe care aţi luat-o, şi pe care o salut, de a încerca să vedem cum am putea să facem faţă unor astfel de circumstanţe dacă un accident similar ar avea loc în largul coastelor noastre, cred într-adevăr că Europa trebuie să ia iniţiative pentru a proteja o dată pentru totdeauna ecosistemele cele mai fragile. Mă gândesc, de pildă, la Alaska. Avem nevoie de o convenţie internaţională care să urmeze acelaşi model ca cel ce există pentru protecţia resurselor în Antarctica, iar Europa s-ar putea afla în fruntea acestui tip de activitate şi de convenţie.

În cele din urmă, dacă mai este necesar, acesta ar fi un motiv foarte bun de a investi mai mult şi mai curând în energiile regenerabile. Vulcanul – nu-i voi spune numele, deoarece este imposibil de pronunţat – ne-a oferit un semnal în ceea ce priveşte transportul aerian; la fel, acest accident îngrozitor este un alt semnal pentru noi cu privire la extracţia de petrol. A venit vremea să ne dăm seama că am depăşit nebunia acestei curse de a extrage petrol oriunde şi cu orice preţ.

  Giles Chichester, în numele Grupului ECR. – Doamnă preşedintă, salut declaraţia dlui comisar. Lumea a privit uluită la deversările enorme de gaze şi petrol din conducta ruptă în urma exploziei şi a dezastrului din Golful Mexic, cât şi la aparenta incapacitate atât a industriei, cât şi a autorităţilor SUA de a stopa aceste deversări; trebuie să sperăm că evoluţiile recente se vor dovedi un succes.

Am avut, aşa cum au menţionat unii colegi, propria noastră experienţă a dezastrelor pe platforme, şi anume în Marea Nordului. Mă gândesc la Piper Alpha ca la unul dintre exemple şi cred că s-au învăţat multe din această experienţă. Dar să ne amintim că există o diferenţă semnificativă între adâncimea la care se operează în Golful Mexic şi adâncimea Mării Nordului. Permiteţi-mi să lansez îndemnul de a fi precauţi şi de a nu ne avânta în noi legislaţii. Haideţi să fim siguri de ceea ce s-a întâmplat. Haideţi să aflăm dacă normele noastre existente ar fi prevenit un asemenea accident aici şi să ne asigurăm că normele noi l-ar preveni.

Accidentele şi cazurile fortuite se întâmplă şi nu putem garanta prevenirea lor. Trebuie să existe o limită a ceea ce putem face pentru a le preveni. Aş dori să vă ofer un ultim gând, atunci când luăm în considerare riscurile relative, şi anume că accidentele precum acesta pun siguranţa relativă a energiei nucleare într-o perspectivă diferită.

  Elie Hoarau, în numele Grupului GUE/NGL. – (FR) Doamnă preşedintă, deversările de pe platforma de foraj din Golful Mexic reprezintă un adevărat dezastru, atât din punct de vedere ecologic, cât şi din punct de vedere economic. Se pare că au existat anumite nereguli în acordarea autorizaţiilor de foraj de către ministerul de interne al Statelor Unite. Acest lucru ar constitui o lipsă de responsabilitate de neiertat, ale cărei consecinţe sunt incalculabile şi nu afectează doar Statele Unite.

Ştim că se acordă sute de autorizaţii de foraj maritim de către ţări din întreaga lume, iar dacă aceste autorizaţii ar fi eliberate într-un mod la fel de iresponsabil, ar cauza probleme serioase întregii lumi. În calitate de deputat european reprezentând o regiune europeană ultraperiferică, precum şi ţările şi teritoriile de peste mări (PTOM), compuse aproape în totalitate din insule, aproape 130 în total, răspândite pe trei continente, trebuie să-mi exprim preocuparea deosebit de mare pe care o am pentru insulele noastre din cauza proiectelor de exploatare maritimă a petrolului. De aceea, este esenţial ca Uniunea Europeană, care trebuie să ofere un exemplu, să revizuiască cu cea mai mare rigoare măsurile de securitate şi prevenire pe propriile platforme petroliere maritime.

În plus, deversările accidentale sau operaţionale de petrol în mare, nu neapărat cauzate de Europa, sunt estimate la câteva zeci de mii de tone în fiecare an. Nu a venit timpul ca Uniunea Europeană să ia iniţiativa, astfel încât, de acum înainte, platformele maritime să fie sub controlul unei autorităţi ştiinţifice nedisputate, care ar trebui să fie înfiinţată sub forma unei autorităţi internaţionale?

După Copenhaga şi având în vedere conferinţa de la Cancún, Uniunea Europeană ar trebui să fie mândră să promoveze o adevărată guvernanţă globală pentru căutarea, protejarea şi exploatarea resurselor din adâncul mării.

  Hans-Peter Martin (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, în calitate de vecin al Lacului Constanţa, aş dori să apelez la dvs. să luaţi accidentul, dezastrul din Golful Mexic, la fel de serios ca şi cum s-ar fi întâmplat chiar aici, în lacul nostru Constanţa. În această eventualitate, în oraşul meu natal nu aţi mai avea apă potabilă, nu s-ar mai organiza niciun festival, cu toate consecinţele dramatice pe care le-ar implica aceasta, şi nu numai.

Ce înseamnă acest lucru? Sunteţi sigur că platformele petroliere care se află departe de noi – cu alte cuvinte, în Marea Nordului şi în Marea Baltică – vor rezista cu adevărat diferitelor condiţii de furtună cu care va trebui să ne confruntăm ca urmare a schimbărilor climatice? Sunteţi sigur că Agenţia dvs. Europeană pentru Siguranţă Maritimă este într-adevăr echipată pentru a face faţă unor astfel de condiţii? Aţi vorbit despre o bună coordonare. Ne-am confruntat de multe ori cu probleme de funcţionare a contactului radio între diferitele ţări. S-a verificat acest lucru, înainte de a ajunge la o situaţie de urgenţă? În cazul în care se va întâmpla cu adevărat ceva, care este situaţia juridică în ceea ce priveşte procesele împotriva companiilor petroliere? Ar fi poate util un fond de riscuri în acest sens?

În final, vă este clar că autorităţile de monitorizare din SUA erau multe prea interconectate cu industria petrolieră? Puteţi să spuneţi că nu vom avea aceleaşi probleme la nivel european? Stipularea nu ar trebui să sune „Puteţi să faceţi orice, în afara…”.

  Elena Oana Antonescu (PPE). - Salut şi eu iniţiativa Comisiei. Cred că este important să discutăm acest subiect, chiar dacă accidentul nu s-a produs într-o zonă aflată în jurisdicţia unui stat membru al Uniunii Europene.

Există în prezent, în apele teritoriale ale statelor membre, foarte multe platforme care exploatează petrol. Această activitate se estimează că va creşte, în condiţiile în care Agenţia Internaţională a Energiei apreciază că, în prezent, numai 5 % din rezervele marine de petrol sunt cunoscute. Este important să vedem care sunt lecţiile care trebuie învăţate din dezastrul din Golful Mexic, care este situaţia acum în apele unde se efectuează astfel de exploatări în statele membre din Uniune şi dacă este necesar să luăm măsuri suplimentare de creştere a siguranţei, atât a lucrătorilor pe aceste platforme, cât şi măsuri suplimentare pentru prevenirea unor accidente cu consecinţe dezastruoase pentru zonele vulnerabile din Europa.

O altă lecţie pe care trebuie să o învăţăm din dezastrul Deep Water Horizon, dar şi din trecut, este că trebuie să examinăm foarte atent cum se acordă licenţele de exploatare şi care sunt practicile de contractare existente. Trebuie să ne asigurăm că asumarea răspunderii nu poate fi evitată. O companie care intră într-o afacere cu un anumit grad de risc, care trebuie combătut prin măsuri de siguranţă specifice şi din care poate câştiga foarte mult, trebuie să fie pregătită să suporte şi consecinţele în cazul în care se produce un accident.

Dacă aţi urmărit cum decurge anchetarea acestui dezastru în Statele Unite, lanţul de relaţii contractuale stabilite între mai multe firme permite companiilor să arunce vina una pe alta, în timp ce petrolul continuă să se deverseze în mare. Nu putem tolera o situaţie similară aici. De aceea, trebuie să examinăm legislaţia în acest domeniu şi să aducem eventuale îmbunătăţiri cadrului legislativ, astfel încât să ne asigurăm că reducem riscurile producerii unui astfel de eveniment.

Experienţa din trecut arată că, în urma accidentelor, rămân pagube umane şi de mediu uriaşe, iar procesele de stabilire a responsabilităţii pot dura ani în şir. Comisia trebuie să se asigure că legislaţia pentru exploatarea resurselor de petrol în condiţii de siguranţă nu are prevederi prea permisive şi să evalueze în ce măsură trebuie schimbată, pentru a reduce folosirea unor modalităţi de evitare a responsabilităţii.

  Marek Józef Gróbarczyk (ECR). – (PL) Exemplul oferit de dezastrul din Golful Mexic ne obligă să ne gândim cu atenţie la proiecte de investiţii ce se derulează în Uniunea Europeană. Mă refer la conducta de petrol nordică, care se construieşte fără respectarea recomandărilor făcute de Parlamentul European.

Sursa gazelor va fi zăcământul de gaze rus Stockman din Marea Barents. Proiectul planifică extracţia a 24 de miliarde m3 de gaze în fiecare an în prima etapă, însă aceasta va creşte apoi la 68 de miliarde. Pentru a obţine aceste cantităţi de gaze, trebuie efectuate multe foraje într-o perioadă foarte scurtă de timp. Nu va fi posibil să stopăm valul de 148 000 de tone de gaz metan, deoarece nu există valve sau puncte de tranzit. Daunele cauzate conductei nu vor duce în niciun caz la închiderea acesteia. Gazele vor continua să se scurgă până la repararea defecţiunii, deoarece în cazul în care ar intra apă, aceasta ar strica în totalitate conducta. Prin urmare, solicit Comisiei să realizeze o analiză detaliată a pericolelor pe care le prezintă dezvoltarea proiectelor de acest tip.

  Paul Rübig (PPE). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, această dezbatere vine la timp. Încă nu am rezolvat problemele din Golful Mexic şi nici nu ştim unde vor apărea următoarele probleme.

Acesta este motivul pentru prima mea întrebare, domnule comisar: unde poate Europa, la ora actuală, să ajute prin expertiza specializată, prin Centrul Comun de Cercetare sau prin numeroase alte organizaţii pe care le avem, pentru a încerca, împreună, să obţinem cât mai rapid şi mai eficient cu putinţă o soluţie pentru dezastrul din Golful Mexic? În ceea ce priveşte reducerea emisiilor de CO2 cu 20 % şi compensarea prin surse de energie regenerabilă, Uniunea Europeană a ales calea potrivită şi putem avea rezultate foarte bune prin mai multă eficienţă. Credeţi că am putea, de exemplu, să lansăm noi iniţiative împreună cu Norvegia în cadrul Spaţiului Economic European?

  Saïd El Khadraoui (S&D). – (NL) La fel ca alţi vorbitori, sunt extrem de şocat de faptul că sute de mii de litri de ţiţei au putut să se scurgă timp de mai multe săptămâni în mare fără ca noi să reuşim să oprim acest lucru. Sunt, de asemenea, extrem de şocat de pagubele enorme astfel cauzate şi de faptul că BP, compania în cauză, continuă să minimalizeze în mod constant acest accident. Suntem puşi în faţa faptului împlinit şi nici măcar nu am reuşit să evaluăm toate consecinţele pe termen mai lung.

Este, aşadar, esenţial să adoptăm, mai degrabă la nivel european decât la nivel naţional, măsurile necesare pentru a nu permite repetarea unor asemenea evenimente în viitor. Făcând aceasta, trebuie să ne concentrăm asupra aspectelor procedurale şi, de asemenea, tehnice, impunând sistemele necesare de securitate. Aceste iniţiative costă, bineînţeles, însă costurile neluării niciunei măsuri ar fi, în mod evident, mult mai ridicate.

În trecut, am preluat iniţiativa pe plan mondial, impunând învelişuri duble pentru navele petroliere. Cred că ar trebui ca, şi aici, să preluăm iniţiativa şi să dăm un exemplu bun.

  Karin Kadenbach (S&D). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar Oettinger, în calitate de membră a Comisiei pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară şi de raportoare alternativă pentru biodiversitate, acest dezastru are, în mod evident, un impact personal pentru mine. Se distruge mult din ceea ce ar trebui să fie păstrat în viaţă. Cineva a spus-o astăzi deja, dar adevărul este că, în ciuda oricărei precauţii, accidentele se întâmplă, deoarece prevenirea are anumite limite.

Însă accidentele nu sunt rezervate numai platformelor petroliere – nici centralele nucleare nu sunt imune la incidente şi accidente. În Austria, avem o zicală, şi anume: „Trebuie mereu să se întâmple ceva înainte să se întâmple ceva?” Cu alte cuvinte, trebuie ca de fiecare dată să aibă loc un accident înainte ca noi să ne învăţăm lecţia? Acest dezastru ar trebui să ne facă pe toţi să ne gândim dacă renunţarea la energia nucleară nu ar fi o idee bună pentru Europa. Ar trebui să ne concentrăm întreaga energie mentală şi toate resursele financiare pe investiţiile în energii regenerabile.

  Seán Kelly (PPE). – (GA) Doamnă preşedintă, este bine că discutăm despre acest subiect important, dar, până la urmă, nu ştiu la ce vor duce discuţiile noastre sau ce efect vom avea asupra companiilor mari – companiile petroliere ce deţin puţurile petroliere care au cauzat aceste daune şi acest dezastru.

În acelaşi timp, Comisia ar trebui aplaudată pentru recomandările sale de a pune în aplicare măsuri aici, pentru a garanta că în propria noastră zonă nu se va întâmpla ceva asemănător. Însă, dacă există o lecţie pe care ar trebui s-o învăţăm din acest dezastru, aceasta ar fi că trebuie să punem la dispoziţie de urgenţă alte resurse de energie pentru aprovizionarea regiunii noastre, în special resurse de energie naturală, cum ar fi energia eoliană şi energia solară. Cu cât facem mai repede acest lucru, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea. Dacă nu reuşim să facem ceea ce ne-am propus, companiile petroliere vor înainta în ocean, în căutare de petrol, iar astfel de pagube şi de dezastre se vor întâmpla nu numai o dată, ci iar şi iar. Nu ar trebui să permitem acest lucru.

  Silvia-Adriana Ţicău (S&D). - Susţinem investiţiile în infrastructura energetică europeană, dar doar în condiţiile în care pentru acestea se asigură deplina siguranţă pentru construcţie şi exploatare. De asemenea, solicit pe această cale ca orice proiect aferent extracţiei sau transportului submarin de hidrocarburi să se realizeze doar după o evaluare serioasă a impactului asupra mediului.

Am solicitat în repetate rânduri înfiinţarea, în toate statele membre cu ieşire la mare, a unor centre europene pentru intervenţii în caz de accidente maritime, categorie în care intră şi acest tip de accidente. Nu în ultimul rând, toate companiile implicate în exploatarea şi transportul submarin de hidrocarburi ar trebui să ofere garanţii şi să aibă asigurări care să permită plata despăgubirilor în caz de accidente.

  Zigmantas Balčytis (S&D). – (LT) Cred că întreaga lume urmăreşte îngrijorată evenimentele ce continuă să se desfăşoare la ora actuală pe coasta Golfului Mexic. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina şi nu ar fi putut să prevadă că o astfel de ţară imensă, naţiunea conducătoare a lumii, Statele Unite, ar fi incapabilă să facă faţă unei situaţii care, la prima vedere, creează impresia că se poate rezolva. Consider că noi, şi Europa, contribuim cu fonduri considerabile şi cu resurse umane la rezolvarea problemelor cauzate de schimbările climatice. Cu toate acestea, natura îşi are propriile cerinţe. Sunt de părere că este foarte bine că vom avea ocazia să învăţăm din greşelile altora, dar, din nou, aş dori să vă reamintesc de problema legată de conducta de gaze nordică şi cred că noi, Europa, vom fi responsabili din punct de vedere politic pentru exploatarea acestei conducte şi, prin urmare, aş dori, de asemenea, să-l îndemn pe dl comisar să se asigure de faptul că vom revizui din nou condiţiile de exploatare a acestui proiect de gaze, şi salut oportunitatea şi voinţa de a consolida propriile capacităţi de salvare ale Europei.

  Günther Oettinger, membru al Comisei. – (DE) Doamnă preşedintă, onoraţi deputaţi, la fel ca dvs., sunt şocat, nu numai în calitate de comisar, dar şi în calitate de cetăţean, când văd cum, de ani de zile, natura este distrusă în asemenea cazuri.

Chiar dacă suntem şocaţi, trebuie să ne păstrăm calmul şi să fim echilibraţi, deoarece activităţile frenetice şi isteria nu-şi au locul aici. Cauza exactă a accidentului din Golful Mexic este încă necunoscută. A fost tehnologia cea care a dat greş? A fost o eroare umană? Am încredere că guvernul şi opinia publică din SUA vor căuta o explicaţie cu aceeaşi temeinice cu care dorim şi noi să explicăm cauzele aici, în Europa.

Cred, de asemenea, că populaţia Statelor Unite ale Americii se aşteaptă, cu acelaşi şoc şi cu aceeaşi temeinicie, ca anumite lecţii să fie învăţate din aceste evenimente. În acest sens, am încredere în Statele Unite ca naţiune industrializată, în competenţele sale tehnice şi în democraţia sa.

Cel de-al doilea punct: trebuie să ne îndepărtăm de calea petrolului. Este însă clar că mergem de generaţii pe această cale, iar acest lucru este valabil în special pentru naţiunile industrializate ale Europei. Cetăţenii noştri au mult peste 200 de milioane de autoturisme – iar dvs. şi cu mine toţi le conducem. Conduc mult şi, de asemenea, zbor mult, în interes de afaceri. La sfârşit de săptămână, sute de mii de persoane vor zbura, din nou, spre sud, şi îşi vor petrece vacanţa de Rusalii în Mallorca. Când vine vorba despre Grecia şi Spania, se spune că doar turismul poate rezolva criza economică, ceea ce înseamnă mai multe zboruri spre Atena, Palma, Marbella şi alte destinaţii. Consumăm petrol – cu toţii, dvs. şi cu mine. Am impresia că nici această Cameră solemnă, această onorabilă instituţie, nu este construită tocmai într-o manieră ecologică. Avem mai multe lămpi de neon decât deputaţi europeni în această seară. Din toate aceste motive, cred că trebuie pur şi simplu să fim conştienţi de faptul că avem nevoie încă de mulţi ani de consum major de petrol, dar că, în acelaşi timp, trebuie să fim foarte ambiţioşi pe calea renunţării la petrol: 20 % surse de energie regenerabilă peste zece ani.

Pregătim o Foaie de parcurs 2050 şi vă vom prezenta diversele alternative în cursul anului. Opiniile experţilor spun că, peste patru decenii, putem obţine 80 % din nevoile noastre energetice din alte surse decât combustibilii fosili şi, prin urmare, petrol. Electromobilitatea reprezintă aici o opţiune, însă, mult timp de acum înainte, majoritatea vehiculelor nu vor funcţiona pe bază de electricitate, ci pe bază de petrol sub formă de motorină şi benzină.

Este clar că forarea de petrol în Marea Nordului sau în Golful Mexic reprezintă o încercare de a reduce dependenţa de anumite ţări. Fără aceasta, fără propriile noastre depozite, dependenţa noastră de statele OPEC şi de ţări care nu sunt întotdeauna caracterizate prin democraţie ar fi chiar mai mare.

Există însă o diferenţă esenţială: în Marea Nordului, forajele au loc la aproximativ 150–200 m, în timp ce, în Golful Mexic, adâncimea este de 3 000 până la 4 000 m, cu oportunităţi mult mai reduse de garantare a siguranţei. Adâncimile de 150 şi 200 de metri pot fi atinse cu submarine cu oameni la bord. În Golful Mexic, oamenii sunt, în principiu, departe de sursa pericolului, departe de siguranţa tehnică.

Am încredere şi în statele noastre membre. Avem toate motivele să avem încredere în autorităţile noastre naţionale şi în echipele noastre tehnice din Regatul Unit, Germania, Norvegia şi Danemarca. De asemenea, în parteneriatul care există la ora actuală între Uniunea Europeană şi autoritatea noastră (Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă – EMSA) şi echipele naţionale de securitate, avem un nivel excelent, ridicat, de siguranţă cooperantă între Uniunea Europeană şi statele noastre membre care se situează la graniţe.

Şi în cazul Nord Stream a trebuit, bineînţeles, să verificăm aspectul siguranţei. Aceasta a implicat procese complicate de securitate şi autorizare, care au fost toate efectuate, şi doresc să clarific faptul că Nord Stream va fi, probabil, cea mai modernă şi mai sigură conductă de gaze din lume. Şi aici există o diferenţă esenţială: dacă ar exista vreodată o problemă în conducta de gaze, gazele ar putea fi oprite la sursă sau la coastă. Nord Stream nu poate fi comparată cu ceea ce se întâmplă în Golful Mexic.

Până la urmă, vom fi nevoiţi să alegem o cale care să ne îndepărteze de cea a petrolului, însă vom avea nevoie de decenii pentru a parcurge acea cale. Noi toţi cei din politică şi din societate trebuie să parcurgem această cale. Pe drumul înspre aceasta şi între timp, trebuie să verificăm dacă standardele noastre de siguranţă, normele, orientările şi echipele de securitate se află la cel mai înalt nivel. Am pus întrebările relevante. În toamnă, când vom cunoaşte cauzele, când vom avea răspunsurile, când vom fi chestionat în detaliu companiile noastre de energie, vă vom oferi cu plăcere mai multe informaţii. Cred că gravitatea situaţiei le este bine cunoscută companiilor de energie.

Doresc să fac o remarcă finală. Există deja baze de răspundere pentru despăgubirile punitive. Niciuna dintre părţile implicate în Statele Unite nu contestă acest lucru. Când va fi clar cine poartă vina, partea în cauză va fi trasă la răspundere şi se poate deja observa că sumele se vor ridica la miliarde. În dreptul european privind mediul, precum şi în reglementările noastre naţionale privind mediul, chestiunea tragerii la răspundere, a cauzării de pagube şi a despăgubirilor punitive este clară. Şi acest lucru va consolida abordarea preventivă atunci când vine vorba de siguranţă.

Presupun că peste câteva săptămâni vom şti dacă, în Europa, va trebui să acţionăm din punct de vedere juridic sau tehnic, iar atunci îi vom prezenta cu plăcere Parlamentului un raport referitor la aceasta. Vorbele dvs. demonstrează, de asemenea, cât de important este pentru dvs., în toate partidele, să acţionaţi într-un mod atent şi precaut cu privire la acest subiect, şi nu să reacţionaţi după, când dezastrul deja se va fi întâmplat. Aceasta este maniera în care lucrăm în Comisie.

  Preşedinta. – Dezbaterea a fost închisă.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  András Gyürk (PPE), în scris. – (HU) După dezastrul platformei de foraj la adâncime de pe coastele SUA, este recomandabil ca şi noi să tragem câteva concluzii. În primul şi în primul rând, trebuie să spunem că, deşi forajele maritime la adâncime utilizează tehnologii industriale de ultimă oră, acestea nu sunt încă lipsite de riscuri. Trebuie, de asemenea, să spunem fără echivoc că creşterea investiţiilor private în sectorul petrolului nu trebuie să însemne că factorii de decizie politică vor renunţa la dreptul unor reglementări stricte privind mediul. Catastrofa petrolieră din Statele Unite reprezintă o bună ocazie pentru UE de a-şi revizui propriile norme de siguranţă. Acestea sunt încă de o natură prea generală. Trebuie să ne gândim doar la directiva privind evaluarea impactului asupra mediului sau la cadrul pentru siguranţa la locul de muncă. Revizuirea este justificată şi din cauză că normele ceva mai specifice se concentrează mai mult asupra paşilor care trebuie făcuţi după apariţia unui dezastru. Aspectelor legate de prevenţie li se rezervă, prin urmare, un rol secundar. Învăţând din exemplul SUA, trebuie să delimităm în mod clar domeniile de responsabilitate ale proprietarilor şi operatorilor puţurilor de petrol şi pe cele ale autorităţilor de supraveghere. Reglementările industriale şi acţiunile voluntare ale companiilor nu oferă o soluţie reconfortantă. Este foarte clar că avem nevoie de garanţii de securitate definite din punct de vedere juridic.

18. Criza cauzată de norul de cenuşă vulcanică (dezbatere)

  Preşedinta. – Următorul punct pe ordinea de zi este întrebarea cu solicitare de răspuns oral adresată Comisiei de Brian Simpson, în numele Comisiei pentru transport şi turism, privind criza cenuşii vulcanice (O-0061/10) (B7-0217/10).

  Silvia-Adriana Ţicău, autoare. – Doamnă preşedintă, dl Simpson îşi cere scuze pentru faptul că nu poate fi prezent la discuţia privind criza cenuşii vulcanice. În mod ironic, având în vedere discuţia din această seară, a fost afectat de restricţiile de zbor legate de restricţiile existente în Regatul Unit din cauza cenuşii vulcanice şi, prin urmare, nu a putut să ajungă la Strasbourg la această dezbatere. De aceea, voi vorbi în această seară în numele dumnealui.

Întrebarea cu solicitare de răspuns oral privind criza cenuşii vulcanice este la fel de relevantă astăzi, în contextul actualei perturbări a traficului aerian, ca şi în perioada erupţiei iniţiale de luna trecută a vulcanului din Islanda, când o mare parte din spaţiul aerian al UE a fost închis timp de şase zile. Ne confruntăm acum nu numai cu consecinţele acestei perturbări şi cu impactul său financiar, dar şi cu actuala incertitudine privind continuarea şi prelungirea acestei perturbări a spaţiului aerian european.

Deşi cred că au fost învăţate şi puse în aplicare anumite lecţii importante ca urmare a amplorii, duratei şi cauzei fără precedent a închiderii iniţiale a spaţiului aerian, este clar că, în contextul actualelor perturbări, răspunsul la nivel european trebuie să fie accelerat cu o treaptă.

Confruntaţi cu provocările pe care natura fără precedent, durata nespecificată şi perturbările le cauzează traficului aerian, mă preocupă astăzi obţinerea de asigurări a faptului că mecanismele pe care le avem pentru a face faţă acestei perturbări funcţionează în mod eficient şi că decalajele care au fost identificate în decursul ultimelor săptămâni vor fi abordate în mod adecvat.

Mă bucur să spun că Regulamentul privind drepturile pasagerilor curselor aeriene s-a dovedit a avea o importanţă vitală pentru asigurarea unei măsuri de siguranţă care să garanteze că nu pasagerii vor fi cei care vor purta povara consecinţelor financiare ale acestei situaţii şi vor fi lăsaţi în voia acestui haos. Închiderea spaţiului aerian a ridicat însă întrebări importante privind îndeplinirea de către companiile aeriene a obligaţiilor lor atunci când vine vorba despre drepturile pasagerilor curselor aeriene, în special în contextul unei compensări acordate industriei aeriene.

Ce feedback primeşte Comisia legat de tratamentul pasagerilor şi ce garanţii poate să ofere cu privire la îndeplinirea de către companiile aeriene a obligaţiilor lor, în conformitate cu legislaţia? În plus, situaţia actuală a expus vulnerabilitatea pasagerilor care şi-au rezervat un bilet la companii aeriene din state terţe, pentru care nu se aplică legislaţia privind drepturile pasagerilor. Care este propunerea Comisiei pentru abordarea acestei lacune din legislaţie?

Am recunoscut, de asemenea – foarte devreme în această criză – pierderile financiare grave suferite de industria aviatică pe perioada închiderii spaţiului aerian. Preocuparea mea privind orice pachet de compensaţii puse la dispoziţia industriei aviatice este de a garanta că aceste compensaţii vor merge spre diferite sectoare ale industriei aviatice – nu numai spre companiile aeriene – şi că măsurile de compensare sunt de natură europeană.

Ştiu că anumite state membre vor fi mai empatice decât altele atunci când se va pune problema acordării de ajutoare financiare pentru companiile lor aeriene. Cum poate Comisia să garanteze că anumite condiţii vor fi echilibrate pentru a evita inegalităţile în compensaţiile oferite la nivelul statelor membre şi pentru a asigura un mediu concurenţial echitabil?

Voi trece acum la cea mai arzătoare problemă de astăzi, care se referă la procedurile existente de definire a zonelor UE în care nu se zboară. Perturbarea continuă a spaţiului european a pus, încă o dată, în centrul atenţiei procedurile de definire a zonelor în care nu se zboară. Există preocupări cu privire la faptul că statele membre sunt exagerat de prudente în punerea în aplicare a zonelor în care nu se zboară şi că avioanele pot zbura prin densităţi mai mari de cenuşă decât cele pe care le permit în prezent normele UE.

Închiderea şi deschiderea din ultimele săptămâni a spaţiului aerian de către statele membre a scos foarte puternic în evidenţă nevoia mai curând a unei abordări mai unitare la nivel UE, în locul abordării diferenţiate pe care o vedem acum. Sunt, de asemenea, la curent cu faptul că Comisia a pus un nou accent pe îmbunătăţirea colectării de date şi a metodologiilor de simulare, pentru a crea o imagine mai clară a riscurilor la care se supun avioanele care zboară printr-un nor de cenuşă.

Care este impactul acestor noi informaţii asupra restricţiilor existente şi a definirii zonelor în care nu se zboară?

În cele din urmă, am văzut valoarea pe care o are coordonarea europeană consolidată atunci când vine vorba de abordarea crizei cenuşii vulcanice. Alte domenii în care am recunoscut importanţa unei cooperări mai puternice cuprind accelerarea iniţiativei cerului unic european şi crearea unui plan de acţiune privind mobilitatea, pentru a ajuta UE să treacă mai uşor peste astfel de crize.

  Siim Kallas, vicepreşedinte al Comisiei. – Doamnă preşedintă, aş dori să ofer o actualizare privind evoluţia crizei cauzate de vulcanul din Islanda, care, desigur, este legată de aviaţie.

Uniunea Europeană a fost grav afectată de consecinţele erupţiei vulcanului Eyjafjallajökull din Islanda. Erupţia vulcanică a creat un nor de cenuşă vulcanică deasupra unei mari părţi a Europei. Cenuşa vulcanică conţine multe substanţe problematice care sunt dăunătoare pentru aeronave şi, în special, pentru motoarele acestora. Prezenţa acestei ameninţări a siguranţei a forţat autorităţile naţionale să ia decizia, în conformitate cu procedurile relevante dezvoltate la nivel internaţional, de a închide întreg spaţiul aerian afectat.

Uniunea Europeană a mobilizat imediat resursele necesare pentru a aborda problemele cele mai urgente. Luând în considerare evoluţiile situaţiei şi nevoia unei abordări mai diferenţiate a procedurilor de gestionare a modelelor şi a riscului, Comisia a luat iniţiativa, la sfârşitul de săptămână din 17 şi 18 aprilie, împreună cu Preşedinţia spaniolă şi Eurocontrol, de a propune o abordare europeană coordonată. În urma acestei activităţi, în strânsă cooperare cu statele membre şi industria, au fost definite noi proceduri. În cadrul reuniunii extraordinare a miniştrilor de transport din UE, care a avut loc la 19 aprilie 2010, această nouă procedură a fost aprobată, permiţând astfel, începând cu 20 aprilie 2010, o redeschidere treptată, coordonată, a spaţiului aerian.

Ca urmare a acestei acţiuni imediate, Comisia a produs un raport în care abordează impactul crizei cenuşii vulcanice asupra industriei transportului aerian. Aceasta s-a bucurat de un sprijin puternic din partea Consiliului miniştrilor transporturilor în cadrul reuniunii din 4 mai 2010. Deşi raportul s-a concentrat asupra abordării crizei vulcanice actuale, acesta a căutat în aceeaşi măsură să abordeze nevoia Uniunii Europene de a putea face faţă în mod eficient unor situaţii similare de criză din viitor, în cazul în care acestea vor apărea.

Evenimentele din ultimele 10 zile ne-au arătat că, în această etapă, situaţia este departe de a fi rezolvată. Vulcanul continuă să fie activ, iar închiderile repetate ale spaţiului aerian continuă să aibă loc, în funcţie de condiţiile meteorologice care afectează dispersia norului de cenuşă. Comisia se angajează, prin urmare, să dea curs concluziilor Consiliului Transporturi adoptate la 4 mai 2010. Mă bucur să raportez primii paşi făcuţi în consecinţă.

Celula europeană de coordonare a crizelor a fost aprobată începând cu 11 mai 2010. Dispoziţiile finale privind crearea acesteia sunt elaborate în această săptămână. Numirea unui coordonator al blocurilor funcţionale de spaţiu aerian a fost aprobată la 7 mai 2010 de Comitetul pentru cerul unic. Desemnarea comitetului de evaluare a rezultatelor al Eurocontrol ca organism de evaluare a rezultatelor cerului unic european a fost, de asemenea, realizată de Comitetul pentru cerul unic, la 7 mai 2010. Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA) a fost însărcinată să definească standardele obligatorii pentru nivelurile de toleranţă ale cenuşii în motor.

Comisia va solicita în curând crearea unui grup operativ în vederea explorării modului în care actualele modele europene de prognoză şi dispersie pot fi îmbunătăţite pentru a intensifica evaluarea şi gestiunea riscurilor în astfel de situaţii de criză. Urmează mai mult decât atât, având în vedere că Comisia încearcă să îndeplinească aşteptările Consiliului miniştrilor transporturilor, exprimate în concluziile acestora din 4 mai 2010.

  Marian-Jean Marinescu, în numele grupului PPE. – Erupţia vulcanică din aprilie ne-a arătat că traficul din spaţiul aerian european este nepregătit să răspundă corespunzător în caz de perturbaţii neaşteptate. Nu a existat coordonare, flexibilitate sau utilizare la maxim posibil a condiţiilor de zbor.

Pachetul SES II a fost adoptat în noiembrie 2009 într-un timp record, aşa cum se menţionează şi în nota informativă a Comisiei. Adoptarea s-a realizat în ciuda rezistenţei statelor membre. De altfel, traducerea şi publicarea au durat mai mult decât negocierea. A venit criza şi s-a constatat utilitatea implementării pachetului SES II.

Opinia mea este că, dacă statele membre ar renunţa la reticenţele actuale, am putea avea un cer unic european într-un timp extrem de scurt. Aceasta presupune să avem o reţea de rute directe şi un control de trafic eficient, care să nu mai ţină cont de graniţele naţionale. Din păcate, nu se doreşte încă acest lucru şi singura soluţie este să implementăm foarte repede pachetul SES II.

Comisia a propus măsuri de urgenţă care, de altfel, sunt cerute deja în regulamentele aprobate. Sunt măsuri foarte bune. Principalul lucru este, însă, înfiinţarea blocurilor aerospaţiale funcţionale cel mult în termenul stabilit, respectiv până la finele anului 2012. Pentru aceasta este însă nevoie de ghidul prevăzut de regulament şi care, din păcate, în concluziile Consiliului din 4 mai nu este menţionat. Lipsa ghidului poate fi utilizată de către statele membre ca un motiv de întârziere. Mai mult, ghidul trebuie să fie instrumentul prin care, la termenul cerut, să avem nu numai zone de trafic coordonat, ci un real cer unic european.

Ghidul trebuie să prevadă un control al traficului în interiorul blocurilor, realizat în coordonare cu blocurile vecine, astfel încât să nu existe zone de suprapunere. În caz contrar, vom înlocui actualele graniţe naţionale cu graniţele blocurilor şi vom extinde nejustificat termenul de implementare a cerului unic european. Nu cred că este nevoie să ne gândim, în viitor, că va fi necesar un regulament SES III, care să unească blocurile. Această abordare permite, de asemenea, ca implementarea sistemului SESAR să se desfăşoare în condiţii optime şi cu costuri minime.

În 2011, ultimele state membre vor adera la zona Schengen. Este inacceptabil, cred eu, să nu avem graniţe pe sol, dar să le menţinem pe cer.

  Saïd El Khadraoui, în numele Grupului S&D. – (NL) Doresc să încep prin a vă mulţumi pentru răspunsul dvs. După părerea mea, o serie de întrebări nu au primit încă un răspuns complet şi, prin urmare, aş dori o explicare mai cuprinzătoare a anumitor puncte.

Absenţa dlui Simpson demonstrează că subiectul este în continuare actual, iar consecinţele unor astfel de erupţii sunt imprevizibile şi pot fi avea efecte puternice asupra mobilităţii cetăţenilor noştri, precum şi asupra economiei, în cazul în care situaţia se va prelungi. Din punctul meu de vedere, demonstrează şi faptul că nu putem, de fapt, să excludem posibilitatea ca ceva asemănător să se întâmple, de exemplu, în câteva săptămâni – în plin sezon estival – iar spaţiul aerian să trebuiască să fie închis.

În consecinţă, trebuie să lucrăm în continuare nu numai la măsurile structurale de îmbunătăţire a eficienţei aviaţiei noastre şi a sistemului nostru de transport în general – voi reveni pe scurt la acesta –, dar şi la o mai bună gestionare a crizei. În urmă cu un minut, vorbeaţi şi despre înfiinţarea unui fel de celulă de coordonare. Acest subiect va beneficia de mai multă clarificare în decursul săptămânii.

Cu toate acestea, aţi putea poate să ne spuneţi deja câte ceva despre tipul de sarcină prevăzut pentru această celulă de coordonare? Care ar trebui să fie, mai exact, sarcina sa iniţială? Evenimentele din aprilie au arătat în mod clar că nu există suficientă coordonare între părţile implicate, cum ar fi aeroporturile, companiile aeriene şi agenţiile de turism, şi că nu există niciun mecanism de informare a părţilor implicate cu privire la ceea ce ar trebui să facă în astfel de cazuri. De asemenea, călătorii blocaţi, de exemplu, nu ştiu cu adevărat care le sunt drepturile.

Aşadar, avem nevoie, după părerea mea, de un plan european de pregătire, pentru a permite luarea rapidă a deciziilor corecte şi dezvoltarea contactelor potrivite. De fapt, acelaşi lucru este valabil pentru repatrierea călătorilor; până la urmă, atunci când vine vorba de zeci de mii de oameni, trebuie ca undeva să se stabilească un sistem care să faciliteze repatrierea.

Drepturile pasagerilor sunt un element foarte important. Europa a făcut foarte multe în acest domeniu, ceea ce trebuie apreciat. Însă, după cum ştiţi, în legislaţie există lacune. Vorbim despre companii aeriene din state terţe, care, de fapt, nu intră sub incidenţa legislaţiei noastre şi, de aceea, aş încuraja integrarea acestor tipuri de drepturi în acordurile noastre de aviaţie cu ţările terţe. Cred, de asemenea, că trebuie să monitorizăm aplicarea de către statele membre a acestui tip de legislaţie. Am auzit chiar în această săptămână că autorităţile italiene au amendat compania aeriană Ryanair. Sunt veşti bune, însă ce se întâmplă în alte state membre? Putem obţine o evaluare a acestui lucru?

Bineînţeles că avem şi numeroasele măsuri structurale, dar nu doresc să vorbesc prea mult despre acestea: cerul unic european, care se află în construcţie, şi, de asemenea, căile ferate, de exemplu. Căile ferate s-au dovedit a nu fi o alternativă viabilă. Există multe motive pentru acest lucru: este vorba despre sisteme diferite şi, de asemenea, despre circumstanţe precum lipsa unui sistem integrat de emitere a biletelor. După părerea mea, acest aspect este, de asemenea, foarte important. Prin urmare, mai sunt multe lucruri de făcut, însă aveţi sprijinul nostru.

  Gesine Meissner, în numele Grupului ALDE. – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, am organizat deja, imediat după erupţia vulcanică, o dezbatere privind norul de cenuşă şi problemele pe care acesta le cauzează aviaţiei.

Am observat diferite lucruri în această criză. Am observat, pe de o parte, că aviaţia este cu adevărat esenţială pentru sectorul transporturilor, deoarece nu numai pasagerii sunt cei care rămân blocaţi, ci şi bunurile pot rămâne netransportate. În Germania, de exemplu, BMW a avut blocaje de producţie din cauză că nu a primit livrările. Am observat că avem nevoie de toate mijloacele de transport, inclusiv de aviaţie. Pe de altă parte, am observat că imposibilitatea de a zbura timp de câteva zile reprezintă o criză semnificativă pentru companiile aeriene. O pauză de cinci zile ar fi acceptabilă, conform agenţiilor aeriene. Însă o pauză de 20 de zile ar fi putut să cauzeze o prăbuşire a întregii industrii pe o perioadă îndelungată. Încă nu este nevoie să vorbim despre compensaţii – au spus-o chiar companiile aeriene –, însă dacă ar fi durat mai mult, acest lucru ar fi fost necesar.

Drepturile pasagerilor au făcut obiectul diferitelor comentarii făcute de diferiţi vorbitori. Aceştia au testat acum dacă şi în astfel de cazuri extraordinare se poate face totul pentru pasageri în termeni de informaţii, despăgubiri şi recompense în măsura în care au nevoie de acestea şi astfel cum au fost stabilite iniţial aici.

Doresc să mă mai refer, în special, la două subiecte. Primul este cerul unic european. Nu avem un spaţiu aerian european unic, iar acesta este un lucru care a fost, şi de această dată, dureros de absent. Un spaţiu aerian european unic nu ar fi putut să prevină, în mod evident, erupţia vulcanică, o ştim cu toţii, însă cu siguranţă ne-ar fi fost mai uşor să realizăm evacuarea fără probleme a pasagerilor. Am numit, bineînţeles, un coordonator al blocurilor funcţionale de spaţiu aerian (FAB). Acesta îşi va începe acum activitatea şi sperăm cu toţii foarte mult că munca sa va putea să ducă relativ curând la un spaţiu aerian european unic. Întrebarea este însă şi cât de mult va dura până când vom reuşi cu adevărat să obţinem acest lucru? Poate că nici nu vă aflaţi în postura de a da un răspuns clar la această întrebare.

Ne-am pus odată şi întrebarea dacă o mai bună coordonare europeană a sectorului feroviar – un lucru pe care ni-l dorim de multă vreme şi pe care, pe hârtie, îl şi avem de multă vreme – i-ar fi ajutat pe pasageri să ajungă mai repede acasă. Şi în acest sens, am observat destul de clar care sunt punctele în care există dificultăţi.

Voi trece acum la ultima mea întrebare. Dispunem, pentru astfel de cazuri, de o bună gestionare a crizei? Avem institutul de la Londra, care, de fapt, este responsabil cu furnizarea de informaţii în caz de cutremur. Acesta se ocupă şi de erupţiile vulcanice, ca responsabilitate secundară. Acum a produs proiecţii computerizate bazate pe date de mâna a doua, fiind criticat pentru acest fapt. Ce putem învăţa de la alte părţi ale lumii, cum ar fi Statele Unite, Indonezia sau altele, în care erupţiile vulcanice sunt mai frecvente? Ce alte măsurători realizează acestea? Din câte ştiu, sunt mai bine pregătite decât noi pentru astfel de situaţii. Poate că nu ne-am aşteptat la aşa ceva în Europa, însă acum trebuie să ne învăţăm lecţia. Suntem o regiune a tehnologiei înalte, avem numeroase oportunităţi, iar cercetătorii din Germania au solicitat, de exemplu, o reţea specializată de monitorizare pentru acei aerosoli, acele elemente minuscule, pe care le conţine cenuşa vulcanică. Ce altceva credeţi că am putea face? Cum ne putem îmbunătăţi tehnologiile în interesul aviaţiei, al oamenilor şi al mărfurilor?

  Eva Lichtenberger, în numele Grupului Verts/ALE. – (DE) Doamnă preşedintă, închiderea spaţiului european aerian a fost în mod cert o măsură preventivă necesară în interesul siguranţei. Ulterior, şi înainte ca spaţiul aerian să trebuiască să fie din nou închis, ar trebui să se găsească o tehnică mai potrivită de rezolvare a problemei. Din păcate, trebuie să spun că, în mod clar, acest lucru nu a reuşit deloc, nici în coordonarea măsurătorilor, nici în analize sau în ceea ce priveşte pasagerii. Şi a doua oară tratamentul pasagerilor care au fost blocaţi din cauza zborurilor amânate a fost extrem de inadecvat, iar îmbunătăţirea acestuia trebuie să fie o prioritate. Mă întreb când vor exista, cu adevărat, planuri valabile.

Domnule comisar, în plus, nu aţi oferit un răspuns foarte detaliat la întrebarea legată de fonduri şi de o eventuală compensare a companiilor aeriene. Acesta este un aspect esenţial, având în vedere că acest subiect continuă în mod constant să fie adus în discuţie. Cum ar trebui, atunci, să arate rezolvarea? Cine, mai exact, urmează să fie despăgubit? Companiile aeriene? Acestea vor transfera apoi banii către pasageri? Oamenii de afaceri care au ratat întâlniri importante vor primi, de exemplu, despăgubiri? Un comerciant, o companie nevoită să aştepte piese de schimb, va primi despăgubiri? De ce ar trebui ca numai companiile aeriene să primească despăgubiri? Nu mi se pare că este un lucru justificat dacă îl comparăm cu consecinţele economice ale crizei. Mai mult, trebuie neapărat să luăm în considerare faptul că, până la urmă, companiile aeriene au beneficiat de o subvenţie pe termen lung din partea cetăţenilor europeni, prin eliminarea taxei de benzină pentru aviaţie, ceea ce înseamnă, bineînţeles, că sunt deja subvenţionaţi a priori.

Domnule comisar, aştept răspunsul dvs. la această întrebare.

  Roberts Zīle, în numele Grupului ECR. – (LV) Vă mulţumesc, doamnă preşedintă. Aş dori să încep prin a-i mulţumi dlui comisar Kallas pentru rezistenţa de care a dat dovadă în ultimele cinci zile. Poate că ne-am putea gândi că primele două sau trei zile ar fi putut să fie mai active, dar, în general, sunt de părere că comisarii şi-au îndeplinit extrem de bine sarcinile şi că deciziile Consiliului au fost menite să ofere multă încurajare, în contextul cerului unic european, măsurilor luate cu privire la numirea de coordonatori ai blocurilor funcţionale de spaţiu aerian şi la punerea în aplicare a măsurilor de către Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei, iar multe din aceste măsuri au fost luate rapid. În acelaşi timp, cred că este foarte important că, prin înţelegerea acestei tensiuni între interesele de afaceri şi cele politice şi prin apărarea drepturilor pasagerilor, regula din actuala legislaţie conform căreia deciziile privind deschiderea sau închiderea spaţiului aerian particular sunt luate de către statele membre a fost păstrată. Dacă ne-am imagina că, Doamne fereşte, s-ar fi întâmplat un accident, atunci probabil că Comisia sau instituţiile europene relevante şi-ar fi depăşit atribuţiile şi s-ar fi născut o întrebare foarte importantă, nu cu privire la nivelul pierderilor pe care le-a suferit mediul de afaceri, ci cu privire la cine a fost responsabil de decizia greşită care a contribuit la cauzarea accidentului într-un anumit spaţiu aerian din cadrul statelor membre ale UE, atunci situaţia ar fi foarte diferită. În consecinţă, cred că ar trebui să tragem câteva concluzii din această situaţie relativ critică. Pe termen scurt, s-au luat, aşa cum am spus, o serie de măsuri, dar sigur că, în ceea ce priveşte drepturile pasagerilor, aşa cum a menţionat deja dl El Khadraoui, o serie de companii aeriene low-cost le-au ignorat, de fapt, pe acestea (şi nu este vorba despre companii aeriene din state terţe, ci despre companii din statele membre ale UE) şi, în principiu, şi-au abandonat pasagerii timp de cinci zile şi nopţi; în realitate, acestea vor fi câştigătorii – vor economisi bani –, iar aceasta rămâne o problemă nerezolvată în sfera punerii în aplicare a drepturilor pasagerilor, aşa cum există ele acum în Uniunea Europeană. O altă provocare pe termen lung este lipsa legăturilor mai multor state europene cu partea centrală a Europei prin alte mijloace de transport. Vă mulţumesc.

  Jacky Hénin, în numele Grupului GUE/NGL Group. – (FR) Doamnă preşedintă, în primul rând, consider că este esenţial să subliniez faptul că, în acest caz, la fel ca în altele, trebuie să prevaleze principiul precauţiei, deoarece sunt în joc vieţi omeneşti. Însă, dacă ar fi să prevaleze, aplicarea sa nu ar trebui să ducă la decizii extreme care i-ar determina pe cetăţeni să vadă precauţia ca pe o inepţie.

Aşadar, în acest caz, de ce am luat în considerare doar utilizarea unui vechi model matematic şi meteorologic virtual şi am ignorat sindicatele piloţilor, care au recomandat zboruri de probă şi utilizarea baloanelor meteorologice? Poate că astfel am fi putut evita paralizia totală a aeroporturilor şi haosul rezultat din aceasta.

În timp ce VIP-urile au beneficiat mereu de un tratament bun, foarte mulţi cetăţeni europeni au fost abandonaţi de întreaga lume, inclusiv de propriile lor guverne.

În final, îmi voi repeta solicitarea pentru înfiinţarea unei comisii parlamentare de anchetă care să aducă la lumină frauda în care au fost implicate anumite persoane cu ocazia acestei crize.

  Juozas Imbrasas, în numele Grupului EFD. – (LT) Nu voi repeta gândurile exprimate deja de mulţi vorbitori cu privire la consecinţele vulcanului din Islanda, închiderea spaţiului aerian şi pierderile suferite de companiile aeriene şi de consumatorii (pasagerii) care au fost închişi în aeroporturi. Mă bucur să aud astăzi că se vor lua în curând decizii privind crearea cerului unic european şi că, potrivit dlui comisar, un coordonator al spaţiului aerian şi-a început deja activităţile în mai. Acum însă, nefiind siguri că vom putea să coordonăm astfel de situaţii instabile sau chiar situaţii asemănătoare în viitor, consider că ar trebui să ne gândim la cum să dezvoltăm şi să acordăm mai multă atenţie altor mijloace alternative de transport şi altor modalităţi de transportare a pasagerilor, de exemplu, căilor ferate, după cum a menţionat colegul german. În regiunea noastră, regiunea Mării Baltice, reprezentată de Lituania, Letonia şi Estonia (care se află la marginea Europei de Nord-Est), această situaţie a erupţiei vulcanice a subliniat, în mod special, nevoia noastră de a avea servicii feroviare bune, iar aici mă gândesc la proiectul Rail Baltica. Am înţeles că alte regiuni europene ar putea să se confrunte şi ele cu aceeaşi problemă şi că situaţia lor nu este mai bună (sau este?), dar astăzi vorbesc despre regiunea mea şi, în acest caz, am dori să putem ajunge în Europa Centrală şi de Vest prin Polonia, odată ce aceasta se va alătura căii noastre ferate. Altfel, vom fi izolaţi de sistemul de transporturi al UE. Alte ţări au căi ferate şi poate şi autotrenuri, însă cele trei state baltice ale noastre nu au încă acest lucru. Prin urmare, aş dori să-l întreb pe dl comisar dacă, în viitorul apropiat, se va acorda sau se acordă suficientă atenţie punerii în aplicare corespunzătoare a proiectelor alternative de transport? Cu ajutorul Uniunii Europene, vom reuşi să obţinem voinţa politică necesară şi să asigurăm mijloace alternative de transportare a pasagerilor, astfel încât să putem evita astfel de consecinţe în situaţii de criză similare.

  Luis de Grandes Pascual (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, aş dori să-i mulţumesc dlui Kallas pentru prezenţa dumnealui aici şi pentru munca pe care a depus-o în această perioadă dificilă.

Aceasta este o dezbatere care a trebuit să aibă loc, doamnelor şi domnilor, şi, din păcate, nu cred că va fi ultima de acest gen. Vă voi scuti de repetarea statisticilor acestui eveniment grav şi a impactului negativ pe care l-a avut asupra economiei. Nu doresc decât să-i amintesc pe cei afectaţi.

În primul rând, pasagerii. Zece milioane de oameni au fost lăsaţi fără zboruri şi fără o orientare cu privire la ceea ce ar trebui să facă. Impactul asupra pasagerilor a fost atât de puternic, încât dispoziţiile directivelor şi ale regulamentelor nu au putut să-i protejeze. Excluderea răspunderii în contracte din motive de catastrofă sau forţă majoră ne aminteşte de nevoia unui fond comun de întâmpinare a consecinţelor unui dezastru global precum cel cauzat de vulcan.

Voi trece acum la companiile aeriene. Asociaţia Internaţională de Transport Aerian (IATA) estimează că acestea au pierdut 1 700 de milioane de euro în întreaga lume. Asociaţia companiilor europene de transport aerian (AEA) estimează pierderile la nivel european la 850 de milioane de euro. Această lovitură a fost suficientă pentru a accentua o criză galopantă care ameninţă multe companii aeriene cu închiderea.

Cealaltă victimă a fost turismul. Consecinţele pentru turism au fost devastatoare. În primul rând, din cauza anulării contractelor care au fost făcute în avans, aşa cum se obişnuieşte în acest sector, şi, în al doilea rând, din cauza insecurităţii, care a cauzat o schimbare în tendinţele normale de rezervare.

Acesta este diagnosticul meu, domnule comisar, doamnelor şi domnilor. Nu poate să existe decât o singură concluzie: instituţiile europene nu deţin instrumentele necesare pentru a întâmpina în mod eficient o criză de o asemenea magnitudine.

Voi trece acum la critică, deoarece critica este necesară şi inevitabilă; la autocritică, dacă este necesar. Nimeni nu poate fi exonerat, deoarece toţi cei implicaţi au reacţionat prost, târziu şi ineficient, câteodată fără vina lor. Statele membre nu pot fi exonerate, deoarece, deşi deciziile intrau în sfera lor de competenţă, nu au fost capabile să acţioneze. Instituţiile europene nu pot fi exonerate, deoarece au avut nevoie de patru zile lungi pentru a reacţiona şi deoarece reacţia lor, care invoca pacea ca prioritate, nu a dus, din păcate, la calm, ci la paralizie.

Voi vorbi acum despre răspunsul Comisiei. Astăzi, Comisia reiterează măsurile pe care ni le anunţase. După părerea mea, sunt măsuri rezonabile, dar există o lipsă de claritate privind perioada de punere în aplicare a acestora.

Nu vorbim despre un lucru din trecut. Chiar astăzi, există o ameninţare latentă a blocării zborurilor şi este îngrijorător că depindem de curenţii de aer. Ştiu că nu putem să luptăm împotriva elementelor. Este ceea ce a spus un faimos navigator spaniol referitor la o mare bătălie navală pe care am pierdut-o.

Criza nu ne va ajuta să luăm măsuri. Statele membre vor fi rezervate în alocarea resurselor. Dacă însă suntem răutăcioşi, acest vulcan ar putea să afecteze economia europeană mai mult decât se preconizează.

Rog Comisia să fie hotărâtă şi rog Consiliul să abordeze de urgenţă nevoia de a lua decizii. Iar în plus, le cer tuturor să fie generoşi în punerea în aplicare a alternativelor, pentru a compensa incapacităţile instituţiilor. Nu acuz Comisia sau Consiliul, dar trebuie să recunoaştem diagnosticul conform căruia instituţiile nu au fost capabile, în condiţiile existente, să rezolve o criză de asemenea magnitudine şi proporţii.

  Inés Ayala Sender (S&D). – (ES) Doamnă preşedintă, aş dori să-i mulţumesc dlui comisar Kallas pentru munca sa din ultimele câteva zile şi să spun că această criză a cenuşii vulcanice provenite din Islanda, care a cauzat blocarea mobilităţii europene şi care chiar şi ieri a cauzat închideri suplimentare ale spaţiului aerian european în Irlanda şi în Regatul Unit, precum şi cele două reuniuni extraordinare ale Consiliului convocate de Preşedinţia spaniolă la sugestia Comisiei, ne-au învăţat multe lucruri.

În primul rând, ne-au învăţat că această criză a afectat întregul sector, nu numai companiile aeriene, dar şi aeroporturile, şi felicităm Comisia pentru viziunea sa cuprinzătoare în ceea ce priveşte consecinţele şi ajutoarele. Acest lucru a fost realizat de dl Kallas, de dl Almunia şi chiar de dl Tajani, care a evaluat impactul asupra turismului şi agenţiilor. Salutăm, prin urmare, această abordare a Comisiei.

În al doilea rând, deşi ştiam deja că cerul unic european era necesar, acum ştim că este urgent. De aceea, trebuie să numim în mod definitiv coordonatorul – un fost coleg de-al nostru care este foarte calificat – şi, bineînţeles, să eliminăm obstacolele care există încă în Consiliu.

Trebuie, de asemenea, să lansăm de urgenţă sistemul de cercetare ATM privind cerul unic european, care stă la baza cerului unic european, împreună cu finanţarea garantată. Ar putea Comisia să ne spună ce ezitări sau rezervări a observat în reuniunea Consiliului din 4 mai? Trebuie să ştim. Avem chiar şi impresia că există state membre care deschid spaţiul aerian mai mult decât altele, iar acest lucru nu este indicat într-un sector foarte competitiv cum este cel al transportului aerian.

În plus, deşi Parlamentul a acordat prioritate drepturilor pasagerilor, iar acest fapt a fost reiterat, cu o puternică reticenţă din partea Consiliului, acum s-a observat în mod clar nevoia de a revizui aplicarea acestor legi. Avem nevoie ca Comisia să fie implacabilă cu companiile aeriene low-cost care au răspândit confuzie minţind pasagerii şi publicul. Trebuie aplicate procedurile necesare de sancţionare.

De asemenea, vă invit, domnule comisar, să lansaţi un proiect pilot, pe care grupul meu l-a propus pentru bugetul 2010, de a avea birouri pentru consumatori în aeroporturi, pentru a facilita măsurile necesare pentru pasageri şi consumatori în mijlocul confuziei generale.

În timp ce unii dintre noi luptau deja pentru reţele feroviare, reţele transeuropene, ca alternativă la mijloacele de transport cu un impact mai puternic – şi am demonstrat-o în Spania, de exemplu, cu trenul de mare viteză AVE dintre Barcelona şi Madrid – acum ştim că trebuie să construim urgent un al doilea sistem alternativ de mobilitate, după cum se procedează în mod precaut cu reţelele electrice şi de telecomunicaţii. Acesta este motivul pentru care revizuirea reţelelor transeuropene în vederea perspectivelor financiare trebuie să fie mai ambiţioasă.

  Marian Harkin (ALDE). – Doamnă preşedintă, punctul meu de vedere specific în această dezbatere se referă la impactul asupra aeroporturilor mai periferice şi asupra companiilor aeriene care se confruntă deja cu dificultăţi economice.

Locuiesc pe o insulă care se află în spatele unei insule din largul coastei Europei. Prin urmare, aeroporturile şi companiile noastre aeriene periferice sunt deosebit de importante pentru conectivitate şi mobilitate. Există o serie de aeroporturi regionale pe coasta de vest a Irlandei. Avem Donegal, Sligo, Ireland West Airport Knock, Shannon şi Kerry. Având în vedere proximitatea noastră faţă de Islanda şi statutul nostru de insulă, ne confruntăm cu probleme deosebit de grave din cauza cenuşii.

În ceea ce priveşte aeroporturile periferice, consider că Comisia ar trebui să promoveze pe deplin rutele internaţionale vizate de OSP în materie de conectivitate a aeroporturilor periferice cu punctele centrale şi că statelor membre ar trebui să li se acorde o reală flexibilitate atunci când vine vorba despre ajutoarele de stat pentru aeroporturile periferice. În plus, există multe companii aeriene care se confruntă deja cu dificultăţi financiare şi care s-ar putea să-şi înceteze activitatea din cauza crizei. Să nu ne păcălim singuri. Problema nu va dispărea în viitorul apropiat. Va duce la pierderea locurilor de muncă în sectorul aerian şi, în consecinţă, la mai puţină concurenţă pe piaţă. Trebuie să ne gândim foarte serios la modul în care UE poate juca un rol constructiv, atât din perspectiva unei distribuţii echitabile a asistenţei financiare, cât şi din cea a instrumentelor de gestionare a crizei pe care le avem la dispoziţie.

În încheiere, este important să înţelegem că actuala legislaţie a fost elaborată pentru a nu mai permite companiilor aeriene să anuleze zborurile doar pentru că aceasta li se pare soluţia cea mai potrivită, însă acum ne aflăm într-o poziţie în care spaţiul aerian este închis şi companiile aeriene nu pot zbura. Poverile financiare sunt foarte semnificative pentru toţi actorii – pasageri, companii aeriene şi aeroporturi. Întrebarea este cine este responsabil şi cine poartă poverile financiare?

  Isabelle Durant (Verts/ALE). – (FR) Doamnă preşedintă, având în vedere că această nouă erupţie vulcanică ne pune faţă în faţă cu probleme cu care ne-am confruntat deja, aş dori să merg mai departe de sistemul de gestionare şi de coordonare a crizei, în care s-au realizat progrese, şi să pun accentul, la fel cum au făcut-o şi alţii, pe interoperabilitate şi pe sistemul de rezervare al căilor ferate. Transportul terestru şi, în particular, căile ferate trebuie să poată să înlocuiască mai uşor transportul aerian atunci când acesta nu funcţionează. Nu doar vulcanii îl pot afecta; poate fi blocat şi din alte motive.

Însă, în afara acestui aspect, şi chiar mai structural, aş dori să vă întreb despre acoperirea riscului de către sectorul în sine în acest tip de criză – şi insist, de către sectorul în sine. De fapt, cred că, de fiecare dată când va fi acordat (sau de fiecare dată când există o problemă), ajutorul de stat se va dovedi foarte repede a fi greu de suportat la nivel bugetar şi va duce la discriminări inacceptabile între companiile aeriene, între operatorii din sectorul aviatic, care ar introduce solicitări identice, şi, în cele din urmă, între eventualii beneficiari ai acestui ajutor şi cei care ar fi excluşi de la acesta.

Având în vedere dimensiunea companiilor aeriene, cred că trebuie să procedăm la fel ca în sectorul bancar şi să trecem, în cazul acestora, la norme prudenţiale, norme care le-ar obliga să deţină o formă de asigurare obligatorie. Asigurarea le-ar permite să acopere acest tip de risc prin împărţirea costurilor acoperirii, fără a le cere mereu statelor membre să le ofere asigurare gratuită, mai ales fiindcă ele beneficiază deja acum de exonerarea istorică a taxei pe kerosen şi biletele de avion.

În cele din urmă, trebuie să ne asigurăm şi de faptul că aceste companii aeriene îşi despăgubesc în mod corespunzător pasagerii, fără a transmite nota contribuabililor.

  Jacqueline Foster (ECR). – Doamnă preşedintă, suntem cu toţii la curent cu tulburările îngrozitoare care au fost şi continuă să fie cauzate de cenuşa vulcanică. Peste 100 000 de zboruri au fost anulate, iar aproximativ 12 milioane de pasageri nu au putut să călătorească conform planului. Mărfurile şi încărcătura au fost întârziate sau nici nu au fost transportate, iar companiile, atât mari, cât şi mici, au fost afectate. Companiile noastre aeriene şi aeroporturile noastre europene au suferit pierderi financiare catastrofale. Cred că doar companiile aeriene europene au pierdut peste 2 miliarde de euro.

În tot acest haos, un lucru este clar: transportul aerian este extrem de important pentru economia europeană şi, ca indivizi, depindem de o industrie viguroasă şi eficientă a transportului aerian, în care siguranţa echipajului şi a pasagerilor este prioritară. Aşadar, aplaud decizia Comisiei de a răspunde în mod decisiv în urma blocării obligatorii a sectorului european de transporturi aeriene.

Comisia a recunoscut nu numai nevoia de lua în considerare despăgubirile financiare, ci şi necesitatea de a accelera punerea în aplicare a măsurilor SESAR. Ca regulă generală, sunt de părere că statul nu ar trebui să sprijine în mod artificial companiile. Riscul, după cum ştim şi acceptăm cu toţii, face parte din conducerea unei afaceri. Însă acestea sunt circumstanţe excepţionale. Nu am mai văzut o tulburare atât de îndelungată a industriei, cu astfel de pierderi financiare enorme, de la evenimentele din 11 septembrie 2001 şi, în ciuda dificultăţilor financiare cu care se confruntă în clipa de faţă toate statele membre, le-aş îndemna să elaboreze planuri de sprijinire a unei industrii care pur şi simplu nu mai poate îndura alte pierderi.

Întrebarea care se pune acum este ce poate şi ce ar trebui să se facă în viitor pentru a face faţă unor astfel de crize? În primul rând, companiile aeriene trebuie să fie implicate de la început în discuţii referitoare la eventuale închideri ale spaţiului aerian. În al doilea rând, pachetul SESAR trebuie să fie prezentat într-o manieră raţională. Am încă anumite rezerve cu privire la crearea unui administrator de reţea. Nu mă opun în mod categoric ideii, dar cred cu tărie că mai există anumite întrebări care necesită răspuns. De exemplu, care exact ar fi rolul? În faţa cui ar răspunde această persoană? Cum s-ar îmbunătăţi astfel situaţia actuală? Aştept cu interes o dezbatere serioasă cu privire la acest subiect, domnule comisar, înainte ca orice fel de legislaţie să fie pusă în aplicare, întrucât un răspuns automat s-ar putea dovedi mai dăunător decât se intenţionează.

Cred, de asemenea, că ar fi înţelept să ne uităm la America de Nord sau şa alte locuri pentru a vedea cum tratează ei problema cenuşii vulcanice. În Regatul Unit, aplicăm aceleaşi condiţii de referinţă ca OACI, dar americanii folosesc o metodă diferită pentru a calcula dispersia cenuşii. Se pare că aplică o abordare mai fermă şi cred că am avea ceva de învăţat de aici.

În plus, trebuie să ne amintim că, atunci când în UE se iau decizii privind închiderea spaţiului aerian al UE, impactul acestor decizii nu se opreşte la graniţele noastre şi este nevoie de discuţii cu celelalte ţări OACI.

În final, în calitate de factori de decizie europeni, avem o responsabilitate de a dezvolta o viziune strategică şi viabilă pe termen lung pentru aviaţia în UE, luând în considerare dimensiunea internaţională. Cred că ar trebui să susţinem adoptarea de măsuri de îmbunătăţire a gestionării riscului, stabilind cereri de despăgubire justificate fără a denatura concurenţa şi promovând reforme structurale echilibrate şi eficiente din punct de vedere al costurilor.

  Jaroslav Paška (EFD). – (SK) Închiderea spaţiului aerian după erupţia din aprilie a vulcanului islandez a confirmat că transportul aerian este extrem de sensibil la diferitele restricţii ale condiţiilor de zbor. Nu numai norii de cenuşă vulcanică, ci şi ninsorile puternice, vijeliile, ceaţa densă şi alte fenomene meteorologice le creează companiilor aeriene complicaţii enorme în ceea ce priveşte asigurarea zborurilor obişnuite.

Companiile aeriene responsabile încheie, prin urmare, numeroase poliţe cu companiile de asigurări, care trebuie să le acopere pierderile financiare suferite din cauza urgenţelor neprevăzute. Costurile acestei asigurări a companiei aeriene sunt, desigur, incluse în preţul biletelor de avion, iar pasagerii plătesc, ca parte din preţul biletului, şi pentru serviciile necesare şi mijloacele de transport alternative în cazul unei urgenţe.

Aş dori încă o dată, domnule comisar, să subliniez şi să repet faptul că pasagerii fac o plată inclusă în preţul unui bilet de avion, astfel încât companiile aeriene să poată, în caz de urgenţă, să rezolve problemele care rezultă din aceasta şi să solicite, mai apoi, companiei de asigurări despăgubirile adecvate pentru daunele cauzate.

Un cetăţean UE care nu utilizează în mod direct serviciile aeriene nu are nimic de-a face cu acest subiect. De aceea, este absolut inadecvat să le transferăm statelor membre astfel de pierderi înregistrate de aviaţie. Prin urmare, este de înţeles faptul că guvernele mai înţelepte nu doresc să răspundă acestor solicitări absurde. Dacă cineva ar trebui să despăgubească companiile aeriene pentru restricţiile rezultate din condiţiile meteorologice excepţionale, acestea ar trebui să fie companiile lor de asigurări, care trebuie să îndeplinească obligaţiile contractuale din domeniul de aplicare convenit în politicile lor de asigurare.

Până la urmă, aşa funcţionează lucrurile pentru fiecare dintre cetăţenii noştri din UE: dacă le arde casa, de exemplu, sau dacă gheaţa le distruge acoperişul, primesc despăgubiri numai din partea companiilor de asigurări, în cazul în care sunt asiguraţi. Nu vor primi o casă nouă sau o locuinţă mai bună din partea niciunei companii aeriene sau din partea guvernelor UE.

De ce ar trebui, aşadar, să contribuie la compensarea profiturilor pierdute ale companiilor aeriene? Aşa ceva ar fi, cu siguranţă, absurd. Prin urmare, doamnelor şi domnilor, cred cu tărie că, într-un mediu antreprenorial sănătos, nicio sprijinire – şi repet, nicio sprijinire – de acest fel a companiilor aeriene din partea guvernelor şi, implicit, a cetăţenilor, nu poate fi justificată.

  Joanna Katarzyna Skrzydlewska (PPE). – (PL) În aprilie, o erupţie vulcanică a dus la paralizarea completă a traficului aerian în spaţiul aerian european. Acest eveniment, care, bineînţeles, nu s-a produs din vina nimănui, a dus la efecte adverse atât pentru pasageri, cât şi pentru toate companiile aeriene europene. În zeci de aeroporturi, pasagerii au fost lăsaţi pe cont propriu şi nu au avut acces la informaţii referitoare la reluarea zborurilor. Singurele informaţii mai specifice au venit din declaraţiile privind închiderea mai multor zone ale spaţiului aerian.

Chiar dacă nu putem învinui pe nimeni pentru forţele naturii şi efectul acestora asupra vieţii noastre de zi cu zi, ar trebui să punem întrebări foarte directe cu privire la această situaţie şi să rezumăm acţiunile instituţiilor Uniunii Europene, care sunt responsabile pentru aspecte precum garantarea siguranţei pasagerilor curselor aeriene.

Din păcate, consider că acţiunile lor au fost în mod definitiv insuficiente şi foarte întârziate în raport cu evenimentul care a avut loc. Fiindcă, până la urmă, întregul haos din traficul aerian prin care au trecut pasagerii, precum şi lipsa totală a informării acestora cu privire la momentul reluării zborurilor pun instituţiile europene, inclusiv Comisia Europeană, în principal, într-o lumină foarte proastă. Aş dori, aşadar, să aflu ce intenţionează să facă, în viitor, Comisia în cazul altor erupţii vulcanice. Ce paşi va face Comisia pentru a preveni repetarea, într-o situaţie similară, a paralizării întregii Europe şi, cel mai important, pentru îmbunătăţirea fluxului de informaţii direcţionate către pasageri, care, până acum, a lăsat mult de dorit? Cred că măsurile propuse în momentul de faţă de către Comisie sunt, din păcate, insuficiente.

  Spyros Danellis (S&D) . – (EL) Domnule comisar, închiderea ieri a două aeroporturi majore, din Londra şi Amsterdam, din cauza unui nou nor de cenuşă vulcanică a demonstrat că blocarea din aprilie a zborurilor nu a fost rezultatul unui eveniment improbabil fără repercusiuni pe termen lung sau fără riscul de a se repeta. În plus, absenţa dlui Simpson de la dezbaterea din această seară spune mult mai multe decât ar fi spus-o prezenţa dumnealui.

Trecem printr-o perioadă economică dificilă, care aduce cu sine fuziuni succesive în sectorul aviatic şi care este dominată de incertitudini pentru companiile aeriene şi angajaţii acestora. Timp de trei zile consecutive din luna aprilie, industria internaţională a pierdut zilnic 400 de milioane USD, ameninţând cu anularea eforturilor de restructurare a companiilor aeriene mai fragile din punct de vedere financiar din Europa. Cert este că instrumentele instituţionale adecvate pentru realizarea unei analize a riscului la nivel european şi pentru utilizarea unei metode specifice de procesare a tuturor datelor aflate la dispoziţia statelor membre şi a autorităţilor europene au lipsit şi lipsesc în continuare.

Riscul unei repetări a confuziei extrem de dăunătoare cu care ne-am confruntat din cauza norului de cenuşă este unul real, iar măsurile luate trebuie să protejeze din punct de vedere instituţional capacitatea Uniunii de a interveni într-o manieră coordonată şi premeditată într-o criză de acest gen, limitând astfel neplăcerile ieşite din comun pe care le-au suferit milioane de pasageri şi pierderile financiare ale transportatorilor şi ale companiilor de turism.

  Pat the Cope Gallagher (ALDE). – Doamnă preşedintă, având în vedere că Irlanda nu are nicio legătură terestră cu continentul european, pasagerii irlandezi ai curselor aeriene s-au confruntat cu dificultăţi extreme; aş îndrăzni să spun, chiar mai mult decât oricare alt stat membru. De exemplu, chiar eu am călătorit la Strasbourg în această săptămână şi am fost nevoit să iau un vapor spre Ţara Galilor, o maşină spre Folkstone şi un tren spre Strasbourg. Ridic această problemă deoarece este reprezentativă pentru multe dintre călătoriile realizate de irlandezi în ultimele săptămâni.

Miniştrii de transport din UE au stabilit trei zone separate de zbor, bazate pe condiţiile de siguranţă pentru aeronavă. Trebuie să spun că, de la introducerea celei de-a treia zone, au avut loc peste 300 000 de ore de operaţiuni aeriene. Aceasta este o evoluţie bine-venită şi sigur că sunt încă necesare măsuri suplimentare.

Susţin cu tărie eforturile de a accelera introducerea conceptului de cer unic european. Declaraţia de la Madrid, adoptată în februarie de către Preşedinţia spaniolă, a elaborat o foaie de parcurs pentru punerea în aplicare a acestei politici. Nu am niciun dubiu că dl comisar, care se află cu noi în această seară, va conduce acest proces.

Rolul Eurocontrolului trebuie, de asemenea, să fie examinat îndeaproape. Acestuia trebuie să i se acorde puteri statutare, şi nu rolul de coordonare pe care îl are la ora actuală. Ieri s-a încheiat un acord comun între Irlanda şi Regatul Unit în vederea reducerii tulburărilor transportului aerian: o realizare bine-venită.

(GA) Cenuşa vulcanică nu recunoaşte nicio graniţă politică sau fizică, iar acest incident ne-a amintit, încă o dată, de extraordinara putere a naturii. Este clar acum că în spaţiul aerian al Uniunii Europene există o necesitate reală pentru o politică comună a transportului aerian. Rolul Uniunii Europene trebuie să fie consolidat în urma acestei crize.

  Zigmantas Balčytis (S&D). – (LT) Consecinţele crizei cauzate de cenuşa vulcanică au avut un impact negativ asupra sistemului de transport al întregii Europe atunci când cenuşa vulcanului în erupţie a dus la anularea a peste 100 000 de zboruri şi a afectat călătoriile a 10 milioane de pasageri. Această criză a afectat în mod deosebit statele membre estice ale Uniunii Europene, deoarece acestea au rămas complet izolate de Europa de Vest şi, spre deosebire de alte state membre ale UE, nu au avut ocazia de a alege mijloace alternative de transport. Cu toate acestea, demonstrează importanţa dezvoltării infrastructurii de transport, dezvoltarea Reţelelor transeuropene de transport şi crearea unui sistem al mijloacelor alternative de transport, pentru transportarea atât a bunurilor, cât şi a pasagerilor. De aceea, trebuie să instituim un sistem de transportare a pasagerilor care să funcţioneze în mod eficient, să nu fie atât de dependent de transportul aerian, dar să fie dominat de alte tipuri alternative de transport, în special pentru transportul din Europa Centrală. Trebuie neapărat să creăm un sistem de transport care să asigure nu numai transportarea pasagerilor, ci şi buna funcţionare a economiei. Sunt de acord cu ideile menţionate cu privire la realizarea unor legături suplimentare şi, prin urmare, vă îndemn la sprijinirea proiectului coridorului feroviar european pentru transportarea competitivă a mărfurilor, care le-ar permite statelor baltice menţionate să aibă legături cu alte ţări ale Europei de Vest şi care ar permite crearea de valoare adăugată pentru întreaga Comunitate. În plus, în urma punerii în aplicare a acestui proiect, rezidenţii regiunii ar avea o alternativă la transportul aerian.

  Gabriel Mato Adrover (PPE). – (ES) Doamnă preşedintă, voi vorbi despre turism, un sector fundamental pentru Insulele Canare, care găzduiesc aproximativ 12 milioane de turişti în fiecare an. Dacă există un lucru de care turismul are nevoie, acesta este certitudinea. Situaţiile precum cea cu care ne-am confruntat – şi care s-ar putea repeta – au consecinţe dramatice pentru acest sector strategic al Insulelor Canare.

Pierderile nu au fost suferite numai de companiile aeriene, de aeroporturi şi de operatorii de turism: hotelurile, companiile de închirieri de maşini, restaurantele şi serviciile în general au suferit daune enorme. Doar între 15 şi 23 aprilie, s-au anulat 313 818 locuri de avion în Insulele Canare, cu pierderi de aproximativ 57,3 milioane de euro din cauza lipsei de turişti. Aceasta este, bineînţeles, o pierdere semnificativă.

Avem nevoie de măsuri imediate la apariţia evenimentului, cum ar fi deschiderea aeroporturilor noaptea, fără costuri suplimentare, şi tratamentul adecvat al publicului, al pasagerilor; dar avem nevoie şi de despăgubiri.

Nu voi critica ceea ce s-a făcut sau ceea ce nu s-a făcut şi nu voi spune dacă criza a fost sau nu bine gestionată. Trebuie doar să fim conştienţi că s-ar putea repeta şi că trebuie să fim pregătiţi să îi facem faţă.

  Karin Kadenbach (S&D). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, aş dori să vă mulţumesc pentru rapiditatea dvs. atunci când se pune problema siguranţei pasagerilor. În ultimele zile, am observat că, în mod clar, speculaţiile majore nu au loc numai în sectorul financiar, ci că există şi câteva companii aeriene care sunt gata să se joace cu siguranţa pasagerilor, cel puţin la nivelul cuvintelor – din fericire, încă nu şi la nivel de acţiune. De fapt, nu vorbim numai despre pasagerii din aer, ci şi despre persoanele aflate pe pământ. Vă rog să lucraţi în continuare în acest sens. Vă rog, de asemenea, să lucraţi în continuare la informarea pasagerilor şi la drepturile pasagerilor.

În ultimele zile, am văzut că nu toată lumea şi nu toate grupurile de vârstă au acces nelimitat la internet. Liniile telefonice au fost stricate, internetul nu a fost disponibil, iar persoanele care nu zboară, ca noi cei de aici, din şedinţa plenară, în mod regulat la clasa business, turiştii şi persoanele din categorii de vârstă superioare, nu au beneficiat de aproape nicio informaţie. Vă rog să lucraţi în continuare în acest sens.

  João Ferreira (GUE/NGL). – (PT) Doamnă preşedintă, situaţia creată de erupţia vulcanului din Islanda a demonstrat impactul semnificativ pe care anumite fenomene ale naturii – care, din fericire, sunt rare, dar despre care s-a demonstrat că apar periodic – îl pot avea asupra economiei şi societăţii. Astfel, a subliniat, încă o dată, importanţa unei abordări preventive a acestor fenomene. Aceasta înseamnă, în acest caz, adoptarea tuturor măsurilor pentru reducerea impactului menţionat mai sus, nu să-l evite, acest lucru fiind, în mod evident, imposibil.

Însă nu este legitim ca, sub masca unei pretinse mai bune coordonări a acestor fenomene, să căutăm să dăm un nou impuls unor iniţiative care au o gamă variată de alte obiective. Mă refer la iniţiativa cerului unic european şi la obiectivul de a deschide gestionarea traficului aerian european către liberalizare şi, apoi, către privatizare. În acest context, dacă există un lucru pe care actuala criză a cenuşii vulcanice l-a confirmat, acesta este importanţa de a păstra gestionarea traficului aerian în domeniul public: aceasta se face în interes public şi este, în primul şi în primul rând, o garanţie a siguranţei publice.

  Angelika Werthmann (NI). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, vorbim despre tulburări ale traficului aerian şi, de asemenea, despre impactul economic al acestora asupra aviaţiei. Aş dori să subliniez, încă o dată, că siguranţa cetăţenilor europeni este lucrul cel mai important.

Domnule comisar, s-au făcut mulţi paşi, iar acum este timpul să contemplăm anumite alternative şi să le punem în aplicare, de exemplu extinderea reţelei transeuropene de mare viteză, care poate să contribuie şi la reducerea emisiilor de CO2.

  Paul Rübig (PPE). – (DE) Doamnă preşedintă, domnule comisar, doamnelor şi domnilor, în întreaga lume există 2 000 de vulcani, dintre care 50 sunt activi. Aşadar, nu este doar o problemă europeană, ci o problemă a aviaţiei internaţionale.

Trebuie să clarificăm în cadrul cercetărilor unde exact se află riscurile şi unde există un anumit domeniu de responsabilitate. L-aş ruga, aşadar, pe dl comisar ca, alături de Eurocontrol, să încredinţeze poate şi Consiliului European pentru Cercetare sarcina de a realiza cercetări pentru a evalua în mod corect riscul. În cele din urmă, responsabilitatea finală îi aparţine mereu căpitanului aeronavei, iar consumatorii sunt şi ei încurajaţi să evalueze dacă se expun sau nu la un risc. Oricine poate elimina riscul dacă pur şi simplu nu zboară. Însă este nevoie de o obiectivizare a întregului subiect.

  Seán Kelly (PPE). – Doamnă preşedintă, personajul Joxer creat de marele dramaturg irlandez, Sean O'Casey, a spus că întreaga lume este „într-o stare de criză”. Iar dovezile sunt vizibile pentru toţi. Dacă privim în jos, vedem cum petrolul izbucneşte dintr-o sondă de petrol, distrugând mediul; dacă privim în sus, vedem cum cenuşa vulcanică izbucneşte dintr-un vulcan, distrugând companiile aeriene, iar dacă privim în exterior, vedem cum recesiunea izbucneşte din bănci, distrugând economia.

Sigur că am suferit, ca mulţi alţii, din cauza cenuşii vulcanice, prima dată când mă îndreptam spre casă: mi-a luat două zile; am fost nevoit să fac autostopul pe o parte din drum. A doua oară nu am reuşit să ajung la ultima sesiune plenară; mi-a luat o zi şi jumătate să ajung la Bruxelles şi o zi şi jumătate să ajung aici, dar ceea ce am aflat este că este imposibil să-ţi rezervi un bilet la Eurostar în timpul călătoriei. Ai nevoie de cartea de credit pentru a-l rezerva şi pentru a-l ridica, ceea ce este imposibil când eşti în tranzit.

Aş dori să rog Comisia să-şi utilizeze influenţa pentru a încerca să-i convingă să adopte acelaşi sistem ca cel care se aplică feriboturilor şi companiilor aeriene.

  Inés Ayala Sender (S&D). – (ES) Nu sunt singura, doamnă preşedintă, dar vă mulţumesc. Doream să adaug numai faptul că trebuie să putem să utilizăm în mod amplu toată tehnologia disponibilă pentru măsurarea cenuşii. De fapt, la câteva zile după închideri, în cadrul unei vizite la Astrium, în Toulouse, ni s-a vorbit despre un sistem de informaţii extrem de detaliate privind compoziţia atmosferei, prin intermediul unei reţele de satelit,şi nu ne este clar dacă s-au utilizat aceste informaţii sistematice existente, care, în plus, provin de la o companie europeană, şi anume European Aeronautic Defence and Space Company. Ar putea dl comisar să ne spună dacă acestea au fost utilizate sau dacă se are în vedere utilizarea lor?

  Siim Kallas, vicepreşedinte al Comisiei. – Doamnă preşedintă, onoraţi deputaţi, vă mulţumesc foarte mult pentru numeroasele comentarii interesante şi detaliate cu privire la această problemă a cenuşii vulcanice. Am avut doar trei minute la început. Acum pot să dezvolt cel puţin de zece ori mai mult aceste subiecte, însă voi fi concis, nicio grijă.

Pot doar să spun că a fost, şi este, din nou, o perioadă foarte interesantă şi extraordinară. Este clar că vulcanii continuă să erupă, aşa cum o face acest vulcan islandez. Toate acestea fac parte din viaţa industriei aviatice, însă nu numai vulcanii, ci şi vijeliile, zăpada şi alte fenomene asemănătoare, care, fiecare dintre ele, afectează aviaţia. Ele fac parte din această afacere, trebuie să o spunem clar. Nimeni nu poate fi singurul responsabil pentru acest risc – nicio companie aeriană, niciun guvern, şi nici Uniunea Europeană. Trebuie să menţionez, de asemenea, că Uniunea Europeană nu are niciun fel de jurisdicţie în ceea ce priveşte reglementarea spaţiului aerian. Organizaţiile interguvernamentale şi autorităţile naţionale au fost, până acum, cele care s-au ocupat de acest lucru.

Excluderea, prevenirea sau anticiparea tuturor evenimentelor care se pot întâmpla în aviaţie este imposibilă. Riscurile trebuie împărţite, iar clienţii care aleg să utilizeze serviciile aeriene trebuie să se aştepte – la fel ca noi toţi – la anumite întârzieri dacă, de exemplu, pista de la aeroportul din Bruxelles nu a fost curăţată de zăpadă sau dacă apar evenimente similare.

Referitor la criticarea faptului că am acţionat cu întârziere şi referitor la cine a acţionat, de fapt: eu am fost prezent în Eurocontrol; riscul cenuşii este un risc real şi nu putem să ne bazăm pe posibilitatea de a găsi, într-un final, soluţii ştiinţifice referitoare la ce dimensiune a particulelor va fi considerată periculoasă pentru motoare, deoarece nimeni nu doreşte să facă această evaluare. Putem determina dimensiunea particulelor şi putem evalua norul, dar nimeni nu doreşte să ofere o evaluare şi să spună că această cenuşă nu mai este periculoasă pentru motoare. Va fi un lucru foarte complicat. Decizia de a închide spaţiul aerian a fost luată în strictă conformitate cu normele existente şi cu toate instituţiile relevante care au fost responsabile pentru aceasta. Pe cei care întreabă acum cine este responsabil pentru închiderea spaţiului aerian aş dori să-i întreb cine ar fi fost responsabil dacă spaţiul aerian nu ar fi fost închis şi dacă s-ar fi întâmplat ceva.

Atunci când Eurocontrol a căutat să găsească diferite abordări referitoare la norul de cenuşă, nu s-a luat o decizie uşoară şi nu a fost o discuţie uşoară, deoarece era vorba despre asumarea unei responsabilităţi enorme pentru siguranţa aviaţiei. Siguranţa aeronavelor şi a vieţilor trebuie să fie pe primul loc. Cred că totul s-a întâmplat destul de repede, având în vedere aceste circumstanţe, deoarece vulcanul a fost şi continuă să fie deosebit de excepţional şi extraordinar.

În ceea ce priveşte viitorul, subiectul cheie menţionat de cineva a fost: cum rămâne cu Indonezia, cum rămâne cu Statele Unite? Există o responsabilitate, care le aparţine îndeosebi piloţilor. În Europa de astăzi, piloţii tind să respingă acest gen de nouă responsabilitate. Traficul aerian european este foarte aglomerat şi trebuie să existe o anumită combinaţie între mai multă flexibilitate şi date clare referitoare la eventualele riscuri şi ameninţări. Nu ştiu cum este în Indonezia, dar în Statele Unite sistemul este foarte simplu: pilotul este cel care decide cum să evite cenuşa şi trebuie să spun că acest lucru funcţionează foarte bine. Însă se pare că, în Europa, trebuie mai întâi să creăm o abordare comună a metodologiei unei eventuale evaluări a riscului.

În ceea ce-i priveşte pe pasageri, trebuie să spun că am declarat mereu în mod consecvent şi cu puterea din partea Comisiei că trebuie să se respecte legislaţia privind drepturile pasagerilor. Acesta este un mesaj foarte clar. Din nou, punerea în aplicare a acestei legislaţii se află în mâinile statelor membre, dar înţeleg că majoritatea companiilor aeriene şi majoritatea statelor membre au luat, de asemenea, foarte în serios acest lucru. Există diferite exemple şi, bineînţeles că, la final, vor fi prezentate şi exemple negative, dar în general au fost luate în serios şi plănuim o revizuire a drepturilor pasagerilor. Vom evalua atunci, cu siguranţă, ceea ce trebuie să facem cu tentativele de abuz al drepturilor pasagerilor şi cu interpretările excesive ale drepturilor pasagerilor. În general, legislaţia privind drepturile pasagerilor a funcţionat foarte bine şi logica trebuie să existe. Drepturile pasagerilor stipulează că aceştia trebuie să beneficieze de informaţii, îngrijire şi redirecţionare a zborului sau despăgubire în aceste circumstanţe extraordinare, nu de compensare. Acesta este un cuvânt diferit.

Există un program vast care se realizează cu iniţiativa cerului unic pentru a eficientiza gestionarea traficului aerian, şi nu mă pot plânge de cooperarea care a existat în această perioadă între statele membre. Consiliul Transporturi a fost foarte cooperant şi a luat multe decizii care probabil că, în alte circumstanţe, ar fi necesitat mult mai mult timp. Chiar nu pot să spun că am avut o cooperare proastă cu statele membre în pregătirea şi gestionarea acestui Consiliu Transporturi extraordinar.

În ceea ce priveşte finanţele şi consecinţele financiare, regulile sunt foarte simple şi descrise foarte clar în documentul nostru pregătit de trei comisari – Rehn, Almunia şi cu mine. Acesta este un ajutor de stat, iar ajutorul de stat poate fi acordat dacă statele membre consideră că există suficiente motive pentru a acorda ajutor de stat unei companii aeriene aflate în dificultate, deoarece drepturile pasagerilor şi toate aceste costuri trebuie suportate de către compania aeriană. Dacă respectiva companie aeriană are probleme şi dacă un stat membru consideră că aceasta este o situaţie cu adevărat gravă, atunci se poate acorda ajutor de stat, însă înainte trebuie făcută o evaluare foarte atentă, pentru a nu crea tulburări şi beneficii nejustificate pe piaţă. Aceasta a fost şi preocuparea principală a companiilor aeriene, iar o abordare corectă faţă de toată lumea este şi preocuparea Comisiei; departamentul nostru privind concurenţa va analiza cu atenţie toate cazurile posibile ale ajutorului de stat.

Până acum, nu ştiu dacă cineva a solicitat ajutor de stat în această zonă specifică, deoarece, aşa cum am spus la început, companiile aeriene dispun de planuri de urgenţă.

Cineva a menţionat că acestea ar trebuie să fie asigurate. Le-am întrebat, şi eu, de asigurare. Asigurarea este mai mult sau mai puţin imposibilă, deoarece nu se poate descrie produsul, sau se poate descrie produsul, dar preţul va fi atât de mare, încât nimeni nu şi-l va putea permite. Companiile dispun de planuri de urgenţă referitoare la gestionarea circumstanţelor extraordinare care afectează orarele. Bineînţeles că, în calitate de economist, pot să observ că e mult loc pentru diferite fantezii legate de ceea ce trebuie calculat ca încadrându-se în pierderi şi de ceea ce reprezintă o cifră reală. Definirea consecinţelor exacte ale acestei cenuşi vulcanice este o muncă enormă şi poate fi prezentată ca o revendicare.

Referitor la transportul alternativ, desigur că vom insista asupra acestuia. Vom avea în curând o reuniune TEN-T, în cadrul căreia Comisia va încuraja dezvoltarea unei reţele care să cuprindă alte mijloace de transport. I-am întrebat pe cei de la căile ferate ce este posibil şi ce au făcut, de fapt, în timpul acestei crize, iar aceştia au trimis foarte multe informaţii interesante. Au existat trenuri suplimentare, însă informaţiile referitoare la disponibilitate, orare şi alte aspecte lasă, deocamdată, de dorit. Una dintre priorităţile noastre principale din viitorul apropiat va fi aceea de a dispune de informaţii mai bune cu privire la toate aceste posibilităţi.

Încă o dată, dacă există o criză în aviaţie, atunci transportarea pasagerilor către casă sau către anumite destinaţii va depinde, în principal, de companiile aeriene. Fazele de planificare sunt cele în care este foarte important să se ia în considerare alte mijloace şi, într-adevăr, alte motoare. Aceasta este o altă poveste interesantă. Există lecţii care trebuie învăţate, iar noi învăţăm aceste lecţii, şi vom continua să realizăm multe planuri şi măsuri, pentru a crea o gestionare mai coordonată a traficului aerian în Europa.

Trebuie să subliniez faptul că vulcanii nu respectă nicio regulă, iar noi nu putem elimina posibilele evenimente extraordinare. Întotdeauna vor exista riscuri care trebuie luate in considerare, iar astfel de riscuri trebuie să facă parte din planificarea activităţilor noastre.

  Preşedinta. – Dezbaterea a fost închisă.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Jaromír Kohlíček (GUE/NGL), în scris. – (CS) Domnule comisar, doamnelor şi domnilor, când, în secolul al XVIII-lea, un vulcan a erupt în Islanda, ţara a fost învăluită de un nor de cenuşă, iar în Europa, culturile au fost distruse în următorii trei ani. Nu avem rapoarte cu privire la pagubele suferite de transportul aerian. Erupţia mult mai mică din anul acesta a vulcanului Eyjafjallajökull a provocat o catastrofă pentru transportul aerian din Uniunea Europeană. Pagubele aduse companiilor aeriene şi aeroporturilor – cu alte cuvinte, pagubele directe – au avut un corespondent în asistenţa haotică acordată călătorilor blocaţi în diferite colţuri ale lumii. Drepturile pasagerilor sunt cu siguranţă un subiect interesant pentru dezbaterea academică, dar, în acest caz, ele au reprezentat cea mai mică prioritate pentru personalul în cauză. Nu avem rapoarte referitoare la alte forme de transport utilizate pentru a-i duce pe oameni înapoi acasă. Răspunsurile haotice demonstrează o lipsă de coordonare şi, de asemenea, o ezitare, într-un moment în care ar trebui să se ia decizii rapide cu privire la redeschiderea spaţiului aerian. Domnule comisar, îşi va accelera Comisia activităţile de punere în aplicare a rezultatelor parţiale ale programului SESAR în gestionarea operaţiilor aviatice? Celelalte întrebări pe care le am nu ar face decât să repete întrebările lui Brian Simpson.

  Joanna Senyszyn (S&D), în scris. – (PL) Există 56 000 de cetăţeni ai Uniunii Europene care sunt bolnavi şi care aşteaptă un transplant, dintre care 2 000 în Polonia. 12 persoane mor zilnic din cauza lipsei de organe disponibile pentru transplant. Donările de organe variază de la mai puţin de un donator la un milion de indivizi, în Bulgaria, la 34-35 de donatori la un milion de indivizi, în Spania. În Polonia, această cifră este de 11 donatori. Majoritatea organelor sunt prelevate de la donatorii decedaţi, pe baza unui consimţământ prealabil (abordarea opt-in) sau a unui consimţământ prezumat (abordarea opt-out). În Polonia, celulele, ţesuturile şi organele pot fi prelevate de la donatori decedaţi dacă persoana care a decedat nu s-a înscris în Registrul central al obiecţiilor. Dezvoltarea transplanturilor necesită o atmosferă de aprobare socială pentru completarea declaraţiilor de intenţie care să permită prelevarea de organe după decesul persoanei şi necesită şi o condamnare a refuzului de a dona.

Personal, sunt activ implicată în activităţile de promovare a transplanturilor şi încurajez toate statele membre să procedeze la fel. În Polonia, am împărţit insigne şi brăţări care încurajează sprijinirea medicinii transplantului. Împreună cu colegi din alte grupuri politice, am iniţiat „Lanţul rudelor”, o campanie socială naţională de popularizare a transplantului şi a donărilor voluntare de sânge. Promovarea ideii de transplant şi coordonarea schimbului de experienţă între statele membre pot salva mii de vieţi. Crearea unei baze de date UE comune a organelor disponibile pentru donare şi transplant, precum şi a unei baze de date a tuturor donatorilor decedaţi şi în viaţă este esenţială. Acesta ar fi, de asemenea, un instrument important pentru lupta împotriva traficului de organe şi de persoane.

  Debora Serracchiani (S&D), în scris. – (IT) Incidentul cu vulcanul islandez şi actualele consecinţe ale acestuia ne îndeamnă să ne gândim că, în cazul unei urgenţe sau a unor evenimente neprevăzute, Uniunea Europeană nu trebuie să fie luată prin surprindere, ci trebuie să protejeze pasagerii mai presus de orice, prin intermediul unor instrumente existente de gestionare sau prin intermediul unor măsuri noi. Nu ar fi putut companiile aeriene, ca un exemplu de astfel de măsuri, să se ofere să cumpere bilete de tren, pentru a evita cozile lungi de la casele de bilete, în special în cazul pasagerilor cu mobilitate redusă?

19. Ordinea de zi a următoarei şedinţe: a se vedea procesul-verbal

20. Ridicarea şedinţei

(Şedinţa a fost închisă la ora 23.50)