Stenograma dezbaterilor

Miercuri, 6 octombrie 2010 - Bruxelles

18. Sistemele de sănătate din Africa Subsahariană şi sănătatea mondială (prezentare succintă)

  Preşedinta. – Următorul punct este raportul elaborat de doamna De Keyser, în numele Comisiei pentru dezvoltare, privind sistemele de servicii medicale din Africa subsahariană şi sănătatea mondială (2010/2070(INI) (A7-0245/2010).

  Véronique De Keyser, raportoare. – (FR) Doamnă preşedintă, domnule comisar, vă mulţumesc că aţi rămas până acum. Acest raport răspunde de fapt unei comunicări a Comisiei privind sănătatea mondială, însă am vrut să adoptăm un punct de vedere care să fie mai degrabă excepţional şi să se concentreze mult mai mult pe schemele de garantare reciprocă care se dezvoltă acum în Africa. Permiteţi-mi să dezvolt puţin.

Starea de sănătate din Africa este de fapt destul de îngrozitoare, în ciuda tuturor ajutoarelor internaţionale, iar acest fapt se datorează numărului mare de factori, fie că sunt schimbările climatice, criza financiară, guvernarea necorespunzătoare în anumite ţări sau lăcomia provocată chiar de bogăţiile ce se găsesc în Africa. Adăugaţi la acestea pandemii grave precum SIDA, malaria, tuberculoza şi aşa mai departe şi acest set de factori înseamnă că ne aflăm în faţa unui veritabil dezastru.

Aşadar, trebuie mai întâi de toate să îi aduc un tribut muncii ONG-urilor şi a anumitor biserici, de asemenea, care întreprind o activitate cu adevărat remarcabilă în condiţii de urgenţă în zonele de conflict, însă aceasta nu poate constitui un răspuns de lungă durată, nu este un răspuns durabil.

Acestea sunt ceea ce se numesc fonduri verticale care au fost menţionate şi care sunt folosite pentru a combate bolile majore precum SIDA, malaria şi tuberculoza, de exemplu. Acestea atrag mulţi bani şi sunt destul de atrăgătoare pentru eforturile ajutoarelor private, întrucât oamenii simt că oferă pentru o cauză care este bine ţinută sub control. În realitate totuşi, şi aceste fonduri, deşi îşi ating cu siguranţă obiectivul, acoperă doar o mică parte a problemei deoarece, din păcate, în Africa, lipsa de infrastructură sanitară, lipsa apei potabile – copiii mor de dizenterie – sau lipsa unui dispensar local încă provoacă astăzi mai multe decese decât SIDA sau malaria.

De aici, atenţia care s-a atras asupra unei mişcări care apare încă din anii’90, reprezentată de iniţiative alcătuite din scheme de asigurări, dar, mai presus de toate, de scheme de garantare mutuală care au izvorât cam peste tot în diferite ţări africane. Obiectivul acestor sisteme de garantare reciprocă este, desigur, de a implica oamenii în gestionarea propriei lor sănătăţi. Să nu închidem ochii: acestea nu vor fi suficiente prin sine, acestea nu vor reuşi să ofere toată finanţarea pentru îngrijire sau acces la medicamente, însă, în combinaţie cu alte fonduri, cu alte subvenţii, acestea asigură totuşi furnizarea de servicii medicale şi de medicamente şi, mai presus de această participare, un fel de dinamică socială care ia amploare.

Există sute din acestea; ele există în diferite ţări şi în diferite sectoare. Există sisteme de garantare reciprocă pentru femei, pentru proprietari de cafenele şi aşa mai departe. Provocarea noastră este atunci să sprijinim această dinamică socială, să o finanţăm, să o coordonăm, spunându-ne în acelaşi timp că poate într-o zi va fi autonomă, dar încă nu astăzi.

Prin urmare, deşi aceste sisteme reciproce există, ele funcţionează doar dacă, desigur, există pe lângă ele ceea ce se numesc sisteme orizontale. Adică, de ce să te asiguri sau să plăteşti pentru o situaţie de boală, pentru o intervenţie chirurgicală, dacă nu există spital, nu există doctor, nu există medicamente? Prin urmare, ca un corolar, considerăm că Uniunea Europeană ar trebui nu doar să sprijine, să coordoneze şi să susţină aceste garantări reciproce, ci şi să accentueze puternic sistemele orizontale privind serviciile medicale de bază, chiar dacă acest lucru înseamnă solicitarea de fonduri verticale pentru a finanţa parţial această îngrijire „orizontală”, acest element de îngrijire de bază care este necesar, care stabileşte echilibrul ce permite existenţa societăţilor mutuale.

La acest set de probleme se referă raportul. Mi s-a terminat timpul, dar voi răspunde probabil membrilor care au câteva preocupări privind sănătatea reproducerii care este menţionată în acest raport şi care consider că este o problemă de extremă importanţă.

  Niccolò Rinaldi (ALDE). – (IT) Doamnă preşedintă, doamnelor şi domnilor, doamna De Keyser a spus deja aproape tot ce era de spus. Aş dori să dedic acest minut unui băieţel pe care l-am întâlnit la 1 decembrie 2009 în Luanda, când eram în Angola pentru Adunarea Parlamentară ACP–UE. Băieţelul era la sfârşitul vieţii, murea de malnutriţie în braţele mamei sale în Spitalul Divina Providenţă din centrul Luandei, aproape de locul în care ne desfăşuram activitatea şi aproape de stadionul care se construia pentru Cupa Africii; cu alte cuvinte, era înconjurat de belşug.

Totuşi, acesta nu este un caz izolat: în fiecare zi, în Luanda, copiii mor de foame din cauza malnutriţiei în braţele mamelor lor tinere care nu au învăţat încă nimic despre nutriţie şi care sunt adesea lăsate de capul lor.

Pentru un creştin, astfel de privelişti sunt un păcat – un mare păcat; pentru un politician, acestea sunt un semn al nereuşitei politicilor noastre; iar pentru clasa dominantă a acelei ţări, Angola, acestea sunt, de asemenea, un semn de lăcomie şi de distribuire inechitabilă a bogăţiei. Cred că motivele pentru care acel copil a avut o existenţă atât de efemeră pe pământ ne dau multe de gândit şi sper că mărturia mea va contribui la această reflecţie.

  Anna Záborská (PPE). – (SK) În ciuda anumitor reţineri pe care le am împotriva acestui raport, aş dori mai întâi să o felicit pe doamna De Keyser. Aceasta a demonstrat, ca de multe alte ori înainte, că stăpâneşte politica pentru dezvoltare şi că îi pasă de condiţiile de viaţă din diferitele părţi ale lumii.

Nivelul serviciilor medicale din Africa subsahariană este deplorabil. Cu toate acestea, mă tem că doamna De Keyser a omis să accepte măcar câteva dintre propunerile mele de amendamente. Nu se poate să vorbim la modul pozitiv despre documentele finale de la Cairo şi Beijing şi totuşi, atunci când fac trimitere la acestea, ele să nu fie acceptate. Acest lucru se întâmplă doar pentru că, potrivit unor membri, anumite paragrafe nu se aliniază poate cu politica europeană privind sănătatea reproducerii. Este regretabil faptul că nu vrem să respectăm importanţa particularităţilor naţionale şi regionale şi diversitatea istorică, culturală şi religioasă a statelor din Africa subsahariană. Sănătatea localnicilor va avea doar de suferit în consecinţă.

  Miroslav Mikolášik (PPE). – (SK) Declaraţia generală a drepturilor omului recunoaşte sănătatea ca fiind una dintre drepturile fundamentale ale omului. Personal, consider că acest drept trebuie privit în strânsă legătură cu dreptul la viaţă.

În Africa subsahariană, aceste drepturi au un context foarte specific şi precar şi aş dori, prin urmare, să accentuez necesitatea ca Uniunea Europeană să ia o abordare responsabilă şi umană în domeniul serviciilor medicale. Mai întâi, aş dori să menţionez că Uniunea Europeană nu ar trebui să promoveze încetarea sarcinii ca un drept, întrucât aşa-numitul drept nu este recunoscut în niciun document internaţional ca fiind un aşa-numit drept fundamental al omului. Dimpotrivă, Uniunea, ca apărătoare a drepturilor omului în toată lumea, ar trebui să acţioneze progresiv pentru sprijinirea programelor de protecţie a mamelor cu copii în politicile sale de dezvoltare şi să promoveze rezultate care sunt, de asemenea, compatibile cu dreptul la viaţă şi la protecţie a copilului nenăscut. În al doilea rând, aş dori să subliniez din nou faptul că UE şi statele membre nu ar trebui să includă în acordurile comerciale dispoziţii privind drepturile de proprietate intelectuală care împiedică accesul persoanelor afectate de sărăcie din ţările în dezvoltare la medicamente şi care contribuie la ratele de mortalitate ridicate din aceste regiuni.

  Michel Barnier, membru al Comisiei. – (FR) Doamnă preşedintă, colegul meu, domnul Piebalgs nu a putut fi aici personal şi aş dori să fac în numele său o serie de comentarii şi remarce. Ca să spun destul de sincer, din nou, Comisia este mereu la dispoziţia Parlamentului şi m-am bucurat să o aud pe doamna De Keyser şi pe alţi vorbitori discutând un subiect care a fost mult timp unul de interes pentru mine, personal. În plus, doamnă De Keyser, în mandatul meu de comisar pentru piaţa internă şi serviciile financiare, nu întâmplător, pe lângă vizitele pe care le fac acum în fiecare săptămână în fiecare dintre capitalele Uniunii şi după prima vizită pe care a trebui să o fac în Statele Unite, întrucât aproape toate tranzacţiile noastre sunt transatlantice, eram nerăbdător să fac a doua vizită în afara Uniunii la Addis Abeba, la sfârşitul lunii iulie, pentru a mă întâlni cu liderii Uniunii Africane. Aceasta pentru că sorţile noastre sunt legate una de cealaltă şi pentru că, de mulţi ani deja, susţin o nouă politică de parteneriat între marile noastre continente.

În ceea ce priveşte multe subiecte legate de criză, care privesc oricum sau sunt în raport cu propriile noastre preocupări – de exemplu cooperarea dintre pieţele noastre, lupta împotriva spălării de bani, reglementarea financiară, lupta pe care vreau să o duc fără milă împotriva speculaţiilor excesive privind bunurile agricole, mai ales în Africa, unde multe ţări depind de importuri pentru alimentele lor – am decis împreună cu colegii mei, în urma acelei vizite, să începem şi să ne intensificăm cooperarea.

Vă felicit în numele domnului Piebalgs şi în numele meu pentru calitatea raportului dumneavoastră în care descrieţi situaţia serviciilor medicale din ţările în dezvoltare, dar aş dori să adaug că nu vorbim doar despre Africa. Cu câteva săptămâni în urmă, am fost în Haiti pentru a continua vizitele colegilor mei, baroana Ashton, doamna Georgieva şi domnul Piebalgs, şi a fost clar că, chiar şi în afara Africii, există provocări care trebuie depăşite cu privire la prevenirea bolilor şi sănătatea publică în cele mai sărace ţări.

După cum a spus domnul Rinaldi, este adevărat că aproape 30 de milioane de oameni mor prematur anual în fiecare an în ţările în dezvoltare din cauze care ar putea fi rezolvate cu sumele de bani cheltuite de Uniunea Europeană şi de Statele Unite doar pentru mâncarea pentru animale sau, dacă dorim o altă comparaţie, cu în jur de 2 % din cheltuielile globale din domeniul militar. Consider că această situaţie este, pur şi simplu, inacceptabilă.

Politicile sociale viabile, inclusiv pentru sănătate, ar trebui să se afle în centrul funcţiilor fundamentale ale statului, într-un cadru de creştere durabilă şi incluzivă. Sănătatea nu este doar un drept universal, ci şi o parte a dezvoltării economice. Sistemele de sănătate bazate pe cheltuieli pe cap de locuitor de mai puţin de 30 de euro pe an, ceea ce este de 50 de ori mai puţin decât media UE, nu vor fi niciodată suficiente pentru a menţine la post specialiştii în domeniul sănătăţii, pentru a asigura disponibilitatea medicamentelor esenţiale şi pentru a oferi oamenilor acces egal la îngrijire.

În legătură cu acest punct, aş dori să vă spun, în numele domnului Piebalgs, că vom continua să insistăm asupra faptului că Uniunea Europeană îşi onorează angajamentele în ceea ce priveşte nivelul şi calitatea ajutoarelor publice pentru dezvoltare pentru acele ţări terţe care au cea mai mare nevoie de ea. În ceea ce priveşte Comisia, sprijinul sistemelor de sănătate rămâne un angajament prioritar al politicii noastre externe şi o componentă puternică a dialogului nostru politic cu ţările terţe. Pentru a răspunde preocupării doamnei Záborská, ţările terţe nu sunt, de fapt, toate în aceeaşi oală. Există o mare diferenţă, după cum aţi spus, între ţările în curs de dezvoltare şi ţările mai puţin dezvoltate din Africa, de exemplu.

Mai mult, încercăm să promovăm acest concept prin participarea activă a Comisiei la iniţiativele globale precum Fondul mondial de luptă împotriva SIDA, tuberculozei şi malariei, precum şi prin interacţionarea cu alţi actori publici şi privaţi activi în acest domeniu. Doamnă De Keyser, aţi adus pe bună dreptate un tribut activităţii ONG-urilor, care consider că sunt exemplare. Din nou, cu câteva zile în urmă, în Haiti, am văzut că acestea joacă un rol remarcabil şi decisiv în aspectele administrative sau publice ale diferitelor acţiuni desfăşurate de către Uniune, sponsori finanţatori ai Băncii Mondiale.

Politicile sociale şi de sănătate corespunzătoare sunt esenţiale pentru a obţine rezultate concrete în Europa şi în ţările în dezvoltare. Simpla asigurare că se dedică o cantitate substanţială de resurse sprijinirii partenerilor noştri europeni nu poate fi suficientă. Trebuie să ne asigurăm, de asemenea, că politicile noastre interne sunt consecvente, de exemplu politica privind migrarea specialiştilor în domeniul sănătăţii sau privind comerţul de medicamente, astfel încât impactul global al politicilor interne să fie, de asemenea, de folos sau măcar să nu provoace rău celor care au cea mai mare nevoie de ele în lume.

În propria mea sferă de competenţă, aş dori să precizez două puncte care v-ar putea interesa, doamnă De Keyser. Mai întâi, în proiectul de Act privind piaţa unică, pe care îl pregătim pentru 27 octombrie, intenţionez să acord prioritate sectorului principal al afacerilor sociale şi să lucrez în sensul unui statut pentru Fundaţia Europeană. Printre toate acestea, ar trebui să încurajăm aici în Europa structurile, ONG-urile, întreprinderile sociale care ar putea fi sprijinite în activitatea lor pentru a ajuta ţările cele mai sărace sau cele în curs de dezvoltare, mai ales în această sferă a sănătăţii.

Apoi, există un al doilea domeniu care mă preocupă în prezent, de fapt, şi acesta este contrafacerea. În planul pe care vi-l voi prezenta în toamnă privind combaterea pirateriei şi a contrafacerii, am oferit câteva secţiuni pe care le vom finanţa şi sprijini, privind tehnologia de detectare a bunurilor contrafăcute, comunicarea cu publicul european şi instruirea personalului vamal sau de la frontierele externe ale Uniunii.

Cu toate acestea, aş dori să mai am o secţiune – şi le-am solicitat aceasta colegilor mei – privind cooperarea cu ţările din care provin aceste bunuri contrafăcute şi în care ar putea provoca daune considerabile pentru sănătate, mai ales dacă este vorba despre medicamente contrafăcute. Vom reveni asupra acestui subiect la timpul cuvenit.

În baza analizei pe care am evidenţiat-o repede pentru dumneavoastră, Uniunea a adoptat concluziile privind rolul Uniunii în sănătatea mondială. Acestea sunt punctul nostru de referinţă atunci când intervenim în probleme de sănătate. După cum am spus, resursele pentru ajutorul oficial pentru dezvoltare nu sunt suficiente şi există un punct asupra căruia analiza raportului dumneavoastră demonstrează cât este de pertinentă. În Europa, dispunem de numeroase modalităţi de finanţare a serviciilor financiare şi fiecare are punctele sale forte şi slabe. Nu există o soluţie unică, perfectă, care să se potrivească tuturor circumstanţelor locale. Este evident faptul că o schemă de asigurări pur voluntară, bazată pe mecanisme de finanţare privată nu ar fi suficientă nici pentru a oferi acces egal şi universal la servicii medicale. De aici decurge rolul esenţial pe care trebuie să îl joace autorităţile în reglementarea şi finanţarea serviciilor medicale pentru a stabili sau asigura principiile de corectitudine şi de incluziune.

Contăm foarte mult pe contribuţia Parlamentului la acest efort pentru a consolida şi spori solidaritatea poporului Uniunii Europene şi a altor actori ai Uniunii din acest domeniu, mai ales ONG-urile. Consider că Uniunea noastră are multe de învăţat, dar şi multe de împărţit cu restul lumii şi că putem oferi valoare adăugată în acest domeniu. Trebuie să transpunem în mod clar toate acestea în abordarea noastră a politicii privind sănătatea din ţările în dezvoltare şi, personal, mă bucur să vă pot răspunde şi să profit de avantajul acestei oportunităţi pentru a-mi exprima angajamentul personal faţă de aceste probleme.

  Preşedinta. – Dezbaterea a fost închisă.

Votul va avea loc mâine.

Declaraţii scrise (articolul 149 din Regulamentul de procedură)

  Maria Da Graça Carvalho (PPE), în scris. – (PT) Inabilitatea ţărilor africane – care sunt adesea ţări slabe care au ieşit recent din situaţii de conflict sau care nu au instituţii suficient de robuste sau resurse adecvate – de a aplica politici eficiente privind sănătatea publică şi, în special, de a garanta accesul la servicii de îngrijire medicală corespunzătoare constituie o provocare majoră şi o responsabilitate globală. Este esenţial să existe o viziune UE la nivel mondial privind sănătatea, având principii de orientare care trebuie aplicate tuturor sectoarelor strategice relevante. Investiţiile în educaţie şi în construirea capacităţilor va avea efecte pozitive asupra sănătăţii la nivel mondial şi solicit Uniunii Europene să sprijine în mod activ instruirea specialiştilor calificaţi în domeniul serviciilor medicale. Este esenţial ca statele membre să se asigure că politicile lor de migrare nu împiedică disponibilitatea specialiştilor din domeniul sănătăţii în ţările terţe. Solicit înfăptuirea angajamentelor luate sub strategia UE pentru acţiune în criza resurselor umane pentru sănătate în ţările în curs de dezvoltare. UE trebuie să faciliteze migraţia circulară ca mijloc de reducere a exodului de creiere din ţările în dificultate.

  Corina Creţu (S&D), în scris. – (RO) Starea sănătăţii populaţiei din Africa subsahariană ridică una dintre cele mai dure provocări pentru politica UE umanitară şi pentru dezvoltare. Cred că tragedia situaţiei este ilustrată cel mai bine de faptul că locuitorii acestei regiuni au o speranţă de viaţă de aproximativ jumătate din cea a unui cetăţean european. Raportul enunţă foarte clar cauzele acestui fapt şi accentuează remediile necesare, precum şi partea noastră de răspundere pentru acest lucru. Fondurile internaţionale alocate serviciilor medicale sunt de jumătate din suma alocată educaţiei. Fără a subestima educaţia cel puţin, consider că această disproporţie reflectă o viziune care trebuie corectată în viitor.

Mai mult, încurajarea exodului de doctori şi de asistente în ţările în curs de dezvoltare din statele africane permite ca actualul dezastru să continue. Cred că un mai bun discernământ, mai ales din partea ţărilor UE, atunci când este vorba despre recrutarea de specialişti în domenii cheie similare ar încuraja un progres semnificativ în îmbunătăţirea sistemului de servicii medicale al Africii.

  João Ferreira (GUE/NGL), în scris. – (PT) Din păcate, dreptul universal la îngrijire medicală este încă foarte departe de a deveni realitate. Milioane de oameni încă nu au acces la servicii medicale de bază, speranţa de viaţă din multe ţări este încă scandalos de scăzută, iar milioane de copii încă mor de boli care pot fi prevenite şi tratate. Această situaţie este cu atât mai gravă cu cât depinde de deciziile politice dacă aceasta va continua sau va fi oprită. Forţa predominantă în aceste decizii au fost interesele marilor grupuri economice şi financiare. Multinaţionalele din domeniul farmaceutic continuă să împiedice producţia de medicamente mai ieftine care ar permite salvarea vieţii a milioane de oameni. Instituţiile financiare continuă să impună aşa-zisele „ajustări structurale” prin menţinerea odioasei datorii externe a ţărilor în curs de dezvoltare şi impunând reduceri şi privatizări în sectorul sănătăţii, când lipsurile sunt deja enorme. O reală contribuţie la îmbunătăţirea sistemelor de servicii medicale ale acestor ţări ar necesita, mai întâi, respingerea imediată a aşa-numitelor „acorduri de parteneriat economic” a căror punere în aplicare, în modul în care UE caută să o facă, va înrăutăţi relaţiile de dependenţă şi va avea un impact chiar şi mai mare asupra priorităţilor acestor ţări şi va pune capăt şi datoriei lor externe, ajutoarelor pentru dezvoltare corespunzătoare şi politicii de cooperare.