Parlamentul European,

–  având în vedere articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 216 alineatul (2) şi articolul 218 alineatele (6), (8) şi (10) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi Protocolul cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale(CEDO),

–  având în vedere decizia din 14 ianuarie 2010 a Conferinţei preşedinţilor de autorizare a aplicării articolului 50 din regulament (procedura comisiilor asociate)(1),

–  având în vedere articolul 48 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri constituţionale şi avizul Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne şi al Comisiei pentru afaceri externe (A7-0144/2010),

A.  întrucât, în jurisprudenţa care a rămas constantă încă de la pronunţarea hotărârilor din 17 decembrie 1970(2), Internationale Handelsgesellschaft şi din 14 mai 1974(3), Nold, Curtea de Justiţie a susţinut că drepturile fundamentale sunt parte integrantă din principiile juridice generale pe care Curtea le aplică;

B.  întrucât procedând astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se inspiră din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, precum şi din instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre au aderat, cum ar fi CEDO;

C.  întrucât baza acestei jurisprudenţe a fost inclusă în dreptul primar prin Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht din 1993;

D.  întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acordă o atenţie deosebită evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum o demonstrează numărul în creştere de hotărâri care fac referire la dispoziţiile CEDO;

E.  întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituie, în principiu, o „prezumţie de compatibilitate” a comportamentului unui stat membru al Uniunii cu CEDO, având în vedere faptul că acel stat pune în aplicare dreptul Uniunii;

F.  întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, într-un aviz din 28 martie 1996, a constatat faptul că, fără o modificare prealabilă a tratatului, Comunitatea Europeană nu dispunea de capacitatea de a adera la CEDO, deoarece nu dispunea de competenţe explicite sau implicite pentru realizarea acestui lucru;

G.  întrucât, în momentul aderării, limitele prevăzute de Tratatul de la Lisabona şi de protocoalele la acesta trebuie respectate şi, mai precis, articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi Protocolul nr. 8 la Tratatul de la Lisabona; întrucât aceste dispoziţii nu constituie doar o opţiune care permite aderarea Uniunii, dar şi o obligaţie pentru instituţiile Uniunii de a acţiona în consecinţă şi întrucât acordul referitor la aderarea Uniunii la CEDO trebuie să reflecte necesitatea de a păstra caracteristicile specifice ale Uniunii şi ale dreptului Uniunii;

H.  întrucât în urma încheierii Protocolului nr. 14 de modificare a CEDO, condiţiile pentru aderarea Uniunii sunt în prezent îndeplinite în ceea ce priveşte statele membre CEDO şi întrucât condiţiile şi modalităţile de aderare trebuie să fie convenite cu această ocazie între Uniune, pe de o parte, şi statele membre CEDO, pe de altă parte;

I.  întrucât un astfel de acord ar trebui să abordeze, de asemenea, chestiuni administrative şi tehnice, cum ar fi principiul unei contribuţii din partea Uniunii la cheltuielile de funcţionare ale Curţii Europene a Drepturilor Omului; întrucât ar trebui avută în vedere, în acest context, stabilirea unui buget autonom al Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a facilita stabilirea contribuţiilor respective;

J.  întrucât, prin aderarea la CEDO, Uniunea va fi integrată în sistemul acesteia de protecţie a drepturilor fundamentale şi va dispune, pe lângă protecţia internă a acestor drepturi de către jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de un organism de protecţie extern cu caracter internaţional;

K.  întrucât CEDO are la bază nu numai protocoale adiţionale ci şi alte convenţii, carte şi acorduri, rezultatul fiind un sistem de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale aflat într-o evoluţie continuă,

1.  subliniază principalele argumente în favoarea aderării Uniunii la CEDO, care pot fi rezumate după cum urmează:

2.  reaminteşte faptul că aderarea, conform articolului 6 din TUE şi Protocolului nr. 8, nu implică extinderea competenţelor Uniunii şi, în special, nu creează o competenţă generală a Uniunii în materie de drepturile omului şi că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) şi articolul 6 alineatul (3) din TUE, tradiţiile şi identităţile constituţionale ale statelor membre trebuie respectate;

3.  afirmă că, în conformitate cu articolul 2 din Protocolul nr. 8 la Tratatul de la Lisabona, acordul de aderare a Uniunii la CEDO trebuie să garanteze faptul că aderarea nu aduce atingere situaţiei specifice din statele membre cu privire la CEDO şi la protocoalele sale în general, precum şi cu privire la eventualele derogări şi rezerve ale anumitor state membre, în special, şi că astfel de circumstanţe nu ar trebui să influenţeze poziţia Uniunii faţă de CEDO;

4.  constată că sistemul CEDO a fost completat de o serie de protocoale suplimentare privind protecţia drepturilor care nu intră sub incidenţa CEDO şi recomandă acordarea unui mandat Comisiei pentru a negocia, de asemenea, aderarea la toate protocoalele privind drepturile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, indiferent dacă acestea au fost ratificate sau nu de către statele membre ale Uniunii;

5.  subliniază că, deoarece aderarea UE la CEDO reprezintă aderarea unei părţi nestatale la un instrument conceput pentru state, aceasta ar trebui realizată fără a schimba caracteristicile CEDO, iar modificările aduse sistemului său juridic ar trebui să fie minime; consideră că este important, în interesul justiţiabililor, atât cei din Uniune, cât şi cei din ţările terţe, să privilegieze modalităţile de aderare care au cel mai scăzut impact asupra volumului de muncă al Curţii Europene a Drepturilor Omului;

6.  evidenţiază faptul că, în paralel cu angajamentul politic, este foarte important să se găsească răspunsuri şi soluţii adecvate la principalele chestiuni de ordin tehnic, astfel încât aderarea UE la Convenţie să acţioneze în beneficiul cetăţenilor; remarcă faptul că detaliile neclare şi nesoluţionate pot crea confuzie şi pot pune în pericol obiectivul însuşi al aderării. subliniază, cu toate acestea, faptul că impedimentele de ordin tehnic nu trebuie să întârzie procesul;

7.  subliniază faptul că aderarea la CEDO nu transformă Uniunea într-un membru al Consiliului Europei, dar că un anumit grad de participare al Uniunii la organismele asociate Convenţiei este necesar pentru a asigura o bună integrare a Uniunii în sistemul Convenţiei şi că, din acest motiv, Uniunii ar trebui să i se acorde anumite drepturi în aceste organisme, în special:

8.  consideră că statele membre ar trebui să-şi asume angajamentul, în momentul aderării la CEDO, între ele şi în cadrul relaţiilor reciproce cu Uniunea, de a nu introduce acţiuni interstatale privind o posibilă nerespectare a obligaţiilor în sensul articolului 33 din CEDO, în cazul în care actul sau omisiunea care face obiectul litigiului aparţine sferei de aplicare a dreptului Uniunii, având în vedere că acest fapt ar fi în contradicţie cu articolul 344 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;

9.  consideră că principala valoare adăugată privind aderarea UE la CEDO constă în posibilitatea pe care o au cetăţenii de a introduce o acţiune individuală împotriva actelor prin care dreptul Uniunii este pus în aplicare de instituţiile sale sau de statele membre şi că, prin urmare, orice acţiune introdusă de o persoană fizică sau juridică privind o acţiune sau o abţinere de a acţiona din partea unei instituţii sau al unui organism al Uniunii ar trebui îndreptată doar împotriva acestei instituţii sau acestui organism; în mod similar, orice acţiune având ca obiect o măsură prin care un stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii ar trebui îndreptată exclusiv către statul membru, fără a exclude principiul conform căruia, în cazul în care există îndoieli cu privire la împărţirea responsabilităţii, o acţiune poate fi introdusă simultan împotriva Uniunii şi a statului membru;

10.  consideră că, pentru a respecta cerinţele prevăzute la articolul 35 din CEDO privind epuizarea căilor de recurs interne, solicitantul trebuie să fi epuizat căile de atac judiciare ale statului în cauză, inclusiv să fi trimis Curţii de Justiţie din Luxemburg o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare. se consideră că această din urmă procedură a fost respectată dacă, în ciuda înaintării unei cereri în acest sens de către solicitant, instanţa naţională nu consideră potrivită înaintarea unei astfel de cereri;

11.  constată că, în urma aderării UE la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este posibil ca atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) cât şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene să aibă jurisdicţie în anumite cazuri şi subliniază faptul că posibilitatea de a deferi o astfel de cauză spre soluţionare în faţa a două instanţe nu va fi permisă;

12.  consideră că este adecvat ca, în interesul unei bune administrări a justiţiei, fără a aduce atingere articolului 36 alineatul (2) din CEDO, în orice acţiune în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care ar putea ridica o problemă privind dreptul Uniunii, introdusă împotriva unui stat membru, Uniunii să i se permită să intervină în calitate de co-pârât şi ca în orice acţiune introdusă împotriva Uniunii, în aceleaşi condiţii, orice stat membru să poată interveni drept co-pârât; această posibilitate trebuie să fie definită prin dispoziţiile incluse în tratatul de aderare într-un mod clar, dar, de asemenea, suficient de amplu;

13.  consideră că adoptarea statutului de co-pârât („co-defendant”) nu constituie un obstacol în calea utilizării altor posibilităţi indirecte pe care le oferă CEDO (articolul 36, I), precum dreptul Uniunii de a interveni ca parte terţă în orice acţiune a unui cetăţean al Uniunii;

14.  consideră că, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut aplicabilitatea extrateritorială a CEDO, Uniunea trebuie să aibă ca obiectiv respectarea pe deplin a acestei obligaţii în relaţiile şi activităţile sale externe;

15.  consideră că nu ar fi util ca relaţiile dintre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se formalizeze prin introducerea în cadrul acestei din urmă instanţe a unei proceduri preliminare sau prin crearea unui organism sau a unui „comitet” care ar lua decizii atunci când una dintre cele două curţi intenţionează să adopte o interpretare a CEDO diferită de interpretarea adoptată de către cealaltă curte; reaminteşte, în acest context, Declaraţia nr. 2 privind articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care constată existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care ar trebui consolidat în momentul aderării Uniunii la CEDO;

16.  este în mod clar conştient de faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate descoperi o încălcare într-un caz soluţionat în prealabil de Curtea Europeană de Justiţie şi subliniază că acest lucru nu pune în niciun caz sub semnul întrebării credibilitatea acesteia în calitate de instanţă supremă în cadrul sistemului juridic european;

17.  subliniază faptul că, în urma aderării, Convenţia va constitui standardul minim de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în Europa şi se va aplica în mod obligatoriu, în special în situaţiile în care protecţia acordată de UE este inferioară celei oferite în cadrul Convenţiei; subliniază faptul că CEDO consolidează protecţia drepturilor recunoscute de Carta Drepturilor Fundamentale care se găsesc în cadrul domeniului său de aplicare şi că aceasta din urmă recunoaşte şi alte drepturi şi principii care nu sunt incluse în CEDO, ci în protocoalele adiţionale şi în instrumentele conexe ale acesteia;

18.  reaminteşte că promovarea respectării drepturilor omului, o valoare fundamentală a UE, astfel cum a fost aceasta consacrată în tratatul său fondator, constituie baza comună pentru relaţiile dintre UE şi ţările terţe; consideră, prin urmare, că aderarea va consolida şi mai mult încrederea cetăţenilor în Uniunea Europeană şi credibilitatea acesteia în dialogul cu ţările terţe cu privire la drepturile omului; subliniază, de asemenea, că aplicarea uniformă şi deplină a Cartei Drepturilor Fundamentale la nivelul UE este, de asemenea, esenţială pentru garantarea credibilităţii Uniunii în acest dialog;

19.  constată că CEDO are o funcţie importantă în cadrul interpretării Cartei drepturilor fundamentale în măsura în care drepturile garantate prin Cartă, care corespund drepturilor recunoscute de către CEDO, trebuie să fie interpretate în conformitate cu aceasta şi că CEDO constituie, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene atunci când aceasta formulează principiile generale ale dreptului Uniunii; constată, de asemenea, că, în conformitate cu articolul 53 din Convenţie, nu se poate interpreta că CEDO restrânge sau afectează în mod negativ drepturile recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale, astfel încât aceasta din urmă îşi păstrează deplina valoare juridică;

20.  subliniază importanţa CEDO şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în elaborarea cadrului juridic şi a principiilor fundamentale pentru acţiunile prezente şi viitoare ale Uniunii Europene în domeniul libertăţilor civile, justiţiei şi afacerilor interne, ţinând seama de noile forme de integrare şi armonizare ale acestora iniţiate de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi adoptarea Programului de la Stockholm;

21.  subliniază că, înainte de toate, aderarea va contribui la crearea unui sistem intern mai coerent în materie de drepturi ale omului în cadrul Uniunii Europene; consideră că aderarea va spori credibilitatea UE în ochii propriilor săi cetăţeni în domeniul apărării drepturilor omului, garantând respectarea deplină şi efectivă a drepturilor fundamentale ori de câte ori este adus în discuţie dreptul comunitar;

22.  subliniază faptul că, după aderare, competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în judecarea cauzelor care relevă de CEDO nu va mai putea fi contestată în temeiul structurilor interne a legislaţiei UE; subliniază, de asemenea, faptul că competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu trebuie să fie limitată la cetăţenii europeni sau la teritoriul geografic al Uniunii Europene (de exemplu, în cazul misiunilor sau delegaţiilor);

23.  remarcă faptul că aderarea UE la CEDO va introduce un mecanism suplimentar pentru exercitarea drepturilor omului, şi anume posibilitatea de a depune o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în legătură cu o acţiune sau inacţiune a unei instituţii UE sau a unui stat membru privind punerea în aplicare a legislaţiei europene şi care face parte, de asemenea, din competenţele CEDO; subliniază, în schimb, faptul că acest lucru nu modifică sistemul actual privind competenţa judiciară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nici pe cel al Curţii Europene a Drepturilor Omului şi că cerinţa ca toate căile de atac judiciare interne să se fi epuizat va rămâne o condiţie pentru admisibilitatea oricărei cereri; solicită ca cererile şi plângerile să fie tratate în cursul unei perioade de timp rezonabile; încurajează Comisia să ofere, în consultare cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, orientări cu privire la căile de atac adecvate la nivel naţional în cadrul Uniunii, precum şi cu privire la hotărârile preliminare în legislaţia Uniunii; subliniază, în acest context, necesitatea asigurării faptului că instanţele statelor membre deferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cauzele în care este vorba despre anumite aspecte controversate legate de drepturile fundamentale;

24.  subliniază faptul că aderarea va necesita, în acelaşi timp, o cooperare mai strânsă între instanţele naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale; remarcă faptul că cooperarea dintre cele două instanţe europene va contribui la dezvoltarea unui sistem de jurisprudenţă coerent în domeniul drepturilor omului;

25.  salută, de asemenea, faptul că articolul 1 din CEDO nu garantează doar protecţia cetăţenilor UE şi a altor persoane de pe teritoriul UE, ci şi a oricărei persoane care cade sub incidenţa jurisdicţiei Uniunii, în afara teritoriului acesteia;

26.  este conştient de faptul că aderarea în sine nu va rezolva problemele extrem de grave cu care se confruntă sistemul CEDO, cum ar fi volumul de lucru excesiv datorită unei creşteri exponenţiale a acţiunilor individuale, pe de o parte, şi reforma structurii şi a funcţionării Curţii pentru a face faţă volumului de lucru, pe de altă parte; observă că Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte faptul că funcţionează într-un mediu juridic şi politic complex şi constată că intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, la 1 iunie 2010, va contribui cu siguranţă la reducerea numărului de proceduri nefinalizate, însă nu le va elimina în totalitate; subliniază, în contextul reformei Curţii Europene a Drepturilor Omului, importanţa Declaraţiei de la Interlaken, în special a articolului 4, în care se reaminteşte, pe bună dreptate, faptul că criteriile privind admisibilitatea şi jurisdicţia Curţii trebuie să fie aplicate în mod uniform şi riguros;

27.  consideră esenţială menţinerea independenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte personalul şi politica bugetară;

28.  atrage atenţia asupra faptului că, având în vedere importanţa constituţională a aderării Uniunii la CEDO, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede condiţii exigente, Consiliul având obligaţia să adopte cu unanimitate decizia de încheiere a acordului, după aprobarea Parlamentului European, iar acordul intră în vigoare doar după aprobarea statelor membre, în conformitate cu normele constituţionale respective ale acestora;

29.  încurajează parlamentele naţionale ale statelor membre ale UE să-şi exprime în mod clar hotărârea şi voinţa de a facilita procesul de aderare prin implicarea instanţelor şi ministerelor de justiţie naţionale;

30.  observă că aderarea Uniunii la CEDO implică recunoaşterea de către UE a ansamblului sistemului de protecţie a drepturilor omului, astfel cum a fost dezvoltat şi codificat în numeroase documente şi organisme ale Consiliului Europei; în acest sens, aderarea Uniunii la CEDO constituie un prim pas esenţial care ar trebui ulterior completat, printre altele, prin aderarea Uniunii la Carta Socială Europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996, în conformitate cu principiile deja înscrise în Carta drepturilor fundamentale, precum şi în legislaţia socială a Uniunii;

31.  solicită, de asemenea, ca Uniunea să adere la organele Consiliului Europei, precum Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT), Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) şi Comisia Europeană pentru eficientizarea justiţiei (CEPEJ); subliniază, de asemenea, necesitatea ca UE să se implice în activitatea Comisarului pentru drepturile omului, a Comitetului european al drepturilor sociale (CEDS), a Comitetului guvernamental al Cartei sociale şi a Comitetului european pentru migraţie şi solicită ca aceasta să fie informată în mod corespunzător cu privire la concluziile şi deciziile acestor organisme;

32.  consideră că ar trebui consolidată cooperarea dintre instituţiile Uniunii Europene şi organele specializate ale Consiliului Europei, în beneficiul cetăţenilor, al democraţiei şi al drepturilor omului în Europa şi în UE şi pentru a garanta respectarea şi protejarea acestora, pentru a contribui la creşterea coerenţei şi a complementarităţii în sfera drepturilor omului la nivel paneuropean;

33.  sugerează că, pentru a sensibiliza cetăţenii cu privire la valoarea adăugată a aderării, Consiliul Europei şi UE ar trebui să aibă în vedere elaborarea unor orientări care să conţină explicaţii clare referitoare la ansamblul implicaţiilor şi efectelor pe care le presupune aderarea; reafirmă faptul că Comisia şi statele membre ar trebui să informeze cetăţenii Uniunii Europene, asigurându-se că aceştia înţeleg pe deplin semnificaţia mecanismelor suplimentare şi modul utilizării adecvate ale acestora;

34.subliniază importanţa instituirii unui organism informal în vederea coordonării procesului de comunicare reciprocă a informaţiilor între Parlamentul European şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;

35.  subliniază că, din moment ce aderarea la CEDO nu are implicaţii doar pentru instituţiile UE, ci şi pentru cetăţenii Uniunii, Parlamentul European trebuie să fie consultat şi implicat pe întreg parcursul procesului de negociere şi informat de îndată şi pe deplin pe durata tuturor etapelor negocierilor, în conformitate cu prevederile articolului 218 alineatul (10) din Tratatul privind Uniunea Europeană;

36.  salută angajamentul arătat de actuala Preşedinţie spaniolă în tratarea aderării ca pe o „chestiune de urgenţă”, precum şi atitudinea pozitivă şi cooperantă a Consiliului Europei în acest sens; invită Preşedinţia belgiană şi cea maghiară să depună toate eforturile pentru finalizarea aderării cu cea mai apropiată ocazie şi într-un mod cât mai simplu şi accesibil pentru ca resortisanţii Uniunii să poată beneficia cât mai curând posibil de aderarea Uniunii la CEDO;

37.  insistă, în vederea rolului important pe care Tratatul de la Lisabona îl conferă Parlamentului European în ceea ce priveşte încheierea acordului de aderare, ca acesta să fie informat în mod corespunzător cu privire la definirea mandatului de negociere pentru aderarea la CEDO şi implicat îndeaproape în discuţiile preliminare şi în desfăşurarea negocierilor cu privire la acest text, în conformitate cu dispoziţiile articolului 218 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;

38.  încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului şi Comisiei.

(1) Procesul-verbal al reuniunii Conferinţei preşedinţilor, PE 432.390/CPG, punctul 9.1. (2) Culegere de jurisprudenţă, 1970, p. 1125. (3) Culegere de jurisprudenţă, 1974, p. 491.