Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la poziţia comună a Consiliului în primă lectură în vederea adoptării deciziei Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Deciziei nr. 573/2007/CE de instituire a Fondului european pentru refugiaţi pentru perioada 2008­2013 prin încetarea finanţării anumitor acţiuni comunitare şi modificarea limitei de finanţare a acestora (16627/1/2009 – C7-0051/2010 – 2009/0026(COD))

P7_TA(2010)0177 A7-0117/2010

(Procedura legislativă ordinară: a doua lectură)

Parlamentul European,

–  având în vedere poziţia Consiliului în primă lectură (16627/1/2009 – C7-0051/2010),

–  având în vedere propunerea Comisiei prezentată Parlamentului şi Consiliului (COM(2009)0067),

–  având în vedere articolul 251 alineatul (2) şi articolul 63 primul paragraf punctul 2 litera (b) din Tratatul CE, în temeiul cărora propunerea a fost prezentată de către Comisie Parlamentului European (C6-0070/2009),

–  având în vedere poziţia sa în primă lectură(1),

–  având în vedere Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu intitulată „Consecinţele intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona asupra procedurilor decizionale interinstituţionale în curs de desfăşurare” (COM(2009)0665),

–  având în vedere articolul 294 alineatul (7) şi articolul 78 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,

–  având în vedere articolul 72 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere recomandarea pentru a doua lectură a Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (A7-0117/2010),

1.  aprobă poziţia Consiliului;

2.  constată că actul este adoptat în conformitate cu poziţia comună;

3.  încredinţează Preşedintelui sarcina de a semna actul, împreună cu Preşedintele Consiliului, în conformitate cu articolul 297 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;

4.  încredinţează Secretarului General sarcina de a semna actul, după ce s-a verificat îndeplinirea corespunzătoare a tuturor procedurilor, şi de a asigura, în acord cu Secretarul General al Consiliului, publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

5.  încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite Consiliului, Comisiei şi parlamentelor naţionale poziţia Parlamentului European.

(1) Texte adoptate, 7.5.2009, P6_TA(2009)0375.

Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la poziția Consiliului în primă lectură în vederea adoptării unei directive a Parlamentului European și a Consiliului privind indicarea, prin etichetare și informații standard despre produs, a consumului de energie și de alte resurse al produselor cu impact energetic (reformare) (05247/1/2010 – C7-0094/2010 – 2008/0222(COD))

P7_TA(2010)0178 A7-0128/2010

(Procedura legislativă ordinară: a doua lectură)

Parlamentul European,

–  având în vedere poziția comună a Consiliului în primă lectură (05247/1/2010 – C7-0094/2010),

–  având în vedere propunerea Comisiei prezentată Parlamentului și Consiliului (COM(2008)0778),

–  având în vedere articolul 251 alineatul (2) și articolul 95 din Tratatul CE, în temeiul cărora propunerea a fost prezentată de către Comisie (C6–0412/2008),

–  având în vedere Comunicarea Comisiei către Parlament și Consiliu intitulată „Consecințele intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona asupra procedurilor decizionale interinstituționale în curs de desfășurare” (COM(2009)0665) şi addendumul la aceasta (COM(2010)0147),

–  având în vedere articolul 294 alineatul (7) și articolul 194 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere avizul Comisiei pentru afaceri juridice privind temeiul juridic propus,

–  având în vedere poziția sa în primă lectură(1),

–  având în vedere avizul din 24 martie 2009 al Comitetului Economic și Social European(2),

–  după consultarea Comitetului Regiunilor,

–  având în vedere articolele 72 și 37 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere recomandarea pentru a doua lectură a Comisiei pentru industrie, cercetare și energie (A7-0128/2010),

1.  aprobă poziția Consiliului;

2.  aprobă declaraţia comună a Parlamentului, a Consiliului şi a Comisiei anexată la prezenta rezoluţie;

3.  ia notă de declaraţiile Comisiei anexate la prezenta rezoluţie;

4.  constată că actul este adoptat în conformitate cu poziția Consiliului;

5.  încredințează Președintelui sarcina de a semna actul, împreună cu Președintele Consiliului, în conformitate cu articolul 297 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;

6.  încredințează Secretarului General sarcina de a semna actul, după ce s-a verificat îndeplinirea corespunzătoare a tuturor procedurilor, și de a asigura, în acord cu Secretarul General al Consiliului, publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

7.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite Consiliului, Comisiei și parlamentelor naționale poziția Parlamentului.

ANEXĂ

Declarații

cu privire la Directiva 2010/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 2010 privind indicarea, prin etichetare și informații standard despre produs, a consumului de energie și de alte resurse al produselor cu impact energetic (reformare)

Declarație a Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei cu privire la articolul 290 TFUE

„Parlamentul European, Consiliul și Comisia declară că dispozițiile Directivei 2010/30/UE nu aduc atingere niciunei poziții viitoare a instituțiilor cu privire la implementarea articolului 290 TFUE sau a oricărui act legislativ individual care conține astfel de dispoziții.”

Declaraţii ale Comisiei cu privire la anumite dispoziţii ale Directivei 2010/30/UE

Articolul 1 alineatul (2)

„La stabilirea listei de priorități care cuprinde produsele cu impact energetic menționate la considerentul 7, Comisia va acorda, de asemenea, atenția cuvenită și produselor de construcție cu impact energetic, ținând seama în special de economiile de energie care ar putea fi realizate prin etichetarea unora dintre aceste produse, întrucât construcțiile reprezintă 40 % din consumul total de energie în UE.”

Articolul 10

„Atunci când pregăteşte acte de delegare în temeiul Directivei 2010/30/UE, Comisia se asigură de evitarea suprapunerii legislative și de menținerea consecvenței generale a legislației UE privind produsele.”

Articolul 10 alineatul (4) litera (d)

Proporție semnificativă a produselor în scopul reexaminării clasificării energetice

„Comisia este de părere că proporția de produse din cele două clase cu eficiența energetică cea mai ridicată este considerată semnificativă atunci când se poate estima că

Declaraţie a Comisiei referitoare la informații pentru consumatori

„Comisia sprijină utilizarea de instrumente ale Uniunii precum programul ”Energie inteligentă pentru Europa' pentru a contribui la:

Această monitorizare ar putea servi, de asemenea, ca indicator pentru reexaminarea măsurilor de etichetare și/sau proiectare ecologică luate în temeiul Directivelor 2010/30/EU şi 2009/125/EC.„

Declaraţie a Comisiei cu privire la perioadele de vacanţă

„Comisia Europeană ia act de faptul că, cu excepția cazurilor în care actul legislativ prevede o procedură de urgență, Parlamentul European și Consiliul consideră că notificarea actelor delegate va ține seama de perioadele de vacanţă ale instituțiilor (iarna, vara și în timpul alegerilor europene), astfel încât Parlamentul European și Consiliul să fie în măsură să își exercite prerogativele în termenele stabilite în actele legislative relevante și este dispusă să acționeze în consecință.”

(1) Texte adoptate, 5.5.2009, P6_TA(2009)0345. (2) JO C 228, 22.9.2009, p. 90.

Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la poziția Consiliului privind proiectul de buget rectificativ nr. 1/2010 al Uniunii Europene pentru exercițiul financiar 2010, Secțiunea I - Parlamentul European (09807/2010 – C7-0125/2010 – 2010/2045(BUD))

P7_TA(2010)0179 A7-0158/2010

Parlamentul European,

–  având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 314,

–  având în vedere Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii ale Comunităților Europene(1),

–  având în vedere Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene(2),

–  având în vedere Acordul interinstituțional din 17 mai 2006 dintre Parlamentul European, Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară și buna gestiune financiară(3), în special cadrul financiar multianual (CFM) prevăzut în partea I a acestuia și prezentat în anexa I,

–  având în vedere bugetul general al Uniunii Europene pentru exercițiul financiar 2010, adoptat definitiv la 17 decembrie 2009(4),

–  având în vedere proiectul de estimare adoptat de Parlamentul European la 25 februarie 2010(5),

–  având în vedere proiectul de buget rectificativ nr. 1/2010 elaborat de Comisie la 19 martie 2010 (COM(2010)0107),

–  având în vedere poziția Consiliului privind proiectul de buget rectificativ nr. 1/2010 adoptată la 18 mai 2010 (09807/2010),

–  având în vedere articolele 75b și 75e din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru bugete (A7-0158/2010),

A.  întrucât în cursul procedurii bugetare 2010 s-a convenit că pentru toate cheltuielile legate în mod specific de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene se va face apel, dacă va fi necesar, la instrumentele bugetare existente, ca de exemplu un buget rectificativ, după adoptarea bugetului inițial pentru 2010;

B.  întrucât s-a subliniat că, în acest caz și în măsura în care este posibil, ar trebui să se reanalizeze atent o reorganizare a resurselor existente înainte să se facă apel la resurse suplimentare;

C.  întrucât s-a subliniat în mod deosebit faptul că nivelul adoptat inițial al bugetului său, în cuantum de 19,87 % din cheltuielile autorizate la rubrica 5 (cheltuieli administrative) din CFM, nu include eventualele adaptări ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în special în domeniul legislativ;

D.  întrucât s-a recunoscut în același timp că, din cauza marjelor limitate disponibile, vor fi necesare noi economii și redistribuiri pentru a permite acoperirea cerințelor suplimentare,

1.  salută proiectul de buget rectificativ nr. 1/2010 al Comisiei, elaborat în conformitate cu estimările Parlamentului din 25 februarie 2010;

2.  ia act de poziția Consiliului din 18 mai 2010, care aprobă propunerea fără modificări, în condițiile unei depline respectări a convenției tacite;

3.  subliniază că o dezbatere politică cuprinzătoare și o analiză aprofundată a măsurilor propuse au avut deja loc în etapa de elaborare a estimărilor, în ianuarie și februarie 2010;

4.  aprobă poziția Consiliului privind proiectul de buget rectificativ nr. 1/2010 fără modificări și încredințează Președintelui sarcina de a constata adoptarea definitivă a bugetului rectificativ nr. 1/2010 și de a asigura publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

5.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei.

(1) JO L 163, 23.6.2007, p. 17. (2) JO L 248, 16.9.2002, p. 1. (3) JO C 139, 14.6.2006, p. 1. (4) JO L 64, 12.3.2010. (5) Texte adoptate, P7_TA(2010)0038.

Decizia Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului general al Uniunii Europene aferent exercițiului financiar 2008, Secțiunea II - Consiliul (C7-0174/2009 – 2009/2070(DEC))

P7_TA(2010)0180 A7-0096/2010

Parlamentul European,

–  având în vedere bugetul general al Uniunii Europene aferent exercițiului financiar 2008(1),

–  având în vedere conturile anuale finale ale Comunităților Europene pentru exercițiul financiar 2008 - Volumul I (C7–0174/2009)(2),

–  având în vedere Raportul anual al Consiliului, prezentat autorității care acordă descărcarea de gestiune, referitor la auditurile interne efectuate în 2008,

–  având în vedere Raportul anual al Curții de Conturi referitor la execuția bugetului privind exercițiul financiar 2008, însoțit de răspunsurile instituțiilor(3),

–  având în vedere Declarația de asigurare privind fiabilitatea conturilor și legalitatea și regularitatea operațiunilor subiacente, întocmită de Curtea de Conturi în temeiul articolului 248 din Tratatul CE(4),

–  având în vedere articolul 272 alineatul (10) și articolele 274, 275 și 276 din Tratatul CE, precum și articolul 314 alineatul (10) și articolele 317, 318 și 319 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene(5), în special articolele 50, 86, 145, 146 și 147,

–  având în vedere Decizia nr. 190/2003 a Secretarului General al Consiliului/Înaltului Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună privind rambursarea cheltuielilor de deplasare ale delegaților membrilor Consiliului(6),

–  având în vedere Acordul interinstituțional dintre Parlamentul European, Consiliu și Comisie din 17 mai 2006 privind disciplina bugetară și buna gestiune financiară(7),

–  având în vedere articolul 77 și anexa VI la Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru control bugetar (A7–0096/2010),

1.  acordă Secretarului General al Consiliului descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului Consiliului aferent exercițiului financiar 2008;

2.  își prezintă observațiile în cadrul rezoluției(8) care face parte integrantă din decizia privind descărcarea de gestiune pentru execuția bugetului general al Uniunii Europene aferent exercițiului financiar 2008, Secțiunea II – Consiliul;

3.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta decizie împreună cu rezoluția Parlamentului, ca parte integrantă a acesteia, Consiliului, Comisiei, Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curții de Conturi, Ombudsmanului European și Autorității Europene pentru Protecția Datelor și de a asigura publicarea acestora în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (seria L).

(1) JO L 71, 14.3.2008. (2) JO C 273, 13.11.2009, p. 1. (3) JO C 269, 10.11.2009, p. 1. (4) JO C 273, 13.11.2009, p. 122. (5) JO L 248, 16.9.2002, p. 1. (6) Decizie conexă Regulamentului de procedură al Consiliului din 22 iulie 2002 (JO L 230, 28.8.2002, p. 7). (7) JO C 139, 14.6.2006, p. 1. (8) Texte adoptate din 16.6.2010, P7_TA(2010)0219.

Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind standardele de calitate și siguranță referitoare la organele umane destinate transplantului (COM(2008)0818 – C6-0480/2008 – 2008/0238(COD))

P7_TA(2010)0181 A7-0106/2010

(Procedura legislativă ordinară: prima lectură)

Parlamentul European,

–  având în vedere propunerea Comisiei prezentată Parlamentului și Consiliului (COM(2008)0818),

–  având în vedere articolul 251 alineatul (2) și articolul 152 alineatul (4) litera (a) din Tratatul CE, în temeiul cărora propunerea a fost prezentată de către Comisie (C6-0480/2008),

–  având în vedere comunicarea Comisiei către Parlament și Consiliu intitulată „Consecințele intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona asupra procedurilor decizionale interinstituționale în curs de desfășurare” (COM(2009)0665),

–  având în vedere articolul 294 alineatul (3) și articolul 168 alineatul (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European din 10 iunie 2009(1),

–  după consultarea Comitetului Regiunilor,

–  având în vedere articolul 55 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară și avizul Comisiei pentru afaceri juridice (A7-0106/2010),

1.  adoptă în primă lectură poziția prezentată în continuare;

2.  aprobă declarația Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei şi ia act de declaraţia Comisiei, anexată, care va fi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu actul legislativ final;

3.  solicită Comisiei să îl sesizeze din nou în cazul în care intenționează să modifice în mod substanțial această propunere sau să o înlocuiască cu un alt text;

4.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite Consiliului, Comisiei și parlamentelor naționale poziția Parlamentului.

Poziţia Parlamentului European adoptată în primă lectură la 19 mai 2010 în vederea adoptării Directivei 2010/.../UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind standardele de calitate și siguranță referitoare la organele umane destinate transplantului

(Întrucât s-a ajuns la un acord între Parlament şi Consiliu, poziţia Parlamentului corespunde cu actul legislativ final, Directiva 2010/53/UE.)

ANEXĂ

Declarația Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei privind articolul 290 din TFUE

Parlamentul European, Consiliul și Comisia declară că dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere niciunei poziții viitoare a instituțiilor în ceea ce privește aplicarea articolului 290 din TFUE sau a actelor legislative individuale care cuprind astfel de dispoziții.

Declarația Comisiei Europene (procedura de urgență)

Comisia Europeană se angajează să informeze pe deplin Parlamentul European și Consiliul cu privire la posibilitatea adoptării unui act delegat prin procedura de urgență. De îndată ce constată că un act delegat ar putea fi adoptat prin procedura de urgență, serviciile Comisiei informează neoficial secretariatele Parlamentului European și Consiliului cu privire la aceasta.

(1) JO C 306, 16.12.2009, p. 64.

Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la proiectul de directivă a Comisiei de modificare a anexelor la Directiva 95/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii și de abrogare a Deciziei 2004/374/CE

P7_TA(2010)0182 B7-0264/2010

Parlamentul European,

–  având în vedere Regulamentul (CE) nr. 1333/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind aditivii alimentari(1), în special articolul 31 și articolul 28 alineatul (4),

–  având în vedere Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare(2),

–  având în vedere Directiva 95/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 februarie 1995 privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii(3) și Directiva 89/107/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind aditivii alimentari autorizați pentru utilizarea în produsele alimentare destinate consumului uman(4) care au fost abrogate și înlocuite cu Regulamentul sus-menționat (CE) nr. 1333/2008,

–  având în vedere proiectul de directivă a Comisiei de modificare a anexelor la Directiva 95/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii și de abrogare a Deciziei 2004/374/CE,

–  având în vedere articolul 5a alineatul(3) litera (b) din Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei(5),

–  având în vedere articolul 88 alineatul (2) și alineatul (4) litera (b) din Regulamentul său de procedură,

A.  întrucât, în temeiul articolului 31 din Regulamentul (CE) nr. 1333/2008, Comisia poate, până la întocmirea listelor comunitare de aditivi alimentari prevăzute la articolul 30 din regulamentul respectiv, să adopte măsuri de modificare a anexelor, inclusiv cele ale Directivei 95/2/CE;

B.  întrucât anexa IV la Directiva 95/2/CE conține o listă de aditivi alimentari care pot fi utilizați în Uniunea Europeană și prescrie condițiile de utilizare a acestora;

C.  întrucât, în plus, criteriile generale de utilizare a aditivilor alimentari au fost enunțate în anexa II la Directiva 89/107/CEE și întrucât directiva respectivă a fost abrogată și înlocuită de Regulamentul (CE) nr. 1333/2008, criteriile aplicabile regăsindu-se acum, printre altele, la articolul 6 din regulamentul respectiv, care vizează condițiile generale de includere și de utilizare a aditivilor alimentari în listele comunitare;

D.  întrucât articolul 6 din regulamentul menționat prevede autorizarea utilizării unui aditiv alimentar în UE numai dacă îndeplinește anumite condiții printre care, potrivit alineatului (1) litera (c), aceea că nu induce în eroare consumatorul și că, potrivit alineatului (2), prezintă avantaje și un interes pentru consumatori;

E.  întrucât articolul 6 din regulamentul respectiv prevede, de asemenea, la alineatul (1) litera (a) că un aditiv alimentar este autorizat numai în cazul în care nu pune nici o problemă de siguranță pentru sănătatea consumatorului;

F.  întrucât, în plus, Regulamentul (CE) nr. 178/2002 (cunoscut și sub numele de „legislația generală în domeniul alimentar”) și, îndeosebi, articolul 8 din acesta, prevede, printre altele că legislația în domeniul alimentar are drept obiectiv protejarea intereselor consumatorilor și asigură o bază care le permite acestora să facă o alegere în cunoștință de cauză în legătură cu produsele alimentare pe care le consumă și că are drept scop prevenirea practicilor care pot induce în eroare consumatorul;

G.  întrucât proiectul de directivă a Comisiei, îndeosebi considerentul 25 și punctul 3 litera (h) din anexa la aceasta, prevede includerea în anexa IV la Directiva 95/2/CE a unui preparat enzimatic pe bază de trombină cu fibrinogen ca aditiv alimentar pentru reconstituirea alimentelor;

H.  întrucât trombina, chiar dacă este derivată din părțile comestibile ale animalelor, are o funcție de „lipici pentru carne” scopul său fiind acela de a uni bucăți de carne separate pentru a produce un singur produs pe bază de carne;

I.  întrucât scopul utilizării trombinei este deci acela de a prezenta bucăți disparate de carne sub forma unui produs din carne unic, fiind evident, așadar, riscul de a induce în eroare consumatorii;

J.  întrucât considerentul 25 din proiectul de directivă a Comisiei recunoaște că utilizarea trombinei cu fibrinogen ar putea induce în eroare consumatorii în legătură cu starea alimentului final;

K.  întrucât punctul 3 litera (h) din proiectul de directivă a Comisiei prevede includerea trombinei bovine și/sau porcine în lista aditivilor alimentari autorizați în anexa IV la Directiva 95/2/CE în preparate și produse din carne preambalate destinate consumatorului final într-o concentrație de maximum 1 mg/kg, urmând să fie utilizată împreună cu fibrinogenul și cu condiția ca alimentul să poarte informația „bucăți de carne combinate” în apropierea denumirii sale comerciale;

L.  întrucât, deși proiectul de directivă a Comisiei nu permite utilizarea trombinei ca aditiv alimentar în produsele din carne servite la restaurante sau la alte unități de restaurație colectivă, există totuși un risc evident ca acea carne care conține trombină să pătrundă în produsele din carne servite la restaurante sau la alte unități de restaurație colectivă, având în vedere prețul mai mare care poate fi obținut pentru bucățile de carne servite ca fiind un unic produs din carne;

M.  întrucât, în consecință, nu este clar dacă interzicerea utilizării trombinei în produsele din carne servite la restaurante sau la alte unități de restaurație colectivă ar avea ca efect în practică împiedicarea utilizării acestor produse din carne în restaurante sau alte unități de restaurație colectivă și a vânzării lor ca și când ar fi produse dintr-o singură bucată de carne;

N.  întrucât condițiile sus-menționate cuprinse în proiectul de directivă a Comisiei nu ar reuși să ofere protecție împotriva creării unei impresii false și înșelătoare în rândul consumatorilor în legătură cu existența unui singur produs din carne, existând deci riscul de a induce în eroare consumatorii și de a-i împiedica pe aceștia să facă o alegere în cunoștință de cauză în legătură cu consumul de produse din carne care conțin trombină;

O.  întrucât nu au fost demonstrate avantajele consumului de trombină pentru consumatori;

P.  întrucât procesul de unire a mai multor bucăți de carne separate mărește în mod semnificativ suprafața care poate fi infectată cu agenți patogeni (precum clostridium și salmonella) care, în urma unui astfel de proces, pot supraviețui și se pot reproduce fără oxigen;

Q.  întrucât riscul infectării cu bacterii patogene este deosebit de grav întrucât procesul de unire se poate derula la rece fără adaos de sare și fără niciun fel de proces de încălzire ulterior și, drept urmare, siguranța produsului final nu poate fi garantată;

R.  întrucât proiectul de directivă a Comisiei nu îndeplinește în aceste privințe criteriile de includere a aditivilor alimentari în anexa IV la Directiva 95/2/CE,

1.  consideră că acest proiect de directivă a Comisiei nu este compatibil cu scopul și conținutul Regulamentului (CE) nr. 1333/2008;

2.  se opune adoptării proiectului de directivă a Comisiei de modificare a anexelor la Directiva 95/2/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind aditivii alimentari, alții decât coloranții și îndulcitorii și de abrogare a Deciziei 2004/374/CE;

3.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului și Comisiei, precum și guvernelor și parlamentelor statelor membre.

(1) JO L 354, 31.12.2008, p. 16. (2) JO L 31, 1.2.2002, p. 1. (3) JO L 61, 18.3.1995, p. 1. (4) JO L 40, 11.2.1989, p. 27. (5) JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la Comunicarea Comisiei: Planul de acţiune privind donarea şi transplantul de organe (2009-2015): consolidarea cooperării dintre statele membre (2009/2104(INI))

P7_TA(2010)0183 A7-0103/2010

Parlamentul European,

–  având în vedere articolul 184 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene,

–  având în vedere Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

–  având în vedere propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind standardele de calitate şi siguranţă referitoare la organele umane destinate transplantului (COM(2008)0818),

–  având în vedere comunicarea Comisiei intitulată „Planul de acţiune privind donarea şi transplantul de organe (2009-2015): consolidarea cooperării dintre statele membre” (COM(2008)0819),

–  având în vedere Directiva 2004/23/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru donarea, obţinerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea şi distribuirea ţesuturilor şi a celulelor umane(1),

–  având în vedere Principiile Directoare ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind transplanturile de organe umane,

–  având în vedere Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi biomedicina şi protocolul adiţional la aceasta privind transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană,

–  având în vedere Conferinţa privind siguranţa şi calitatea în ceea ce priveşte donarea şi transplantul de organe în Uniunea Europeană, care a avut loc la Veneţia între 17 şi 18 septembrie 2003,

–  având în vedere articolul 48 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară şi avizul Comisiei pentru afaceri juridice (A7-0103/2010),

A.  întrucât în UE există în prezent 56 000 de pacienţi care aşteaptă un donator de organe compatibil şi se estimează că în fiecare zi 12 persoane decedează în aşteptarea unui transplant de organ solid;

B.  întrucât nevoile de transplant ale pacienţilor din Europa nu sunt satisfăcute din cauza numărului limitat de organe disponibile, provenite atât de la donatorii decedaţi, cât şi din partea donatorilor altruişti în viaţă;

C.  întrucât există diferenţe importante între statele membre în ceea ce priveşte ratele de donare de organe provenite de la persoane decedate, diferenţe cuprinse între 34,2 donatori la un milion de locuitori în Spania şi 1,1 în Bulgaria, şi întrucât penuria de organe reprezintă un factor major care afectează programele de transplantare;

D.  întrucât politicile naţionale şi cadrul normativ pentru donări şi transplant diferă substanţial de la un stat membru la altul, în funcţie de diferiţi factori de natură juridică, culturală, administrativă şi organizaţională;

E.  întrucât donarea şi transplantul de organe sunt chestiuni delicate şi complexe, care prezintă o importantă dimensiune etică, pentru dezvoltarea lor fiind necesară participarea întregii societăţi, precum şi implicarea tuturor părţilor interesate;

F.  întrucât transplantul de organe permite salvarea de vieţi omeneşti, asigură o calitate superioară a vieţii şi (în cazul transplantului de ficat) are cel mai bun raport cost/beneficii în comparaţie cu alte tratamente de înlocuire şi creşte capacitatea pacienţilor de a participa la viaţa socială şi de a exersa o profesiune;

G.  întrucât schimbul de organe între statele membre reprezintă deja o practică curentă, deşi există diferenţe semnificative între numărul de organe schimbate la nivel transfrontalier între statele membre; întrucât schimbul de organe între statele membre a fost facilitat de diferite organizaţii internaţionale de schimb de organe, precum Eurotransplant şi Scandiatransplant;

H.  întrucât, în prezent, nu există nici o bază de date comună la nivelul Uniuni Europene care să conţină informaţii privind organele destinate donării şi transplantului sau privind donatorii în viaţă sau decedaţi, nici un sistem paneuropean de certificare care să permită demonstrarea legalităţii organelor şi ţesuturilor umane;

I.  întrucât doar Spania şi un număr restrâns de alte state membre au reuşit să mărească în mod semnificativ numărul de donări de la persoane decedate şi întrucât s-a dovedit că astfel de creşteri sunt legate de introducerea unor anumite practici organizaţionale care permit sistemelor să identifice donatorii potenţiali şi să maximizeze numărul de organe prelevate de la persoanele decedate;

J.  întrucât Directiva 2004/23/CE va oferi un cadru legal clar privind donarea şi transplantul de organe în Uniunea Europeană, care va avea ca rezultat crearea sau desemnarea în fiecare stat membru a unei autorităţi naţionale competente, cu sarcina de a asigura respectarea standardelor UE de calitate şi siguranţă;

K.  întrucât traficul de organe şi traficul de persoane în scopul prelevării de organe constituie o încălcare gravă a drepturilor omului;

L.  întrucât există o legătură puternică între traficul ilegal de organe şi traficul de persoane în scopul prelevării de organe, pe de o parte, şi sistemul legal al donării de organe, pe de altă parte, deoarece, în primul rând, indisponibilitatea organelor în sistemul legal acţionează ca un stimulent pentru activităţi ilegale şi, în al doilea rând, activităţile ilegale subminează grav credibilitatea sistemului legal al donării de organe;

M.  întrucât ratele de refuzare a donării de organe variază considerabil de la un stat membru la altul, o astfel de variabilitate putând fi explicată prin nivelul de pregătire şi de calificare a profesioniştilor în materie de comunicare şi de asistenţă acordată familiei, prin diferenţele existente în cadrul legislaţiilor naţionale privind consimţământul de a dona organe şi aplicarea practică a acestora, precum şi prin alţi factori importanţi de natură culturală, economică sau socială, care exercită influenţă asupra percepţiei societăţii cu privire la beneficiile donării şi transplantării de organe;

N.  întrucât donarea de organe de la persoane în viaţă poate constitui o măsură suplimentară utilă pentru pacienţii care nu pot obţine organele de care au nevoie prin transplant post-mortem, dar trebuie subliniat, în acelaşi timp, că donarea de organe de la persoane în viaţă nu poate fi avută în vedere decât dacă au fost eliminate toate activităţile ilegale şi toate remunerările pentru donare;

O.  întrucât o intervenţie medicală poate fi efectuată numai în momentul în care persoana în cauză şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză; întrucât persoanei în cauză ar trebui să i se furnizeze dinainte informaţiile necesare cu privire la scopul şi natura intervenţiei, precum şi la consecinţele şi riscurile acesteia; întrucât persoana în cauză are dreptul de a-şi retrage consimţământul în mod liber în orice moment;

P.  întrucât statele membre trebuie să se asigure că organele destinate transplantului nu provin de la o persoană decedată al cărei deces nu a fost constatat în conformitate cu legislaţia naţională;

Q.  întrucât donările de la persoanele vii ar trebui să fie complementare celor de la persoane decedate;

R.  întrucât utilizarea organelor în scop terapeutic implică riscul transmiterii de boli infecţioase şi de altă natură;

S.  întrucât creşterea speranţei de viaţă are drept consecinţă reducerea calităţii organelor disponibile, care, la rândul său, implică, adesea, o diminuare a numărului de transplanturi, inclusiv în statele membre în care numărul donatorilor este în creştere;

T.  întrucât sensibilizarea populaţiei şi a opiniei publice joacă un rol foarte important pentru creşterea ratei donării;

U.  întrucât activităţile organizaţiilor caritabile şi ale altor organizaţii de voluntari din statele membre sporesc gradul de sensibilizare cu privire la donarea de organe şi întrucât eforturile lor contribuie, în cele din urmă, la creşterea numărului de persoane din registrele donatorilor de organe,

1.  salută Planul de acţiune privind donarea şi transplantul de organe (2009-2015), adoptat de Comisie în decembrie 2008, care stabileşte o strategie de cooperare între statele membre, sub forma unui set de acţiuni prioritare bazate pe fixarea şi dezvoltarea de obiective comune şi pe evaluarea activităţilor de donare şi transplantare, prin intermediul unor indicatori comuni, care ar putea contribui la identificarea criteriilor de referinţă şi a celor mai bune practici;

2.  îşi exprimă preocuparea în legătură cu insuficienţa organelor umane disponibile în vederea efectuării de transplanturi pentru a satisface nevoile pacienţilor; recunoaşte că lipsa acută de donatori de organe rămâne un obstacol major în calea dezvoltării depline a serviciilor de transplantare şi reprezintă principala provocare cu care se confruntă statele membre UE în domeniul transplanturilor de organe;

3.  constată succesul sistemului prin care cetăţenii au posibilitatea de a se înscrie direct într-un registru al donatorilor de organe atunci când realizează anumite formalităţi administrative, precum cererea în vederea obţinerii unui paşaport sau a unui permis de conducere; solicită statelor membre să aibă în vedere adoptarea unor astfel de sisteme, cu scopul de a spori numărul persoanelor din registrele de donatori;

4.  consideră că este important, pentru a se evita risipa de organe disponibile în scopuri terapeutice, să existe un cadru juridic bine definit privind utilizarea acestora şi societatea să aibă încredere în sistemele de donare şi de transplantare;

5.  constată importanţa aspectelor organizaţionale legate de obţinerea de organe şi subliniază faptul că schimburile de informaţii şi de cele mai bune practici între statele membre vor ajuta ţările care au disponibilităţi reduse de organe să îşi îmbunătăţească ratele de donare, aşa cum s-a demonstrat, de exemplu, prin implementarea de elemente ale modelului spaniol în diferite ţări din UE sau din afara acesteia, care au reuşit astfel să îşi mărească rata de donare de organe;

6.  subliniază importanța existenței unor coordonatori ai donatorilor și importanța numirii în spitale a unor coordonatori ai donatorilor; rolul coordonatorului donatorului ar trebui recunoscut ca un element esențial pentru a spori nu numai eficiența procedurii de donare și transplant, ci și calitatea și siguranța transplantului de organe care urmează să fie efectuat;

7.  subliniază faptul că schimbările în organizarea donării şi a obţinerii de organe pot duce la creşterea semnificativă şi menţinerea ratelor donării;

8.  evidenţiază faptul că identificarea de donatori potenţiali a fost considerată unul dintre mijloacele esenţiale în procesul de donare de la persoane decedate; subliniază faptul că numirea în spitale a unei persoane responsabile cu donarea de organe (coordonator de transplanturi), a cărei principală responsabilitate este de a dezvolta un program proactiv de detectare a donatorilor şi de a optimiza întregul proces de donare de organe, reprezintă cel mai important pas spre ameliorarea ratelor de detectare a donatorilor şi a donării de organe;

9.  constată importanţa schimburilor transfrontaliere de organe, având în vedere necesitatea de a asigura compatibilitatea donatorului cu cea a pacientului, şi, în consecinţă, importanţa unei rezerve mari de donatori pentru acoperirea nevoilor tuturor pacienţilor aflaţi pe listele de aşteptare; consideră că, în cazul în care nu există schimburi de organe între statele membre, primitorii care necesită o compatibilitate rară ar avea foarte puţine şanse de a găsi un organ, în timp ce, în absenţa unor primitori compatibili pe listele de aşteptare, unii donatori specifici nu vor fi luaţi în considerare;

10.  salută activităţile Eurotransplant şi Scandiatransplant, însă constată că schimburile de organe în afara acestor sisteme şi între aceste sisteme pot fi îmbunătăţite substanţial, în special în beneficiul pacienţilor din ţările mici;

11.  subliniază că stabilirea de norme comune cu caracter obligatoriu privind calitatea şi siguranţa va constitui singurul mijloc care poate asigura un nivel înalt de protecţie a sănătăţii în întreaga UE;

12.  subliniază că donarea ar trebui să fie voluntară şi neremunerată şi să aibă loc într-un context juridic şi etic bine definit;

13.  invită statele membre să garanteze alocarea de organe primitorilor pe baza unor criterii transparente, nediscriminatorii și de natură științifică;

14.  invită statele membre să definească în mod clar temeiul juridic care să permită exprimarea validă a consimţământului sau a refuzului de a dona organe al persoanei decedate sau/şi al familiei acesteia și să garanteze că organele nu sunt prelevate de la persoana decedată decât în cazul în care aceasta a fost declarată decedată în conformitate cu legislația națională;

15.  susţine măsurile care îşi propun să protejeze donatorii în viaţă şi să asigure că donarea de organe este efectuată în mod altruist şi voluntar, fără alte remunerări decât compensaţia limitată strict la rambursarea cheltuielilor aferente donării unui organ, precum costuri de călătorie, de îngrijire a copiilor, de pierdere de venituri sau costuri de recuperare, interzicând orice stimulente sau dezavantaje financiare pentru un donator potenţial; îndeamnă statele membre să definească condiţiile în care se pot acorda aceste compensaţii;

16.  invită Comisia să evalueze posibilitatea de a garanta că donatorii în viață sunt asigurați legal în toate statele membre; invită Comisia să analizeze diferitele asigurări medicale ale donatorilor în viață din toate statele membre în vederea identificării celor mai bune practici pe teritoriul UE;

17.  subliniază că statele membre trebuie să se asigure că donatorii în viață sunt selectați în funcție de sănătatea lor și de istoricul medical, inclusiv pe baza unei evaluări psihologice, dacă se consideră necesar acest lucru, realizate de către profesioniști calificați sau formați și competenți;

18.  subliniază că instituirea unor sisteme operaţionale bine structurate şi promovarea modelelor de succes la nivel naţional sunt de o importanţă primordială; sugerează că sistemele operaţionale ar trebui să cuprindă un cadru legal adecvat, infrastructura tehnică şi logistică adaptată, sprijinul organizatoric necesar, precum şi un sistem de distribuire eficient;

19.  solicită statelor membre să promoveze dezvoltarea de programe de îmbunătăţire a calităţii donării de organe în toate spitalele unde există potenţial de donare de organe, într-o primă fază, pe baza unei autoevaluări a întregului proces de donare de organe de către specialişti în terapie intensivă şi de către coordonatorul de transplanturi din fiecare spital, care ar trebui completată, atunci când este necesar şi posibil, cu rezultatele analizelor externe de audit;

20.  subliniază că educaţia continuă ar trebui să constituie o parte esenţială a strategiei de comunicare a tuturor statelor membre pe această temă; în special, sugerează că persoanele ar trebui să fie mai bine informate şi încurajate să vorbească despre donarea de organe şi să îşi comunice dorinţele în legătură cu aceasta rudelor; ia notă de faptul că numai 41% dintre cetăţenii europeni par a fi discutat despre donarea de organe cu familiile lor;

21.  încurajează statele membre să permită persoanelor în viaţă să facă mai uşor o declaraţie de voinţă expresă de a dona organe, oferindu-le posibilitatea unei înscrieri on-line într-un registru naţional şi/sau european al donatorilor, în vederea accelerării procedurilor de verificare a consimţământului de a dona organe;

22.  invită Comisia să examineze, în strânsă cooperare cu statele membre, Parlamentul European și părțile interesate, posibilitatea creării unui sistem în cadrul căruia să fie luate în considerare, în cât mai multe state membre cu putință, dorințele exprimate de cetățenii care își dau consimțământul pentru donarea de organe după decesul lor;

23.  invită statele membre să garanteze crearea unor sisteme și registre aferente ușor accesibile în scopul înregistrării dorințelor viitorilor donatori;

24.  invită, de asemenea, statele membre să ia măsuri pentru a facilita aplicarea, pe cărţile de identitate naţionale sau pe permisele de conducere, a unor menţiuni sau simboluri care să permită identificarea posesorului ca fiind un donator de organe;

25.  invită, în consecinţă, statele membre să îmbunătăţească cunoştinţele şi competenţele de comunicare ale personalului medical şi al grupurilor de sprijinire a pacienţilor în ceea ce priveşte transplantul de organe; solicită Comisiei, statelor membre şi organizaţiilor societăţii civile să ia parte la acest efort de sensibilizare a publicului cu privire la posibilitatea de a dona organe, ţinând seama totodată de particularităţile culturale ale fiecărui stat membru;

26.  solicită statelor membre să exploateze la maximum potenţialul donărilor de la persoane decedate prin instituirea unui sistem eficient de identificare a donatorilor de organe şi prin promovarea coordonatorilor de transplanturi în spitalele din Europa; solicită statelor membre să evalueze şi să utilizeze mai frecvent organele de la donatori „marginali” (de exemplu donatori în vârstă sau donatori care suferă de anumite afecţiuni), menţinând cele mai înalte standarde de calitate şi siguranţă, exploatând, în special, recentele progrese biotehnologice care reduc riscul respingerii organelor transplantate;

27.  consideră că este necesar să se asigure un echilibru adecvat între, pe de o parte, protecţia donatorului în cea ce priveşte anonimatul şi confidenţialitatea şi, pe de altă parte, posibilitatea de a determina originea de organelor donate în scopuri medicale, în vederea împiedicării remunerării, legale sau ilegale, a donării de organe;

28.  subliniază faptul că donatorii în viață ar trebui să fie tratați conform celor mai înalte standarde medicale, fără să fie supuși vreunei sarcini financiare în cazul în care se confruntă cu probleme medicale, cum ar fi hipertensiune, insuficiență renală și consecințele acestora, care sunt eventual cauzate de transplant, fără să își piardă din venituri în urma transplantului și evitând orice problemă medicală; donatorii ar trebui protejați împotriva discriminării în sistemul social;

29.  consideră că toate normele pentru sistemele de transplant (distribuirea, accesul la serviciile de transplant, datele privind activitatea etc.) ar trebui publicate şi controlate temeinic, în vederea evitării oricărei discriminări nejustificate în privinţa accesului la listele de aşteptare pentru transplant şi/sau la tratament;

30.  constată că, deşi mai multe state membre au introdus înregistrarea obligatorie a procedurilor de transplant şi, deşi există, de asemenea, anumite registre întocmite pe bază voluntară, nu există un sistem exhaustiv care să colecteze datele privind diferitele tipuri de transplant şi rezultatele acestora;

31.  în consecinţă, sprijină în mod deosebit crearea de registre la nivel naţional şi european, precum şi stabilirea unei metodologii de comparare a rezultatelor registrelor existente pentru monitorizarea post-transplant a primitorilor de organe, în conformitate cu cadrul juridic european existent privind protecţia datelor cu caracter personal;

32.  sprijină crearea de protocoale speciale la nivelul UE care să prevadă procedurile pentru etapele operatorii și postoperatorii, sub responsabilitatea echipelor respective de chirurgi, de medici patologi și alți medici specialiști din domenii pertinente;

33.  sprijină crearea la nivel naţional şi european de registre de observaţie ulterioară a donatorilor în viaţă, în scopul asigurării unei mai bune protecţii a sănătăţii acestora;

34.  pune în evidenţă faptul că orice exploatare comercială a organelor care împiedică accesul echitabil la transplanturi este contrară eticii, contravine celor mai elementare valori umane, încalcă articolul 21 din Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina şi este interzisă în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a UE;

35.  indică faptul că penuria de organe este legată în două moduri de traficul de organe şi de traficul de persoane în scopul prelevării de organe: în primul rând, creşterea numărului de organe disponibile în statele membre poate contribui la o mai bună monitorizare a acestor practici, evitând situaţia în care cetăţenii UE să fie nevoiţi să caute un organ în afara UE şi, în al doilea rând, activităţile ilegale subminează grav credibilitatea sistemului legal al donării de organe;

36.  reiterează recomandările privind combaterea comerţului cu organe, cuprinse în Raportul Adamou referitor la donarea şi transplantul de organe(2) şi este de părere că aceste recomandări ar trebui luate integral în considerare de către Comisie în elaborarea planului de acţiune; insistă asupra faptului că este necesar să se mărească gradul de sensibilizare privind această problemă în cadrul Comisiei şi al Europol;

37.  subliniază importanţa Adunării Mondiale a Sănătăţii care va avea loc în mai 2010 şi îndeamnă Comisia şi Consiliul să susţină cu tărie la nivelul OMC principiul donării voluntare şi neremunerate;

38.  salută studiul comun realizat de Consiliul Europei şi de Naţiunile Unite referitor la traficul de organe, ţesuturi şi celule şi traficul de fiinţe umane în vederea prelevării de organe;

39.  ia act de Raportul prezentat de David Matas şi David Kilgour referitor la uciderea practicanţilor Falun Gong pentru organele lor şi solicită Comisiei să prezinte Parlamentului European şi Consiliului un raport referitor la acuzaţiile aduse în respectiva carte, precum şi la alte cazuri similare;

40.  îndeamnă statele membre să stabilească mecanisme pentru a evita situaţiile în care personalul medical, instituţii sau companii de asigurare încurajează cetăţeni ai Uniunii să obţină un organ din ţări terţe cu ajutorul unor practici care implică traficul de organe sau de persoane în scopul prelevării de organe; îndeamnă statele membre să monitorizeze astfel de cazuri identificate pe teritoriul lor; îndeamnă statele membre să ia în considerare introducerea de măsuri legislative, inclusiv de sancţiuni, aplicabile persoanelor care contribuie şi/sau participă la astfel de activităţi;

41.  condamnă cu fermitate comportamentul anumitor organizaţii de asigurări de sănătate care încurajează pacienţii să participe la turismul pentru transplanturi şi solicită statelor membre să monitorizeze strict şi să pedepsească un astfel de comportament;

42.  atrage atenţia asupra faptului că pacienţilor care au primit un organ în condiţii ilegale nu li se poate interzice accesul la asistenţă medicală în Uniunea Europeană; subliniază că ar trebui, ca şi în alte cazuri, să se facă distincţia între pedeapsa pentru o activitate ilegală şi nevoia de tratament;

43.  subliniază că statele membre ar trebui să îşi intensifice cooperarea sub auspiciile Interpol şi Europol în scopul soluţionării problemei legate de traficul de organe într-un mod mai eficient;

44.  recunoaşte că îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei donării şi transplantului de organe este de o importanţă vitală; subliniază că această îmbunătăţire va avea un impact asupra reducerii riscurilor asociate transplantului, reducând astfel efectele adverse; recunoaşte că acţiunile în direcţia calităţii şi siguranţei ar putea avea un efect asupra numărului de organe disponibile şi viceversa; solicită Comisiei să sprijine statele membre să îşi dezvolte capacitatea de a crea şi ameliora cadre de reglementare pentru creşterea calităţii şi siguranţei;

45.  evidențiază faptul că este necesară buna cooperare dintre personalul medical și autoritățile naționale sau alte organizații legitime și că aceasta asigură valoare adăugată;

46.  recunoaşte rolul important în succesul transplanturilor al îngrijirilor din perioada ulterioară transplantului, inclusiv utilizarea adecvată a terapiilor de combatere a respingerii; recunoaşte că utilizarea optimă a terapiilor de combatere a respingerii pot duce la îmbunătăţirea sănătăţii pe termen lung a pacienţilor, a ratei de supravieţuire şi, prin urmare, la creşterea numărului de organe disponibile, datorită reducerii numărului de noi transplanturi necesare, şi susţine că statele membre ar trebui să se asigure că pacienţii au acces la cele mai bune terapii disponibile;

47.  încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului, Comisiei, precum şi guvernelor şi parlamentelor statelor membre.

(1) JO L 102, 7.4.2004, p. 48. (2) Rezoluţia Parlamentului European din 22 aprilie 2008 privind donarea şi transplantul de organe: acţiuni politice la nivelul Uniunii Europene (Texte adoptate, P6_TA(2008)0130).

Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 referitoare la aspectele instituţionale ale aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (2009/2241(INI))

P7_TA(2010)0184 A7-0144/2010

Parlamentul European,

–  având în vedere articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 216 alineatul (2) şi articolul 218 alineatele (6), (8) şi (10) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi Protocolul cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale(CEDO),

–  având în vedere decizia din 14 ianuarie 2010 a Conferinţei preşedinţilor de autorizare a aplicării articolului 50 din regulament (procedura comisiilor asociate)(1),

–  având în vedere articolul 48 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri constituţionale şi avizul Comisiei pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne şi al Comisiei pentru afaceri externe (A7-0144/2010),

A.  întrucât, în jurisprudenţa care a rămas constantă încă de la pronunţarea hotărârilor din 17 decembrie 1970(2), Internationale Handelsgesellschaft şi din 14 mai 1974(3), Nold, Curtea de Justiţie a susţinut că drepturile fundamentale sunt parte integrantă din principiile juridice generale pe care Curtea le aplică;

B.  întrucât procedând astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se inspiră din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, precum şi din instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre au aderat, cum ar fi CEDO;

C.  întrucât baza acestei jurisprudenţe a fost inclusă în dreptul primar prin Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht din 1993;

D.  întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acordă o atenţie deosebită evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel cum o demonstrează numărul în creştere de hotărâri care fac referire la dispoziţiile CEDO;

E.  întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului instituie, în principiu, o „prezumţie de compatibilitate” a comportamentului unui stat membru al Uniunii cu CEDO, având în vedere faptul că acel stat pune în aplicare dreptul Uniunii;

F.  întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, într-un aviz din 28 martie 1996, a constatat faptul că, fără o modificare prealabilă a tratatului, Comunitatea Europeană nu dispunea de capacitatea de a adera la CEDO, deoarece nu dispunea de competenţe explicite sau implicite pentru realizarea acestui lucru;

G.  întrucât, în momentul aderării, limitele prevăzute de Tratatul de la Lisabona şi de protocoalele la acesta trebuie respectate şi, mai precis, articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi Protocolul nr. 8 la Tratatul de la Lisabona; întrucât aceste dispoziţii nu constituie doar o opţiune care permite aderarea Uniunii, dar şi o obligaţie pentru instituţiile Uniunii de a acţiona în consecinţă şi întrucât acordul referitor la aderarea Uniunii la CEDO trebuie să reflecte necesitatea de a păstra caracteristicile specifice ale Uniunii şi ale dreptului Uniunii;

H.  întrucât în urma încheierii Protocolului nr. 14 de modificare a CEDO, condiţiile pentru aderarea Uniunii sunt în prezent îndeplinite în ceea ce priveşte statele membre CEDO şi întrucât condiţiile şi modalităţile de aderare trebuie să fie convenite cu această ocazie între Uniune, pe de o parte, şi statele membre CEDO, pe de altă parte;

I.  întrucât un astfel de acord ar trebui să abordeze, de asemenea, chestiuni administrative şi tehnice, cum ar fi principiul unei contribuţii din partea Uniunii la cheltuielile de funcţionare ale Curţii Europene a Drepturilor Omului; întrucât ar trebui avută în vedere, în acest context, stabilirea unui buget autonom al Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a facilita stabilirea contribuţiilor respective;

J.  întrucât, prin aderarea la CEDO, Uniunea va fi integrată în sistemul acesteia de protecţie a drepturilor fundamentale şi va dispune, pe lângă protecţia internă a acestor drepturi de către jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de un organism de protecţie extern cu caracter internaţional;

K.  întrucât CEDO are la bază nu numai protocoale adiţionale ci şi alte convenţii, carte şi acorduri, rezultatul fiind un sistem de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale aflat într-o evoluţie continuă,

1.  subliniază principalele argumente în favoarea aderării Uniunii la CEDO, care pot fi rezumate după cum urmează:

2.  reaminteşte faptul că aderarea, conform articolului 6 din TUE şi Protocolului nr. 8, nu implică extinderea competenţelor Uniunii şi, în special, nu creează o competenţă generală a Uniunii în materie de drepturile omului şi că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) şi articolul 6 alineatul (3) din TUE, tradiţiile şi identităţile constituţionale ale statelor membre trebuie respectate;

3.  afirmă că, în conformitate cu articolul 2 din Protocolul nr. 8 la Tratatul de la Lisabona, acordul de aderare a Uniunii la CEDO trebuie să garanteze faptul că aderarea nu aduce atingere situaţiei specifice din statele membre cu privire la CEDO şi la protocoalele sale în general, precum şi cu privire la eventualele derogări şi rezerve ale anumitor state membre, în special, şi că astfel de circumstanţe nu ar trebui să influenţeze poziţia Uniunii faţă de CEDO;

4.  constată că sistemul CEDO a fost completat de o serie de protocoale suplimentare privind protecţia drepturilor care nu intră sub incidenţa CEDO şi recomandă acordarea unui mandat Comisiei pentru a negocia, de asemenea, aderarea la toate protocoalele privind drepturile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale, indiferent dacă acestea au fost ratificate sau nu de către statele membre ale Uniunii;

5.  subliniază că, deoarece aderarea UE la CEDO reprezintă aderarea unei părţi nestatale la un instrument conceput pentru state, aceasta ar trebui realizată fără a schimba caracteristicile CEDO, iar modificările aduse sistemului său juridic ar trebui să fie minime; consideră că este important, în interesul justiţiabililor, atât cei din Uniune, cât şi cei din ţările terţe, să privilegieze modalităţile de aderare care au cel mai scăzut impact asupra volumului de muncă al Curţii Europene a Drepturilor Omului;

6.  evidenţiază faptul că, în paralel cu angajamentul politic, este foarte important să se găsească răspunsuri şi soluţii adecvate la principalele chestiuni de ordin tehnic, astfel încât aderarea UE la Convenţie să acţioneze în beneficiul cetăţenilor; remarcă faptul că detaliile neclare şi nesoluţionate pot crea confuzie şi pot pune în pericol obiectivul însuşi al aderării. subliniază, cu toate acestea, faptul că impedimentele de ordin tehnic nu trebuie să întârzie procesul;

7.  subliniază faptul că aderarea la CEDO nu transformă Uniunea într-un membru al Consiliului Europei, dar că un anumit grad de participare al Uniunii la organismele asociate Convenţiei este necesar pentru a asigura o bună integrare a Uniunii în sistemul Convenţiei şi că, din acest motiv, Uniunii ar trebui să i se acorde anumite drepturi în aceste organisme, în special:

8.  consideră că statele membre ar trebui să-şi asume angajamentul, în momentul aderării la CEDO, între ele şi în cadrul relaţiilor reciproce cu Uniunea, de a nu introduce acţiuni interstatale privind o posibilă nerespectare a obligaţiilor în sensul articolului 33 din CEDO, în cazul în care actul sau omisiunea care face obiectul litigiului aparţine sferei de aplicare a dreptului Uniunii, având în vedere că acest fapt ar fi în contradicţie cu articolul 344 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;

9.  consideră că principala valoare adăugată privind aderarea UE la CEDO constă în posibilitatea pe care o au cetăţenii de a introduce o acţiune individuală împotriva actelor prin care dreptul Uniunii este pus în aplicare de instituţiile sale sau de statele membre şi că, prin urmare, orice acţiune introdusă de o persoană fizică sau juridică privind o acţiune sau o abţinere de a acţiona din partea unei instituţii sau al unui organism al Uniunii ar trebui îndreptată doar împotriva acestei instituţii sau acestui organism; în mod similar, orice acţiune având ca obiect o măsură prin care un stat membru pune în aplicare dreptul Uniunii ar trebui îndreptată exclusiv către statul membru, fără a exclude principiul conform căruia, în cazul în care există îndoieli cu privire la împărţirea responsabilităţii, o acţiune poate fi introdusă simultan împotriva Uniunii şi a statului membru;

10.  consideră că, pentru a respecta cerinţele prevăzute la articolul 35 din CEDO privind epuizarea căilor de recurs interne, solicitantul trebuie să fi epuizat căile de atac judiciare ale statului în cauză, inclusiv să fi trimis Curţii de Justiţie din Luxemburg o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare. se consideră că această din urmă procedură a fost respectată dacă, în ciuda înaintării unei cereri în acest sens de către solicitant, instanţa naţională nu consideră potrivită înaintarea unei astfel de cereri;

11.  constată că, în urma aderării UE la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este posibil ca atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) cât şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene să aibă jurisdicţie în anumite cazuri şi subliniază faptul că posibilitatea de a deferi o astfel de cauză spre soluţionare în faţa a două instanţe nu va fi permisă;

12.  consideră că este adecvat ca, în interesul unei bune administrări a justiţiei, fără a aduce atingere articolului 36 alineatul (2) din CEDO, în orice acţiune în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care ar putea ridica o problemă privind dreptul Uniunii, introdusă împotriva unui stat membru, Uniunii să i se permită să intervină în calitate de co-pârât şi ca în orice acţiune introdusă împotriva Uniunii, în aceleaşi condiţii, orice stat membru să poată interveni drept co-pârât; această posibilitate trebuie să fie definită prin dispoziţiile incluse în tratatul de aderare într-un mod clar, dar, de asemenea, suficient de amplu;

13.  consideră că adoptarea statutului de co-pârât („co-defendant”) nu constituie un obstacol în calea utilizării altor posibilităţi indirecte pe care le oferă CEDO (articolul 36, I), precum dreptul Uniunii de a interveni ca parte terţă în orice acţiune a unui cetăţean al Uniunii;

14.  consideră că, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut aplicabilitatea extrateritorială a CEDO, Uniunea trebuie să aibă ca obiectiv respectarea pe deplin a acestei obligaţii în relaţiile şi activităţile sale externe;

15.  consideră că nu ar fi util ca relaţiile dintre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se formalizeze prin introducerea în cadrul acestei din urmă instanţe a unei proceduri preliminare sau prin crearea unui organism sau a unui „comitet” care ar lua decizii atunci când una dintre cele două curţi intenţionează să adopte o interpretare a CEDO diferită de interpretarea adoptată de către cealaltă curte; reaminteşte, în acest context, Declaraţia nr. 2 privind articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, care constată existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care ar trebui consolidat în momentul aderării Uniunii la CEDO;

16.  este în mod clar conştient de faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate descoperi o încălcare într-un caz soluţionat în prealabil de Curtea Europeană de Justiţie şi subliniază că acest lucru nu pune în niciun caz sub semnul întrebării credibilitatea acesteia în calitate de instanţă supremă în cadrul sistemului juridic european;

17.  subliniază faptul că, în urma aderării, Convenţia va constitui standardul minim de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în Europa şi se va aplica în mod obligatoriu, în special în situaţiile în care protecţia acordată de UE este inferioară celei oferite în cadrul Convenţiei; subliniază faptul că CEDO consolidează protecţia drepturilor recunoscute de Carta Drepturilor Fundamentale care se găsesc în cadrul domeniului său de aplicare şi că aceasta din urmă recunoaşte şi alte drepturi şi principii care nu sunt incluse în CEDO, ci în protocoalele adiţionale şi în instrumentele conexe ale acesteia;

18.  reaminteşte că promovarea respectării drepturilor omului, o valoare fundamentală a UE, astfel cum a fost aceasta consacrată în tratatul său fondator, constituie baza comună pentru relaţiile dintre UE şi ţările terţe; consideră, prin urmare, că aderarea va consolida şi mai mult încrederea cetăţenilor în Uniunea Europeană şi credibilitatea acesteia în dialogul cu ţările terţe cu privire la drepturile omului; subliniază, de asemenea, că aplicarea uniformă şi deplină a Cartei Drepturilor Fundamentale la nivelul UE este, de asemenea, esenţială pentru garantarea credibilităţii Uniunii în acest dialog;

19.  constată că CEDO are o funcţie importantă în cadrul interpretării Cartei drepturilor fundamentale în măsura în care drepturile garantate prin Cartă, care corespund drepturilor recunoscute de către CEDO, trebuie să fie interpretate în conformitate cu aceasta şi că CEDO constituie, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, o sursă de inspiraţie pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene atunci când aceasta formulează principiile generale ale dreptului Uniunii; constată, de asemenea, că, în conformitate cu articolul 53 din Convenţie, nu se poate interpreta că CEDO restrânge sau afectează în mod negativ drepturile recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale, astfel încât aceasta din urmă îşi păstrează deplina valoare juridică;

20.  subliniază importanţa CEDO şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în elaborarea cadrului juridic şi a principiilor fundamentale pentru acţiunile prezente şi viitoare ale Uniunii Europene în domeniul libertăţilor civile, justiţiei şi afacerilor interne, ţinând seama de noile forme de integrare şi armonizare ale acestora iniţiate de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi adoptarea Programului de la Stockholm;

21.  subliniază că, înainte de toate, aderarea va contribui la crearea unui sistem intern mai coerent în materie de drepturi ale omului în cadrul Uniunii Europene; consideră că aderarea va spori credibilitatea UE în ochii propriilor săi cetăţeni în domeniul apărării drepturilor omului, garantând respectarea deplină şi efectivă a drepturilor fundamentale ori de câte ori este adus în discuţie dreptul comunitar;

22.  subliniază faptul că, după aderare, competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în judecarea cauzelor care relevă de CEDO nu va mai putea fi contestată în temeiul structurilor interne a legislaţiei UE; subliniază, de asemenea, faptul că competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu trebuie să fie limitată la cetăţenii europeni sau la teritoriul geografic al Uniunii Europene (de exemplu, în cazul misiunilor sau delegaţiilor);

23.  remarcă faptul că aderarea UE la CEDO va introduce un mecanism suplimentar pentru exercitarea drepturilor omului, şi anume posibilitatea de a depune o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în legătură cu o acţiune sau inacţiune a unei instituţii UE sau a unui stat membru privind punerea în aplicare a legislaţiei europene şi care face parte, de asemenea, din competenţele CEDO; subliniază, în schimb, faptul că acest lucru nu modifică sistemul actual privind competenţa judiciară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nici pe cel al Curţii Europene a Drepturilor Omului şi că cerinţa ca toate căile de atac judiciare interne să se fi epuizat va rămâne o condiţie pentru admisibilitatea oricărei cereri; solicită ca cererile şi plângerile să fie tratate în cursul unei perioade de timp rezonabile; încurajează Comisia să ofere, în consultare cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, orientări cu privire la căile de atac adecvate la nivel naţional în cadrul Uniunii, precum şi cu privire la hotărârile preliminare în legislaţia Uniunii; subliniază, în acest context, necesitatea asigurării faptului că instanţele statelor membre deferă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cauzele în care este vorba despre anumite aspecte controversate legate de drepturile fundamentale;

24.  subliniază faptul că aderarea va necesita, în acelaşi timp, o cooperare mai strânsă între instanţele naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale; remarcă faptul că cooperarea dintre cele două instanţe europene va contribui la dezvoltarea unui sistem de jurisprudenţă coerent în domeniul drepturilor omului;

25.  salută, de asemenea, faptul că articolul 1 din CEDO nu garantează doar protecţia cetăţenilor UE şi a altor persoane de pe teritoriul UE, ci şi a oricărei persoane care cade sub incidenţa jurisdicţiei Uniunii, în afara teritoriului acesteia;

26.  este conştient de faptul că aderarea în sine nu va rezolva problemele extrem de grave cu care se confruntă sistemul CEDO, cum ar fi volumul de lucru excesiv datorită unei creşteri exponenţiale a acţiunilor individuale, pe de o parte, şi reforma structurii şi a funcţionării Curţii pentru a face faţă volumului de lucru, pe de altă parte; observă că Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte faptul că funcţionează într-un mediu juridic şi politic complex şi constată că intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, la 1 iunie 2010, va contribui cu siguranţă la reducerea numărului de proceduri nefinalizate, însă nu le va elimina în totalitate; subliniază, în contextul reformei Curţii Europene a Drepturilor Omului, importanţa Declaraţiei de la Interlaken, în special a articolului 4, în care se reaminteşte, pe bună dreptate, faptul că criteriile privind admisibilitatea şi jurisdicţia Curţii trebuie să fie aplicate în mod uniform şi riguros;

27.  consideră esenţială menţinerea independenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte personalul şi politica bugetară;

28.  atrage atenţia asupra faptului că, având în vedere importanţa constituţională a aderării Uniunii la CEDO, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede condiţii exigente, Consiliul având obligaţia să adopte cu unanimitate decizia de încheiere a acordului, după aprobarea Parlamentului European, iar acordul intră în vigoare doar după aprobarea statelor membre, în conformitate cu normele constituţionale respective ale acestora;

29.  încurajează parlamentele naţionale ale statelor membre ale UE să-şi exprime în mod clar hotărârea şi voinţa de a facilita procesul de aderare prin implicarea instanţelor şi ministerelor de justiţie naţionale;

30.  observă că aderarea Uniunii la CEDO implică recunoaşterea de către UE a ansamblului sistemului de protecţie a drepturilor omului, astfel cum a fost dezvoltat şi codificat în numeroase documente şi organisme ale Consiliului Europei; în acest sens, aderarea Uniunii la CEDO constituie un prim pas esenţial care ar trebui ulterior completat, printre altele, prin aderarea Uniunii la Carta Socială Europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996, în conformitate cu principiile deja înscrise în Carta drepturilor fundamentale, precum şi în legislaţia socială a Uniunii;

31.  solicită, de asemenea, ca Uniunea să adere la organele Consiliului Europei, precum Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT), Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) şi Comisia Europeană pentru eficientizarea justiţiei (CEPEJ); subliniază, de asemenea, necesitatea ca UE să se implice în activitatea Comisarului pentru drepturile omului, a Comitetului european al drepturilor sociale (CEDS), a Comitetului guvernamental al Cartei sociale şi a Comitetului european pentru migraţie şi solicită ca aceasta să fie informată în mod corespunzător cu privire la concluziile şi deciziile acestor organisme;

32.  consideră că ar trebui consolidată cooperarea dintre instituţiile Uniunii Europene şi organele specializate ale Consiliului Europei, în beneficiul cetăţenilor, al democraţiei şi al drepturilor omului în Europa şi în UE şi pentru a garanta respectarea şi protejarea acestora, pentru a contribui la creşterea coerenţei şi a complementarităţii în sfera drepturilor omului la nivel paneuropean;

33.  sugerează că, pentru a sensibiliza cetăţenii cu privire la valoarea adăugată a aderării, Consiliul Europei şi UE ar trebui să aibă în vedere elaborarea unor orientări care să conţină explicaţii clare referitoare la ansamblul implicaţiilor şi efectelor pe care le presupune aderarea; reafirmă faptul că Comisia şi statele membre ar trebui să informeze cetăţenii Uniunii Europene, asigurându-se că aceştia înţeleg pe deplin semnificaţia mecanismelor suplimentare şi modul utilizării adecvate ale acestora;

34.subliniază importanţa instituirii unui organism informal în vederea coordonării procesului de comunicare reciprocă a informaţiilor între Parlamentul European şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei;

35.  subliniază că, din moment ce aderarea la CEDO nu are implicaţii doar pentru instituţiile UE, ci şi pentru cetăţenii Uniunii, Parlamentul European trebuie să fie consultat şi implicat pe întreg parcursul procesului de negociere şi informat de îndată şi pe deplin pe durata tuturor etapelor negocierilor, în conformitate cu prevederile articolului 218 alineatul (10) din Tratatul privind Uniunea Europeană;

36.  salută angajamentul arătat de actuala Preşedinţie spaniolă în tratarea aderării ca pe o „chestiune de urgenţă”, precum şi atitudinea pozitivă şi cooperantă a Consiliului Europei în acest sens; invită Preşedinţia belgiană şi cea maghiară să depună toate eforturile pentru finalizarea aderării cu cea mai apropiată ocazie şi într-un mod cât mai simplu şi accesibil pentru ca resortisanţii Uniunii să poată beneficia cât mai curând posibil de aderarea Uniunii la CEDO;

37.  insistă, în vederea rolului important pe care Tratatul de la Lisabona îl conferă Parlamentului European în ceea ce priveşte încheierea acordului de aderare, ca acesta să fie informat în mod corespunzător cu privire la definirea mandatului de negociere pentru aderarea la CEDO şi implicat îndeaproape în discuţiile preliminare şi în desfăşurarea negocierilor cu privire la acest text, în conformitate cu dispoziţiile articolului 218 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;

38.  încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului şi Comisiei.

(1) Procesul-verbal al reuniunii Conferinţei preşedinţilor, PE 432.390/CPG, punctul 9.1. (2) Culegere de jurisprudenţă, 1970, p. 1125. (3) Culegere de jurisprudenţă, 1974, p. 491.

Rezoluţia Parlamentului European din 19 mai 2010 privind Conferința de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaționale, de la Kampala, Uganda

P7_TA(2010)0185 B7-0265/2010

Parlamentul European,

–  având în vedere decizia Adunării statelor părți, adoptată la ce-a de-a 8-a reuniune plenară din 26 noiembrie 2009(1), de a convoca Conferința de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaționale în Kampala, Uganda, între 31 mai și 11 iunie 2010,

–  având în vedere rezoluțiile și rapoartele anterioare privind Conferința de revizuire, în special Rezoluția ICC-ASP/7/Res.2 privind procedura de numire și alegere a judecătorilor, a procurorului și a procurorilor adjuncți ai CPI,

–  având în vedere rezoluțiile sale anterioare privind Curtea Penală Internațională, în special cele din 19 noiembrie 1998(2), 18 ianuarie 2001(3), 28 februarie 2002(4), 4 iulie 2002 (referitoare la proiectul de act privind protecția membrilor serviciilor americane (APSE)(5) și din 26 septembrie 2002(6), precum și rezoluția sa din 22 mai 2008(7),

–  având în vedere Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaționale (CPI) și intrarea acestuia în vigoare la 1 iulie 2002,

–  având în vedere declarația Președinției Consiliului de la 1 iulie 2002, în numele Uniunii Europene, privind Curtea Penală Internațională,

–  având în vedere importanța acordată atât de CPI, cât și de UE consolidării statului de drept și respectării drepturilor omului și a dreptului umanitar internațional, precum și menținerii păcii și consolidării securității internaționale, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite și cu articolul 21 alineatul (2) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană,

–  având în vedere faptul că Consiliul UE a adoptat Poziția comună 2003/444/PESC privind Curtea Penală Internațională la 16 iunie 2003(8), în care se declară că delictele grave din cadrul jurisdicției CPI sunt în atenția tuturor statelor membre și că acestea sunt hotărâte să coopereze pentru a preveni aceste delicte și pentru a pune capăt impunității celor care le comit, cu obiectivul de a contribui la funcționarea eficientă a Curţii și a promova susținerea universală a acestuia prin încurajarea unei participări cât mai extinse la Statut,

–  având în vedere planul de acțiune conceput în urma poziției comune(9) finalizate de către UE la 4 februarie 2004, vizând coordonarea activităților UE, universalitatea și integritatea Statutului de la Roma și independența și eficiența funcționării CPI,

–  având în vedere adoptarea de către UE a unui set de „principii orientative”(10), care stabilesc o serie de repere minimale ce trebuie respectate de către statele părți la CPI în cazul în care încheie acorduri bilaterale de nepredare,

–  având în vedere o serie de decizii(11) adoptate de către Consiliul UE în domeniul justiției, libertății și securității, vizând consolidarea cooperării între statele membre în anchetarea și punerea sub acuzare la nivel național în caz de genocid, crime împotriva umanității și crime de război,

–  având în vedere Programul de la Stockholm, prin care instituțiile UE sunt invitate să susțină și să promoveze activitățile Uniunii și ale statelor membre de combatere a impunității și a crimelor de genocid, a crimelor împotriva umanității și a crimelor de război și, „în acest context, [să] promoveze cooperarea dintre statele membre [...] și CPI”,

–  având în vedere progresele considerabile realizate de la alegerea primilor judecători și a primului procuror și faptul că Curtea desfășoară în prezent anchete în cinci țări (Kenya, RD Congo, Sudan/Darfur, Uganda și Republica Centrafricană),

–  având în vedere faptul că Conferința de revizuire a CPI este un moment oportun pentru a reflecta la progresele Curţii și la activitățile sale în vederea descurajării și soluționării conflictelor armate, atrăgând atenția în special la Rezoluția nr. 1325 privind femeile, pacea și securitatea a Consiliului de Securitate al ONU,

–  având în vedere Expunerea de motive a Statutului de la Roma, în care se definește jurisdicția CPI, care recunoaște drept crime împotriva umanității violul, sclavia sexuală, prostituția forțată, sterilizarea forțată și „alte forme de violență sexuală de o gravitate comparabilă”,

–  având în vedere declarațiile Consiliului și Comisiei cu privire la Conferința de revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaționale, din Kampala, Uganda,

–  având în vedere articolul 110 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură,

A.  întrucât UE este un susținător major al CPI, promovând universalitatea și apărând integritatea Statutului de la Roma, în vederea protejării și consolidării independenței, legitimității și eficienței procesului judiciar internațional;

B.  întrucât ratificarea și implementarea pe scară cât mai largă a Statutului de la Roma a constituit, de asemenea, unul dintre obiectivele UE în cursul negocierilor de extindere și în cadrul procesului de aderare a noilor state membre, și întrucât ratificarea și implementarea Statutului de la Roma trebuie să constituie un obiectiv important și pentru UE în cadrul relațiilor sale cu alți parteneri, mai ales cu SUA, China și Israel;

C.  întrucât UE urmărește în mod sistematic includerea clauzei CPI în mandatele de negociere și în acordurile cu țările terțe;

D.  întrucât respectarea, promovarea și garantarea universalității drepturilor omului fac parte integrantă din acquis-ul etic și juridic al Uniunii Europene și reprezintă una din pietrele de temelie ale unității și integrității europene(12);

E.  întrucât rolul UE ca actor global a câștigat în amploare în ultimele decenii;

F.  întrucât Reprezentanții speciali promovează politicile și interesele UE în regiunile și țările cu probleme și joacă un rol activ în procesul de consolidare a păcii, stabilității și statului de drept;

G.  întrucât, în aprilie 2006, UE a devenit prima organizație regională care a semnat un acord de cooperare și asistență cu CPI(13);

H.  întrucât UE a alocat peste 40 milioane EUR în ultimii 10 ani, în cadrul instrumentului financiar IEDDO, pentru proiecte vizând susținerea CPI și a justiției penale internaționale;

I.  întrucât Adunarea Parlamentară paritară ACP-UE a avut un rol activ în includerea justiției penale internaționale în Acordul de parteneriat ACP-UE (Acordul de la Cotonou) și a adoptat câteva rezoluții în vederea integrării luptei împotriva impunității în cadrul cooperării internaționale pentru dezvoltare și al dialogului politic din acest domeniu;

J.  întrucât Conferința de revizuire reprezintă o ocazie importantă pentru statele părți, dar și pentru celelalte state, pentru societatea civilă și pentru alți actori, de a-și reafirma cu tărie angajamentul în direcția dreptății și a responsabilității;

K.  întrucât statele părți profită de ocazia oferită de Conferința de revizuire pentru a nu se limita la amendamentele propuse la Statutul de la Roma și a merge mai departe, trecând în revistă activitatea CPI la peste 10 ani de la înființarea acestuia și evaluând, într-o perspectivă mai extinsă, justiția penală internațională în funcție de patru axe principale: complementaritatea, cooperarea, impactul sistemului Statutului de la Roma asupra victimelor și a comunităților afectate, pacea și justiția;

L.  întrucât, numărul statelor părți la CPI fiind de 111, unele regiuni, precum Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia, sunt încă subreprezentate;

M.  întrucât cooperarea dintre state, organizațiile internaționale și CPI este esențială pentru eficiența și succesul sistemului de justiție penală internațională, în special în privința capacității de asigurare a aplicării legii;

N.  întrucât, la 19 aprilie 2010, pentru prima oară de la crearea sa, a fost înaintată CPI o sesizare privind constatarea necooperării din partea unui stat;

O.  întrucât premiza care stă la baza principiului complementarității, fundament al Statutului de la Roma, este că statul respectiv trebuie să investigheze și, atunci când este cazul, să trimită în judecată persoanele suspecte de a fi săvârșit crime ce intră sub incidența dreptului internațional;

P.  întrucât, în majoritatea situațiilor conflictuale în care justiția nu a fost integrată ca parte a procesului de instaurare a păcii, s-a constatat o revenire la violență,

1.  își reiterează susținerea fermă față de CPI și față de obiectivele sale; subliniază faptul că Statutul de la Roma a fost ratificat de către toate statele membre UE, ca o componentă esențială a principiilor și valorilor democratice ale Uniunii, și solicită, prin urmare, statelor membre să respecte deplin Statutul ca parte a acquis-ului UE;

2.  subliniază importanța alegerii unei țări africane, Uganda, pentru a găzdui Conferința de revizuire, și își exprimă sprijinul pentru solicitarea Curţii de a deschide un birou de legătură cu Uniunea Africană la Addis Abeba, recunoscând dimensiunea universală a „sistemului Statutului de la Roma”;

3.  subliniază importanța principiului universalității Statutului de la Roma și solicită Vicepreședintei Comisiei/Înaltă Reprezentantă a Uniunii pentru Afaceri externe și politica de securitate să promoveze activ aderarea la Statut și ratificarea acestuia;

4.  își reafirmă poziția sa cu privire la faptul că niciun acord referitor la imunitate nu ar trebui să permită impunitatea niciunei persoane acuzate de crime de război, crime împotriva umanității sau de genocid; salută anunțul administrației SUA cu privire la faptul că nu va mai încheia niciun acord nou referitor la imunitate și invită SUA și partenerii săi să renunțe la cele existente;

5.  solicită statelor membre să participe la Conferința de revizuire la un nivel cât mai înalt, inclusiv de șefi de stat și de guvern, și să își reafirme public angajamentul față de CPI;

6.  încurajează statele membre să prezinte declarații în care să-și reafirme implicarea în cauza CPI și să sublinieze etapele practice preconizate pentru a o concretiza, luându-și angajamentul, printre altele, de a implementa Statutul de la Roma, de a ratifica și implementa Acordul privind privilegiile și imunitățile Curţii (APIC), de a conlucra cu alte state care au capabilități mai reduse pentru a promova acceptarea universală a Curţii, și să-și aducă contribuția la consolidarea sistemului complementarității și cooperării, în special în ceea ce privește impactul asupra victimelor și comunităților afectate, precum și în alte domenii ale Statutului de la Roma;

7.  susține ferm includerea în articolul 5.1 din Statutul de la Roma a infracțiunii de agresiune care intră în sfera competenței materiale a CPI, a cărui definiție a fost stabilită de Grupul special de lucru al Adunării Statelor Părți la Statutul de la Roma astfel: în sensul Statutului, „infracțiunea de agresiune” înseamnă „planificarea, pregătirea, inițierea sau executarea, de către o persoană aflată într-o poziție care îi permite exercitarea efectivă a controlului asupra acțiunilor politice sau militare a unui stat, ori conducerea acestora, a unui act de agresiune care, prin natura, gravitatea și amploarea sa, constituie o încălcare manifestă a Cartei Organizației Națiunilor Unite”;

8.  afirmă cu hotărâre că orice decizie asupra definiției infracțiunii de agresiune trebuie să respecte independența Curţii; recomandă statelor să adopte propunerea, care nu necesită nici un filtru jurisdicțional, de a determina dacă un act de agresiune a fost săvârșit sau nu înainte ca procurorul CPI să înceapă cercetările; recomandă ca, în cazul în care la Conferința de revizuire se hotărăște că este necesar un filtru jurisdicțional, statele membre să solicite ca pronunțarea asupra comiterii sau necomiterii unui act de agresiune să fie efectuată de către Camera competentă în cadrul procedurilor penale deja instituite prin Statutul de la Roma;

9.  solicită statelor membre să se implice consistent în bilanțul activității, prin participarea la mesele rotunde oficiale și la evenimentele organizate de societatea civilă (și de alți actori) în marginea conferinței oficiale;

10.  solicită, de asemenea, statelor membre să profite de ocazia oferită de Conferința de revizuire pentru a-și reafirma angajamentul față de Curte prin asumarea unor obligații specifice cu privire la cele patru teme ale bilanțului activității și prin onorarea acestor obligații;

11.  susține CPI în cadrul Conferinței de revizuire, în procesul de evaluare a fiecărei etape a implementării și a impactului Statutului de la Roma, luând întotdeauna în considerare perspectiva victimelor și a comunităților afectate;

12.  își exprimă îngrijorarea cu privire la impactul Statutului de la Roma asupra victimelor - persoane sau comunități - crimelor ce intră în jurisdicția CPI; consideră că este esențial ca victimele și comunitățile afectate să aibă acces la informații și să înțeleagă activitatea Curţii, și ca drepturile și interesele victimelor să constituie preocuparea principală a comunității Statutului de la Roma, fără a neglija faptul că CPI este o instituție judiciară care completează rolul prim al statelor de a oferi protecție și a facilita accesul victimelor, individual sau colectiv, la justiție și la reparații efective; consideră că statele membre ar trebui:

13.  își reiterează solicitarea către statele membre de a asigura cooperarea deplină între statele părți, statele semnatare și Curte, în conformitate cu articolul 86 din Statutul de la Roma, astfel încât să se respecte obiectul și scopul acesteia - stipulat în preambulul la Statut - ca „infracțiunile cele mai grave care afectează comunitatea internațională în ansamblu nu ar trebui să rămână nepedepsite”, prin intermediul următoarelor:

14.  salută revizuirea și discutarea articolului 124 („dispoziții tranzitorii”) din Statutul de la Roma, care permite statelor să opteze pentru ca cetățenii lor să nu intre sub jurisdicția Curţii pentru crime de război timp de șapte ani de la ratificare, și solicită eliminarea acestuia din Statut, astfel încât legea să fie aplicată în mod egal tuturor suspecților de crime de război care se presupune că au fost comise pe teritoriile sau de către resortisanții statelor părți la Statut;

15.  solicită statelor membre să acorde o poziție prioritară includerii în jurisdicția Curţii, ca și crimă de război, a utilizării anumitor arme în cadrul unor conflicte armate fără caracter internațional, în conformitate cu propunerile belgiene de modificare a articolului 8 din Statutul de la Roma, prezentate la cea de-a 8-a sesiune a Adunării Statelor Părți, care extind caracterul penal și în cazul conflictelor armate fără caracter internațional al utilizării otrăvurilor, armelor otrăvite, asfixierii, gazelor otrăvitoare sau a altor gaze și a tuturor lichidelor, materialelor și dispozitivelor de natură similară, precum și al folosirii gloanțelor care se extind sau se aplatizează în corp;

16.  subliniază eficacitatea principiului complementarității, care constituie baza sistemului cuprinzător al justiției penale internaționale (sistemul Statutului de la Roma) și conform căruia sarcina fundamentală a statelor părți de cercetare și urmărire penală în cazul crimelor internaționale este evident ușurată prin jurisdicția complementară (subsidiară) a CPI;

17.  își exprimă convingerea profundă că, în cursul discuțiilor de la Kampala, statele membre trebuie:

18.  solicită insistent statelor părți la Statutul de la Roma, în special statelor membre UE, să promulge sau să implementeze legi naționale care să le asigure cooperarea deplină cu CPI;

19.  solicită statelor părți la Statutul de la Roma să încheie acorduri cu Curtea privind relocarea victimelor și a martorilor și executarea sentințelor;

20.  solicită Uniunii, statelor membre și altor donatori internaționali să susțină procesele de reformă și eforturile de construire a capacităților naționale care vizează consolidarea sistemului judiciar, al celui de aplicare a legii și al celui penitenciar în toate țările în curs de dezvoltare direct afectate de crimele ca fac obiectul comisiei Statutului de la Roma, asigurând astfel implementarea efectivă a principiului complementarității și, în egală măsură, respectarea deciziilor Curţii de către state;

21.  solicită statelor părți să adopte o rezoluție, pe baza discuțiilor de la Kampala, în care să sublinieze importanța faptului de a face efectiv dreptate victimelor, în cadrul unor procese corecte și imparțiale;

22.  solicită statelor membre să-și reînnoiască angajamentul față de CPI pe viitor;

23.  sprijină propunerea înaintată de reprezentanții la nivel înalt ai statelor părți la Statutul de la Roma al CPI de a adopta ca Zi a Justiției Penale Internaționale data de 17 iulie, dată la care a fost adoptat în 1998 Statutul de la Roma;

24.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Vicepreședintei Comisiei/Înaltă Reprezentantă a Uniunii pentru Afaceri externe și politica de securitate, Consiliului, Comisiei, precum și guvernelor și parlamentelor statelor membre și ale statelor candidate.

(1) Rezoluția ICC-ASP/8/Res. 6. (2) JO C 379, 7.12.1998, p. 265. (3) JO C 262, 18.9.2001, p. 262. (4) Texte adoptate, P5_TA(2002)0082. (5) Texte adoptate, P5_TA(2002)0367. (6) Texte adoptate, P5_TA(2002)0449. (7) Texte adoptate, P6_TA(2008)0238. (8) JO L 150, 18.6.2003, p. 67. (9) Documentul 5742/04 al Consiliului. (10) Principiile orientative referitoare la Acordurile dintre statele părți la Statutul de la Roma al CPI și Statele Unite privind condițiile de predare a persoanelor pentru a fi deferite Curții. (11) Decizia 2002/494/JAI din 13 iunie 2002 (JO L 167, 26.6.2002, p. 1) de înființare a unei rețele europene de puncte de contact cu privire la persoane vinovate de genocid, crime împotriva umanității și crime de război; Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 (JO L 190, 18.7.2002, p. 1) privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre; Decizia 2003/335/JAI din 8 mai 2003 (JO L 118, 14.5.2003, p. 12) privind cercetarea și urmărirea penală în cazul faptelor de genocid, al crimelor împotriva umanității și al crimelor de război. (12) Articolul 2, articolul 3 alineatul (5) și articolul 6 din TUE. (13) JO L 115, 28.4.2006, p. 50.