Parlamentul European,

–  având în vedere articolul 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere articolul 67 alineatul (4) și articolul 81 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (carta),

–  având în vedere articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența conexă,

–  având în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind principiile autonomiei procedurale naționale și protecției jurisdicționale efective(1),

–  având în vedere Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ( Roma II )(2) (Regulamentul Roma II),

–  având în vedere Convenția de la Haga din 4 mai 1971 privind legea aplicabilă accidentelor rutiere (Convenția de la Haga din 1971 privind accidentele rutiere),

–  având în vedere Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi(3) (Directiva privind asigurarea auto),

–  având în vedere Convenția europeană privind calcularea termenelor(4),

–  având în vedere studiul de evaluare a valorii adăugate europene, realizat de Unitatea pentru valoarea adăugată europeană din cadrul Serviciului de Cercetare al Parlamentului European (EPRS), intitulat „Termenele de prescripție pentru accidentele rutiere”, care însoțește raportul legislativ din proprie inițiativă al Parlamentului European(5),

–  având în vedere studiul realizat de Direcția Generală Politici Interne, intitulat „Accidente rutiere transfrontaliere în UE - impactul potențial al vehiculelor autonome”(6),

–  având în vedere studiul realizat de Comisie, intitulat „Despăgubirea victimelor accidentelor rutiere transfrontaliere în UE: Compararea practicilor naționale, analizarea problemelor și evaluarea opțiunilor pentru îmbunătățirea poziției victimelor transfrontaliere”(7),

–  având în vedere comunicarea Comisiei din 20 aprilie 2010 intitulată „Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei – Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm”(8),

–  având în vedere rezoluția sa din 1 februarie 2007, conținând recomandări adresate Comisiei privind termenele de prescripție aplicabile în cadrul litigiilor transfrontaliere cu privire la vătămările corporale și accidentele mortale(9),

–  având în vedere rezoluția sa din 22 octombrie 2003 referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivelor Consiliului 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE, 90/232/CEE și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto(10),

–  având în vedere articolele 46 și 52 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri juridice (A8-0206/2017),

A.  întrucât, pe teritoriul Uniunii, normele privind prescripția pentru cererile de acordare de despăgubiri variază semnificativ între statele membre astfel încât nu există două state membre care să aplice exact aceleași norme de bază privind termenele de prescripție; întrucât și prescripția relevantă este stabilită luând în considerare diverși factori, analizându-se, inclusiv, dacă există proceduri penale conexe și dacă solicitarea este considerată delictuală sau contractuală;

B.  întrucât, datorită acestui fapt, sistemele naționale de prescripție sunt deosebit de complexe și adesea poate fi dificil de înțeles care este prescripția generală aplicabilă, când și unde începe să se calculeze termenul de prescripție și modul în care acesta este suspendat, întrerupt ori prelungit;

C.  întrucât necunoașterea normelor străine privind prescripțiile poate duce la pierderea dreptului de a introduce o acțiune în despăgubiri care altfel ar fi valabilă, sau la bariere pentru victime în ceea ce privește accesul la justiție, sub forma unor costuri suplimentare și întârzieri;

D.  întrucât în prezent este disponibil doar un număr limitat de statistici privind respingerea cererilor pentru acordarea de despăgubiri în cazul accidentelor rutiere transfrontaliere pe motivul că termenul de prescripție a expirat;

E.  întrucât în ceea ce privește accidentele rutiere transfrontaliere, singura cauză a acțiunii deja armonizată la nivelul Uniunii este cea prevăzută la articolul 18 din Directiva privind asigurarea auto, care le permite persoanelor vătămate să solicite compensație în țara lor de rezidență prin intermediul unei cereri de despăgubire prezentate direct unei societăți de asigurare sau unui organism de despăgubire relevant de răspundere civilă auto(11);

F.  întrucât termenele de prescripție reprezintă o parte importantă și integrantă a regimurilor de răspundere civilă ale statelor membre care funcționează în cazurile de accidente rutiere, prin aceea că un termen de prescripție scurt poate să echilibreze o normă strictă privind răspunderea sau despăgubirile generoase acordate;

G.  întrucât termenele de prescripție pentru cererile de despăgubire sunt esențiale pentru a asigura securitatea juridică și finalitatea litigiilor; întrucât, cu toate acestea, drepturile pârâtului la securitate juridică și finalitatea litigiilor ar trebui contrabalansate de drepturile fundamentale ale reclamantului privind accesul la justiție și la o cale de atac efectivă, iar termene de prescripție inutil de scurte ar putea obstrucționa accesul efectiv la justiție în Uniune;

H.  întrucât, date fiind divergențele actuale legate de normele privind prescripția și tipurile de probleme care sunt direct legate de dispozițiile naționale disparate care reglementează cazurile transnaționale de vătămare corporală și daune, un anumit nivel de armonizare este singurul mod de a garanta un nivel corespunzător de siguranță, previzibilitate și simplitate în aplicarea normelor statelor membre privind prescripția în cazurile de accidente rutiere transfrontaliere;

I.  întrucât o astfel de inițiativă legislativă ar trebui să asigure un echilibru de echitate între părțile aflate în litigiu în ceea ce privește chestiuni referitoare la normele de prescripție, precum și să faciliteze calcularea și întreruperea curgerii termenului prescripției; întrucât prin prezenta propunere se are în vedere o abordare orientată, care să ia în calcul traficul transfrontalier din ce în ce mai intens de pe teritoriul Uniunii, însă fără a revizui întregul cadru juridic al statelor membre,

1.  recunoaște că situația victimelor accidentelor rutiere s-a îmbunătățit considerabil în decursul ultimelor decenii, inclusiv la nivelul jurisdicției în dreptul internațional privat, prin care victimele străine pot beneficia de proceduri în statul membru în care domiciliază, în urma unei cereri directe către asigurătorul de răspundere civilă al mașinii sau către organismele de despăgubire;

2.  observă, totuși, că existența în continuare în Uniune a două regimuri paralele care guvernează legea aplicabilă în cazurile de accidente rutiere în funcție de țara în care este introdusă acțiunea, mai precis Convenția de la Haga din 1971 privind accidentele rutiere sau Regulamentul Roma II, combinate cu posibilitățile de alegere a forului în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și Consiliului(12), creează insecuritate și complexitate juridică, precum și oportunități pentru căutarea instanței celei mai favorabile;

3.  reiterează faptul că în litigiile transfrontaliere, timpul necesar investigațiilor și negocierilor este adesea mult mai lung decât în cazul despăgubirilor de drept intern; subliniază, în acest context, că aceste complexități ar putea fi exacerbate atunci când intervin noile tehnologii, cum ar fi cazul vehiculelor autonome;

4.  reamintește, în acest context, că subiectul normelor privind termenele de prescripție ar trebui să fie înțeles ca parte a măsurilor din domeniul cooperării judiciare în materie civilă, în temeiul articolului 67 alineatul (4) și al articolului 81 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE);

5.  ia act de faptul că existența unor norme minime comune privind termenele de prescripție în litigii transfrontaliere este esențială pentru a se asigura disponibilitatea unor mijloace juridice efective pentru protecția victimelor accidentelor rutiere transfrontaliere și pentru a se garanta securitatea juridică;

6.  subliniază că termenele de prescripție disproporționat de scurte din sistemele juridice naționale constituie o barieră în calea accesului la justiție în statele membre, care poate să contravină dreptului la un proces echitabil, consfințit prin articolul 47 din cartă și prin articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

7.  subliniază că diferența semnificativă dintre normele statelor membre în ceea ce privește termenele de prescripție pentru accidentele rutiere transfrontaliere creează obstacole suplimentare pentru victime în momentul în care prezintă cereri de despăgubire pentru vătămare corporală și prejudicii materiale suferite în alte state membre decât propriul lor stat.

8.  invită Comisia să se asigure că informațiile generale despre normele statelor membre privind prescripția în cazul acțiunilor în despăgubire pentru daune rezultate în urma accidentelor rutiere transfrontaliere sunt disponibile și sunt actualizate în mod constant pe portalul e-justiție;

9.  invită, de asemenea, Comisia, să efectueze un studiu privind protecția acordată în statele membre minorilor și persoanelor cu dizabilități în ceea ce privește curgerea termenului de prescripție și privind necesitatea de a stabili norme minime la nivelul Uniunii pentru a garanta că aceste persoane nu își pierd drepturile de a solicita despăgubiri atunci când sunt implicate într-un accident rutier transfrontalier și că li se asigură accesul efectiv la justiție în Uniune;

10.  solicită Comisiei să înainteze Parlamentului, în temeiul articolului 81 alineatul (2) din TFUE o propunere de act privind termenele de prescripție în caz de vătămare corporală și daună materială rezultate din accidente rutiere transfrontaliere, urmând recomandările prezentate în anexă;

11.  consideră că propunerea solicitată nu are implicații financiare;

12.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție și recomandările din anexă Comisiei și Consiliului, precum și parlamentelor și guvernelor statelor membre.

(1) A se vedea, printre altele: Hotărârea din 18 septembrie 2003, Peter Pflücke/Bundesanstalt für Arbeit, C-125/01, ECLI:EU:C:2003:477, Hotărârea din 25 iulie 1991, Theresa Emmott/Ministerul protecției sociale și procurorul general, C-208/90, ECLI:EU:C:1991:333 și Hotărârea din 13 iulie 2006, Vincenzo Manfredi și alții/Lloyd Adriatico Assicurazioni SpA și alții, cauzele conexe C-295/04-C-298/04, ECLI:EU:C:2006:461. (2) JO L 199, 31.7.2007, p. 40. (3) JO L 263, 7.10.2009, p. 11. (4) CETS 076. (5) PE 581.386, iulie 2016. (6) PE 571.362, iunie 2016. (7) Disponibil online, la adresa: http://ec.europa.eu/civiljustice/news/docs/study_compensation_road_victims_en.pdf (30 noiembrie 2008). (8) JO C 121, 19.4.2011, p. 41. (9) JO C 250 E, 25.10.2007, p. 99. (10) Texte adoptate, P5_TA(2003)0446. (11) A se vedea, de asemenea: Hotărârea din 13 decembrie 2007, FBTO Schadeverzekeringen NV/Jack Odenbreit, C-463/06, ECLI:EU:C:2007:792. (12) Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, 20.12.2012, p. 1).

RECOMANDĂRI PRIVIND O DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI PRIVIND TERMENELE DE PRESCRIPȚIE COMUNE PENTRU ACCIDENTELE RUTIERE TRANSFRONTALIERE

A.  PRINCIPIILE ȘI OBIECTIVELE PROPUNERII SOLICITATE

1.  În Uniunea Europeană, asigurarea respectării legii în fața instanțelor rămâne în mare măsură un aspect reglementat de normele procesuale și practica naționale. Instanțele naționale sunt și instanțe ale Uniunii. Prin urmare, procedurile derulate în cadrul acestora trebuie să asigure echitate, justiție și eficiență, dar și punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii, garantând protecția drepturilor cetățenilor europeni în întreaga Uniune.

2.  Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție. În conformitate cu concluziile președinției Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, în special cu punctul 38, ar trebui elaborate noi acte legislative procedurale pentru cauzele transfrontaliere, în special cu privire la acele elemente care contribuie la facilitarea cooperării judiciare și la sporirea accesului la justiție, de exemplu măsurile provizorii, obținerea probelor, somațiile de plată și termenele.

3.  Norme comune minime privind termenul de prescripție aplicabil în litigiile transnaționale privind vătămările corporale și prejudiciile materiale care decurg din accidentele rutiere sunt considerate necesare în vederea reducerii obstacolelor întâmpinate de reclamanți atunci când solicită respectarea drepturilor lor în alte state membre decât propriul lor stat.

4.  Normele comune minime privind termenul de prescripție ar conduce la creșterea certitudinii și predictibilității, limitând riscurile de subcompensare pentru victimele accidentelor rutiere transfrontaliere.

5.  Ca atare, directiva propusă are ca obiectiv stabilirea unui regim special de prescripție pentru cazurile transfrontaliere care ar asigura un acces efectiv la justiție și ar facilita funcționarea corespunzătoare a pieței interne, eliminând obstacolele din calea liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre.

6.  Directiva propusă nu are ca obiectiv înlocuirea în totalitate a regimurilor naționale de răspundere civilă ci, cu respectarea particularităților naționale, urmărește instituirea unor norme comune minime privind termenele de prescripție pentru cererile care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103/CE și care au natură transfrontalieră.

7.  Prezenta propunere respectă principiile subsidiarității și proporționalității, întrucât statele membre nu pot acționa singure pentru stabilirea unui set de norme minime privind termenul de prescripție, iar propunerea nu depășește ceea ce este strict necesar pentru a asigura accesul efectiv la justiție și securitatea juridică în Uniune.

B.  TEXTUL PROPUNERII SOLICITARE

Directiva Parlamentului European și a Consiliului privind termenele de prescripție comune pentru accidentele rutiere transfrontaliere

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 67 alineatul (4) și articolul 81 alineatul (2),

având în vedere solicitarea adresată Comisiei Europene de Parlamentul European,

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ parlamentelor naționale,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,

întrucât:

(1)  Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. Pentru realizarea treptată a unui astfel de spațiu, Uniunea urmează să adopte măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere, în special atunci când acestea sunt necesare pentru funcționarea corespunzătoare a pieței interne.

(2)  În temeiul articolului 81 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, măsurile respective urmează să includă măsuri care urmăresc să asigure, printre altele, accesul efectiv la justiție și eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a procedurilor civile, dacă este nevoie, prin favorizarea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre.

(3)  Potrivit comunicării Comisiei din 20 aprilie 2010 intitulată „Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei – Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholmˮ, atunci când cetățenii călătoresc cu mașina într-un alt stat membru și au ghinionul de a avea un accident, trebuie să dispună de securitate juridică cu privire la termenele de prescripție ale cererilor de despăgubire. În acest scop, s-a anunțat adoptarea, în 2011, a unui nou regulament privind termenele de prescripție aplicabile accidentelor rutiere transfrontaliere(1).

(4)  Normele de prescripție au un impact considerabil nu numai asupra dreptului de a avea acces la justiție al părților vătămate, ci și asupra drepturilor materiale ale acestora, din moment ce nu poate exista un drept efectiv fără o protecție corectă și adecvată a acestuia. Directiva urmărește să promoveze aplicarea termenelor comune de prescripție pentru accidentele rutiere transfrontaliere în vederea asigurării accesului efectiv la justiție în cadrul Uniunii. Accesul la justiție este un drept general recunoscut, reafirmat și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (carta).

(5)  Cerința de a asigura securitatea juridică și necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale reprezintă elemente esențiale ale oricărui spațiu de justiție. Termenele comune de prescripție care să sporească securitatea juridică, să asigure soluționarea litigiilor și să contribuie la un regim de aplicare eficace sunt, prin urmare, necesare pentru garantarea aplicării acestui principiu.

(6)  Prevederile acestei directive ar trebui să se aplice cererilor care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului(2), care au o natură transfrontalieră.

(7)  Nimic nu ar trebui să împiedice statele membre de la aplicarea oricăreia dintre dispozițiile prezentei directive, de asemenea, în cazurile de accidente rutiere interne, atunci când este cazul.

(8)  Toate statele membre sunt părți la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950. Chestiunile menționate în prezenta directivă ar trebui abordate în conformitate cu respectiva convenție și, în special, cu dreptul la un proces echitabil și la o cale de atac eficace.

(9)  Principiul lex loci damni constituie norma generală stabilită de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului(3) cu privire la dreptul aplicabil cazurilor de vătămare corporală sau de prejudicii materiale, care ar trebui astfel să fie stabilit pe baza locului în care s-a produs prejudiciul, indiferent de țara sau țările în care ar putea apărea consecințe indirecte. În conformitate cu articolul 15 litera (h) din regulamentul respectiv, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale reglementează în special modalitățile de stingere a obligațiilor și normele care reglementează prescripția și decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea și suspendarea termenelor de prescripție sau decădere.

(10)  În domeniul accidentelor rutiere, poate fi foarte dificil pentru victima din străinătate să obțină de la jurisdicția străină într-o perioadă relativ scurtă de timp, informații de bază privind accidentul, cum ar fi identitatea pârâtului și răspunderile potențial implicate. De asemenea, este posibil să fie nevoie de o perioadă considerabilă să se identifice care reprezentat însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire sau asigurator ar trebui să soluționeze cazul, să se colecteze probe cu privire la accident sau să se obțină traducerea tuturor documentelor necesare.

(11)  Nu este neobișnuit în cazurile de trafic rutier transfrontalier ca reclamantul să se fie foarte aproape de expirarea unui termen de prescripție înainte de a putea începe negocierile cu pârâtul. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea atunci când termenul limită total este deosebit de scurt sau atunci când există o ambiguitate cu privire la modul în care termenul de prescripție poate fi suspendat sau întrerupt. Colectarea de informații despre un accident care a avut loc într-o țară alta decât țara de reședință a reclamantului poate necesita o perioadă considerabilă. Prin urmare, curgerea termenului general de prescripție stabilit de directivă ar trebui să fie suspendat de îndată ce se face o cerere către asigurator sau către organismul de despăgubire, pentru a acorda reclamantului posibilitatea de a negocia soluționarea cererii de despăgubire.

(12)  Prezenta directivă ar trebui să stabilească norme minime. Statele membre pot prevedea un nivel mai ridicat de protecție. Un astfel de nivel mai ridicat de protecție nu ar trebui să constituie un obstacol în calea accesului efectiv la justiție pe care aceste norme minime sunt menite să îl faciliteze. Prin urmare, nivelul de protecție asigurat de cartă, astfel cum este interpretat de către Curte, precum și supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii nu ar trebui să fie compromise.

(13)  Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere Regulamentului (CE) nr. 864/2007 și Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului(4).

(14)  Prezenta directivă vizează promovarea drepturilor fundamentale și ține seama de principiile și valorile care sunt recunoscute în special de cartă și, în același timp, urmărește să atingă obiectivul Uniunii de a menține și dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(15)  Întrucât obiectivele prezentei directive, și anume instituirea de standarde minime comune pentru termenele de prescripție în accidentele rutiere transfrontaliere, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere amploarea și efectele acțiunii, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

(16)  În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, [Regatul Unit și Irlanda și-au notificat dorința privind intenția de a participa la adoptarea și la aplicarea prezentei directive ]/[fără a aduce atingere articolului 4 din protocol, Regatul Unit și Irlanda nu vor participa la adoptarea prezentei directive și nu le vor reveni obligații în virtutea acestuia și nici nu le vor fi aplicabile dispozițiile sale].

(17)  În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu va participa la adoptarea prezentei directive și, prin urmare, nu îi revin obligații în virtutea acestuia și nici nu îi sunt aplicabile dispozițiile sale.

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I:

OBIECT, DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Obiect

Obiectivul prezentei directive este de a stabili standarde minime privind durata totală, începerea, suspendarea și calculul termenelor de prescripție pentru cererile de despăgubire pentru vătămările corporale și prejudiciile materiale și recuperabile în temeiul Directivei 2009/103/CE, in legătură cu accidentele rutiere transfrontaliere.

Articolul 2

Domeniul de aplicare

Prezenta directivă se aplică cererilor de despăgubire în legătură cu orice pierdere sau vătămare ca urmare a unui accident cauzat de un vehicul acoperit printr-o asigurare împotriva:

a.  întreprinderilor de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în temeiul articolului 18 din Directiva 2009/103/CE; sau

b.  organismului de despăgubire prevăzut la articolele 24 și 25 din Directiva 2009/103/CE.

Articolul 3

Accidentul rutier transfrontalier

(1)  În sensul prezentei directive, un accident rutier transfrontalier este orice accident rutier cauzat de utilizarea vehiculelor asigurate care se află în mod obișnuit într-un stat membru, care are loc în alt stat membru decât cel al reședinței obișnuite a victimei sau în țări terțe ale căror birouri naționale ale asigurătorilor, astfel cum sunt definite la articolul 6 din Directiva 2009/103/CE, s-au alăturat sistemului de carte verde.

(2)  În prezenta directivă, termenul „stat membru” înseamnă un stat membru altul decât [Regatul Unit, Irlanda și] Danemarca.

CAPITOLUL II:

STANDARDELE MINIME PENTRU TERMENELE DE PRESCRIPȚIE

Articolul 4

Termenul de prescripție

(1)  Statele membre se asigură că un termen de prescripție de cel puțin patru ani se aplică acțiunilor referitoare la despăgubirea pentru vătămări corporale și prejudicii materiale rezultate în urma unui accident rutier transfrontalier care intră sub incidența articolului 2. Termenul de prescripție începe să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoștință sau a avut motive rezonabile pentru a lua cunoștință de amploarea vătămării, pierderii sau prejudiciului, de cauza sa, de identitatea persoanei responsabile și de întreprinderea de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile sau de reprezentantul însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire sau de organismul de despăgubire responsabil pentru acordarea despăgubirii împotriva căruia urmează a fi formulată cererea.

(2)  Statele membre se asigură că, în cazul în care legea aplicabilă cererii de despăgubire prevede un termen de prescripție mai mare de patru ani, se aplică respectivul termen de prescripție mai mare.

(3)  Statele membre se asigură că furnizează Comisiei informații actualizate privind normele naționale referitoare la prescripția pentru prejudiciile cauzate de accidentele rutiere.

Articolul 5

Suspendarea prescripțiilor

(1)  Statele membre se asigură că prescripția prevăzută la articolul 4 din directiva menționată este suspendată pe parcursul perioadei dintre transmiterea cererii reclamantului către:

a)  întreprinderea de asigurare a persoanei care a cauzat accidentul sau reprezentantul său însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire prevăzut la articolele 21 și 22 din Directiva 2009/103/CE sau

b)  organismul de despăgubire prevăzut la articolele 24 și 25 din Directiva 2009/103/CE,

și respingerea cererii de către pârât.

(2)  În cazul în care partea rămasă din termenul de prescripție la momentul încetării suspendării este mai mică de șase luni, statele membre se asigură că reclamantului i se acordă o perioadă suplimentară de minimum șase luni pentru a iniția acțiunea în justiție.

Articolul 6

Prelungirea automată a termenelor

Statele membre se asigură că, în cazul în care un termen expiră într-o sâmbătă, într-o duminică sau într-o zi de sărbătoare legală, acesta se prelungește până la sfârșitul următoarei zile lucrătoare.

Articolul 7

Calcularea termenelor

Statele membre se asigură că orice termen prevăzut de prezenta directivă se calculează după cum urmează:

a)  calcularea începe din ziua următoare celei în care a avut loc evenimentul relevant;

b)  atunci când un termen este exprimat ca un an sau ca un anumit număr de ani, acesta se împlinește în anul următor relevant, în luna cu aceeași denumire și în ziua cu același număr ca luna și ziua în care a avut loc evenimentul respectiv. În cazul în care luna următoare relevantă nu are o zi cu același număr, termenul expiră în ultima zi a lunii respective;

c)  termenele nu se suspendă pe parcursul vacanțelor judecătorești.

Articolul 8

Soluționarea cererilor de despăgubire

Statele membre se asigură că, în cazul în care victimele au recurs la procedura prevăzută la articolul 22 din Directiva 2009/103/CE pentru soluționarea cererilor de despăgubire rezultate ca urmare a unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurare, acest lucru nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea victimelor de a iniția proceduri judiciare sau mediere în legătură cu respectivele cereri până la expirarea oricărui termen de prescripție în temeiul prezentei directive în cursul procedurii de soluționare a cererii lor de despăgubire.

CAPITOLUL III:

ALTE DISPOZIȚII

Articolul 9

Informații generale privind normele de prescripție

Comisia pune la dispoziția publicului și face ușor accesibile, prin orice mijloace corespunzătoare și în toate limbile Uniunii, informații generale privind normele naționale de prescripție pentru cererile de despăgubire privind prejudiciile cauzate de accidentele rutiere comunicate de către statele membre în temeiul articolului 4 alineatul (3) din prezenta directivă.

Articolul 10

Raportul cu dreptul național

Prezenta directivă nu împiedică statele membre să extindă drepturile prevăzute de prezenta directivă în scopul asigurării unui nivel mai ridicat de protecție.

Articolul 11

Raporturile cu alte dispoziții din dreptul Uniunii

Prezenta directivă nu aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 864/2007 și a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012.

CAPITOLUL IV:

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 12

Transpunerea

(1)  Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la [un an de la data intrării în vigoare a prezentei directive]. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

(2)  Atunci când statele membre adoptă aceste măsuri, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(3)  Statele membre comunică Comisiei textul dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 13

Revizuire

Cel târziu până la 31 decembrie 2025 și, ulterior, o dată la cinci ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind aplicarea prezentei directive, pe baza informațiilor de ordin calitativ și cantitativ. În acest context, Comisia ar trebui să evalueze în special impactul prezentei directive asupra accesului la justiție, asupra securității juridice și asupra liberei circulații a persoanelor. În cazul în care este necesar, raportul este însoțit de propuneri legislative în vederea adaptării și a consolidării prezentei directive.

Articolul 14

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 15

Destinatarii

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu tratatele.

Adoptată la Bruxelles, [data]

Pentru Parlamentul European Pentru Consiliu

Președintele Președintele

(1) COM(2010)0171. (2) Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO L 263, 7.10.2009, p. 11). (3) Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) (JO L 199, 31.7.2007, p. 40). (4) Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 351, 20.12.2012, p. 1).