Parlamentul European,

–  având în vedere Cartea albă a Comisiei din 1 martie 2017 referitoare la Viitorul Europei: Reflecții și scenarii pentru UE-27 până în 2025 (COM(2017)2025) și documentele de reflecție care o însoțesc, privind viitorul finanțelor UE, privind viitorul apărării europene, privind aprofundarea uniunii economice și monetare, privind valorificarea oportunităților oferite de globalizare și privind dimensiunea socială a Europei,

–  având în vedere Rezoluția sa din 16 februarie 2017 referitoare la îmbunătățirea funcționării Uniunii Europene valorificând potențialul Tratatului de la Lisabona(1),

–  având în vedere Rezoluția sa din 16 februarie 2017 referitoare la posibile evoluții și ajustări ale structurii instituționale actuale a Uniunii Europene(2),

–  având în vedere Rezoluția sa din 12 decembrie 2013 referitoare la problemele constituționale ale unei administrări pe mai multe niveluri a Uniunii Europene(3),

–  având în vedere articolul 52 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri constituționale și avizele Comisiei pentru afaceri economice și monetare și Comisiei pentru bugete (A8-0402/2018),

A.  întrucât integrarea diferențiată este un concept polisemantic, care poate defini diferite fenomene atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere tehnic;

B.  întrucât procesele de integrare în UE sunt caracterizate printr-un număr tot mai mare și o varietate de situații care implică o integrare diferențiată atât în contextul dreptului primar, cât și al dreptului secundar;

C.  întrucât percepțiile politice asupra integrării diferențiate variază semnificativ în funcție de contextul național; întrucât în unele state membre care sunt membre ale Uniunii de mai mult timp poate avea conotații pozitive și poate fi asociată cu ideea creării unui „grup-pionier” cu scopul de a realiza progrese mai rapide în ceea ce privește aprofundarea integrării, în timp ce în statele membre care au aderat mai recent la Uniune acest concept este perceput deseori ca o cale către crearea unor state membre de categoria întâi și de categoria a doua;

D.  întrucât integrarea diferențiată se referă, de asemenea, la o gamă amplă de mecanisme diferite, care pot avea, fiecare în parte, impacturi foarte diferite asupra integrării europene; întrucât se poate face o distincție între diferențierea temporală, sau Europa cu mai multe viteze, unde țintele sunt aceleași, dar viteza necesară pentru atingerea acestora variază, diferențierea la nivelul modalităților, sau Europa à la carte, și diferențierea spațială, deseori numită „geometrie variabilă”;

E.  întrucât diferențierea este o caracteristică constantă a integrării europene, nu doar în domenii în care UE deține competențe, dar și în alte domenii, și uneori a permis ca aprofundarea și extinderea UE să fie urmărite simultan; întrucât, în consecință, nu se poate opune rezistență diferențierii și integrării, iar diferențierea nu poate fi prezentată ca o cale inovatoare pentru viitorul Uniunii;

F.  întrucât, dacă integrarea diferențiată poate fi o soluție pragmatică pentru a impulsiona integrarea europeană, aceasta ar trebui folosită cu parcimonie și în limite definite strict, având în vedere riscul de fragmentare a Uniunii și a cadrului instituțional al acesteia; întrucât obiectivul final al integrării diferențiate ar trebui să fie promovarea includerii statelor membre, și nu a excluderii acestora;

G.  întrucât experiențele din trecut arată că, în timp ce interdependența funcționează ca factor de integrare, politizarea constituie adesea un obstacol în acest sens; întrucât, în consecință, domeniile de politică cel mai profund integrate ale UE, cum ar fi armonizarea și reglementarea pieței interne, sunt de multe ori cele care sunt cel mai puțin politizate, în timp ce integrarea diferențiată pare să survină cel mai probabil în domenii politice caracterizate de o puternică polarizare politică, precum politica monetară, apărarea, controlul la frontiere, drepturile fundamentale sau fiscalitatea;

H.  întrucât stabilirea unor legături politice și a unor relații de interdependență între statele membre contribuie în mod decisiv la integrarea acestora în cadrul Uniunii;

I.  întrucât tratatele permit diferite căi de integrare pentru statele membre, și anume prin intermediul cooperării consolidate (articolul 20 din Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE) și al cooperării structurate permanente (articolul 46 din TUE), însă nu conțin dispoziții privind flexibilitatea permanentă sau integrarea diferențiată ca obiectiv pe termen lung sau ca principiu al integrării europene; întrucât aceste căi de integrare diferite ar trebui aplicate doar unui număr limitat de politici, ar trebui să fie favorabile incluziunii pentru a le permite tuturor statelor membre să participe și nu ar trebui să submineze procesul de creare a unei Uniuni tot mai profunde, astfel cum se prevede la articolul 1 din TUE; întrucât, în plus, cooperarea consolidată în cadrul politicii de securitate și apărare comune este astăzi o realitate, contribuind la construirea unei adevărate uniuni europene a apărării;

J.  întrucât, cu excepția taxei pe tranzacțiile financiare, toate cazurile existente de integrare diferențiată ar fi putut fi adoptate de Consiliu printr-un vot cu majoritate calificată, dacă această regulă ar fi fost prevăzută la articolul 329 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în locul unanimității;

K.  întrucât unele forme de integrare diferențiată ar putea avea efecte centripete, atrăgând mai multe state membre să se alăture inițiativei mai târziu;

L.  întrucât procesul de diferențiere a dus la crearea unor inițiative în sfera cadrului juridic al UE, dar și la unele acorduri juridice interguvernamentale mai flexibile, care la rândul lor au dus la crearea unui sistem complex și greu de înțeles pentru cetățeni;

M.  întrucât statele membre nu sunt singurii actori potențiali ai integrării diferențiate; întrucât Regulamentul (CE) nr. 1082/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 privind o grupare europeană de cooperare teritorială (GECT)(4) permite deja cooperarea transnațională pe baza interesului comun,

1.  insistă asupra faptului că dezbaterea legată de integrarea diferențiată nu ar trebui să se axeze pe argumentele pro și contra diferențierii, ci pe modalitățile cele mai adecvate de a pune în practică integrarea diferențiată - care este deja o realitate politică - în interiorul cadrului instituțional al UE în interesul suprem al Uniunii și al cetățenilor săi;

2.  reamintește concluziile sale conform cărora structurile și procesele decizionale interguvernamentale sporesc complexitatea responsabilității instituționale, reduc transparența și răspunderea democratică, iar metoda comunitară este cea mai bună pentru funcționarea Uniunii;

3.  consideră că integrarea diferențiată ar trebui să reflecte ideea că Europa nu funcționează pe baza unei abordări universale și ar trebui să se adapteze la nevoile și dorințele cetățenilor săi; este de opinie că diferențierea ar putea fi necesară uneori pentru a lansa noi proiecte europene și pentru a depăși blocajele legate de situații politice naționale fără legătură cu proiectul comun; este de opinie, de asemenea, că aceasta ar trebui utilizată pragmatic, ca instrument constituțional pentru a asigura flexibilitatea, fără a submina interesul general al Uniunii și egalitatea de drepturi și oportunități a cetățenilor; reiterează faptul că diferențierea ar trebui concepută doar ca un pas temporar pe calea către o elaborare de politici mai eficace și mai integrată;

4.   consideră că Consiliul European ar trebui să-și ia răgazul necesar pentru a modela agenda europeană demonstrând beneficiul acțiunilor comune și încercând să convingă toate statele membre să participe la acestea; subliniază că orice eventuală integrare diferențiată convenită este, prin urmare, a doua cea mai bună opțiune, și nu o prioritate strategică;

5.  își reiterează convingerea că integrarea diferențiată trebuie să fie în continuare deschisă tuturor statelor membre, astfel cum se prevede la articolele 20 și 46 din TUE, și să constituie un exemplu de integrare europeană mai profundă, în cadrul căreia niciun stat membru nu rămâne în afara politicii pe termen lung, și nu ar trebui privită ca o modalitate de facilitare a unor soluții „à la carte” ce amenință să submineze metoda Uniunii și sistemul instituțional al UE;

6.  afirmă că orice inițiativă de diferențiere care duce la crearea sau perceperea creării unor state membre de categoria întâi și de categoria a doua ale Uniunii ar însemna un eșec politic enorm, cu consecințe nefaste pentru proiectul UE;

7.  solicită ca viitoarele modele de integrare diferențiată să fie concepute în așa fel încât să încurajeze și să sprijine pe deplin statele membre care doresc să participe în eforturile lor de dezvoltare și conversie economică, în vederea îndeplinirii criteriilor necesare într-un interval de timp rezonabil;

8.  consideră că un răspuns adecvat la nevoia de instrumente flexibile este soluționarea cauzelor profunde ale problemei; solicită, prin urmare, să se schimbe mai mult procedurile de vot în cadrul Consiliului, pentru a trece de la unanimitate la majoritate calificată, recurgând la „clauza pasarelă” [articolul 48 alineatul (7) din TUE];

9.  este de opinie că integrarea diferențiată ar trebui să se facă întotdeauna cu respectarea dispozițiilor tratatului, ar trebui să mențină unitatea instituțiilor UE și nu ar trebui să conducă la apariția unor mecanisme instituționale paralele, care, indirect, sunt contrare spiritului și principiilor fundamentale ale legislației UE, ci ar trebui să permită crearea unor organisme specifice, după caz, fără a aduce atingere competențelor și rolului instituțiilor UE; reamintește că flexibilitatea și adaptarea la particularitățile naționale, regionale și locale ar putea să fie asigurate prin intermediul unor dispoziții de drept derivat;

10.  subliniază că integrarea diferențiată nu ar trebui să ducă la procese decizionale mai complexe, care ar submina responsabilitatea democratică a instituțiilor UE;

11.  consideră că Brexitul oferă ocazia de a ne îndepărta de modelele de „neparticipare” și de a trece la modelele solidare și nediscriminatorii de „participare”; subliniază că, datorită acestor modele de „participare”, progresul spre o „uniune mai profundă” nu s-ar limita la cel mai mic numitor comun al unei soluții unice, ci ar oferi flexibilitatea necesară progresului, lăsând ușa deschisă statelor membre care doresc și sunt capabile să îndeplinească criteriile necesare;

12.  solicită ca următoarea revizuire a tratatelor să aducă ordine în actualul proces de diferențiere punând capăt practicii de neparticipare permanentă și excepțiilor de la dreptul primar al UE pentru state membre individuale, întrucât acestea duc la diferențiere negativă în dreptul primar al UE, distorsionează omogenitatea legislației UE în general și periclitează coeziunea socială a UE;

13.  recunoaște, însă, că ar putea fi necesare unele perioade de tranziție pentru noii membri, cu titlu strict excepțional, temporar și de la caz la caz; insistă asupra faptului că ar trebui introduse dispoziții juridice clare și cu titlu executoriu, pentru a evita perpetuarea în timp a acestor perioade;

14.  insistă, prin urmare, ca statutul de membru al UE să presupună respectarea integrală a dreptului primar al UE în toate domeniile de politică, iar țărilor care doresc o relație strânsă cu UE, însă nu sunt dispuse să își asume respectarea deplină a dreptului primar și nu pot sau nu vor adera la UE ar trebui să li se ofere o formă de parteneriat; consideră că această relație ar trebui să presupună și obligații corespunzătoare drepturilor aferente, ca de exemplu o contribuție la bugetul UE, și ar trebui să fie condiționată de respectarea valorilor fundamentale ale Uniunii, a statului de drept și, în cazul participării la piața internă, a celor patru libertăți;

15.  subliniază faptul că respectarea și protejarea valorilor fundamentale ale UE sunt piatra de temelie a Uniunii Europene, o comunitate bazată pe valori, și leagă statele membre între ele; consideră, prin urmare, că diferențierea nu ar trebui să fie permisă atunci când este vorba despre respectarea drepturilor fundamentale și a valorilor existente consacrate la articolul 2 din TUE; insistă, în plus, asupra faptului că diferențierea nu ar trebui să fie posibilă în domenii de politică în care statele membre neparticipante ar putea crea externalități negative, cum ar fi dumpingul economic și social; solicită ca Comisia să examineze atent potențialele efecte centrifuge, inclusiv pe termen lung, atunci când prezintă propunerea sa de cooperare consolidată;

16.  reamintește recomandarea sa de a se defini un parteneriat, pentru a stabili un cerc de parteneri în jurul UE pentru statele care nu pot sau nu vor să adere la Uniune, dar care doresc să aibă totuși o relație strânsă cu UE(5);

17.  propune stabilirea unei proceduri speciale care să permită, după un anumit număr de ani, atunci când a fost lansată o cooperare consolidată de un număr de state care constituie o majoritate calificată în Consiliu și după aprobarea Parlamentului European, integrarea dispozițiilor cooperării consolidate în acquis-ul UE;

18.  subliniază faptul că flexibilitatea și diferențierea ar trebui să meargă mână în mână cu o consolidare a normelor comune în domeniile de bază, pentru a asigura că diferențierea nu duce la fragmentare politică; consideră, prin urmare, că un viitor cadru instituțional european ar trebui să includă piloni europeni ai drepturilor politice, economice, sociale și de mediu, care să nu poată fi evitați;

19.  recunoaște că cooperarea regională joacă un rol important în consolidarea integrării europene și consideră că dezvoltarea acesteia în continuare are un potențial imens de a consolida și aprofunda integrarea prin adaptarea acesteia la specificul local și voința de a coopera;

20.  propune să fie dezvoltate instrumente adecvate în cadrul legislației UE și să se stabilească un buget pentru testarea inițiativelor transfrontaliere din interiorul UE care vizează chestiuni de interes pentru întreaga UE și care ar putea deveni ulterior propuneri legislative sau cazuri de cooperare consolidată;

21.  încredințează Președintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluție Consiliului, Comisiei și parlamentelor statelor membre.

(1) JO C 252, 18.7.2018, p. 215. (2) JO C 252, 18.7.2018, p. 201. (3) JO C 468, 15.12.2016, p. 176. (4) JO L 210, 31.7.2006, p. 19. (5) JO C 252, 18.7.2018, p. 207.