Parlamentul European,

–  având în vedere articolul 225 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

–  având în vedere articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

–  având în vedere articolul 5 din Decizia Parlamentului European din 28 septembrie 2005 de adoptare a Statutului deputaților în Parlamentul European(1),

–  având în vedere Directiva (UE) 2020/1828 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2020 privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor și de abrogare a Directivei 2009/22/CE(2),

–  având în vedere recomandarea Comisiei din 11 iunie 2013 privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și în despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația Uniunii,

–  având în vedere studiul realizat de Serviciul de Cercetare al Parlamentului European intitulat „Finanțarea privată responsabilă a litigiilor” din martie 2021,

–  având în vedere articolele 47 și 54 din Regulamentul său de procedură,

–  având în vedere raportul Comisiei pentru afaceri juridice (A9-0218/2022),

A.  întrucât statele membre au responsabilitatea principală de a pune asistență juridică adecvată la dispoziția celor care nu dispun de resurse suficiente, pentru a asigura accesul tuturor la justiție, în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; întrucât asistența juridică publică și acțiunea penală sunt și trebuie să rămână mecanismele centrale de garantare a dreptului fundamental la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil;

B.  întrucât finanțarea de către terți comerciali a litigiilor (FTL) este o practică din ce în ce mai răspândită prin care investitorii privați („finanțatorii de litigii”) care nu sunt parte la un litigiu investesc pentru profit în proceduri judiciare și plătesc cheltuieli de judecată și de altă natură în schimbul unei cote din orice eventuală sumă acordată; întrucât acțiunile colective în despăgubire reprezintă doar un tip de litigiu în care este utilizată FTL în prezent, alte exemple fiind arbitrajul, procedurile de insolvență, recuperarea investițiilor, acțiunile antitrust și altele;

C.  întrucât FTL ar putea, dacă este reglementat în mod corespunzător, să fie utilizat mai des ca instrument de sprijinire a accesului la justiție, în special în țările în care costurile juridice sunt foarte ridicate sau pentru femei și grupurile marginalizate care se confruntă cu obstacole suplimentare în calea finanțării; întrucât FTL ar putea, de asemenea, să contribuie din ce în ce mai mult la aducerea în fața justiției a cauzelor de interes public și la reducerea dezechilibrelor economice semnificative care există între corporații și cetățenii care solicită despăgubiri, asigurând astfel răspunderea adecvată a întreprinderilor;

D.  întrucât raportul Institutului Britanic de Drept Internațional și Comparativ (BIICL) privind „Situația acțiunilor colective în despăgubire în UE în contextul recomandării Comisiei” subliniază că, în unele state membre, finanțarea de către terți a devenit un factor esențial în realizarea acțiunilor colective în despăgubire(3); întrucât Raportul Comisiei COM(2018)0040 privind punerea în aplicare a recomandărilor neobligatorii din 2013 privind acțiunile colective în despăgubire subliniază că FTL constituie un aspect-cheie al acțiunilor colective în despăgubire(4), cu o importantă dimensiune transfrontalieră;

E.  întrucât finanțatorii de litigii implicați în proceduri judiciare pot acționa în propriul lor interes economic, mai degrabă decât în interesul reclamanților; întrucât aceștia ar putea încerca să controleze litigiile și să solicite un rezultat care să le aducă cele mai mari beneficii și în cel mai scurt timp(5); întrucât este esențial să se asigure despăgubirea adecvată a victimelor;

F.  întrucât, deși FTL este cvasi-inexistentă în Europa, aceasta reprezintă un fenomen în plină expansiune în arbitrajul în materie de investiții, înmulțind numărul și volumul acțiunilor investitorilor privați împotriva statelor;

G.  întrucât, conform datelor disponibile, finanțatorii de litigii pot, în unele state membre, solicita o cotă disproporționată a veniturilor, depășind randamentul tipic al altor tipuri de investiții; întrucât sumele solicitate de finanțatorii de litigii variază în mod normal în întreaga Uniune de la 20 % la 50 % din suma acordată(6), dar, în afara Uniunii, astfel de acțiuni pot reprezenta, în unele cazuri, un randament al investițiilor de până la 300 %; întrucât ar trebui introduse norme pentru ca onorariile plătite finanțatorii litigiilor să fie proporționale și ca suma să fie acordată mai întâi reclamanților, înainte de plata onorariului către finanțatorul de litigii;

H.  întrucât FTL nu este singura modalitate de a facilita accesul la justiție, iar alte instrumente, cum ar fi asistența judiciară sau asigurarea cheltuielilor de judecată, sunt disponibile pentru a facilita un astfel de acces și există, de asemenea, căile de atac extrajudiciare pentru a solicita despăgubiri, cum ar fi medierea, SAL/SOL, Ombudsmanul sau prin intermediul sistemelor de soluționare a reclamațiilor gestionate de întreprinderi; întrucât aceste soluții ar putea duce la o despăgubire mai rapidă și mai adecvată pentru reclamanți, dar nu sunt întotdeauna suficient de eficace pentru a oferi despăgubiri adecvate; întrucât reclamanților ar trebui să li se ofere întotdeauna posibilitatea de a introduce în mod direct căi de atac judiciare;

I.  întrucât FTL predomină în Australia, SUA, Canada, Regatul Unit și Țările de Jos și este considerat de unii ca fiind un factor-cheie în asigurarea accesului la justiție(7); cu toate acestea, există, de asemenea, preocupări cu privire la practicile abuzive în unele jurisdicții; întrucât datele empirice(8) arată că, de cele mai multe ori, finanțatorii de litigii aleg cauze care să le ofere cele mai mari beneficii potențiale și nu ar investi în cauzele pe care le consideră prea riscante sau insuficient de profitabile;

J.  întrucât numărul de finanțatori de litigii este dificil de stabilit, existând cel puțin 45 de astfel de finanțatori despre care se știe că își desfășoară activitatea în Uniune; întrucât, deși în majoritatea statelor membre, practica FTL a fost până acum limitată în amploare, se preconizează că va juca un rol din ce în ce mai important în anii următori, dar rămâne în mare măsură nereglementată în Uniune, în pofida faptului că ar putea prezenta nu numai beneficii, ci și riscuri semnificative pentru administrarea justiției, care trebuie abordate;

K.  întrucât în actualul vid normativ există riscul ca finanțatorii de litigii să funcționeze într-un mod netransparent, astfel încât instanțele ar putea uneori să acorde despăgubiri reclamanților fără a realiza faptul că o cotă din suma acordată, care ar putea fi câteodată disproporționată, va fi redirecționată ulterior către finanțatorii de litigii în detrimentul reclamanților; întrucât această lipsă de transparență ar putea însemna că până și potențialii beneficiari au cunoștințe limitate sau inexistente în legătură cu distribuirea sumelor acordate sau cu acordurile de finanțare, în special unde se aplică un mecanism de neparticipare în sistemele colective de despăgubire; întrucât, în lipsa unor standarde minime comune la nivelul Uniunii, există riscul fragmentării și al dezechilibrelor normative în domeniul finanțării de litigii;

L.  întrucât Directiva (UE) 2020/1828 identifică oportunități și stabilește garanții referitoare la finanțarea litigiilor, care sunt totuși limitate la acțiunile de reprezentare în numele consumatorilor, întreprinse în sfera de aplicare a directivei respective și, prin urmare, nu reglementează alte tipuri de acțiuni, cum ar fi cele legate de întreprinderi sau drepturile omului, sau categoriile de reclamanți, cum ar fi organizațiile pentru apărarea drepturilor omului sau ale lucrătorilor; întrucât ar trebui să se aplice măsuri și garanții eficiente tuturor tipurilor de acțiuni;

Introducere

1.  Constată că, deși recurgerea la finanțarea de către terți a litigiilor este încă limitată, devine o practică care se extinde în Uniune, cu un rol din ce în ce mai important în sistemele judiciare din unele state membre, precum și în modul în care cetățenii europeni pot avea acces la justiție, în special în privința cauzelor transfrontaliere. Observă că finanțarea litigiilor este până în prezent în mare măsură nereglementată la nivelul Uniunii;

2.  Observă că reglementarea FTL ar trebui să meargă mână în mână cu politicile de îmbunătățire a accesului la justiție al reclamanților, cum ar fi prin reducerea cheltuielilor judiciare, prin asigurarea unei finanțări publice adecvate pentru organizațiile societății civile, inclusiv organizațiile de protecție a consumatorilor, sau prin promovarea altor practici, cum ar fi asistența juridică sau finanțarea participativă; invită statele membre să facă schimb de bune practici în această privință și să se bazeze pe măsurile menționate la articolul 20 din Directiva (UE) 2020/1828 în materia asigurării accesului efectiv la justiție;

3.  Este convins că, pentru a garanta accesul tuturor la justiție și pentru ca sistemele judiciare să pună în prim-plan acordarea de despăgubiri părților vătămate iar nu interesele investitorilor privați care ar putea urmări doar oportunități comerciale din litigii, este necesar să fie instituite standarde minime comune la nivelul Uniunii, care să abordeze problemele-cheie relevante pentru FTL, inclusiv transparența, echitatea și proporționalitatea;

4.  Subliniază că scopul unui astfel de regim de reglementare ar fi reglementarea activităților de finanțare a litigiilor de către finanțatorii de litigii. Subliniază că un astfel de regim ar trebui să reglementeze activitățile de finanțare în legătură cu toate tipurile de acțiuni, indiferent de natura acestora, și că nu ar trebui să aducă atingere dreptului internațional, dreptului Uniunii și dreptului intern în vigoare care permit introducerea de acțiuni, în special legislației privind protecția intereselor colective ale consumatorilor, protecția mediului și legislației care reglementează procedurile de insolvență sau răspunderea;

5.  Consideră că instituirea unor standarde minime comune ale Uniunii privind FTL va permite legiuitorilor să exercite un control efectiv și să asigure în mod adecvat ca interesele reclamanților să fie protejate. Subliniază că mecanismele de reglementare voluntare și codurile de conduită pot juca un rol pozitiv, dar că, până în prezent, marea majoritate a finanțatorilor nu au aderat la acestea, ceea ce face ca reclamanții să fie foarte expuși;

Reglementarea și supravegherea finanțatorilor de litigii

6.  Recomandă instituirea unui sistem de autorizare a finanțatorilor de litigii, asigurându-se astfel că reclamanții dispun de oportunități efective de a utiliza FTL și că există garanții adecvate, inclusiv prin introducerea de cerințe de guvernanță corporativă și de prerogative de control pentru a proteja reclamanții și a veghea ca finanțarea să fie furnizată doar de entități care s-au angajat să respecte standarde minime de transparență, independență, guvernanță și adecvare a capitalului și să respecte o relație fiduciară față de reclamanți și beneficiarii vizați; atrage atenția asupra necesității ca acest sistem să nu genereze sarcini administrative excesive pentru statele membre sau pentru finanțatorii de litigii;

Aspecte etice

7.  Recomandă ca finanțatorii de litigii să fie obligați să respecte o datorie fiduciară de a acționa în interesul reclamantului. Consideră că finanțatorii de litigii nu pot exercita un control nejustificat asupra procedurilor judiciare pe care le finanțează; un asemenea control asupra procedurilor judiciare trebuie să fie responsabilitatea reclamantului și a reprezentanților legali ai acestuia; un asemenea control asupra procedurilor judiciare finanțate poate consta atât într-un control formal, cum ar fi prin mecanisme contractuale, cât și un control informal, cum ar fi prin amenințările de a retrage finanțarea;

8.  Subliniază că se pot naște conflicte de interese acolo unde există relații necorespunzătoare între finanțatorii de litigii, entități reprezentative, firme de avocatură, agregatori, inclusiv platforme de colectare a reclamațiilor și de distribuire a sumelor acordate, și alte entități care ar putea fi implicate în acțiuni și ar putea avea un interes în rezultatul unei cauze în instanță; observă că există o tendință în creștere a fenomenului în care finanțatorii de litigii convin să finanțeze firme de avocatură într-o serie de cauze viitoare (finanțare de portofoliu)(9); recomandă adoptarea de măsuri de protecție pentru a preveni potențialele conflictele de interese, a stabili drepturile reclamanților și a solicita dezvăluirea detaliilor privind relațiile dintre finanțatorii de litigii și celelalte părți implicate;

9.  Consideră că, în afara unor circumstanțe excepționale și strict reglementate, finanțatorilor de litigii nu ar trebui să li se permită să abandoneze părțile finanțate în nicio etapă a procesului, lăsând reclamanții să acopere toate costurile litigiului care este posibil să fi fost inițiat doar datorită implicării finanțatorului; subliniază, prin urmare, că acordurile contractuale bazate pe finanțare condiționată ar trebui considerate nule;

10.  Consideră că finanțatorii de litigii, la fel ca și reclamanții, ar trebui să fie responsabili pentru costurile pârâților în urma unui proces încheiat cu rezultat nefavorabil, cum ar fi o decizie de suportare a cheltuielilor părții adverse. Evidențiază că reglementarea ar trebui să îi împiedice pe finanțatorii de litigii să își limiteze răspunderea la costuri în cazul unui rezultat nefavorabil.

Stimulente și limite pentru recuperare

11.  Consideră că legislația ar trebui să limiteze proporția sumei atribuite pe care finanțatorii de litigii sunt îndreptățiți să o primească în cazul succesului litigiului sau al unei tranzacții și pe baza unui acord contractual. Consideră că numai în circumstanțe excepționale acordurile dintre finanțatorii de litigii și reclamanți ar trebui să se îndepărteze de la regula generală conform căreia cel puțin 60 % din valoarea brută a tranzacției sau a despăgubirilor este plătită reclamanților;

Publicarea informațiilor și transparența

12.  Consideră că ar trebui să existe transparență în ceea ce privește implicarea finanțării litigiilor în procedurile judiciare, inclusiv obligația reclamanților și a avocaților acestora de a divulga în instanță acordurile de finanțare la inițiativa instanței sau în urma unei cereri adresate instanței de către pârât, precum și de a informa instanța cu privire la existența finanțării comerciale și la identitatea finanțatorului pentru cauza respectivă. Consideră că instanța ar trebui să informeze pârâtul cu privire la existența FTL și la identitatea finanțatorului. constată că, în prezent, instanțele sau autoritățile administrative și pârâții adesea nu sunt conștienți de faptul că o cerere este finanțată de un actor comercial.

Prerogativele autorităților de supraveghere și controlul exercitat de instanțe și de autoritățile administrative

13.  Consideră că autoritățile de supraveghere, instanțele și autoritățile administrative, după caz, în conformitate cu dreptul intern procedural, ar trebui să aibă prerogative de a facilita respectarea legislației adoptate pentru a atinge obiectivele stabilite mai sus; recomandă instituirea unui sistem de reclamații care să nu genereze costuri excesive sau sarcini administrative excesive pentru statele membre. Consideră că autoritățile de supraveghere, instanțele judecătorești și autoritățile administrative, după caz, în conformitate cu dreptul intern procedural, ar trebui să aibă competența de a combate practicile abuzive ale finanțatorilor de litigii autorizați, fără să împiedice accesul la justiție al reclamanților și al beneficiarilor vizați;

Aspecte finale

14.  Solicită Comisiei să monitorizeze îndeaproape și să analizeze evoluția finanțării de către terți a litigiilor în statele membre, atât în ceea ce privește cadrul juridic, cât și practica, acordând o atenție deosebită punerii în aplicare a Directivei (UE) 2020/1828; solicită, de asemenea, Comisiei, după expirarea termenului de aplicare a Directivei (UE) 2020/1828, și anume 25 iunie 2023, și ținând seama de efectele directivei respective, să prezinte, în temeiul articolului 114 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, o propunere de directivă de stabilire a unor standarde minime comune la nivelul Uniunii privind finanțarea litigiilor de către terți comerciali, urmând recomandările prevăzute în anexa la prezentul document;

15.  Consideră că propunerea solicitată nu va avea implicații financiare;

o
o   o

16.  Îi încredințează Președintei sarcina de a transmite Consiliului și Comisiei prezenta rezoluție, precum și recomandările care o însoțesc.

(1) JO L 262, 7.10.2005, p. 1. (2) JO L 409, 4.12.2020, p. 1. (3) https://www.biicl.org/documents/1881_StudyontheStateofCollectiveRedress.pdf, pagina 19. (4) https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52018DC0040&from=RO, pagina 10. (5) Parlamentul Australiei a concluzionat că „nivelul de putere și de influență al finanțatorilor de litigii în cadrul acțiunilor colective dă naștere unor situații în care interesele lor financiare le afectează pe cele ale reclamanților reprezentativi și pe ale membrilor clasei”, a se vedea Comisia australiană pentru reformă legislativă (2019): „An Inquiry into Class Action Proceedings and Third-Party Litigation funders” („O anchetă privind acțiunile colective și finanțatorii terți de litigii”), p 19. (6) Studiu al EPRS (2021): Finanțarea privată responsabilă a litigiilor. Anexă - Situația actuală a cadrului UE de finanțare privată a litigiilor și a normelor actuale ale UE aplicabile finanțării private a litigiilor. (7) A se vedea: https://www.biicl.org/documents/1881_StudyontheStateofCollectiveRedress.pdf, p. 269: „Opinia generală privind abordarea Regatului Unit referitoare la finanțarea de către terți a fost favorabilă, iar respondenții au evaluat disponibilitatea unei astfel de finanțări drept un factor-cheie în decizia lor de a participa la acțiunile colective. În practică, experiența finanțării de către terți a acțiunilor colective a fost, în ansamblu, una pozitivă. Niciunul dintre respondenți nu a avut vreo experiență legată de o organizație care să încerce să finanțeze o acțiune împotriva unui concurent. Niciunul dintre respondenți nu a avut vreo experiență în care un finanțator să încerce în mod evident să controleze litigiul, deși un avocat a descris o situație în care un finanțator și-a retras finanțarea în cursul procedurii, ceea ce a condus la soluționarea prematură a cauzei”. (8) A se vedea Comisia australiană pentru reformă legislativă (2019): „An Inquiry into Class Action Proceedings and Third-Party Litigation funders” („O anchetă privind acțiunile colective și finanțatorii terți de litigii”), p. 34. (9) Studiu al EPRS (2021): Finanțare responsabilă a litigiilor. Situația actuală a cadrului UE de finanțare a litigiilor private și a normelor actuale ale UE aplicabile finanțării litigiilor private, p. 28-29.

RECOMANDĂRI PRIVIND CONȚINUTUL PROPUNERII SOLICITATE

Propunere de

DIRECTIVĂ A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI

referitoare la reglementarea finanțării de către terți a litigiilor

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 114,

având în vedere solicitarea adresată Comisiei Europene de Parlamentul European(1),

având în vedere propunerea Comisiei Europene,

după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale,

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European,(2)

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,

întrucât:

(1)  Finanțarea de către terți comerciali a litigiilor reprezintă o practică care se dezvoltă către o piață a serviciilor de litigii, fără să existe un cadru legislativ specific la nivelul Uniunii. În pofida faptului că finanțatorii de litigii sunt stabiliți și își desfășoară activitatea în mod regulat în diferite state membre, la nivel național sau transfrontalier, până în prezent aceștia au fost supuși unor norme și practici naționale diferite pe piața internă, unde există, în acest domeniu, norme în general fragmentate și chiar vid legislativ, în funcție de statul membru în cauză. Normele și practicile divergente din statele membre pot constitui un obstacol în calea funcționării pieței interne. Lipsa de claritate cu privire la condițiile în care pot funcționa finanțatorii terți comerciali de litigii („finanțatorii de litigii”) nu este compatibilă cu buna funcționare a pieței interne, în special ținând seama de faptul că finanțarea cauzelor transfrontaliere poate fi posibilă numai prin intermediul unui terț, iar aceste cauze sunt deosebit de atractive pentru finanțatorii de litigii. Divergențele în ceea ce privește cadrul juridic aplicabil în fiecare stat membru implică un risc de discriminare între reclamanții din diferitele state membre în materie de acces la justiție, în special în cauzele cu un element transfrontalier, precum și riscul de alegere a instanței celei mai favorabile de către finanțatorii de litigii, care ar putea fi influențați de caracterul favorabil al anumitor norme interne care le reglementează stabilirea, al dreptului aplicabil acordurilor de finanțare și al normelor procedurale naționale.

(2)  Dreptul Uniunii urmărește să asigure un echilibru între accesul la justiție și oferirea de garanții adecvate celor implicați în proceduri judiciare, pentru a împiedica exploatarea injustă a dreptului acestora de a avea acces la justiție. Atunci când finanțatorii de litigii oferă finanțare pentru procedurile judiciare în schimbul unei cote din orice despăgubire acordată, poate apărea riscul inechității. Acest risc include posibilitatea ca finanțatorii de litigii să profite de reclamanți sau de cei pe care aceștia îi reprezintă, inclusiv, după caz, de consumatorii ale căror interese sunt reprezentate de entități calificate, pentru a-și atinge propriile scopuri și pentru a-și crește la maximum profitul, lăsând astfel reclamanților sau beneficiarilor vizați o cotă redusă din eventuala sumă atribuită. Riscurile pot fi deosebit de pronunțate în cazul în care cei care se așteaptă să beneficieze de pe urma proceselor sunt consumatori sau victime ale încălcărilor drepturilor fundamentale, care ar putea considera salutară implicarea unui finanțator de litigii dispus să plătească procedurile, fără a avea în vedere că interesele lor ar putea fi subminate în favoarea intereselor proprii ale finanțatorului de litigii.

(3)  Instituirea unui cadru comun al Uniunii pentru standardele minime privind finanțarea responsabilă a litigiilor de către terți comerciali ar putea ajuta la promovarea accesului la justiție și la asigurarea unei răspunderi adecvate a întreprinderilor. Într-adevăr, există deseori un dezechilibru economic semnificativ între companii și cetățenii care solicită despăgubiri, iar finanțarea de către terți a litigiilor poate contribui la reducerea acestui dezechilibru, dacă sunt atenuate riscurile aferente și dacă o astfel de finanțare funcționează în complementaritate cu alte măsuri de eliminare a barierelor din calea accesului la justiție. În acest scop, este esențial să se asigure echilibrul necesar între îmbunătățirea accesului reclamanților la justiție și garanțiile adecvate pentru evitarea litigiilor abuzive. Finanțarea responsabilă a litigiilor de către terți poate reduce costurile, le poate face mai previzibile, poate simplifica procedurile inutile și poate furniza servicii eficiente la costuri proporționale cu sumele aflate în litigiu.

(4)  În condițiile în care piața internă facilitează creșterea comerțului transfrontalier, litigiile au din ce în ce mai mult o natură transfrontalieră și activitățile finanțatorilor de litigii au un caracter mondial, există un risc potențial de divergențe importante între statele membre în privința garanțiilor și protecției necesare în cazul finanțării litigiilor de către terți comerciali. Abordările voluntare au avut succes într-o anumită măsură, dar nu au fost întotdeauna acceptate de majoritatea actorilor din domeniu și, în orice caz, măsurile fără caracter legislativ nu ar fi adecvate, având în vedere aceste riscuri semnificative, de exemplu pentru categoriile vulnerabile de cetățeni, inclusiv din țări terțe.

(5)  Prezenta directivă urmărește reglementarea finanțării de către terți comerciali a litigiilor, o practică prin care entități terțe neimplicate direct într-un diferend investesc din rațiuni de profit în proceduri judiciare, de obicei în schimbul unui procentaj din suma atribuită prin tranzacții sau acordată ca despăgubire (denumită în continuare „finanțare a litigiilor de către terți”). Finanțarea litigiilor de către terți acoperă situațiile în care un actor comercial investește în scop obținerii de profit și acționează pentru a-și promova interesele comerciale; prin urmare, nu include furnizarea de fonduri pentru a sponsoriza litigii pe baze caritabile sau ca donație, caz în care finanțatorul dorește doar să recupereze cheltuielile suportate sau activități similare desfășurate pro bono. Prezenta directivă urmărește, de asemenea, să stabilească garanții, pe de o parte pentru asigurarea unui acces eficient la justiție și protecția intereselor părților litigiului și, pe de altă parte, pentru a preveni conflictele de interese, litigiile abuzive, precum și alocarea disproporționată a valorilor monetare acordate către finanțatorii de litigii.

(6)  Termenul de „finanțator de litigii” ar trebui să fie înțeles ca referindu-se la orice întreprindere care nu este parte la proceduri, ci încheie un acord de finanțare a litigiului de către terți (denumit în continuare „acordul de finanțare de către terți a litigiului”) în legătură cu aceste proceduri. În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, noțiunea de „întreprindere” include orice entitate care desfășoară o activitate economică, indiferent de statutul său juridic și de modul în care este finanțată, și, prin urmare, include orice persoană juridică, inclusiv societățile-mamă, filialele sau entitățile afiliate ale acesteia, și ar putea include furnizori profesionali de finanțare a litigiilor, furnizori de servicii financiare, firme de gestionare a creanțelor sau alți furnizori de servicii. Conceptul de finanțator de litigii nu se intenționează a include avocații care reprezintă o parte în procedurile judiciare sau furnizorii abilitați de servicii de asigurare către o astfel de parte.

(7)  În conformitate cu tradițiile juridice și cu autonomia statelor membre, este de competența fiecărui stat membru să determine dacă și în ce măsură sistemul său juridic ar trebui să permită finanțarea litigiilor. În cazul în care statele membre aleg să permită o astfel de finanțare a litigiilor de către terți, prezenta directivă prevede standarde minime pentru protecția reclamanților finanțați, astfel încât cei care ar putea recurge la finanțarea pentru litigii în Uniune să beneficieze de un nivel minim de protecție care să fie coerent în întreaga Uniune.

(8)  În acele state membre în care cheltuielile judiciare reprezintă un obstacol important în calea accesului la justiție, statele membre ar putea să aibă în vedere introducerea unei legislații care să permită finanțarea de către terți a litigiilor, iar în acest caz ar trebui să stabilească condiții și garanții clare care să fie în conformitate cu prezenta directivă. Deși această directivă nu se aplică doar acțiunilor de reprezentare, statele membre ar trebui să ia măsuri cu scopul de a se asigura că costurile procedurilor legate de acțiunile de reprezentare nu împiedică entitățile calificate să își exercite în mod efectiv dreptul de a solicita reparații, în conformitate cu Directiva (UE) 2020/1828 și, în special, cu articolul 20 din aceasta.

(9)  Acolo unde se permite finanțarea de către terți a litigiilor, este necesar un sistem de autorizare și supraveghere a finanțatorilor de litigii de către organisme administrative independente din statele membre pentru a garanta că acești finanțatori de litigii respectă criteriile și standardele minime prevăzute în prezenta directivă. Finanțatorii de litigii ar trebui să facă obiectul unei supravegheri similare cu cea a actualului sistem de supraveghere prudențială aplicabil furnizorilor de servicii financiare.

(10)  Finanțatorii de litigii activi în Uniune ar trebui să fie obligați să își desfășoare activitatea din interiorul Uniunii, să fie autorizați în Uniune și să își încheie acordurile de finanțare de către terți în conformitate cu legile statului membru în care se desfășoară procedurile sau, dacă este diferit, ale statului membru al cărui cetățean este reclamantul sau beneficiarul vizat pentru a asigura că supravegherea în temeiul dreptului Uniunii și a celui intern este adecvată.

(11)  Autoritățile de supraveghere din Uniune care acordă autorizații de desfășurare a activității de finanțare de către terți a litigiilor ar trebui abilitate să impună finanțatorilor de litigii să respecte criteriile minime prevăzute în prezenta directivă. Aceste criterii ar trebui să includă dispoziții referitoare la confidențialitate, independență, guvernanță, transparență, adecvarea capitalului și respectarea unei obligații fiduciare față de solicitanți și de beneficiarii vizați. Autoritățile de supraveghere ar trebui să fie împuternicite să emită toate ordinele necesare, inclusiv competența de a primi din partea finanțatorilor de litigii cereri de autorizare și de a decide cu privire la acestea, să colecteze orice informații necesare, să acorde, să refuze, să suspende sau să retragă orice autorizație sau să impună orice condiție, restricție sau sancțiune oricărui finanțator de litigii, precum și să investigheze fără întârzieri nejustificate plângerile împotriva oricărui finanțator de litigii care desfășoară activități în jurisdicția lor, depuse de orice persoană fizică sau juridică, cu excepția pârâtului. Preocupările exprimate de un pârât cu privire la finanțatorul de litigii în cursul procedurilor judiciare în curs ar trebui soluționate de instanța judecătorească sau de autoritatea administrativă competentă.

(12)  Printre alte criterii de autorizare, statele membre ar trebui să solicite finanțatorilor de litigii să demonstreze că dispun de suficient capital pentru a-și îndeplini obligațiile financiare. Absența cerințelor privind adecvarea capitalului creează riscul ca un finanțator de litigii subcapitalizat să încheie un acord de finanțare de către terți și să nu fie dispus sau în măsură să acopere ulterior costurile litigiului pe care a fost de acord să le suporte, inclusiv costurile sau onorariile necesare pentru a permite finalizarea procedurilor sau orice decizie de suportare a cheltuielilor părții adverse. Această situație poate expune reclamanții care se bazează pe finanțatorii de litigii la un risc de pierderi economice neprevăzute semnificative și la riscul de abandonare a unor proceduri altfel viabile, din cauza circumstanțelor comerciale sau a deciziilor finanțatorului de litigii.

(13)  Finanțatorii de litigii ar trebui să aibă obligația de a acționa corect, transparent, eficient și în interesul reclamanților și al beneficiarilor vizați ai acțiunilor. Inexistența obligației de a plasa interesele reclamanților și ale beneficiarilor vizați deasupra propriilor interese ale finanțatorului de litigii poate da naștere riscului ca acțiunea să fie dirijată într-un mod care să slujească în cele din urmă interesele finanțatorului de litigii mai degrabă decât interesele reclamantului.

(14)  Pentru a preveni eludarea cerințelor prezentei directive, acordurile încheiate cu finanțatorii litigiilor care nu au autorizația necesară nu ar trebui să producă efecte juridice. Sarcina de a obține autorizațiile necesare ar trebui să revină înșiși finanțatorilor de litigii și, prin urmare, reclamanții și beneficiarii vizați ar trebui să fie despăgubiți pentru orice prejudiciu cauzat de un finanțator de litigii care nu deține autorizația necesară.

(15)  Prezenta directivă ar trebui să reglementeze activitățile finanțatorilor de litigii, dar nu ar trebui să aducă atingere altor obligații sau regimuri normative, cum ar fi normele existente privind furnizarea de servicii financiare care s-ar putea aplica, respectând tradițiile juridice ale statelor membre, autonomia acestora și decizia lor cu privire la oportunitatea permiterii finanțării litigiilor în sistemele juridice naționale.

(16)  Pentru a facilita aplicarea consecventă a prezentei directive, statele membre ar trebui să vegheze ca autoritățile lor de supraveghere să aplice prezenta directivă în strânsă cooperare cu autoritățile de supraveghere din alte state membre. Coordonarea dintre autoritățile de supraveghere ar trebui să fie organizată la nivelul Uniunii pentru a evita divergențele dintre standardele de supraveghere, care ar putea pune în pericol buna funcționare a pieței interne.

(17)  Comisia ar trebui să coordoneze activitățile autorităților de supraveghere și să faciliteze crearea unei rețele de cooperare adecvate în acest scop. Autoritățile de supraveghere ar trebui să aibă posibilitatea de a consulta Comisia dacă este necesar, iar Comisiei ar trebui să i se permită să furnizeze orientări, recomandări, avize de bune practici sau avize consultative adresate autorităților de supraveghere cu privire la aplicarea prezentei directive și cu privire la orice aparentă inconsecvență în ceea ce privește punerea în aplicare a prezentei directive. Autoritățile de supraveghere ar trebui să facă schimb de informații cu Comisia în legătură cu activitățile lor pentru a facilita coordonarea, inclusiv să facă schimb de informații în legătură cu toate deciziile luate și la finanțatorii de litigii pe care îi autorizează.

(18)  Pentru a facilita furnizarea de servicii transfrontaliere de finanțare a litigiilor în statele membre în care acest lucru este permis în temeiul dreptului intern, statele membre ar trebui să fie în măsură să coopereze și să facă schimb de informații și de bune practici și să aibă obligația de a ține seama pe deplin de deciziile de autorizare ale celeilalte părți. Statele membre ar trebui să se asigure că informațiile și orientările cuprinzătoare și clare cu privire la existența opțiunilor de finanțare a litigiilor, precum și la condițiile și cerințele care se aplică finanțării de litigii, modul de preluare și de finanțare a unui litigiu sunt pe deplin și liber accesibile tuturor cetățenilor care ar putea solicita despăgubiri, inclusiv grupurilor celor mai vulnerabile. În conformitate cu articolul 56 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene, statele membre ar trebui să își recunoască reciproc autorizațiile preexistente și, prin urmare, să acorde automat autorizații finanțatorilor de litigii care își desfășoară activitatea pe teritoriul lor, care au fost autorizați să opereze într-un alt stat membru, cu condiția ca autorizația inițială să fie încă valabilă. Dacă o autoritate de supraveghere din statul membru respectiv are cunoștință de nereguli în conduita finanțatorului de litigii, aceasta informează direct autoritatea de supraveghere responsabilă.

(19)  Statele membre ar trebui să se asigure că deciziile privind procedurile judiciare relevante, inclusiv deciziile privind tranzacțiile, nu sunt influențate sau controlate nejustificat de către finanțatorul de litigii într-un mod care ar fi în detrimentul intereselor reclamanților pe care acțiunea respectivă îi privește.

(20)  Pentru a remedia orice dezechilibru de informații sau de resurse dintre un finanțator de litigii și un reclamant, atunci când evaluează caracterul adecvat al unui acord de finanțare de către terți, instanțele sau autoritățile administrative ar trebui să țină seama de nivelul de claritate și de transparență al acestor acorduri, precum și de măsura în care orice riscuri și beneficii au fost prezentate transparent și cu bună știință reclamanților sau celor reprezentați de reclamanți.

(21)  Acordurile de finanțare de către terți ar trebui prezentate solicitanților într-o limbă pe care o înțeleg și ar trebui să stabilească, în termeni clari și adecvați, gama de rezultate posibile, precum și orice riscuri și limitări relevante.

(22)  Caracterul adecvat al supravegherii finanțatorilor de litigii și al acordurilor de finanțare de către terți nu poate fi asigurat dacă finanțatorii de litigii nu au obligația de a fi transparenți în ceea ce privește activitățile lor. Aceasta include transparența față de instanțele judecătorești sau autoritățile administrative, pârâți și reclamanți. Prin urmare, ar trebui stabilite obligații de informare a instanței judecătorești sau a autorității administrative relevante cu privire la existența finanțării comerciale și la identitatea finanțatorului, precum și de divulgare integrală a acordurilor de finanțare de către terți instanțelor judecătorești sau autorităților administrative, la cererea acestora sau la cererea pârâtului, sub rezerva limitărilor adecvate pentru a proteja confidențialitatea necesară. Instanțele judecătorești sau autoritățile administrative ar trebui să fie abilitate să acceseze informațiile relevante privind toate activitățile de finanțare a litigiilor de către terți relevante pentru procedurile judiciare aflate în responsabilitatea lor. În plus, pârâții ar trebui să fie informați de către instanță sau de către autoritatea administrativă cu privire la existența finanțării de către terți a litigiilor și la identitatea finanțatorului.

(23)  Instanțele judecătorești sau autoritățile administrative ar trebui să fie împuternicite, în cazul în care un acord de finanțare de către terți este relevant pentru cauza cu care sunt sesizate, să evalueze dacă acordul de finanțare de către terți respectă prezenta directivă și, în conformitate cu articolul 16, să îl revizuiască, dacă este necesar, fie la cererea unei părți la procedură, fie la inițiativa instanței judecătorești sau a autorității administrative, fie în urma unei acțiuni introduse în fața lor împotriva deciziei administrative a unei autorități de supraveghere care a devenit definitivă;

(24)  Finanțatorii de litigii ar trebui să instituie proceduri interne fiabile pentru a evita conflictele de interese între finanțatorul de litigiu și reclamanți. Respectarea cerințelor de transparență ar trebui să asigure faptul că reclamanții sunt pe deplin conștienți de orice relație pe care un finanțator de litigii o poate avea cu pârâți, avocați, alți finanțatori de litigii sau cu orice alt terț parte la cauză, care ar putea genera un conflict real sau perceput.

(25)  Finanțatorii de litigii nu ar trebui în niciun caz să solicite compensații inechitabile, disproporționate sau nerezonabile, în detrimentul reclamanților. Instanțele judecătorești sau autoritățile administrative ar trebui să fie împuternicite să evalueze acordurile de finanțare a litigiilor de către terți relevante pentru cauza cu care sunt sesizate, ținând seama de circumstanțele și de contextul în care a fost încheiat acordul, pentru a stabili în mod efectiv dacă acesta este echitabil și dacă respectă prezenta directivă și întreaga legislație relevantă a Uniunii și națională.

(26)  În cazul în care acordurile de finanțare de către terți permit finanțatorilor de litigii să primească o cotă din orice compensații sau din anumite onorarii, în mod prioritar față de orice sumă atribuită reclamanților, suma disponibilă ar putea să se reducă în asemenea manieră încât reclamanții să nu mai primească decât puțin sau nimic. Prin urmare, acordurile de finanțare de către terți ar trebui să garanteze întotdeauna că orice compensație este plătită în primul rând reclamantului, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantului trebuie să aibă prioritate față de cel al finanțatorului. Finanțatorilor de litigii nu ar trebui să li se permită să solicite acordarea cu prioritate a propriei compensații.

(27)  Întrucât în anumite state membre cota din compensația primită de finanțatorii de litigii poate reduce suma astfel obținută de reclamanți, instanțele judecătorești sau autoritățile administrative ar trebui să supravegheze valoarea și proporția acestei cote, pentru a preveni orice alocare disproporționată a valorilor monetare acordate finanțatorilor de litigii. Cu excepția unor circumstanțe excepționale, atunci când cota din compensație solicitată de un finanțator de litigii ar dilua suma atribuită, incluzând toate sumele reprezentând daune-interese, costurile, onorariile și alte cheltuieli, reclamanților și beneficiarilor vizați la 60 % sau mai puțin, aceasta ar trebui să fie considerată inechitabilă și lipsită de efecte juridice.

(28)  Ar trebui instituite condiții suplimentare pentru a garanta că finanțatorii de litigii nu influențează în mod necorespunzător deciziile reclamanților pe parcursul procedurilor, adică într-un mod care ar fi în beneficiul finanțatorului de litigii însuși și în detrimentul reclamantului. În special, finanțatorii de litigii nu ar trebui să influențeze în mod necuvenit deciziile cu privire la modul în care sunt urmărite cauzele, la interesele cărora li se acordă prioritate sau dacă reclamanții ar trebui sau nu să accepte un anumit rezultat, o anumită sumă sau tranzacție.

(29)  Finanțatorilor de litigii nu ar trebui să li se permită să retragă finanțarea pe care au convenit să o furnizeze, exceptând în circumstanțe limitate prevăzute în prezenta directivă sau în dreptul intern adoptat în temeiul prezentei directive, astfel încât finanțarea să nu fie retrasă în nicio etapă a procedurii în detrimentul reclamanților sau al beneficiarilor vizați, din cauza intereselor comerciale ale finanțatorului de litigii sau a modificării stimulentelor.

(30)  În cazul în care finanțatorii de litigii au susținut sau au finanțat proceduri care nu au avut câștig de cauză, aceștia ar trebui să fie răspunzători în solidar cu reclamanții pentru toate cheltuielile părții adverse pe care le-au provocat pârâților și a căror suportare poate fi dispusă de instanțe sau de autoritățile administrative. Instanțelor judecătorești sau autorităților administrative ar trebui să li se acorde competențe adecvate pentru a asigura eficacitatea unei astfel de obligații, iar acordurile de finanțare de către terți nu ar trebui să excludă responsabilitatea privind aceste cheltuieli ale părții adverse.

(31)  Instanțele judecătorești sau autoritățile administrative din statele membre ar trebui să aibă dreptul de a dispune suportarea oricăror cheltuieli ale părții adverse în conformitate cu dreptul intern, inclusiv pe baza oricăror dovezi științifice, statistice sau tehnice, după caz, sau recurgând la experți, evaluatori sau contabili fiscali, în funcție de ce este adecvat, ținând seama de circumstanțele procedurii.

(32)  Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În consecință, prezenta directivă ar trebui să fie interpretată și aplicată în conformitate cu drepturile și principiile respective, inclusiv cele referitoare la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, precum și dreptul la apărare.

(33)  Întrucât obiectivele prezentei directive, și anume de a asigura armonizarea normelor statelor membre aplicabile finanțatorilor de litigii și activităților acestora și, astfel, de a asigura accesul tuturor la justiție, introducând totodată standarde comune minime privind protecția drepturilor reclamanților finanțați și ale beneficiarilor vizați în cadrul procedurilor finanțate integral sau parțial prin acorduri de finanțare de către terți, care se aplică în toate statele membre unde se permite finanțarea litigiilor, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, întrucât finanțatorii de litigii își pot desfășura activitatea în mai multe state membre și sunt supuși unor norme și practici naționale diferite, dar pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii având în vedere amploarea pieței emergente a litigiilor finanțate de terți, necesitatea de a evita norme și practici divergente care pot constitui o barieră în calea funcționării adecvate a pieței interne și alegerea unei instanțe mai favorabile de către finanțatorii de litigii, în încercarea de a optimiza normele naționale, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor respective.

(34)  În conformitate cu Declarația politică comună din 28 septembrie 2011 a statelor membre și a Comisiei privind documentele explicative, statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, să transmită alături de notificarea măsurilor lor de transpunere și unul sau mai multe documente care să explice relația dintre componentele unei directive și părțile corespunzătoare din instrumentele naționale de transpunere. În ceea ce privește prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Capitolul I

Dispoziții generale

Articolul 1

Obiect și scop

Prezenta directivă prevede norme minime aplicabile finanțatorilor terți comerciali de litigii și activităților autorizate ale acestora, și furnizează un cadru care sprijină și protejează reclamanții finanțați și beneficiarii vizați, inclusiv, după caz, persoanele ale căror interese sunt reprezentate de entități calificate în cadrul procedurilor finanțate integral sau parțial prin acorduri de finanțare a litigiilor de către terți. Directiva stabilește garanții pentru a preveni conflictele de interese, litigii abuzive, precum și alocarea disproporționată a unor compensații bănești către finanțatorii de litigii, asigurându-se, în același timp, că finanțarea litigiilor de către terți permite în mod adecvat reclamanților și beneficiarilor vizați accesul la justiție, și asigurând responsabilitatea întreprinderilor.

Articolul 2

Domeniu de aplicare

Prezenta directivă se aplică finanțatorilor terți comerciali de litigii (denumiți în continuare „finanțatori de litigii”) și acordurilor comerciale de finanțare de către terți (denumite în continuare „acorduri de finanțare de către terți”), indiferent de natura creanțelor vizate. Aceasta nu aduce atingere dreptului internațional, dreptului Uniunii și dreptului intern în vigoare care permit introducerea de acțiuni, în special legislației privind protecția intereselor colective ale consumatorilor, protecția mediului și legislației care reglementează procedurile de insolvență sau răspunderea.

Articolul 3

Definiții

În înțelesul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

(a)  „finanțator de litigii” înseamnă orice întreprindere comercială care încheie un acord de finanțare de către terți în legătură cu o procedură, deși nu este nici parte în procedura respectivă, nici avocat sau jurist reprezentând o parte la o astfel de procedură, nici prestator de servicii de asigurare reglementate pentru o parte la procedură, și care are ca scop principal obținerea unui profit pe care îl obține din furnizarea de finanțare în legătură cu procedura respectivă sau obținerea unui avantaj concurențial pe o anumită piață;

(b)  „reclamant” înseamnă orice persoană fizică sau juridică care introduce sau intenționează să introducă o acțiune împotriva unei alte părți în fața unei instanțe judecătorești sau a unei autorități administrative;

(c)  „instanță judecătorească sau autoritate administrativă” înseamnă o instanță judecătorească, o autoritate administrativă, un organism de arbitraj sau un alt organism competent care are sarcina de a se pronunța cu privire la proceduri, conform dreptului intern;

(d)  „beneficiar vizat” înseamnă o persoană care are dreptul să primească o cotă dintr-o compensație în cadrul unei proceduri și ale cărei interese sunt reprezentate, în cadrul procedurii, de reclamantul finanțat sau de o entitate calificată care introduce acțiunea ca parte reclamantă în numele persoanei respective în cursul unor acțiuni de reprezentare;

(e)  „proceduri” înseamnă orice litigiu civil sau comercial, național sau transfrontalier, sau orice procedură voluntară de arbitraj sau mecanism alternativ de soluționare a litigiilor, prin care se solicită despăgubiri în fața unei instanțe judecătorești sau a unei autorități administrative din Uniune cu privire la un litigiu;

(f)  „entitate calificată” înseamnă o organizație care reprezintă interesele consumatorilor și desemnată drept entitate calificată în temeiul Directivei (UE) 2020/1828;

(g)  „autoritate de supraveghere” înseamnă o autoritate publică desemnată de un stat membru ca fiind responsabilă de acordarea, suspendarea sau retragerea autorizației pentru finanțatorii de litigii și de supravegherea activităților finanțatorilor de litigii;

(h)  „acord de finanțare de către terți” înseamnă un acord prin care un finanțator de litigii acceptă să finanțeze integral sau parțial cheltuielile de judecată, în schimbul primirii unei cote din valoarea monetară acordată reclamantului sau un comision de succes, astfel încât finanțatorului litigiului să îi fie rambursată finanțarea furnizată și, după caz, să acopere remunerația pentru serviciul prestat, bazată integral sau parțial pe rezultatul procedurii. Această definiție acoperă toate acordurile în care se convine o astfel de compensație, fie că este oferită ca serviciu independent, fie că este realizată prin achiziționare sau cesiune a creanței.

Capitolul II

Aprobarea activităților finanțatorilor de litigii în cadrul Uniunii

Articolul 4

Sistemul de autorizare

1.  Statele membre pot stabili în conformitate cu dreptul intern dacă pot fi oferite acorduri de finanțare de către terți în legătură cu procedurile din jurisdicția lor, în beneficiul reclamanților sau al beneficiarilor vizați care își au reședința pe teritoriul lor.

2.  Acolo unde sunt permise activități de finanțare de către terți, statele membre instituie un sistem pentru autorizarea și supravegherea activităților finanțatorilor de litigii pe teritoriul lor. Respectivul sistem include desemnarea unui departament sau a unei autorități independente de supraveghere însărcinate cu acordarea, suspendarea sau retragerea autorizațiilor pentru finanțatorii de litigii și supravegherea activităților acestora.

3.  Sistemul de autorizare prevăzut de acest articol se aplică doar activităților legate de oferta finanțatorilor de litigii privind acordurile de finanțare de către terți. În cazul în care finanțatorii de litigii sunt și furnizori de alte servicii juridice, financiare sau de gestionare a creanțelor, supravegheați de o altă autoritate din cadrul Uniunii, prezenta directivă nu aduce atingere sistemelor de supraveghere și de autorizare existente în legătură cu aceste alte servicii.

Articolul 5

Condiții de autorizare

1.  Statele membre se asigură că autoritățile de supraveghere acordă sau mențin autorizațiile, fie pentru litigiile sau alte proceduri naționale, fie pentru cele transfrontaliere, doar finanțatorilor de litigii care respectă prezenta directivă și care îndeplinesc, pe lângă orice condiții sau alte criterii stabilite de dreptul intern, cel puțin următoarele criterii:

(a)  își desfășoară activitatea prin intermediul unui sediu social într-un stat membru și solicită și mențin o autorizație în același stat membru;

(b)  se angajează să încheie acorduri de finanțare de către terți care fac obiectul dreptului statului membru al oricărei proceduri preconizate sau, dacă este diferit, a statului membru al reclamantului sau al beneficiarilor vizați;

(c)  demonstrează, într-un mod considerat satisfăcător de autoritatea de supraveghere, că dispun de proceduri și structuri de guvernanță pentru a asigura continuarea respectării prezentei directive, a cerințelor de transparență și a relațiilor fiduciare prevăzute de prezenta directivă și că au introdus proceduri interne pentru prevenirea conflictelor de interese între ei și pârâți în proceduri implicând finanțatorul de litigii;

(d)  îndeplinesc cerințele privind adecvarea capitalului prevăzute la articolul 6; și

(e)  demonstrează în mod satisfăcător autorității de supraveghere că dispun de guvernanța și de procedurile necesare pentru a asigura îndeplinirea și respectarea obligației fiduciare prevăzute la articolul 7.

2.  Statele membre recunosc reciproc autorizația acordată unui finanțator de litigii într-un alt stat membru și, prin urmare, îi permit în mod automat să își desfășoare activitatea pe teritoriul propriu, cu condiția ca autorizația inițială să fie încă valabilă.

3.  Sistemul de autorizare stabilit la articolul 4 nu aduce prejudicii aplicării dreptului Uniunii care reglementează furnizarea serviciilor financiare, activitatea de investiții sau protecția consumatorilor.

Articolul 6

Adecvarea capitalului

1.  Statele membre se asigură că autoritățile de supraveghere sunt abilitate să verifice dacă finanțatorii de litigii au la dispoziție la orice moment resurse financiare adecvate pentru a-și îndeplini obligațiile în temeiul acordului de finanțare de către terți. În special, autoritățile de supraveghere se asigură că finanțatorii de litigii au capacitatea:

(a)  de a plăti toate datoriile care decurg din acordurile lor de finanțare de către terți atunci când devin scadente și exigibile; și

(b)  de a asigura finanțarea în toate etapele tuturor procedurilor în care s-au angajat, inclusiv faza de judecată și orice cale de atac ulterioară.

2.  Statele membre se asigură că finanțatorii de litigii au posibilitatea să demonstreze că îndeplinesc criteriile prevăzute la alineatul (1), furnizând o certificare sau o atestare a faptului că un sistem de asigurare ar acoperi integral toate costurile menționate la alineatul (1), dacă este necesar.

3.  Statele membre se asigură că autoritățile de supraveghere sunt abilitate să verifice dacă finanțatorii de litigii ar fi capabili să mențină în mod permanent accesul la lichiditățile minime necesare pentru plata completă a tuturor cheltuielilor părții adverse, în toate procedurile pe care le-au finanțat. Statele membre se asigură că instanțele lor judecătorești sau autoritățile lor administrative pot solicita finanțatorilor de litigii să furnizeze garanții pentru costuri, în formele permise de dreptul intern, dacă acest lucru este solicitat de un reclamant, pe baza unor preocupări specifice motivate.

4.  Statele membre pot institui un fond de asigurări dedicat pentru a acoperi toate cheltuielile restante ale reclamanților de bună-credință care au fost implicați în litigii, pentru situația în care un finanțator de litigii devine insolvabil în cursul procedurii contencioase. În cazul în care un astfel de fond este instituit de un stat membru, statul membru respectiv se asigură că acesta este administrat public și finanțat prin contribuțiile anuale plătibile de către finanțatorii de litigii autorizați.

Articolul 7

Obligațiile fiduciare

1.  Statele membre se asigură că autoritățile de supraveghere sunt abilitate să verifice că finanțatorii de litigii dispun de guvernanța și procedurile interne pentru a garanta că acordurile de finanțare de către terți pe care le încheie se bazează pe o relație fiduciară și că, în temeiul acordurilor respective, se angajează să acționeze echitabil, transparent și respectând o datorie de diligență fiduciară care le impune să acționeze în interesele optime ale reclamantului.

2.  Dacă un reclamant intenționează să introducă o acțiune în instanță în numele altora, de exemplu, în cazul în care reclamantul este o entitate calificată reprezentând consumatori, finanțatorul de litigii trebuie să aibă o responsabilitate fiduciară față de acești beneficiari vizați. Finanțatorii de litigii au obligația să acționeze cu respectarea obligației lor fiduciare pe parcursul întregii proceduri. În cazul unui conflict între interesele finanțatorului de litigii și cele ale reclamanților sau ale beneficiarilor vizați, finanțatorul de litigii se angajează să plaseze interesele reclamanților sau ale beneficiarilor vizați mai presus de propriile interese.

Capitolul III

Competențele autorităților de supraveghere și coordonarea dintre acestea

Articolul 8

Competențele autorităților de supraveghere

1.  În cazul în care sunt permise acorduri de finanțare de către terți, în conformitate cu articolul 4, statele membre prevăd ca o autoritate independentă, publică de supraveghere să fie responsabilă de supravegherea autorizării finanțatorilor de litigii stabiliți în jurisdicția lor, care oferă acorduri de finanțare de către terți reclamanților și beneficiarilor vizați din jurisdicția lor sau în legătură cu procedurile din jurisdicția lor.

2.  Statele membre se asigură că există o procedură de soluționare a plângerilor pentru orice persoană fizică sau juridică care dorește să își exprime preocupările în fața autorităților de supraveghere cu privire la respectarea de către un finanțator de litigii a obligațiilor care îi revin în temeiul prezentei directive și al dreptului intern aplicabile.

3.  Fără a aduce atingere procedurii de soluționare a plângerilor menționate la alineatul (2), în cazul unor proceduri judiciare în curs care implică finanțatorul de litigii, preocupările exprimate de pârât în astfel de proceduri cu privire la respectarea de către un finanțator de litigii a obligațiilor care îi revin în temeiul prezentei directive și al dreptului intern aplicabil sunt soluționate de instanța judecătorească competentă sau de autoritatea administrativă competentă în conformitate cu articolul 16 alineatul (2).

4.  Fiecare autoritate de supraveghere este special abilitată și obligată:

(a)  să primească de la finanțatorii de litigii cereri de autorizare și orice informații necesare pentru examinarea cererilor respective și să ia decizii cu privire la orice astfel de cereri în timp util;

(b)  să ia deciziile necesare pentru a acorda sau a refuza autorizarea oricărui finanțator de litigii solicitant, pentru a retrage orice autorizație sau pentru a impune condiții, restricții sau sancțiuni oricărui finanțator de litigii autorizat;

(c)  să decidă cu privire la caracterul adecvat și conform al unui finanțator de litigii, inclusiv în funcție de experiența, reputația, procedurile interne de evitare și soluționare a conflictelor de interese, cunoștințele acestuia;

(d)  să publice pe site-ul său orice decizie luată în temeiul literei (b), ținând seama în mod corespunzător de confidențialitatea comercială;

(e)  să evalueze, cel puțin anual, dacă un finanțator de litigii autorizat continuă să îndeplinească criteriile de autorizare menționate la articolul 5 alineatul (1) și să se asigure că această autorizație este suspendată sau retrasă în cazul în care finanțatorul de litigii nu mai îndeplinește unul sau mai multe dintre criteriile respective. O astfel de suspendare sau retragere nu aduce atingere drepturilor reclamanților și beneficiarilor procedurilor în care ar putea fi implicat finanțatorul; și

(f)  în cadrul sistemului menționat la articolul 9, să primească și să investigheze plângerile referitoare la conduita unui finanțator de litigii și la respectarea de către un astfel de finanțator de litigii a dispozițiilor prevăzute la capitolul IV din prezenta directivă și a oricăror alte cerințe aplicabile în temeiul dreptului intern.

5.  Statele membre se asigură că finanțatorii de litigii sunt obligați să notifice o autoritate de supraveghere fără întârziere nejustificată cu privire la orice modificări care afectează conformarea lor cu cerințele privind adecvarea capitalului prevăzute la articolul 6 alineatele (1) și (2). În plus, statele membre se asigură că finanțatorii de litigii certifică anual că respectă în continuare alineatele respective.

6.  Statele membre se asigură că autoritățile de supraveghere controlează relațiile fiduciare între finanțatorii de litigii și reclamanți și beneficiarii vizați în general, și au posibilitatea să dea instrucțiuni și ordine pentru a se asigura respectarea drepturilor reclamanților și ale beneficiarilor vizați.

Articolul 9

Investigații și plângeri

1.  Statele membre se asigură că există un sistem de soluționare a plângerilor care permite primirea și anchetarea reclamațiilor, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2).

2.  În cadrul sistemului de soluționare a plângerilor menționat la alineatul (1), statele membre se asigură că autoritățile de supraveghere sunt abilitate să evalueze fără întârzieri nejustificate dacă un finanțator de litigii respectă toate obligațiile sau condițiile legate de autorizația sa, dispozițiile prezentei directive și alte cerințe aplicabile în temeiul dreptului intern.

3.  Statele membre se asigură că, atunci când controlează dacă finanțatorii de litigii își respectă obligațiile sau condițiile legate de autorizația lor, autoritățile de supraveghere sunt abilitate

(i)  să investigheze plângerile primite de la orice persoană fizică sau juridică în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) și sub rezerva articolului 8 alineatul (3);

(ii)  să investigheze plângerile primite de la orice altă autoritate de supraveghere sau de la Comisie;

(iii)  să inițieze anchete din oficiu;

(iv)  să inițieze investigații în urma unei recomandări din partea unei instanțe judecătorești sau a unei autorități administrative care are îndoieli legate de orice procedură în fața unei astfel de instanțe judecătorești sau autorități administrative cu privire la respectarea de către un finanțator de litigii a obligațiilor sau a condițiilor legate de autorizația acestuia.

Articolul 10

Coordonarea între autoritățile de supraveghere

1.  Statele membre se asigură că autoritățile lor de supraveghere aplică prezenta directivă în strânsă cooperare cu autoritățile de supraveghere din alte state membre.

2.  Comisia supraveghează și coordonează activitățile autorităților de supraveghere în exercitarea funcțiilor prevăzute de prezenta directivă și va convoca și prezida o rețea a autorităților de supraveghere. Comisia adoptă acte delegate în conformitate cu articolul 11 pentru a completa prezenta directivă prin stabilirea modalităților de cooperare în cadrul rețelei autorităților de supraveghere și le revizuiește periodic, în strânsă cooperare cu autoritățile de supraveghere.

3.  Autoritățile de supraveghere pot consulta Comisia cu privire la orice chestiune care implică punerea în aplicare a prezentei directive. Comisia poate emite orientări, recomandări, comunicări privind cele mai bune practici și avize consultative adresate autorităților de supraveghere cu privire la punerea în aplicare a prezentei directive și cu privire la orice aparentă inconsecvență în această privință sau în legătură cu supravegherea oricăror finanțatori de litigii. Comisia poate, de asemenea, să creeze un centru de competență pentru a furniza expertiză calificată instanțelor sau autorităților administrative care solicită consiliere cu privire la modalitatea de evaluare a activităților finanțatorilor de litigii în Uniune.

4.  Fiecare autoritate de supraveghere întocmește o listă a finanțatorilor de litigii autorizați, o comunică Comisiei și pune lista respectivă la dispoziția publicului. Autoritățile de supraveghere actualizează lista respectivă ori de câte ori apar modificări ale acesteia și informează Comisia în mod corespunzător.

5.  Fiecare autoritate de supraveghere comunică, la cerere, Comisiei și altor autorități de supraveghere detalii cu privire la deciziile luate cu privire la supravegherea finanțatorilor de litigii, inclusiv detalii cu privire la deciziile adoptate în conformitate cu articolul 8 alineatul (4) litera (b).

6.  În cazul în care un finanțator de litigii a solicitat o autorizație unei autorități de supraveghere și ulterior solicită o autorizație unei alte autorități, aceste autorități de supraveghere se coordonează și fac schimb de informații în măsura adecvată, în vederea adoptării unor decizii coerente, acordând totodată atenția cuvenită normelor interne divergente.

7.  În cazul în care un finanțator de litigii este autorizat de o autoritate de supraveghere dintr-un stat membru, dar dorește să ofere un acord de finanțare de către terți în beneficiul unui reclamant sau alt beneficiar vizat în alt stat membru, sau pentru proceduri în alt stat membru, acesta prezintă dovada autorizării din partea autorității de supraveghere a statului membru de origine. În cazul în care o autoritate de supraveghere din acel alt stat membru are cunoștință de nereguli în conduita finanțatorului de litigii, aceasta informează direct autoritatea de supraveghere responsabilă.

Articolul 11

Exercitarea delegării de competențe

1.  Competența de a adopta acte delegate este conferită Comisiei în condițiile prevăzute la prezentul articol.

2.  Competența de a adopta acte delegate menționată la articolul 10 alineatul (2) se conferă Comisiei pentru o perioadă de 5 ani de la ... [data intrării în vigoare a actului legislativ de bază sau o altă dată stabilită de colegiuitori].

Comisia elaborează un raport privind delegarea de competențe cu cel puțin nouă luni înainte de încheierea perioadei de 5 ani. Delegarea de competențe se prelungește tacit cu perioade de timp identice, cu excepția cazului în care Parlamentul European sau Consiliul se opune prelungirii respective cu cel puțin trei luni înainte de încheierea fiecărei perioade.

3.  Delegarea de competențe menționată la articolul 10 alineatul (2) poate fi revocată oricând de Parlamentul European sau de Consiliu. O decizie de revocare pune capăt delegării de competențe specificate în decizia respectivă. Decizia produce efecte din ziua care urmează datei publicării acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau la o dată ulterioară menționată în decizie. Decizia nu aduce atingere actelor delegate care sunt deja în vigoare.

4.  Înainte de adoptarea unui act delegat, Comisia consultă experții desemnați de fiecare stat membru în conformitate cu principiile prevăzute în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare.

5.  De îndată ce adoptă un act delegat, Comisia îl notifică simultan Parlamentului European și Consiliului.

6.  Un act delegat adoptat în temeiul articolului 10 alineatul (2) intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European și nici Consiliul nu au formulat obiecții în termen de [două luni] de la notificarea acestuia către Parlamentul European și Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Parlamentul European și Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecții. Respectivul termen se prelungește cu [două luni] la inițiativa Parlamentului European sau a Consiliului.

Capitolul IV

Acorduri de finanțare cu părți terțe și activități ale finanțatorilor de litigii

Articolul 12

Conținutul acordurilor de finanțare de către terți

Statele membre se asigură că acordurile de finanțare de către terți trebuie redactate într-una sau mai multe dintre limbile oficiale ale statului membru în care își au reședința reclamantul și beneficiarii vizați și sunt prezentate într-un mod clar și ușor de înțeles și includ cel puțin următoarele:

(a)  diversele costuri și cheltuieli pe care fondul de soluționare a litigiilor le va acoperi;

(b)  cota din orice sumă sau onorarii care vor fi plătite finanțatorului de litigii sau oricărei alte părți terțe sau orice alte costuri financiare care trebuie suportate, în mod direct sau indirect, de reclamanți, beneficiarii vizați, sau de ambii;

(c)  o menționare a responsabilității finanțatorului de litigii în ceea ce privește cheltuielile părții adverse, în conformitate cu articolul 18 din prezenta directivă.

(d)  o clauză care specifică faptul că orice sume acordate din care se deduc onorariile finanțatorului vor fi plătite mai întâi integral reclamanților, care pot apoi să plătească finanțatorilor de litigii orice sume convenite sub formă de onorarii sau comisioane, păstrând cel puțin sumele minime prevăzute în prezenta directivă;

(e)  riscurile pe care și le asumă reclamanții, beneficiarii vizați sau ambii, inclusiv:

(i)  posibilitățile de escaladare a costurilor în litigiu și modul în care acest lucru afectează interesele financiare ale reclamanților, ale beneficiarilor sau ale ambilor;

(ii)  circumstanțele strict definite în care poate înceta acordul de finanțare de către terți și riscurile pentru reclamanți, beneficiari sau ambii în scenariul respectiv, și

(iii)  orice risc potențial de a fi nevoit să plătească cheltuielile părții adverse, inclusiv circumstanțele în care asigurările sau indemnizațiile privind cheltuielile părții adverse nu pot acoperi acest risc.

(f)  o declarație de declinare a responsabilității cu privire la caracterul necondiționat finanțării în ceea ce privește etapele procedurale;

(g)  o declarație privind absența conflictului de interese din partea finanțatorului de litigii.

Articolul 13

Cerințe de transparență și evitarea conflictelor de interese

1.  Statele membre solicită finanțatorilor de litigii să stabilească o politică și să pună în aplicare proceduri interne pentru a evita și a soluționa conflictele de interese. Politica și procesele interne respective sunt adecvate naturii, amplorii și complexității activității finanțatorului de litigii și sunt prezentate în scris și puse la dispoziția publicului pe site-ul web al finanțatorului de litigii. Acestea sunt, de asemenea, menționate în mod clar într-o anexă la toate acordurile de finanțare de către terți.

2.  Statele membre solicită finanțatorilor de litigii să dezvăluie unui reclamant și beneficiarilor vizați în acordul de finanțare de către terți toate informațiile care pot fi considerate în mod rezonabil ca având potențialul de a genera un conflict de interese. Informațiile dezvăluite de finanțatorii de litigii includ cel puțin următoarele:

(a)  detalii privind orice acorduri existente, financiare sau de altă natură, între finanțatorul de litigii și orice altă întreprindere care are legătură cu procedurile, inclusiv orice acorduri cu orice entitate calificată relevantă, entitate de agregare a acțiunilor, avocați sau alte părți interesate;

(b)  detalii privind orice legătură relevantă între finanțatorul de litigii și un pârât în cadrul procedurii, în special în legătură cu orice situație de concurență.

Articolul 14

Acorduri și clauze nule

1.  Statele membre se asigură că acordurile de finanțare de către terți încheiate cu persoane fizice sau juridice care nu sunt autorizate să acționeze în calitate de finanțatori de litigii nu produc efecte juridice.

2.  Statele membre se asigură că finanțatorilor terți nu li se permite să influențeze deciziile unui reclamant pe parcursul procedurilor într-un mod care ar fi în beneficiul finanțatorului de litigii însuși și în detrimentul reclamantului. În acest scop, orice clauză din acordurile de finanțare de către terți prin care se acordă unui finanțator de litigii competența de a lua sau influența decizii în legătură cu procedurile nu produce efecte juridice. Nu produce efecte juridice o astfel de clauză sau înțelegere care constă, printre altele, în următoarele elemente:

(a)  acordarea unei competențe explicite unui finanțator de litigii de a lua sau de a influența decizii în cursul procedurilor, de exemplu în ceea ce privește acțiunile specifice introduse, soluționarea cauzei sau gestionarea cheltuielilor legate de procedură;

(b)  furnizarea de capital sau de orice altă resursă cu valoare monetară, în scopul procedurilor, a cărei utilizare specifică depinde de aprobarea de către finanțatorii terți.

3.  Statele membre prevăd că acordurile în care unui finanțator de litigii i se garantează un randament minim al investiției sale înainte ca reclamantul sau beneficiarul vizat să își poată primi cota nu produc efecte juridice.

4.  În absența unor circumstanțe excepționale, în cazul în care un acord de finanțare a litigiilor ar acorda unui finanțator de litigii dreptul de a primi o cotă din orice sumă atribuită care ar dilua cota disponibilă reclamantului și beneficiarilor vizați la 60 % sau mai puțin din suma totală atribuită, incluzând toate sumele reprezentând daune-interese, costurile, onorariile și de alte cheltuieli, un astfel de acord nu produce efecte juridice.

5.  Statele membre se asigură că acordurile de finanțare de către terți nu conțin dispoziții care să limiteze răspunderea unui finanțator de litigii în cazul în care se dispune suportarea unor cheltuieli ale părții adverse în cazul unui rezultat nefavorabil al procedurii. Dispozițiile care vizează limitarea răspunderii privind cheltuielile de judecată a unui finanțator de litigii nu produc efecte juridice.

6.  Statele membre se asigură că condițiile care reglementează acordurile de finanțare de către terți nu permit retragerea finanțării respective, cu excepția situațiilor bine definite de dreptul intern în conformitate cu articolul 15 alineatul (1).

7.  Reclamanții și beneficiarii vizați sunt despăgubiți pentru orice pierderi cauzate de un finanțator de litigii care a încheiat un acord de finanțare de către terți care s-a dovedit a fi nul. Drepturile reclamanților și ale beneficiarilor vizați ai procedurilor nu sunt afectate.

Articolul 15

Încetarea acordurilor de finanțare de către terți

1.  Statele membre interzic denunțarea unilaterală a unui acord de finanțare de către terți de către un finanțator de litigii fără consimțământul dat în cunoștință de cauză de către reclamant, cu excepția cazului în care o instanță judecătorească sau o autoritate administrativă a acordat finanțatorului de litigii permisiunea de a denunța acordul, după ce a analizat dacă interesele reclamantului și ale beneficiarilor vizați ar fi protejate în mod adecvat în pofida denunțării.

2.  Este necesar un preaviz suficient, în conformitate cu dreptul intern, pentru a denunța acordul de finanțare de către terți.

Capitolul V

Controlul jurisdicțional sau al autorităților administrative

Articolul 16

Divulgarea acordului de finanțare de către terți

1.  Statele membre se asigură că reclamanții sau reprezentanții acestora au obligația de a informa instanța judecătorească sau autoritatea administrativă relevantă cu privire la existența unui acord de finanțare de către terți și la identitatea finanțatorului de litigii și de a furniza instanței judecătorești sau autorității administrative relevante, la cererea instanței judecătorești sau a autorității administrative relevante, o copie completă și neredactată a acestor acorduri de finanțare de către terți referitoare la procedurile în cauză, într-un stadiu incipient al procedurilor respective. Statele membre se asigură, de asemenea, că pârâții sunt informați de instanța judecătorească sau de autoritatea administrativă în legătură cu existența unui acord de finanțare de către terți și cu identitatea finanțatorului de litigii.

2.  Statele membre se asigură că instanțele judecătorești sau autoritățile administrative sunt competente să examineze acordul de finanțare de către terți în conformitate cu articolul 17, la cererea unei părți la procedură care are îndoieli întemeiate cu privire la conformitatea unui asemenea acord de finanțare de către terți cu prezenta directivă și cu orice alt drept intern aplicabil, sau din proprie inițiativă.

Articolul 17

Examinarea acordurilor de finanțare de către terți de instanțele judecătorești sau de autoritățile administrative

Statele membre desemnează instanța judecătorească sau autoritatea administrativă competentă pentru a îndeplini diferitele sarcini judiciare și administrative prevăzute de prezenta directivă. O astfel de desemnare precizează în special că instanța judecătorească sau autoritatea administrativă sesizată într-o cauză finanțată privat trebuie să controleze fără întârzieri nejustificate și la cererea unei părți la procedură sau din proprie inițiativă impactul acordurilor de finanțare asupra cauzelor cu care sunt sesizate, prin exercitarea competențelor:

(a)  de a emite ordine sau de a da instrucțiuni care sunt obligatorii pentru un finanțator de litigii, cum ar fi obligarea finanțatorului de litigii să furnizeze finanțarea convenită în acordul respectiv de finanțare de către terți sau obligarea finanțatorului de litigii de a efectua modificări în ceea ce privește finanțarea respectivă;

(b)  de a aprecia conformitatea fiecărui acord de finanțare de către terți cu dispozițiile prevăzute în prezenta directivă, în special cu obligația fiduciară care le revine față de reclamanți și beneficiarii vizați în temeiul articolului 7 și, în cazul în care se constată că acordul respectiv nu este conform, de a dispune ca finanțatorul de litigii să efectueze modificările necesare, sau de a declara o clauză nulă în conformitate cu articolul 14;

(c)  de a evalua conformitatea fiecărui acord de finanțare de către terți în ceea ce privește cerințele de transparență prevăzute la articolul 13;

(d)  de a evalua dacă un acord de finanțare de către terți dă dreptul unui finanțator de litigii la o cotă inechitabilă, disproporționată sau nerezonabilă din orice despăgubire acordată astfel cum se descrie la articolul 14 alineatul (4) și de a anula sau ajusta un astfel de acord în consecință. Statele membre precizează că, atunci când efectuează o astfel de evaluare, instanțele judecătorești sau autoritățile administrative competente pot lua în considerare caracteristicile și circumstanțele procedurilor preconizate sau în curs, inclusiv, după caz:

(i)  părțile care sunt implicate în cauză, precum și beneficiarii vizați ai procedurilor și ceea ce aceștia au înțeles ca fiind convenit în ceea ce privește suma pe care ar primi-o finanțatorul de litigii în temeiul acordului de finanțare, dacă se obține câștig de cauză;

(ii)  valoarea preconizată a despăgubirii;

(iii)  valoarea contribuției financiare a unui finanțator de litigii și proporția costurilor totale ale reclamanților finanțată de către finanțatorul de litigii și

(iv)  proporția despăgubirii pe care reclamantul și beneficiarii vizați o pot primi;

(e)  aplicare oricărei sancțiuni pe care instanța judecătorească sau autoritatea administrativă o consideră adecvată pentru a asigura respectarea prezentei directive;

(f)  consultarea sau solicitarea de consiliere de la persoane care dețin cunoștințe corespunzătoare și sunt independente, inclusiv de la orice expert calificat corespunzător sau de la autorități de supraveghere, pentru a asista instanța sau autoritatea administrativă în exercitarea competențelor de evaluare.

Articolul 18

Responsabilitatea pentru cheltuielile părții adverse

1.  În cazul în care partea reclamantă nu dispune de resurse suficiente pentru a acoperi cheltuielile părții adverse, statele membre se asigură că instanțele judecătorești sau autoritățile administrative au competența de a dispune suportarea cheltuielilor de judecată de către finanțatorii de litigii, în solidar cu reclamanții, în urma unui rezultat nefavorabil al procedurii. Într-un astfel de caz, instanțele judecătorești sau autoritățile administrative pot dispune ca finanțatorii de litigii să suporte eventualele cheltuieli ale părții adverse, având în vedere:

(a)  valoarea și proporția sumei acordate pe care ar fi primit-o finanțatorul de litigii în cazul unui rezultat favorabil al procedurii;

(b)  măsura în care costurile care nu sunt plătite de un finanțator de litigii ar reveni în schimb unui pârât, reclamantului sau oricărui alt beneficiar vizat;

(c)  conduita finanțatorului de litigii pe tot parcursul procedurilor și, în special, conformarea acestuia cu prezenta directivă și măsura în care conduita sa a contribuit la costul total al procedurilor și

(d)  valoarea investiției inițiale a finanțatorului de litigii.

Capitolul VI

Dispoziții finale

Articolul 19

Sancțiuni

1.  Statele membre adoptă normele privind sancțiunile care se aplică în cazul nerespectării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestora. Sancțiunile prevăzute trebuie să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare. Statele membre notifică normele și măsurile respective Comisiei [până la .../fără întârziere] și îi comunică acesteia [fără întârziere] orice modificare ulterioară a acestora.

2.  Autoritățile de supraveghere pot impune, în special, amenzi proporționale calculate pe baza cifrei de afaceri a unei întreprinderi, retragerea temporară sau pe perioadă nedeterminată a autorizației de funcționare, și pot impune alte sancțiuni administrative corespunzătoare.

Articolul 20

Reexaminare

1.  În termen de cel mult [...] ani de la data aplicării prezentei directive], Comisia efectuează o evaluare a prezentei directive și prezintă Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European un raport privind principalele constatări. Evaluarea se efectuează în conformitate cu orientările Comisiei privind o mai bună legiferare. În raport, Comisia evaluează în special eficacitatea directivei, îndeosebi în ceea ce privește nivelul onorariilor sau al dobânzilor deduse din sumele atribuite reclamanților, inclusiv de la beneficiarii vizați, în beneficiul finanțatorilor de litigii, impactul finanțatorilor de litigii asupra nivelului activității de soluționare a litigiilor și măsura în care finanțarea de către terți a litigiilor a permis un mai bun acces la justiție.

2.  Statele membre transmit Comisiei prima dată până la [… (ani) de la data aplicării prezentei directive] și ulterior anual, următoarele informații necesare pentru pregătirea raportului prevăzut la alineatul (1):

(a)  identitatea, numărul și tipul entităților care sunt recunoscute ca finanțatori de litigii autorizați;

(b)  orice modificare a listei respective și motivele care au stat la baza acesteia;

(c)  numărul și tipul procedurilor finanțate integral sau parțial de un finanțator de litigii;

(d)  rezultatele acestor proceduri în ceea ce privește sumele câștigate de finanțatorii de litigii în comparație cu sumele acordate reclamanților și beneficiarilor vizați.

Articolul 21

Transpunere

1.  Statele membre adoptă și publică, până la ... [ziua/luna/anul], actele cu putere de lege, reglementările și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Acestea aplică măsurile respective de la... [ziua/luna/anul].

Atunci când statele membre adoptă dispozițiile respective, acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a unei astfel de trimiteri.

2.  Statele membre comunică Comisiei textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 22

Intrare în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 23

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

(1) JO […] (2) JO […]