Spațiul Economic European (SEE), Elveția și Nordul
Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în 1994 pentru a extinde dispozițiile UE referitoare la piața sa internă către țările din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS). Părțile la SEE sunt Norvegia, Islanda și Liechtenstein. Elveția este membră a AELS, dar nu face parte din SEE. UE și țările-partenere nordice care fac parte simultan din SEE și AELS (Norvegia și Islanda) interacționează și prin intermediul unei serii de „politici nordice” și forumuri care se axează pe zonele din periferia nordică a Europei, aflate în evoluție rapidă, precum și pe regiunea arctică, în ansamblul ei.
Temei juridic
Pentru SEE: articolul 217 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (acorduri de asociere).
Pentru Elveția: Acordul privind serviciile de asigurări din 1989, Acordurile bilaterale I din 1999, Acordurile bilaterale II din 2004.
Scopul Spațiului Economic European (SEE)
A. Obiective
Scopul Spațiului Economic European (SEE) este de a extinde piața internă a UE către țările membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS). Țările care fac parte în prezent din AELS nu doresc să devină membre ale UE. Legislația UE referitoare la piața internă este integrată în legislația țărilor SEE-AELS după ce acestea acceptă să devină membre. Administrația și gestionarea SEE este partajată de UE și de țările SEE-AELS în cadrul unei structuri organizate pe doi piloni. Deciziile sunt adoptate de organismele comune ale SEE (Consiliul SEE, Comitetul mixt al SEE, Comisia parlamentară mixtă a SEE și Comitetul consultativ al SEE).
B. Context
În 1992, cele șapte țări care erau atunci membre ale AELS au negociat un acord care să le permită să participe la ambițiosul proiect al pieței interne a Comunității Europene, lansat în 1985 și finalizat la sfârșitul lui 1992. Acordul privind SEE a fost semnat la 2 mai 1992 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Însă, la puțin timp după aceea, numărul țărilor membre ale SEE-AELS s-a redus: Elveția nu a mai ratificat acordul în urma rezultatului negativ al referendumului organizat pe acest subiect, iar Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE în 1995. În SEE au rămas numai Islanda, Norvegia și Liechtenstein. Cele 10 noi state membre care au aderat la UE la 1 mai 2004 au devenit automat membre ale SEE, la fel ca Bulgaria și România, care au aderat în 2007. Același proces a avut loc și în cazul Croației, în 2013, deși acordul privind participarea acesteia la SEE este aplicat cu titlu provizoriu din aprilie 2014. El va intra în vigoare în mod oficial după finalizarea ratificării de către toate statele membre.
În iunie 2009, Islanda și-a depus, la rândul său, cererea de aderare la UE, ca o modalitate de a ieși din criza financiară mondială din 2007-2008. Consiliul a acceptat cererea de aderare a Islandei la 17 iunie 2010, iar negocierile au început în iunie 2011. Mai târziu, în martie 2015, Guvernul Islandei a declarat însă, într-o scrisoare adresată Consiliului UE, că „Islanda nu trebuie considerată o țară candidată pentru aderarea la UE”. Deși guvernul nu a retras cererea în mod oficial, în prezent UE nu tratează Islanda ca pe o țară-candidată.
C. Sfera de acțiune a SEE
SEE depășește cadrul acordurilor tradiționale de liber schimb, aplicând țărilor SEE-AELS (cu excepția Elveției) toate drepturile și obligațiile aferente pieței interne a UE. SEE include cele patru libertăți ale pieței interne (libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului) și politicile conexe (concurența, transportul, energia și cooperarea economică și monetară). Acordul conține politici transversale strict legate de cele patru libertăți: politici sociale (inclusiv sănătatea și securitatea în muncă, dreptul muncii și egalitatea de tratament între bărbați și femei); politici privind protecția consumatorilor, mediul, datele statistice și dreptul societăților comerciale; precum și o serie de politici conexe, cum ar fi cele legate de cercetare și de dezvoltarea tehnologică, care nu decurg din acquis-ul UE și nici din actele obligatorii din punct de vedere juridic, dar sunt puse în practică în cadrul unor activități de cooperare.
D. Limitele SEE
Acordul privind SEE nu conține dispoziții obligatorii în toate sectoarele pieței interne și nici în alte politici care fac obiectul tratatelor UE. În special, dispozițiile obligatorii din cadrul acordului nu vizează următoarele:
- politica agricolă comună și politica comună în domeniul pescuitului (deși acordul conține dispoziții privind comerțul cu produse agricole și piscicole);
- uniunea vamală;
- politica comercială comună;
- politica externă și de securitate comună;
- domeniul justiției și al afacerilor interne (deși toate țările AELS fac parte din spațiul Schengen);
- uniunea economică și monetară.
E. Instituțiile și mecanismele SEE
1. Integrarea legislației UE
Noile texte referitoare la piața internă a UE sunt examinate de Comitetul mixt al SEE, alcătuit din reprezentanți ai UE și ai celor trei state din cadrul SEE-AELS. Acest comitet se reunește o dată pe lună și decide ce acte legislative și alte acte ale UE (acțiuni, programe etc.) ar trebui integrate în SEE. Legislația este integrată în mod oficial prin includerea actelor corespunzătoare în lista protocoalelor și a anexelor la Acordul privind SEE. Astfel, în Acordul privind SEE au fost integrate câteva mii de acte. Consiliul SEE, compus din reprezentanți ai Consiliului UE și din miniștrii de externe ai țărilor SEE-AELS, se reunește cel puțin de două ori pe an pentru a elabora orientări de ordin politic pentru Comitetul mixt. Acordul privind SEE conține prevederi pentru facilitarea participării țărilor SEE-AELS la diverse etape ale procesului legislativ al UE înainte de adoptarea noilor acte legislative (contribuții la formularea deciziilor).
2. Transpunerea
Odată ce un act al UE este integrat în Acordul privind SEE, el trebuie transpus în legislația națională a țărilor SEE-AELS (dacă legislațiile lor naționale prevăd acest lucru). Pentru aceasta, poate fi nevoie doar de o decizie guvernamentală sau de aprobarea parlamentului. Transpunerea este o sarcină formală și, în această etapă, actele pot fi adaptate numai din punct de vedere tehnic.
3. Monitorizarea
După extinderea legislației privind piața internă la țările SEE-AELS, transpunerea și aplicarea sunt monitorizate de Autoritatea AELS de Supraveghere și de Curtea de Justiție a AELS. Autoritatea AELS de Supraveghere ține un tabel comparativ al pieței interne, prin care se monitorizează punerea în aplicare a legislației în țările SEE.
4. Rolul parlamentelor
Atât Parlamentul European, cât și parlamentele naționale ale țărilor SEE-AELS sunt implicate îndeaproape în monitorizarea Acordului privind SEE. Articolul 95 din acord prevede înființarea unei Comisii parlamentare mixte (CPM) a SEE, care se reunește de două ori pe an. Parlamentul European și parlamentele naționale din țările SEE-AELS găzduiesc această comisie pe rând, iar președinția comisiei este exercitată într-un an de un deputat în Parlamentul European, iar în anul următor de un parlamentar dintr-o țară membră a SEE-AELS. Fiecare delegație are în componența sa 12 membri. Deputații în Adunarea Federală Elvețiană participă la reuniuni în calitate de observatori. Toată legislația UE care se aplică SEE este examinată de CPM a SEE, iar membrii acesteia au dreptul de a adresa întrebări, în scris și oral, reprezentanților Consiliului SEE și ai Comitetului mixt al SEE, precum și de a-și exprima opiniile prin intermediul unor rapoarte sau rezoluții. Aceeași procedură se aplică și măsurilor de control al punerii în aplicare a legislației. În fiecare an CPM adoptă o rezoluție referitoare la raportul anual al Comitetului mixt privind funcționarea Acordului privind SEE, în care aceasta își exprimă opiniile cu privire la progresele realizate în ceea ce privește integrarea legislației UE și restanțele rămase în acest sens și formulează recomandări cu privire la buna funcționare a pieței interne.
Elveția
În calitate de membră a AELS, Elveția a participat la negocierile ce au vizat Acordul privind SEE și a semnat acest acord la 2 mai 1992. Imediat după aceasta, la 22 mai 1992, guvernul elvețian a depus o cerere de aderare la UE. Cu toate acestea, în urma unui referendum organizat la 6 decembrie 1992, care s-a soldat cu respingerea participării la SEE, Consiliul Federal Elvețian a întrerupt procesul de aderare a țării la UE și la SEE. De atunci, Elveția și-a dezvoltat relațiile cu UE prin acorduri bilaterale, pentru a-și garanta integrarea economică în cadrul UE. Relațiile bilaterale au devenit tensionate după ce Elveția a venit cu o inițiativă anti-imigrație în februarie 2014, al cărei rezultat a pus sub semnul întrebării principiile liberei circulații și ale pieței unice, care stau la baza acestor relații. La 16 decembrie 2016, Parlamentul Elveției a adoptat Legea federală privind resortisanții străini și integrarea, prin care rezultatul referendumului din 2014 a fost pus în aplicare în așa fel încât efectele acestuia au fost limitate, ceea ce a pregătit terenul pentru inițierea unui proces de normalizare a relațiilor dintre UE și Elveția.
UE și Elveția au semnat peste 120 de acorduri bilaterale, inclusiv un acord de liber schimb în 1972 și două mari serii de acorduri bilaterale sectoriale prin care se alinia, la momentul semnării lor, o mare parte a legislației elvețiene la legislația UE. Prima serie de acorduri sectoriale (cunoscute cu numele de Acordurile bilaterale I) au fost semnate în 1999 și au intrat în vigoare în 2002. Aceste șapte acorduri (privind libera circulație a persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, comerțul cu produse agricole, barierele tehnice în calea comerțului, achizițiile publice și cooperarea în domeniul cercetării) vizează aspecte legate de libera circulație și deschiderea reciprocă a piețelor. O altă serie de acorduri sectoriale (Acordurile bilaterale II) au fost semnate în 2004 și au intrat în vigoare treptat în perioada 2005-2009. Aceste acorduri se referă la consolidarea cooperării economice și la extinderea cooperării privind azilul și libera circulație a persoanelor în interiorul frontierelor Schengen. Ele vizează, de asemenea, participarea Elveției la sistemul de la Dublin, la programul MEDIA al UE și la Agenția Europeană de Mediu, precum și impozitarea economiilor, produsele agricole prelucrate, datele statistice, combaterea fraudelor și contribuțiile financiare ale Elveției la coeziunea economică și socială în noile state membre ale UE.
Deși acordurile au adâncit relațiile economice, ele au creat, de asemenea, o rețea complexă și pe alocuri inconsecventă de obligații. Acordurile bilaterale trebuie actualizate cu regularitate și nu au un caracter dinamic, cum este cel al Acordului privind SEE. De asemenea, aceste acorduri nu prevăd mecanisme de monitorizare și nici mecanisme efective de soluționare a litigiilor. Pentru a soluționa aceste aspecte, la 22 mai 2014 au fost inițiate negocieri între UE și Elveția pentru încheierea unui acord-cadru instituțional. Negocierile au avut ca scop soluționarea unei serii de aspecte dificile, cum ar fi condițiile de care beneficiază prestatorii de servicii din UE în Elveția sau rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în soluționarea litigiilor. Negocierile privind acordul-cadru instituțional s-au încheiat, la nivel politic, la 23 noiembrie 2018. Drept urmare, Consiliul Federal Elvețian a inițiat un proces amplu de consultare internă cu comisiile competente din cadrul Adunării Federale, cu partidele, cantoanele, partenerii sociali și cu mediul academic/științific, care va servi drept bază pentru a decide dacă acordul va fi prezentat sau nu Adunării Federale a Elveției spre aprobare. În cursul consultărilor, care s-au încheiat în aprilie 2019, au fost ridicate o serie de întrebări cu privire la care partea elvețiană a solicitat clarificări suplimentare.
La 27 septembrie 2020, Elveția a ținut un referendum, promovat de Partidul Popular din Elveția (SVP), referitor la rezilierea acordului cu UE privind libera circulație a persoanelor. Aproape 62 % din alegători au respins inițiativa partidului SVP.
În ianuarie 2021, după referendum și odată ce condițiile legate de COVID-19 au permis acest lucru, au fost reluate discuțiile pentru a clarifica acordul-cadru instituțional. La 26 mai 2021, Consiliul Federal Elvețian a informat însă Comisia Europeană cu privire la decizia sa de a întrerupe negocierile.
La 23 februarie 2022, Consiliul Federal Elvețian a adoptat un set de orientări pentru un nou pachet de negocieri cu UE, inclusiv elemente instituționale care urmează să fie incluse în fiecare acord bilateral existent și viitor referitor la piața internă.
Pe baza acestei abordări alternative, au urmat discuții preliminare între Comisia Europeană și reprezentanții Consiliului Federal Elvețian. La 15 decembrie 2023, Comisia și Consiliul Federal au publicat o înțelegere comună care oferă o înregistrare scrisă a rezultatelor discuțiilor preliminare.
La 8 martie 2024, pe baza înțelegerii comune, Consiliul Federal a aprobat mandatul de negociere al Elveției pentru a negocia cu UE un pachet amplu de măsuri pentru aprofundarea relațiilor dintre UE și Elveția. Consiliul UE a autorizat Comisia să negocieze în numele UE și a aprobat mandatul de negociere la 12 martie 2024. Negocierile au fost lansate oficial la 18 martie de președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, și de președinta elvețiană, Viola Amherd.
Politicile nordice
UE este implicată activ într-o serie de politici și forumuri care se axează pe evoluția rapidă a zonelor nordice ale Europei și pe regiunea arctică, în ansamblul său. În special, în urma invadării Ucrainei de către Rusia la 24 februarie 2022, întreaga cooperare cu Rusia în acest sens a fost întreruptă. UE este activă în diferite forumuri importante:
- Dimensiunea nordică, care, din 2007, servește drept politică comună pentru UE, Rusia, Norvegia și Islanda. Această politică a condus la crearea de parteneriate sectoriale eficace pentru cooperarea în regiunile Mării Baltice și Mării Barents. Dimensiunea nordică dispune de un organ parlamentar – Forumul parlamentar al Dimensiunii nordice –, Parlamentul European fiind unul dintre membrii săi fondatori.
- Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CSMB), înființat în 1992 de UE și statele riverane, în urma destrămării URSS. Toate statele membre ale CSMB participă la Conferința parlamentară a Mării Baltice, Parlamentul European fiind, de asemenea, unul dintre membrii acesteia.
- Cooperarea în regiunea Mării Barents, care reunește regiunile nordice ale Finlandei, Norvegiei și Suediei, precum și regiunile din partea de nord-vest a Rusiei. Această cooperare are loc prin intermediul Consiliului substatal al Mării Barents, al Consiliului interstatal Euroarctic din regiunea Mării Barents (UE fiind unul dintre membrii acestuia) și al unei conferințe parlamentare (Parlamentul European fiind membru al acesteia).
- Chestiuni referitoare la regiunea arctică din jurul Cercului Polar: politica UE privind regiunea arctică se bazează pe comunicări ale Comisiei/Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) (2008, 2012, 2016 și 2021), pe concluzii ale Consiliului (2009, 2014, 2016 și 2019) și pe rezoluții ale Parlamentului European (2011, 2014, 2017 și 2021). La 16 martie 2017, Parlamentul European a adoptat o rezoluție intitulată „O politică integrată a UE pentru regiunea arctică”, iar cea mai recentă rezoluție a sa, intitulată „Regiunea arctică: oportunități, preocupări și provocări în materie de securitate”, a fost adoptat în plen la 7 octombrie 2021.
- La 13 octombrie 2021, Comisia Europeană și SEAE au prezentat noua politică a UE pentru regiunea arctică. Începând cu 2013, UE participă la reuniunile Consiliului Arcticii, însă acesta nu a luat încă o decizie cu privire la cererea depusă de UE în 2008 de a primi statut oficial de observator. Parlamentul European este membru al Conferinței parlamentarilor din regiunea arctică.
- Parlamentul European este invitat cu regularitate și participă la sesiunile anuale ale Consiliului nordic. La 6 octombrie 2020, Conferința președinților din cadrul Parlamentului a aprobat solicitarea Consiliului nordic de a se iniția relații mai oficiale între cele două instituții. Reuniunile interparlamentare UE-Consiliul nordic au loc anual. În plus, se reunesc o dată pe an delegațiile Parlamentului European și Consiliului nordic occidental (alcătuit din deputați din Insulele Feroe, Groenlanda și Islanda).
María Álvarez López / Algirdas Razauskas