Spațiul Economic European (SEE), Elveția și Nordul

Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în 1994 pentru a extinde dispozițiile UE referitoare la piața sa internă către țările din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS). Norvegia, Islanda și Liechtenstein fac parte din SEE. Elveția este membră a AELS, dar nu face parte din SEE. UE și țările-partenere care fac parte simultan din SEE și AELS (Norvegia și Islanda) interacționează și prin intermediul unei serii de „politici nordice” și forumuri care se axează pe zonele din periferia nordică a Europei, aflate în evoluție rapidă, precum și pe regiunea arctică în ansamblu.

Temei juridic

Pentru SEE: articolul 217 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (acorduri de asociere).

Pentru Elveția: Acordul privind serviciile de asigurări din 1989, Acordurile bilaterale I din 1999, Acordurile bilaterale II din 2004.

Scopul Spațiului Economic European (SEE)

A. Obiective

Scopul Spațiului Economic European (SEE) este extinderea pieței interne a UE către țările membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS). Țările care fac parte în prezent din AELS nu doresc să devină membre ale UE. Legislația UE referitoare la piața internă este integrată în legislația țărilor SEE-AELS după ce acestea acceptă acest lucru. Administrația și gestionarea SEE este partajată de UE și de țările SEE-AELS în cadrul unei structuri organizate pe doi piloni. Deciziile sunt adoptate de organismele comune ale SEE (Consiliul SEE, Comitetul mixt al SEE, Comisia parlamentară mixtă a SEE și Comitetul consultativ al SEE).

B. Context

În 1992, cele șapte țări care erau atunci membre ale AELS au negociat un acord care să le permită să participe la ambițiosul proiect al pieței interne a Comunității Europene, lansat în 1985 și finalizat la sfârșitul lui 1992. Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) a fost semnat la 2 mai 1992 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.

Însă, la puțin timp după aceea, numărul țărilor membre ale SEE-AELS s-a diminuat: Elveția nu a mai ratificat acordul în urma rezultatului negativ al referendumului organizat pe acest subiect, iar Austria, Finlanda și Suedia au aderat la Uniunea Europeană în 1995. În SEE au rămas numai Islanda, Norvegia și Liechtenstein. Cele 10 noi state membre care au aderat la UE la 1 mai 2004 au devenit automat membre ale SEE, la fel ca Bulgaria și România, în momentul aderării acestora la Uniune în 2007, precum și Croația în 2013[1].

În iunie 2009, Islanda și-a depus, la rândul său, cererea de aderare la UE, ca o modalitate de a ieși din criza financiară mondială din 2008. Consiliul a acceptat cererea de aderare a Islandei la 17 iunie 2010, iar negocierile au început în iunie 2011. Mai târziu, în martie 2015, Guvernul Islandei a declarat într-o scrisoare către Consiliul Uniunii Europene că „Islanda nu trebuie considerată o țară candidată pentru aderarea la UE”. Deși guvernul nu a retras cererea în mod oficial, în prezent UE nu tratează Islanda ca fiind o țară-candidată.

C. Sfera de acțiune a SEE

SEE depășește cadrul acordurilor tradiționale de liber schimb (ALS), aplicând țărilor SEE-AELS (cu excepția Elveției) toate drepturile și obligațiile aferente pieței interne a UE. SEE include cele patru libertăți ale pieței interne (libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului) și politicile conexe (concurența, transportul, energia și cooperarea economică și monetară). Acordul conține politici transversale strict legate de cele patru libertăți: politici sociale (inclusiv sănătatea și securitatea în muncă, dreptul muncii și egalitatea de tratament între bărbați și femei); politici privind protecția consumatorilor, mediul, datele statistice și dreptul societăților comerciale; precum și o serie de politici conexe, cum ar fi cele legate de cercetare și de dezvoltarea tehnologică, care nu decurg din acquis-ul UE și nici din actele obligatorii din punct de vedere juridic, dar sunt puse în practică în cadrul unor activități de cooperare.

D. Limitele SEE

Acordul privind SEE nu conține dispoziții obligatorii în toate sectoarele pieței interne și nici în alte politici care fac obiectul tratatelor UE. În special, dispozițiile obligatorii din cadrul acordului nu vizează următoarele:

  • politica agricolă comună și politica comună în domeniul pescuitului (deși acordul conține dispoziții privind comerțul cu produse agricole și piscicole);
  • uniunea vamală;
  • politica comercială comună;
  • politica externă și de securitate comună;
  • domeniul justiției și al afacerilor interne (deși toate țările AELS fac parte din spațiul Schengen) și
  • uniunea economică și monetară (UEM).

E. Instituțiile și mecanismele SEE

1. Integrarea legislației UE

Noile texte referitoare la piața internă a UE sunt examinate de Comitetul mixt al SEE, alcătuit din reprezentanți ai UE și ai celor trei state din cadrul SEE-AELS. Acest comitet se reunește o dată pe lună și decide ce dispoziții legislative și, la nivel mai general, ce acte din ansamblul actelor adoptate de UE (acțiuni, programe etc.) ar trebui integrate în SEE. Legislația este integrată în mod oficial prin includerea actelor corespunzătoare în lista protocoalelor și a anexelor la Acordul privind SEE. Astfel, în Acordul privind SEE au fost integrate câteva mii de acte. Consiliul SEE, compus din reprezentanți ai Consiliului UE și din miniștrii de externe ai țărilor SEE-AELS, se reunește cel puțin de două ori pe an pentru a elabora orientări de ordin politic pentru Comitetul mixt. Acordul privind SEE conține prevederi pentru facilitarea participării țărilor SEE-AELS la diverse etape ale procesului legislativ al UE înainte de adoptarea noilor acte legislative (contribuții la formularea deciziilor).

2. Transpunerea

Odată ce un act al UE este integrat în Acordul privind SEE, acesta trebuie transpus în legislația națională a țărilor SEE-AELS (dacă legislațiile lor naționale prevăd acest lucru). Pentru aceasta, poate fi nevoie doar de o decizie guvernamentală sau de aprobarea parlamentului. Transpunerea este o sarcină formală și, în această etapă, actele pot fi adaptate numai din punct de vedere tehnic.

3. Monitorizarea

După extinderea legislației privind piața internă la țările SEE-AELS, transpunerea și aplicarea sunt monitorizate de Autoritatea AELS de Supraveghere și de Curtea de Justiție a AELS. Autoritatea AELS de Supraveghere ține un tabel comparativ al pieței interne, prin care se monitorizează punerea în aplicare a legislației în țările SEE.

4. Rolul parlamentelor

Atât Parlamentul European, cât și parlamentele naționale ale țărilor SEE-AELS sunt implicate îndeaproape în monitorizarea Acordului privind SEE. Articolul 95 din acord prevede înființarea unei Comisii parlamentare mixte (CPM) a SEE, care se reunește de două ori pe an. Parlamentul European și parlamentele naționale din țările SEE-AELS găzduiesc această comisie pe rând, iar președinția comisiei este exercitată într-un an de un deputat în Parlamentul European, iar în anul următor de un parlamentar dintr-o țară membră a SEE-AELS. Fiecare delegație are în componența sa 12 membri. Deputații în Adunarea Federală Elvețiană participă la reuniuni în calitate de observatori. Toată legislația UE care se aplică SEE este examinată de CPM a SEE, iar membrii acesteia au dreptul de a adresa întrebări, în scris și oral, reprezentanților Consiliului SEE și ai Comitetului mixt al SEE, precum și de a-și exprima opiniile prin intermediul unor rapoarte sau rezoluții. Aceeași procedură se aplică și măsurilor de control al punerii în aplicare a legislației. În fiecare an CPM adoptă o rezoluție referitoare la raportul anual al Comitetului mixt privind funcționarea Acordului privind SEE, în care aceasta își exprimă opiniile cu privire la progresele realizate în ceea ce privește integrarea legislației UE și restanțele rămase în acest sens și formulează recomandări cu privire la buna funcționare a pieței interne.

Elveția

În calitate de membră a AELS, Elveția a participat la negocierile ce au vizat Acordul privind SEE și a semnat acest acord la 2 mai 1992. Imediat după aceasta, la 22 mai 1992, guvernul elvețian a depus o cerere de aderare la UE. Cu toate acestea, în urma unui referendum organizat la 6 decembrie 1992, care s-a soldat cu respingerea participării la SEE, Consiliul Federal al Elveției a întrerupt procesul de aderare a țării la UE și la SEE. De atunci, Elveția și-a dezvoltat relațiile cu UE prin acorduri bilaterale, pentru a-și garanta integrarea economică în cadrul UE. Relațiile bilaterale au devenit tensionate după inițiativa anti-imigrație din februarie 2014, al cărei rezultat a pus sub semnul întrebării principiile liberei circulații și ale pieței unice, care stau la baza acestor relații. La 16 decembrie 2016, Parlamentul Elvețian a adoptat Legea privind străinii, prin care rezultatul referendumului din 2014 a fost pus în aplicare în așa fel încât efectele acestuia au fost limitate, ceea ce a pregătit terenul pentru inițierea unui proces de normalizare a relațiilor dintre UE și Elveția.

UE și Elveția au semnat peste 120 de acorduri bilaterale, inclusiv un acord de liber schimb în 1972 și două mari serii de acorduri bilaterale sectoriale prin care se alinia, la momentul semnării lor, o mare parte a legislației elvețiene la legislația UE. Prima serie de acorduri sectoriale (cunoscute cu numele de Bilateralele I) au fost semnate în 1999 și au intrat în vigoare în 2002. Aceste șapte acorduri vizează libera circulație și deschiderea reciprocă a piețelor[2]. O altă serie de acorduri sectoriale (Bilateralele II) au fost semnate în 2004 și au intrat în vigoare treptat în perioada 2005-2009. Aceste acorduri se referă în esență la consolidarea cooperării economice și la extinderea cooperării privind azilul și libera circulație a persoanelor în interiorul frontierelor Schengen[3].

Deși acordurile au intensificat relațiile economice, acestea au creat, de asemenea, o rețea complexă și pe alocuri incoerentă de obligații. Acordurile bilaterale trebuie actualizate cu regularitate și nu au un caracter dinamic, cum este cel al Acordului privind SEE. De asemenea, aceste acorduri nu prevăd mecanisme de supraveghere și nici mecanisme efective de soluționare a litigiilor. Pentru a soluționa aceste aspecte, la 22 mai 2014 au fost inițiate negocieri între UE și Elveția pentru încheierea unui acord-cadru instituțional. Negocierile au avut ca scop soluționarea unei serii de aspecte dificile, cum ar fi condițiile de care beneficiază prestatorii de servicii din UE în Elveția sau rolul Curții de Justiție în soluționarea litigiilor. Negocierile privind acordul-cadru instituțional s-au încheiat, la nivel politic, la 23 noiembrie 2018. Cu toate acestea, Consiliul Federal nu putea să accepte textul final, deoarece partea elvețiană considera că „măsurile însoțitoare”[4] și preluarea acquis-ului european privind libera circulație a persoanelor nu au fost reflectate în mod corespunzător. Drept urmare, Consiliul Federal a inițiat un proces amplu de consultare internă cu comisiile competente din cadrul Adunării Federale, cu partidele, cantoanele, partenerii sociali și cu mediul academic/științific, care va servi drept bază pentru a decide dacă acordul va fi prezentat sau nu Adunării Federale a Elveției spre aprobare. În cursul consultărilor, care s-au încheiat în aprilie 2019, au fost ridicate o serie de întrebări cu privire la care partea elvețiană a solicitat clarificări suplimentare.

În cursul consultărilor au fost exprimate preocupări privind libera circulație a persoanelor între Elveția și UE. La 27 septembrie 2020, Elveția a ținut un referendum, promovat de Partidul Popular din Elveția (SVP), referitor la rezilierea acordului cu UE privind libera circulație a persoanelor. Aproape 62 % din alegători au respins inițiativa partidului SVP.

După votul popular și odată ce condițiile legate de COVID-19 au permis acest lucru, în ianuarie 2021 au fost reluate discuțiile privind clarificările legate de acordul-cadru instituțional. Cu toate acestea, la 26 mai 2021 Consiliul Federal al Elveției a informat Comisia Europeană cu privire la decizia sa de a întrerupe negocierile. Guvernul elvețian a subliniat, însă, că Elveția și UE vor fi în continuare parteneri apropiați și a propus să fie înființat un dialog structurat, în cadrul căruia să fie discutate prioritățile comune ale cooperării. Comisia a emis o declarație în care își exprima regretul cu privire la decizia Consiliului Federal al Elveției, insistând asupra faptului că, fără acest acord, nu va fi posibilă modernizarea relațiilor bilaterale și că acordurile bilaterale existente se vor eroda cu timpul.

Politicile nordice

UE este implicată în mod activ într-o serie de politici și forumuri axate pe periferia nordică a Europei (zonă care înregistrează o evoluție rapidă) și pe regiunea arctică în ansamblu, în special prin contribuții la următoarele:

  • „Dimensiunea nordică”, care, din 2007, servește drept politică comună pentru UE, Rusia, Norvegia și Islanda. Această politică a condus la crearea de parteneriate sectoriale eficace pentru cooperarea în regiunile Mării Baltice și Mării Barents. Dimensiunea nordică dispune de un organ parlamentar, Forumul parlamentar al Dimensiunii nordice, Parlamentul European fiind unul dintre membrii săi fondatori.
  • Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CSMB), înființat în 1992 de UE și statele riverane, în urma destrămării URSS. Toate statele membre ale CSMB participă la Conferința parlamentară a Mării Baltice (CPMB), Parlamentul European fiind, de asemenea, unul dintre membrii acesteia.
  • Cooperarea în regiunea Mării Barents, care reunește regiunile nordice ale Finlandei, Norvegiei și Suediei, precum și regiunile din partea de nord-vest a Rusiei. Această cooperare are loc prin intermediul Consiliului regional infra-statal al Mării Barents, al Consiliului interstatal Euro-Arctic din regiunea Mării Barents (UE fiind unul dintre membrii acestuia) și al unei conferințe parlamentare (Parlamentul European fiind membru al acesteia).
  • Chestiuni referitoare la regiunea arctică din jurul Cercului Polar: politica UE privind regiunea arctică se bazează pe comunicări ale Comisiei/Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) (2008, 2012 și 2016), pe concluzii ale Consiliului (2009, 2014, 2016 și 2019) și pe rezoluții ale Parlamentului European (2011, 2014 și 2017). La 16 martie 2017, Parlamentul European a adoptat o rezoluție intitulată „O politică integrată a UE pentru regiunea arctică”, iar cea mai recentă rezoluție a sa, intitulată „Regiunea arctică: oportunități, preocupări și provocări în materie de securitate”, a fost adoptat în plen la 7 octombrie 2021.
  • La 20 iulie 2020, Comisia Europeană și SEAE au inițiat împreună o consultare publică cu privire la direcția pe care trebuie să o adopte politica UE pentru regiunea arctică. Prin această consultare sunt solicitate contribuții privind aspectele pozitive și deficiențele politicii existente, în vederea eventualei adoptării a unei abordări actualizate în toamna anului 2021. Consultarea s-a încheiat la 10 noiembrie 2020, iar la 26 ianuarie 2021 a fost publicat rezumatul rezultatelor (disponibil online). Începând cu 2013, UE participă la reuniunile Consiliului Arcticii, însă acesta nu a luat încă o decizie cu privire la cererea depusă de UE în 2008 de a primi statut oficial de observator. Parlamentul European este membru al Conferinței deputaților din regiunea arctică.
  • Parlamentul European este invitat cu regularitate și participă la sesiunile anuale ale Consiliului nordic. La 6 octombrie 2020, Conferința președinților din cadrul Parlamentului a aprobat solicitarea Consiliului nordic de a se iniția relații mai oficiale între cele două instituții. În plus, se reunesc o dată pe an delegațiile Parlamentului European și Consiliului nordic occidental (alcătuit din deputați din Insulele Feroe, Groenlanda și Islanda).

 

[1]Acordul privind participarea Croației la SEE se aplică provizoriu din aprilie 2014, dar va intra în vigoare oficial numai după ce va fi ratificat de toate statele membre.
[2]Cele șapte acorduri se referă la libera circulație a persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, comerțul cu produse agricole, barierele tehnice din calea comerțului, achizițiile publice și cooperarea în domeniul cercetării.
[3]Aceste acorduri vizează participarea Elveției la sistemele Schengen și Dublin, acordurile privind impozitarea economiilor, produsele agricole prelucrate, datele statistice și combaterea fraudelor, participarea la programul MEDIA al UE și la Agenția Europeană de Mediu, precum și contribuțiile financiare ale Elveției la coeziunea economică și socială din noile state membre ale UE.
[4]Măsuri însoțitoare”: o serie de măsuri introduse de Elveția în mod unilateral în 2006 pentru a-și proteja piața forței de muncă. Printre acestea se află obligația de notificare ce le revine prestatorilor de servicii din UE, contribuțiile agenților din UE la costurile legate de comisiile tripartite din Elveția, obligația întreprinderilor din UE de a asigura garanții la depozite și anumite sancțiuni. UE consideră că aceste măsuri sunt incompatibile cu libera circulație a persoanelor și constituie un obstacol în calea comerțului și a serviciilor.

María Álvarez López / Ausra Rakstelyte