Istoria uniunii economice și monetare

Uniunea economică și monetară (UEM) este rezultatul integrării economice în UE. Euro a fost introdus ca monedă comună în zona euro, care este formată în prezent din 20 de state membre ale UE. Toate statele membre ale UE, cu excepția Danemarcei, trebuie să adopte moneda euro după ce îndeplinesc criteriile de convergență. Eurosistemul, care cuprinde Comitetul executiv al Băncii Centrale Europene și guvernatorii băncilor centrale din zona euro, stabilește o politică monetară unică.

Temei juridic

  1. Articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); articolele 3, 5, 119-144, 219 și 282-284 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE);
  2. Protocoalele anexate la tratate: Protocolul 4 privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene; Protocolul 12 privind procedura aplicabilă deficitelor excesive; Protocolul 13 privind criteriile de convergență; Protocolul 14 privind Eurogrupul; Protocolul 16, care conține clauza de neparticipare a Danemarcei;
  3. Tratatele interguvernamentale cuprind Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța (TSCG), Pactul euro plus și Tratatul privind Mecanismul european de stabilitate (MES).

Obiective

UEM este concepută să sprijine o creștere economică durabilă și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă prin măsuri adecvate de politică economică și monetară. Acestea cuprind trei domenii principale: (i) punerea în aplicare a unei politici monetare care are ca obiectiv principal stabilitatea prețurilor; (ii) evitarea posibilelor efecte colaterale negative cauzate de finanțele publice nesustenabile, prevenirea apariției unor dezechilibre macroeconomice în statele membre și posibilitatea ca statele membre să își coordoneze într-o anumită măsură politicile economice; (iii) asigurarea bunei funcționări a pieței interne.

Realizări

Moneda euro face deja parte din viața de zi cu zi în 20 dintre statele membre ale Uniunii Europene. Moneda unică prezintă o serie de avantaje, printre care reducerea costurilor tranzacțiilor financiare, facilitarea călătoriilor și consolidarea rolului Europei la nivel internațional. Aceasta ajută la finalizarea pieței interne.

Istoria UEM

La summitul de la Haga din 1969, șefii de stat sau de guvern au definit un nou obiectiv în cadrul integrării europene: uniunea economică și monetară (UEM). Un grup condus de Pierre Werner, prim-ministrul Luxemburgului, a elaborat un raport care prezenta realizarea unei uniuni economice și monetare complete în termen de zece ani. Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods a generat un val de instabilitate a schimburilor valutare care a pus sub semnul întrebării paritățile dintre monedele europene. Proiectul UEM a fost oprit brusc.

La summitul de la Paris din 1972, UE a încercat să dea un nou impuls integrării monetare, creând „șarpele în tunel”: un mecanism pentru fluctuația controlată a monedelor („șarpele”), cu marje reduse de fluctuație față de dolar („tunelul”). Destabilizat de criza petrolului, slăbiciunea dolarului și diferențele de politică economică, „șarpele” și-a pierdut majoritatea membrilor în mai puțin de doi ani și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii germane”, formată din Germania, Benelux și Danemarca.

Eforturile de creare a unei zone de stabilitate monetară au fost relansate la summitul de la Bruxelles din 1978 odată cu înființarea Sistemului Monetar European (SME), bazat pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. La mecanismul cursului de schimb (MCS I) au participat monedele tuturor statelor membre, cu excepția Regatului Unit. Cursurile de schimb se bazau pe cursurile centrale față de unitatea monetară europeană sau ECU (inițial cunoscută drept unitatea de cont europeană), care se calcula ca o medie ponderată a monedelor participante. Timp de zece ani, SME a obținut mari progrese în reducerea variabilității cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului, combinată cu voința politică de a realiza convergența economică, a condus la stabilitatea monedelor.

Odată cu adoptarea Programului privind piața unică în 1985, a devenit tot mai clar că potențialul pieței interne nu va putea fi fructificat la maximum atât timp cât aveau să persiste costurile relativ ridicate ale tranzacțiilor de conversie monetară și incertitudinile legate de fluctuațiile cursurilor de schimb, indiferent cât de reduse.

În 1988, Consiliul European de la Hanovra a instituit o comisie care să studieze UEM, sub conducerea lui Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei. Raportul comisiei (raportul Delors), prezentat în 1989, propunea să se susțină introducerea UEM în trei etape. Raportul sublinia în special necesitatea unei mai bune coordonări a politicilor economice, instituirea unor norme fiscale care stabilesc limite pentru deficitele bugetare naționale și crearea unei noi instituții independente care să fie responsabilă de politica monetară a Uniunii: Banca Centrală Europeană (BCE). Pe baza raportului Delors, Consiliul European de la Madrid a decis, în 1989, să lanseze prima etapă a UEM: liberalizarea deplină a mișcărilor de capital până la 1 iulie 1990.

În decembrie 1989, Consiliul European de la Strasbourg a convocat o conferință interguvernamentală pentru a identifica ce modificări ale tratatului erau necesare pentru realizarea UEM. Activitatea acestei conferințe interguvernamentale a dus la elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană, care a fost adoptat oficial la Consiliul European de la Maastricht din decembrie 1991 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul prevedea ca UEM să fie introdusă în trei etape (unele dintre cele mai importante au fost lăsate deschise și urmau să fie stabilite în cadrul unor summituri europene ulterioare, pe măsură ce situația evolua):

  1. Etapa 1 (de la 1 iulie 1990 până la 31 decembrie 1993): instituirea liberei circulații a capitalului între statele membre;
  2. Etapa 2 (de la 1 ianuarie 1994 până la 31 decembrie 1998): convergența politicilor economice ale statelor membre și consolidarea cooperării dintre băncile centrale naționale. Coordonarea politicilor monetare a fost instituționalizată prin înființarea Institutului Monetar European (IME);
  3. Etapa 3 (care a început la 1 ianuarie 1999): punerea în aplicare a unei politici monetare comune sub egida Eurosistemului începând cu prima zi și introducerea treptată a bancnotelor și monedelor euro în toate statele membre din zona euro. Tranziția la cea de-a treia etapă a fost condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență durabilă, măsurat pe baza unor criterii stabilite în tratate. Normele bugetare trebuiau să devină obligatorii, încălcarea lor de către un stat membru fiind pasibilă de penalități. Politica monetară pentru zona euro a fost încredințată Eurosistemului, alcătuit din cei șase membri ai Comitetului executiv al BCE și din guvernatorii băncilor centrale naționale din zona euro.

În principiu, prin aderarea la tratate, toate statele membre ale UE au convenit să adopte euro (articolul 3 din TUE și articolul 119 din TFUE). Cu toate acestea, nu s-a stabilit un termen-limită, iar anumite state membre nu îndeplinesc încă toate criteriile de convergență. Statele membre respective beneficiază de o derogare provizorie. În plus, Regatul Unit și Danemarca și-au notificat intenția de a nu participa la cea de-a treia etapă a UEM și, prin urmare, de a nu adopta euro. În prezent, numai Danemarca beneficiază de o derogare în ceea ce privește participarea sa la a treia etapă a UEM, dar menține opțiunea de a pune capăt derogării. La momentul redactării, 20 din cele 27 de state membre au adoptat moneda euro.

În urma crizei datoriei suverane de la nivel european din perioada 2009-2012, liderii UE s-au angajat să consolideze UEM, inclusiv prin îmbunătățirea cadrului său de guvernanță. O modificare a tratatului, care afectează articolul 136 din TFUE, a permis crearea unui mecanism permanent de sprijin pentru statele membre aflate în dificultate, cu condiția ca mecanismul să se bazeze pe un tratat interguvernamental, stabilitatea zonei euro în ansamblu să fie amenințată, iar sprijinul financiar să fie legat de o condiționalitate strictă. Aceasta a condus la instituirea Mecanismului european de stabilitate (MES) în octombrie 2012, care a înlocuit mai multe mecanisme ad-hoc. În plus, președintele BCE, Mario Draghi, a anunțat în 2012 că „în limitele mandatului nostru, BCE este pregătită să facă tot ceea ce este necesar pentru a menține moneda euro”. În acest scop, a creat instrumentul de tranzacții monetare definitive (TMD). TMD permite BCE să achiziționeze obligațiunile suverane ale unui stat membru aflat în dificultate, cu condiția ca țara să semneze un memorandum de înțelegere cu MES, supunând astfel în mod indirect sprijinul BCE unor condiții stricte. Pentru a evita reapariția unei crize a datoriei suverane, a fost îmbunătățită legislația secundară a UEM. A fost instituit semestrul european, care a consolidat Pactul de stabilitate și de creștere (PSC), a introdus procedura privind dezechilibrele macroeconomice (PDM) și a încercat să consolideze în continuare coordonarea politicilor economice. Cadrul de guvernanță economică îmbunătățit a fost completat cu tratatele interguvernamentale, cum ar fi Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța (TSCG sau „pactul bugetar”) și Pactul euro plus.

O primă încercare de a îmbunătăți și mai mult UEM a fost propusă de Comisie în Proiectul pentru o UEM profundă și veritabilă în 2012. Obiectivul final ar fi fost instituirea unei uniuni politice. O altă inițiativă din 2012, mai puțin ambițioasă, „Raportul celor patru președinți”, nu a reușit să aducă modificări substanțiale cadrului de guvernanță economică al UEM. În 2015, inspirându-se din proiectul menționat mai sus, președinții Comisiei Europene, Consiliului European, Eurogrupului, BCE și Parlamentului European au publicat un raport intitulat „Finalizarea Uniunii economice și monetare a Europei” (cunoscut drept „Raportul celor cinci președinți”). Acesta schița un plan de reformă pentru a se realiza o uniune economică, financiară, fiscală și politică veritabilă în trei etape (care urma să fie finalizată până în 2025, cel târziu). Cu toate acestea, pentru a realiza pe deplin marile planuri ale proiectului sau „Raportul celor cinci președinți”, ar fi necesar să se modifice în mod substanțial tratatele UE. Întrucât nu au fost efectuate modificări ale tratatului de atunci, cele mai ambițioase proiecte nu au putut fi realizate.

Criza economică provocată de pandemia de COVID-19 a exercitat o presiune considerabilă asupra finanțelor publice. În martie 2020, Consiliul a activat clauza derogatorie generală din PSC pentru a acorda statelor membre un interval de timp limitat în care acestea își pot mări datoria publică dincolo de constrângerile impuse de normele fiscale. Acest lucru permite, printre altele, depășirea temporară a ponderii datoriei în PIB de 60 %, fără a risca sancțiunile UE. Cu toate acestea, statelor membre care au deja o pondere foarte ridicată a datoriei în PIB li se solicită doar să își mărească datoria cu multă prudență. Chiar și în condițiile în care clauza derogatorie generală este activată, impunerea de sancțiuni este încă posibilă în cadrul PSC. În martie 2020, BCE a inițiat programul de achiziționare în regim de urgență în caz de pandemie (PEPP), care include achiziționarea unor volume mari de datorie suverană pe piețele secundare. Acest lucru oferă lichidități piețelor și este conceput pentru a evita apariția unor diferențe mari între obligațiunile de stat germane și obligațiunile de stat din mai multe state membre ale UE cu un grad ridicat de îndatorare. Sumele furnizate sunt foarte mari, dar programul este limitat în timp.

În vara anului 2021, BCE a efectuat o revizuire a strategiei, prima din 2003 încoace, vizând un obiectiv de inflație de 2 % pe termen mediu și permițând depășirea temporară a obiectivului și luarea în considerare a schimbărilor climatice în deciziile Eurosistemului.

Toate efectele combinate ale anilor de politică monetară extrem de tensionată, stimulate în continuare de situația economică post-pandemie, precum și consecințele războiului din Ucraina, în principal sub forma unor creșteri abrupte ale prețurilor la energie, au condus la o creștere istorică a inflației în zona euro, care și-a arătat primele semne în 2022. Efectele secundare s-au materializat atunci când pierderea dramatică a puterii de cumpărare a condus la cereri puternice de creștere a salariilor, ceea ce a dus la o posibilă spirală salarii-prețuri. Eurosistemul și-a schimbat în mod fundamental politica monetară, limitând achizițiile de active și majorând ratele dobânzilor. Ca răspuns la temerile privind existența unor marje excesive pentru obligațiunile suverane ale țărilor cu datorii mari, BCE a anunțat, în iulie 2022, un „instrument de combatere a fragmentării”, Instrumentul de protecție a transmiterii (TPI).

Dezbaterea în cadrul Eurosistemului și între statele membre din zona euro cu privire la posibilele modificări ale PSC s-a intensificat în vara anului 2022. Cu toate acestea, pozițiile statelor membre au fost atât de divergente încât au existat îndoieli cu privire la fezabilitatea oricăror modificări substanțiale. Totuși, s-a ajuns la un consens pentru a acorda țărilor cu datorii ridicate timp suplimentar pentru a-și reduce ponderea datoriei în PIB până la limita superioară de 60 %. De asemenea, există un consens cu privire la simplificarea, acolo unde este posibil, a procedurilor excesiv de complicate de punere în aplicare a PSC, în timp ce pragurile actuale de 60 % și 3 % pentru datorie și deficit vor fi menținute. Se preconizează că clauza derogatorie generală va fi dezactivată la sfârșitul anului 2023.

În aprilie 2023, Comisia a prezentat propuneri legislative de modificare a PSC, solicitând finalizarea procedurii legislative până la sfârșitul anului 2023. Dacă sunt adoptate în forma actuală, propunerile ar transfera competențe decizionale substanțiale de la Consiliu către Comisie (care, în conformitate cu tratatele, nu are, în esență, niciuna în acest domeniu), permițând Comisiei să influențeze în mod direct traiectoria de ajustare bugetară a fiecărui stat membru din zona euro. De asemenea, acest lucru i-ar permite Comisiei să aibă de facto o influență asupra politicilor economice ale fiecărui stat membru din zona euro prin verificarea reformelor și a investițiilor naționale. Cu toate acestea, pozițiile foarte divergente, atât în cadrul Consiliului, cât și în cadrul Parlamentului, ridică semne de întrebare cu privire la posibilitatea unor progrese rapide.

În 2023, după 11 runde de creșteri ale ratei dobânzii, inflația în zona euro a început să scadă, dar rămâne cu mult peste ținta de 2 %.

Rolul Parlamentului European

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European a participat în calitate de colegislator la stabilirea celor mai multe norme detaliate care definesc cadrul de guvernanță economică (pe baza, printre altele, a articolelor 121, 126 și 136 din TFUE). Cu toate acestea, în unele dosare, tratatul prevede doar un rol consultativ pentru Parlament, inclusiv, printre altele, componenta preventivă a Pactului de stabilitate și de creștere, precum și supravegherea macroeconomică. În plus, Parlamentul este consultat în legătură cu următoarele aspecte:

  1. acordurile privind cursurile de schimb dintre euro și monedele țărilor terțe;
  2. țările care îndeplinesc condițiile de adoptare a monedei unice;
  3. numirea președintelui, a vicepreședintelui și a celorlalți patru membri ai Comitetului executiv al BCE;
  4. unele părți ale dispozițiilor legale de punere în aplicare a procedurii privind deficitul excesiv.

În fiecare an, BCE își prezintă raportul anual, pe care președintele BCE îl prezintă ulterior în plen. De obicei, Parlamentul răspunde la raport prin adoptarea unui raport din proprie inițiativă. Parlamentul nu dispune de competențe decizionale pentru diferitele etape ale semestrului european, dar este informat în mod regulat de către Comisie și Consiliu, care dețin puterea executivă. Rolul Parlamentului în guvernanța economică a UE a fost într-o oarecare măsură consolidat de semestrul european, în special prin instituirea unui „dialog economic” care implică Parlamentul, configurațiile relevante ale Consiliului și Comisia. În ceea ce privește semestrul european, Parlamentul poate adopta un raport din proprie inițiativă.

Prin natura sa, Parlamentul nu este implicat în mod oficial în instituirea de tratate interguvernamentale (de exemplu TSCG) sau în crearea și funcționarea unor mecanisme interguvernamentale (de exemplu, MES), deși Parlamentul stabilește contacte diverse și este implicat în schimburi de opinii.

Pentru informații suplimentare pe această temă, consultați site-ul Comisiei pentru afaceri economice și monetare.

 

Christian Scheinert