Dosar
 

Glosarul de termeni - criza financiară (prima parte)

Afaceri economice şi monetare - 27-05-2010 - 16:05
Distribuie

Criza financiară care a izbucnit la sfârşitul anului 2008, odată cu căderea Lehman Brothers, o bancă de investiţii din SUA, s-a răspândit peste tot în lume, transformându-se în cea mai gravă criză economică de la Marea Depresie din 1930. UE şi zona euro se confruntă în prezent cu consecinţele acesteia. Acest glosar intenţionează să explice, în termeni cât mai simpli, conceptele economice care s-au dezvoltat în ultimele luni, oferind cititorului o imagine detaliată a crizei.

Această parte cuprinde conceptele economice de bază utilizate cel mai frecvent de media. Acestea sunt prezentate în ordine cronologică.
 
 
REF.: 20100414FCS72750

ABC-ul crizei financiare

Începutul paginiiÎnainte
 

Totul a început cu comerţul excedentar şi deficitar. O ţară înregistrează un comerţ excedentar atunci când exportă mai multe bunuri şi servicii decât importă. Comerţul deficitar apare atunci când ţara importă mai mult decât exportă; în primul caz, ţara este un creditor faţă de restul lumii, iar în al doilea caz este debitor.
 
Persistenţa comerţului excedentar şi a celui deficitar duce la dezechilibre globale în economia mondială, situaţie în care unele state înregistrează surplusuri mari şi care nu sunt sustenabile, în timp ce alte stat înregistrează deficite semnificative şi deloc sustenabile.
 
Ţările creditoare, care înregistrează comerţ excedentar, precum Germania, China sau Japonia, câştigă mai mulţi bani din exporturi decât cheltuiesc pe importuri, iar fondurile excedentare sunt împrumutate în străinătate prin intermediul pieţelor financiare internaţionale.
 
Ţările debitoare, a căror comerţ este deficitar, spre exemplu Grecia sau SUA, nu exportă îndeajuns pentru a-şi acoperi importurile, fiind nevoite să acopere diferenţa prin împrumuturi de pe pieţele financiare internaţionale.
 
Pe de altă parte, surplusurile dintr-o parte a lumii sunt reflectate negreşit prin deficituri în altă parte a lumii - nu toate economiile pot fi campioane în exporturi şi să exportă mai mult decât importă.
 
Ţările deficitare absoarbă aceste exporturi ca şi importuri. Neavând suficienţi bani, trebuie să împrumute de la ţările care înregistrează surplus. Împrumut duce la
 
Creşterea datoriei private, datoriei consumatorilor şi a companiilor. Cu banii în exces din partea exportatorilor disponibili pe pieţele financiare internaţionale, este normal ca băncile şi alte instituţii financiare să îi îndrepte acolo unde este nevoie. Companiile şi consumatorii din economiile care doresc să consume mai mult decât produc sunt o ţintă evidentă. Cu toate acestea, există o problemă cu
 
Credite nerentabile, de exemplu cele care nu pot fi acoperite în întregime sau deloc.
Dacă o bancă nu primeşte înapoi toţi banii care i se datorează bani, aceasta nu va putea plăti înapoi banii ce îi datorează bani deponenţilor, altor bănci sau deţinători de obligaţiuni. În ultimii ani, băncile au împrumutat o grămadă de bani pentru cheltuielile de consum şi construcţii imobiliare; odată cu creşterea şomajului, creditele de consum au luat o cotitură negativă, precum creditele imobiliare, deoarece dezvoltătorii nu pot vinde case si birouri pe care le-au construit în aşteptarea unor profituri mari.
 
Creditele subprime au fost declanşatoarele crizei actuale, deoarece la început au evidenţiat părţile negative legate de modul în care băncile au extins împrumuturile. Creditele ipotecare subprime au fost oferite doar celor care le puteau returna, în cazul în care preţurile caselor ar fi continuat să crească, dacă economia ar fi continuat să se extindă şi în cazul în care ratele dobânzilor ar fi rămas scăzute. Aceste ipoteze s-au dovedit a fi false, împingându-i pe debitori în imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor, expunând totodată băncile la pierderi mari.
 
Surplusurile şi deficitele bugetare apar atunci când guvernul, fie creşte taxele cu mai mult decât cheltuieşte pe diverse bunuri şi servicii (excedent), fie cheltuieşte mai mult decât primeşte din impozite (deficit). Datorită fluctuaţiilor băncilor, guvernele au fost nevoite să intervină prin injectarea de miliarde de euro în bănci, pentru a acoperi pierderile rezultate din creditele nerentabile. Acest lucru a însemnat că bugetele guvernamentale au căzut brusc în deficit.
 
Datoria publică, suma de bani pe care un guvern o datorează creditorilor săi, de exemplu acumularea deficitelor bugetare, a crescut la rândul său. Se numeşte totodată datorie publică pentru că în final, contribuabilii trebuie să acopere fondurile necesare. În cazul în care un guvern cheltuieşte mai mult decât ridică taxele, acesta trebuie să împrumute bani suplimentari, de obicei prin vânzarea obligaţiunilor
 
Obligaţiunea este o promisiune a vânzătorului unei obligaţiuni (de exemplu, guvernul) să plătească înapoi, cu dobândă, banii care au fost împrumutaţi de către cumpărătorii de obligaţiuni (de exemplu, băncile, fondurile de pensii, etc).
 
Dobânda pe obligaţiuni determină gradul în care împrumuturile statului vor influenţa contribuabilii. Cu cât este mai riscant debitorul, cu atât mai mare dobânda - cu atât mai mare suma de bani pe care va trebui să o economisească guvernul pentru a acoperi dobânda, în loc să o utilizeze în alte scopuri, precum sănătate publică.
 
Refinanţarea datoriei înseamnă acoperirea acesteia cu alţi bani împrumutaţi. Când obligaţiunile deja existente se apropie de termen, guvernul poate elibera noi obligaţiuni, folosind veniturile pentru a le acoperi pe cele vechi. Trezoreriile practică în mod frecvent acest lucru. Problem intervine atunci când investitorii nu sunt pregătiţi să refinanţeze deoarece sunt de părere că este prea riscant şi vor să îşi recupereze banii.
 
Începutul paginiiÎnainte

La vânătoare de bani

Începutul paginiiÎnapoi
 
seifuri bancare ©BELGA_imagebroker_Stefan Obermeier

seifuri bancare ©BELGA_imagebroker_Stefan Obermeier

În secţiunea precedentă, am văzut cum anumite economii câştigă în urma exporturilor mai mult decât cheltuiesc pe importuri, obţinând fonduri ce pot fi apoi date cu împrumut. Acest lucru se întâmplă şi în cadrul companiilor şi gospodăriilor, care pot economisi bani. În acest moment intră în scenă industria financiară, manipulând banii între cei care economisesc şi cei care împrumută, câştigând (sau pierzând) în cadrul acestui proces.
 
Intermedierea financiară este procesul de conectare a celor care vor să dea bani cu împrumut cu cei care vor să împrumute. Aceasta poate avea loc fie între economii (de exemplu China investeşte surplusurile sale în urma comerţului în obligaţiuni americane) fie în interiorul acestora (de exemplu o bancă poate împrumuta bani unei companii). Cel mai cunoscut tip de intermediar este
 
banca. Proprietarii unei bănci şi-au investit proprii bani - capitalul - în companie. Aceştia sunt acţionarii băncii. Activitatea unei bănci este simplă: împrumută bani de la cei care depun (să zicem cu o dobândă de 3%) şi îi dă cu împrumut altor persoane sau companii (să zicem cu o dobândă de 5%). Deoarece plăteşte o dobândă mai mică pentru banii pe care îi ia cu împrumut (pasivele) decât primeşte pentru banii pe care îi dă cu împrumut (activele) banca face un profit.
 
Aşa merg lucrurile în vremuri bune. Într-o criză economică, companiile şi persoanele încep să aibă probleme cu restituirea împrumuturilor. Banca, deşi datorează aceeaşi sumă (altor bănci sau persoane), câştigă mai puţin din împrumuturi pentru că nu îşi poate recupera banii. Când depunătorii îşi pierd încrederea în solvabilitatea băncii se produce o
 
panică bancară. Depunătorii pretind concomitent ca depozitele bancare să le fie returnate. Dacă prea mulţi depunători cer acest lucru în acelaşi timp, banca devine
 
nelichidă. În cazul în care banca a dat deja cu împrumut majoritatea fondurilor depuse de clienţii săi şi toţi depunătorii îşi vor banii înapoi în acelaşi timp, banca este forţată să închidă. Dacă depunătorii ar fi cerut banii înapoi pe rând, banca ar fi putut face faţă. Această situaţie este diferită de
 
insolvabilitate. Multe investiţii nu au adus un profit suficient, astfel suma pe care banca o datorează creditorilor este mai mare decât cea împrumutată altora (activele). Chiar dacă activele ar fi vândute imediat, banii obţinuţi nu ar acoperi toate datoriile.
 
Când banii daţi cu împrumut nu aduc profitul adecvat, activele băncii pierd din valoare. Pierderile sunt însă normale, dacă nu sunt prea mari. Băncile trebuie doar să se asigure că au îndeajuns de mulţi bani pentru a-şi plăti datoriile şi a-şi continua activitatea. De aceea este foarte important
 
capitalul. Capitalul reprezintă banii pe care proprietarii unei bănci i-au investit în companie. Acesta absoarbe pierderile din investiţiile ce nu aduc profit. Dacă perna de capital este suficientă, cei care au depus bani nu trebuie să îşi facă griji. Îngrijorarea apare doar când pierderile au început să distrugă perna de capital.
 
Efectul de levier (sau de pârghie) este raportul între datorie şi capital. De exemplu pariezi 50 de euro (capitalul) pe un cal care eşti sigur că va câştiga şi primeşti înapoi 100 de euro (îţi dublezi capitalul). Dar dacă împrumuţi 50 de euro (datoria) de la un prieten şi pariezi 100, păstrând raportul primeşti 200 de euro. Dai înapoi datoria de 50 de euro şi rămâi cu 150. În acest fel îţi triplezi investiţia iniţială.
 
Însă efectul de levier funcţionează şi invers. Dacă pierzi pariul nu pierzi numai cei 50 de euro ai tăi ci rămâi şi cu o datorie de 50 de euro. Acest efect măreşte profitul când totul funcţionează cum trebuie, dar măreşte şi pierderile în caz contrar.
 
Toate instituţiile financiare - bănci, fonduri de pensii sau fonduri alternative - funcţionează în general în acelaşi mod. În primul rând, proprietarii trebuie să furnizeze un capital pentru începerea afacerii şi pentru atenuarea eventualelor pierderi. Apoi firma începe să împrumute bani (de la cei care depun, angajaţi care economisesc pentru pensii, bănci de investiţii) şi să îi investească în diferite produse financiare încercând să facă un profit. Firmele folosesc şi efectul de levier pentru majorarea profiturilor.
 
Când investiţiile nu funcţionează cum ar trebui, acţiunile scad şi pierderile sunt mai mari decât prevăzuseră instituţiile financiare. De multe ori, perna de capital se dovedeşte a fi insuficientă şi urmează panica financiară. Deoarece creditul şi pieţele financiare sunt esenţiale pentru economie, guvernele sunt obligate să intervină cu banii contribuabililor.
 
Pentru a evita cazuri de acest fel Parlamentul European consideră necesară consolidarea reglementării pieţelor financiare.
 
Începutul paginiiÎnapoi