La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel de al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. De atunci, nicio altă țară nu a aderat la UE, iar Regatul Unit a părăsit UE la 31 ianuarie 2020. În prezent se poartă negocieri de aderare cu Muntenegru, Serbia și Turcia. Albania și Republica Macedonia de Nord sunt, de asemenea, țări candidate, în timp ce Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate.

Temei juridic

  • Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) stabilește statele care pot solicita să devină membri ai Uniunii;
  • articolul 2 din TUE descrie valorile fundamentale ale UE.

Obiective

Politica de extindere a UE urmărește să unească țările europene într-un proiect politic și economic comun. Călăuzită de valorile Uniunii și fiind supusă unor condiții stricte, extinderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru promovarea reformelor politice, economice și sociale și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întregul continent. Politica de extindere consolidează, de asemenea, prezența UE pe scena mondială.

Context

A. Condițiile de aderare

Orice stat european poate solicita să devină membru al Uniunii dacă respectă valorile comune ale acesteia și se angajează să le promoveze (articolul 49 din TUE). Criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European din 1993 de la Copenhaga, sunt esențiale în orice proces de integrare în UE a unei țări candidate sau potențial candidate. Acestea includ:

  • stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;
  • o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;
  • capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru, inclusiv de a adera la obiectivele uniunii politice, economice și monetare și de a adopta normele, standardele și politicile comune care constituie corpusul dreptului UE (acquis-ul comunitar).

În decembrie 2006, Consiliul European a convenit asupra unui „consens reînnoit cu privire la extindere”, bazat pe „consolidare, condiționalitate și comunicare” și pe capacitatea UE de a integra noi membri.

B. Capacitatea de integrare a UE: adaptări instituționale

Extinderile succesive au constituit o parte substanțială a negocierilor instituționale care au dus la adoptarea Tratatului de la Lisabona. UE a trebuit să-și adapteze instituțiile și procesele decizionale la sosirea noilor state membre și să facă în așa fel încât extinderea să nu-i afecteze eficiența și responsabilitatea în elaborarea politicilor. Tratatul de la Lisabona a introdus schimbări majore privind structura și activitatea principalelor instituții ale UE. Unele dintre aceste schimbări au reflectat necesitatea unui set de reglementări durabile, care să nu presupună efectuarea de noi modificări odată cu fiecare nouă extindere.

C. Procesul

O țară care dorește să adere la Uniunea Europeană adresează o cerere Consiliului, care solicită Comisiei să prezinte un aviz. Parlamentul European este notificat în legătură cu această cerere. În cazul în care avizul Comisiei este favorabil, Consiliul European poate decide – în unanimitate – acordarea statutului de țară candidată. În urma recomandării Comisiei, Consiliul decide – din nou, în unanimitate – dacă deschide sau nu negocierile. Totalitatea legislației UE (acquis-ul comunitar) este împărțită în peste 30 de capitole de politici. Înainte de a începe negocierile propriu-zise, Comisia întocmește un raport de „screening” (examinare) pentru fiecare capitol. Pe baza recomandărilor Comisiei, Consiliul decide în unanimitate dacă deschide sau nu noi capitole de negocieri. Ori de câte ori progresele sunt considerate satisfăcătoare, Comisia poate recomanda „închiderea provizorie” a unui capitol. Din nou, Consiliul decide în unanimitate. După ce negocierile privind toate capitolele au fost încheiate, termenii și condițiile – inclusiv eventuale clauze de salvgardare și dispoziții tranzitorii – sunt încorporate într-un tratat de aderare între statele membre ale UE și țara candidată. Tratatul de aderare se poate semna numai după aprobarea Parlamentului European și după obținerea acordului unanim al Consiliului. Acesta este apoi supus ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu propriile cerințe constituționale (și anume, ratificare în parlament sau referendum).

Extinderile precedente

Țara Membru din Particularități
Belgia
Franța
Germania
Italia
Luxemburg
Țările de Jos
1958 Statele semnatare inițiale ale Tratatului de la Roma din 1957
Danemarca
Irlanda
Regatul Unit[1]
1973  
Grecia 1981 Aderarea Greciei a consolidat democrația în această țară.
Portugalia
Spania
1986 Această extindere a consolidat democrația în Portugalia și Spania.
Austria
Finlanda
Suedia
1995  
Cipru
Republica Cehă
Estonia
Ungaria
Letonia
Lituania
Malta
Polonia
Slovacia
Slovenia
2004 Având ca obiectiv reunificarea continentului după căderea Zidului Berlinului și prăbușirea Uniunii Sovietice, această extindere a fost lansată la reuniunea Consiliului European din decembrie 1997. Negocierile s-au desfășurat separat cu fiecare țară în parte, pe baza unui cadru de negociere unic.
Bulgaria
România
2007 Ritmul reformelor în Bulgaria și România nu a permis acestor țări să adere în 2004. A fost creat un „mecanism de cooperare și verificare” în sectoarele esențiale – reforma sistemului judiciar, combaterea corupției și a crimei organizate (ultimul doar în cazul Bulgariei) – pentru a monitoriza progresele realizate după aderare.
Croația 2013 Negocierile de aderare cu Croația au fost supuse unor condiții mai stricte, impuse prin „consensul reînnoit cu privire la extindere” al Consiliului European din decembrie 2006.

A. Balcanii de Vest

Relațiile cu țările din Balcanii de Vest se desfășoară în cadrul procesului de stabilizare și asociere, lansat în 1999. Acesta se bazează pe acordurile bilaterale de stabilizare și de asociere.

Aderarea Croației la UE, la 1 iulie 2013, constituie un stimulent important pentru alte țări din regiune. Pe baza experienței cu Croația, Comisia a propus în „strategia de extindere” din 2011-2012 noi îmbunătățiri ale metodei de negociere, inclusiv acordarea unei atenții mai mari chestiunilor legate de statul de drept. Prin urmare, capitolul de negocieri privind reforma sistemului judiciar și drepturile fundamentale (capitolul 23) și cel privind justiția, libertatea și securitatea (capitolul 24) sunt deschise chiar din fazele inițiale ale tuturor negocierilor viitoare și sunt ultimele care sunt închise. Această abordare a fost reafirmată și consolidată în comunicarea Comisiei din 5 februarie 2020 intitulată „Consolidarea procesului de aderare – O perspectivă credibilă de aderare la UE pentru Balcanii de Vest”, care a introdus o metodologie revizuită de extindere către Balcanii de Vest. Aceasta face parte integrantă și din Planul economic și de investiții pentru Balcanii de Vest, care a fost publicat în cadrul pachetului privind extinderea pentru 2020 al Comisiei.

Până acum, au fost deschise toate cele 33 de capitole de negociere examinate cu Muntenegru, dar numai trei au fost închise provizoriu. Serbia a deschis 18 capitole de negociere din 35, dintre care două sunt provizoriu închise. Din decembrie 2019, Serbia nu a deschis niciun capitol nou. În strategia pentru Balcanii de Vest, publicată în februarie 2018, Comisia a declarat că atât Muntenegru, cât și Serbia ar putea adera la UE până în 2025, recunoscând totuși că această perspectivă este „extrem de ambițioasă”.

În iunie 2018, Consiliul a aprobat eventuala deschidere a negocierilor de aderare cu Republica Macedonia de Nord și cu Albania în iunie 2019, cu condiția să fie îndeplinite condițiile necesare. Cu toate acestea, Consiliul nu a dat undă verde deschiderii negocierilor de aderare nici în iunie 2019, nici în octombrie 2019. În martie 2020, Consiliul a decis în sfârșit să deschidă negocierile de aderare cu ambele țări (cu un set de condiții de îndeplinit pentru Albania). În iulie 2020, Comisia a prezentat statelor membre proiectele de cadru de negociere – primul care ține seama de „metodologia revizuită pentru extinderea către Balcanii de Vest”. Aproape un an mai târziu, negocierile de aderare cu Macedonia de Nord și Albania - ambele țări candidate de mulți ani - nu sunt încă deschise. Acest lucru se datorează în principal problemelor dintre Macedonia de Nord și Bulgaria legate de identitate, limbă și istorie.

Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate. În cazul Bosniei și Herțegovinei, o mutare a accentului pe guvernanța economică a permis intrarea în vigoare a Acordului de stabilizare și de asociere (ASA) cu UE la 1 iunie 2015. La 15 februarie 2016, Bosnia și Herțegovina și-a depus cererea de aderare. În mai 2019, Comisia și-a publicat avizul, ce conține o listă de 14 priorități-cheie, pe baza răspunsurilor Bosniei și Herțegovinei la un chestionar amplu. ASA dintre UE și Kosovo a intrat în vigoare la 1 aprilie 2016. De asemenea, Kosovo poartă un dialog cu Serbia, care este facilitat de UE și ar trebui să conducă la un acord global de normalizare a relațiilor dintre aceste țări obligatoriu din punct de vedere juridic, condiție obligatorie pentru integrarea reușită în Uniune atât a Serbiei, cât și a Kosovo. Următorul dialog la nivel înalt este prevăzut la jumătatea lunii iunie 2021.

B. Turcia

Turcia a depus o cerere de aderare la UE în 1987 și a fost declarată țară candidată în 1999. Negocierile au fost deschise în octombrie 2005. Opt capitole sunt blocate și niciun capitol nu va fi închis provizoriu până când Turcia nu aplică „Protocolul adițional la Acordul de asociere de la Ankara” în relațiile cu Cipru. Unele state membre ale UE s-au opus deschiderii de noi capitole. După o stagnare de peste trei ani, a fost deschis un nou capitol de negociere în noiembrie 2013. Un alt capitol a fost deschis după mai bine de doi ani, în decembrie 2015. La 18 martie 2016, Turcia și UE și-au reafirmat angajamentul față de aplicarea planului lor comun de acțiune menit să oprească fluxul de migranți în situație neregulamentară care se îndreaptă înspre UE, precum și față de relansarea procesului de aderare. Aceasta a dus la deschiderea unui alt capitol în iunie 2016. Însă având în vedere deteriorarea dramatică a statului de drept în Turcia, în special în urma tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, procesul de aderare a Turciei este, în momentul de față, blocat de facto. Relațiile UE-Turcia au fost devenit și mai tensionate datorită opțiunilor Turciei în materie de politică externă, acțiunilor sale unilaterale în estul Mediteranei și pozițiilor și inițiativelor sale cu privire la chestiunea Ciprului.

C. Islanda

Islanda a solicitat aderarea la UE în iulie 2009, iar negocierile au fost deschise în iunie 2010. Fiind o democrație consolidată și un membru al Spațiului Economic European (SEE), Islanda a înregistrat progrese rapide în negocierile cu UE. În ciuda acestui fapt, alegerile generale din 2013 au adus la putere un nou guvern, care a înghețat negocierile de aderare. În martie 2015, autoritățile au solicitat UE să nu mai considere Islanda drept țară candidată, fără a retrage totuși oficial cererea de aderare a acestei țări. Guvernele care s-au succedat au menținut această abordare.

Rolul Parlamentului European

În temeiul articolului 49 din TUE, orice nouă aderare la UE trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Acesta are, de asemenea, un cuvânt greu de spus în legătură cu aspectele financiare ale aderării: competențele sale bugetare îi conferă o influență directă asupra sumelor alocate Instrumentului de asistență pentru preaderare (IPA).

Comisia pentru afaceri externe a Parlamentului numește raportori permanenți pentru toate țările candidate și potențial candidate. Parlamentul își exprimă pozițiile cu privire la extindere sub formă de rezoluții anuale pe marginea ultimelor rapoarte de țară ale Comisiei. Aceasta a facilitat apropierea dintre partidele politice din Macedonia de Nord și Serbia. Nu în ultimul rând, Parlamentul întreține relații bilaterale regulate cu parlamentele tuturor țărilor candidate și potențial candidate prin intermediul delegațiilor sale, care se reunesc în medie de două ori pe an cu omoloagele lor.

 

[1]Regatul Unit a părăsit UE la 31 ianuarie 2020 (ora 23 GMT).

André De Munter