Această fișă descriptivă explică modul în care Tratatul de la Paris a marcat primul pas către integrarea europeană și modul în care Tratatele de la Roma au extins bazele acesteia prin crearea Comunităților Europene. Ea evidențiază cum anume aceste acorduri au promovat ideea unui viitor comun, subliniind în același timp obiectivele fundamentale, principiile de bază și evoluțiile instituționale apărute după Al Doilea Război Mondial.

Contextul general

Efectele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial și permanenta amenințare a unei confruntări între Est și Vest au făcut ca reconcilierea franco-germană să devină o prioritate esențială. Administrarea în comun a industriilor cărbunelui și oțelului de către șase state membre fondatoare (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), instituită prin Tratatul de la Paris în 1951, a reprezentat un prim pas spre integrarea europeană. Tratatele de la Roma din 1957 au extins bazele acestei integrări, dezvoltând și mai mult cadrul economic și instituțional al Comunităților.

Temeiuri juridice

  • Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul CECO sau Tratatul de la Paris): semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 23 iulie 1952, acest tratat a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și a creat instituții comune, inclusiv Înalta Autoritate, Adunarea Parlamentară, Consiliul de Miniștri, Curtea de Justiție și un Comitet consultativ. Articolul 97 prevedea expirarea tratatului după 50 de ani, aceasta producând efecte la 23 iulie 2002;
  • Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) sau Tratatele de la Roma: semnate la 25 martie 1957 și intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958, aceste tratate au instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul CEEA prevedeau în mod explicit că ambele acorduri au fost încheiate pentru o perioadă nelimitată.
  • Obiective

    • Intențiile declarate ale fondatorilor CECO au fost ca aceasta să fie doar o primă etapă pe calea spre o „federație europeană”. Piața comună a cărbunelui și oțelului trebuia să permită experimentarea unei formule care urma să fie extinsă treptat la alte sfere economice, ducând în final la o Europă politică.
    • CEE avea ca obiectiv instituirea unei piețe comune bazate pe cele patru libertăți de circulație (a mărfurilor, a persoanelor, a capitalului și a serviciilor).
    • Scopul Euratom era să coordoneze aprovizionarea cu materiale fisionabile și programele de cercetare privind utilizarea pașnică a energiei nucleare, aflate deja în plină desfășurare sau în curs de pregătire în statele membre.
    • Preambulurile celor trei tratate relevă că instituirea Comunităților a fost inspirată de aceeași idee, respectiv de convingerea că statele Europei trebuie să colaboreze pentru a-și construi un destin comun și că doar astfel își vor putea controla viitorul.
    • Principalele principii și evoluții ale Comunităților Europene

      A. Originile integrării europene

      Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom) au apărut ca urmare a unui proces treptat de reflecție asupra ideii europene, strâns legate de evenimentele care au zdruncinat continentul. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, industriile de bază, în special cea siderurgică, necesitau o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de confruntarea Est-Vest, depindea de reconcilierea franco-germană.

      Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, poate fi considerat a fi punctul de pornire al Europei comunitare. Alegerea cărbunelui și a oțelului a avut, la momentul respectiv, o valoare simbolică deosebită. La începutul anilor 1950, industriile cărbunelui și oțelului erau vitale, constituind baza puterii unei țări. Pe lângă interesul economic evident, punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia să marcheze sfârșitul antagonismului dintre cele două țări. La 9 mai 1950, Robert Schuman declara: „Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt.” Acesta a fost principiul pe baza căruia Franța, Italia, Germania și țările Benelux (Belgia, Țările de Jos și Luxemburg) au semnat Tratatul de la Paris, care asigura în principal:

      • libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție;
      • supravegherea permanentă a pieței pentru a evita denaturările care pot face necesară introducerea unor cote de producție;
      • respectarea regulilor privind concurența și transparența prețurilor;
      • sprijinirea modernizării și transformării sectoarelor cărbunelui și oțelului.
      • B. De la CEA la Tratatele de la Roma

        După semnarea Tratatului de la Paris, în vreme ce Franța se opunea reconstituirii unei forțe militare germane naționale, René Pleven a propus crearea unei armate europene. Acest lucru a condus la negocierea, în 1952, a Comunității Europene de Apărare (CEA), menită să fie însoțită de o Comunitate Politică (CPE). Cele două proiecte au fost însă abandonate ca urmare a refuzului Adunării naționale a Franței, la 30 august 1954, de a ratifica tratatul.

        Eforturile pentru relansarea construcției europene în urma eșecului CEA s-au concretizat la Conferința de la Messina din iunie 1955, pe dublul teren al uniunii vamale și al energiei atomice. Acestea au dus la semnarea a două tratate, Tratatul CEE și Tratatul CEEA.

        C. Piața comună și politicile comune

        Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul CEE sau Tratatul de la Roma) au inclus dispoziții privind:

        • eliminarea taxelor vamale între statele membre;
        • stabilirea unui tarif vamal comun pentru importuri;
        • introducerea unei politici comune în domeniul agriculturii și al transporturilor;
        • crearea unui Fond social european;
        • înființarea unei Bănci Europene de Investiții;
        • dezvoltarea unor relații mai strânse între statele membre.
        • Pentru a atinge aceste obiective, Tratatul CEE a stabilit principii orientative și a definit cadrul pentru activitățile legislative ale instituțiilor comunitare. Acestea au inclus politici comune, cum ar fi: politica agricolă comună (articolele 38-43), politica în domeniul transporturilor (articolele 74 și 75) și politica comercială comună (articolele 110-113). Piața comună trebuia să permită libera circulație a mărfurilor și mobilitatea factorilor de producție, inclusiv libera circulație a lucrătorilor și a întreprinderilor, libertatea de a presta servicii și libera circulație a capitalurilor.

          Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) a stabilit inițial obiective foarte ambițioase, în special înființarea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare. Totuși, din cauza naturii complexe și delicate a sectorului nuclear, aflat în strânsă legătură cu interesele vitale ale statelor membre (apărarea și independența națională), Tratatul Euratom a trebuit să-și reducă ambițiile.

          D. Dezvoltarea instituțională a Comunităților

          Convenția privind anumite instituții comune Comunităților Europene, semnată și intrată în vigoare în același timp cu Tratatele de la Roma, prevedea că Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție urmau să fie instituții comune. Procesul de unificare instituțională a fost finalizat prin Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene, din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune.

          Din acel moment, CEE a căpătat o importanță proeminentă în raport cu comunitățile sectoriale CECO și CEEA. Aceasta a marcat victoria sistemului general al CEE asupra coexistenței unor organizații cu competențe sectoriale și a condus la crearea instituțiilor sale.

          Rolul Parlamentului European

          Tratatul de la Paris a instituit o Adunare Comună ca una dintre instituțiile CECO. Convenția privind anumite instituții comune Comunităților Europene, semnată împreună cu Tratatele de la Roma, a prevăzut, de asemenea, o Adunare Parlamentară Comună și o Curte de Justiție a Comunităților, care au contribuit la unificarea treptată a cadrului instituțional al Comunităților Europene.

          Această fișă descriptivă este pregătită de Departamentul tematic pentru justiție, libertăți civile și afaceri instituționale al Parlamentului European. Pentru informații suplimentare, vă rugăm să consultați site-ul Comisiei pentru afaceri constituționale.

           

          Mariusz Maciejewski